Adevěrul Literar şi Artistic, ianuarie 1923 (Anul 4, nr. 111-114)
1923-01-14 / nr. 112
n SSil SKPPwi ifEî3KUWLC<ia*kK«milTO ii wr M ama Radical Era a cîncea cucoană care scălca pragul croitoresei Ana pe ziua de Ajunul Crăciunului: — Ei Ana 1 gata rochia ? De ce n’am adus-o, cum ne-a fost vorba ? Era meșteră croitoreasă, Ana; de aceea o îmbulzeau clientele, veneau ele singure după dânsa tocmai în mahalaua mărginașe unde locuia. Și mai avea un bun : se ținea de cuvânt. Dacă făgăduise ea că-i gata rochia în cutare zi, gata era. De aceea acuma, cucoanele veniseră mai mult mirate decât îngrijate. Insă spre necazul lor, comenzile stăteau in dulap așa cum le dăduseră : suluri de mătase și de stofă, la rând, neatinse. Ana de zece zile căzuse la pat bolnavă. I-a venit într'o dimineață, pe când trăgea la mașină, așa ca o amețeală și a căzut jos grămadă. Când s’a ridicat, o durea capul, o dureau picioarele și-și simțea trupul fărâmat, moale ca o cârpă. O răzbise în sfârșit, truda celor doi ani de zile de când îi murise bărbatul și-și ducea singură traiul chinuit de azi pe mâine. Și ea se miră cum le-a putut face pe toate : cu copil la sân să îngrijească de casă și să lucreze adesea nopți întregi ca să-și câștige traiul. O dusese atâtea luni de zile și tocmai acum când ridicase copăcel pe Rodica — împlinise fata doi ani și jumătate — și putea să-și vadă mai în liniște de treburi, acuma se îmbolnăvise. Din ziua aceea rău și rău. Abia izbutea, cu sforțări neînchipuite, să se ridice din pat ca să îmbrace fetița și să-i pregătească ceva de mâncare. Cât despre cusut nici vorbă. Și cucoanele după ce-i ascultau suferințele, își luau îndărăt una câte una sulurile de stofă și plecau, mormăind nemulțumite. — Acuma și-a găsit să se îmbolnăveacă . Poftim ! Am rămas de Crăciun fără rochie. Din zi în zi, Anei îi mergea tot mai rău. O sgâlțâiau frigurile, sleindu-i vlaga și amețeli o doborau într’una. Trecuseră zilele Crăciunului, trecuse și Anul Nou și Bobotează, zile de veselie pentru toți, de întuneric pentru dânsa ca și toate celelalte zile la rând. Speranța că se va îndrepta îi pierise , se simțea atât de suptă de putere, atât de obosită de viață încât moartea nu mai însemna pentru dânsa decât sfârșitul suferințelor și o aștepta ca o binefacere. Da, dar Rodica ? Cui rămânea fetița ei scumpă ? Singur gândul ăsta o mai biciuia, silind-o să lupte cu boala. Fetița nu prea înțelegea de ce mama face mereu acuma nani în loc să facă avortri la mașină ca mai înainte, dar cât era de mică, simțea totuși că mămica e necăjită, că au trebue s-o supere. Și stătea, drăguța, cuminte pe pătuț, ucându-se cu un morman de petici, înfășurându-se in ghenotocuri care în închipuirea ei înfățișau pe rând păpuși, cai sau mingi, după trebuință și nu supăra pe mama decât când îi era prea foame și nu mai putea răbda. Căci acum și pâinea începuse a lipsi din casa Anei. Banii așa de puțini ce-i avea puși de o parte, se isprăviseră repede. Trebuise să vândă ce avea de prisos în casă : haine mai vechi, o brățară, un ceas, ca să-și procure bani; pe urmă venise și rândul lucrurilor mai de trebuință : dulapul, oglinda, o lampă. Acum, după o lună de zile, casa era aproape goală: paturile, o masă și mașina de cusut de care nu se putea despărți. Și din nou banii lipseau, iar lemne nu mai erau, cartofi nu, făină nu. Se sbuciuma biata femee, ticluind fel de fel de planuri cari o clipă în urmă se dovedeau de neîndeplinit. într’o zi, era pe la sfârșitul lui Ianuarie, s’a sculat dimineața mai frânta ca de obicei. Și fără să știe cum și de unde Ii venise, un gând i se învârtea mereu !n minte, o săgeta, îi țiuia in urechi ca un îndemn. Atâtea femei bogate care n’au copii și ar dori să aibă, ar crește cu drag unul străin. Atâtea femei bogate... La prânz n’a avut să-i dea fetiței, decât o bucată de pâine, rest din ajun, iar ea, nemâncată de atâtea zile, simțea că se sfârșește, se duce... Ce era de făcut ? Deși ianuarie era pe sfârșite, totuși gerul nu scăzuse. Dimineața un soare sclipitor mai muiase furțurii de ghiață dar după amiază, nori deși învăluiseră cerul amenințând cu zăpada. Insera mai devreme ca de obicei și Ana își aduse aminte că nici gaz nu mai are în lampă. Atunci dintr’odata, se hotărâ. Dădu jos din pat pe Rodica cuibărită intre tostoașele ei de peticl și începu s’o desbrace ca să-i schimbe hainele. — Hai! Mergem la plimbare Rodica î Și pe urmă mâncăm prăjituri. Fetița bătu din palme. Prăjituri! De când se ducea dorul ! Zoriță Ana îi puse o rochiță curată, apoi paltonașul și căciulița, se înfășură și ea într’un șal gros, trfigându-i până pe cai> și cșlră. Din capul străzei Teilor unde locuiau, se lăsară de vale, spre inima orașului. Când trecea prin dreptul unei case mari, luminate, Ana privea peste gard, se uita împrejur cu teamă, neștiind ce să facă. I se părea uneori că visează și aștepta să se împrăștie visul său. Pașii o duceau mașinal înainte. Dar în dreptul grădinei Icoanei, se hotărâ. Lasă copila sub lumina unui felinar și-i spuse să aștepte. — Mă duc să cumpăr prăjituri. Vin îndată. Ai să fii cuminte ? — Cuminte, repetă Rodica, cu gândul numai la prăjituri Ana se depărtă de copilă, ne mai Îndrăznind nici s’o sărute și intră în grădină, făcu câțiva pași pe alee, apoi se întoarse și se tupilă in dosul tufișelor de lângă gard, de unde putea privi în voe pe Rodica rămasă în dreptul felinarului. Fetița când st a văzut singură, a început ascânci, împrejur pustiu, întuneric... mămica nu mai vine! A făgăduit să fie cuminte dar îi este așa de frică... Plânsul o podidește și biata micuță se lasă jos în zăpadă, înecată de suspine. Anei In tufiș i se rupse inima. Dar de acuma s’a isprăvit ! De acuma, cum o fi norocul copilei . Tremură și ea de frică sa n’o vadă cineva ascunsă și s’o ia drept hoață. Capul Si arde, pe când mâinile și picioarele înghețate se urcă, nici nu le mai simte. Dincolo, în stradă, fetița plânge întruna. Trecătorii, rari, merg pe lângă ea fără s’o bage in seamă. Numai unul, un lucrător pirpiriu cu mâinile în buzunare, s’a oprit. Ana e gata să sară. Nu-i las ! Dar omul, s’a depărtat îndată, ridicând din umeri: Ia, un copil! Ce treabă am eu ! Alți pași pe drum. Un domn și o doamnă, tineri, bine îmbrăcați. Au trecut... ba nu, cucoana s’a oprit pe loc. Ana 3 aude vorbind : Cine plânge ? Un copil, o fetiță mică. Stai Ionel să vedem ce-i. •— De ce plângi micuța ? Rodica mângâiată pe obraji, a stat din plâns și deslușește cucoanei în limba ei celtică cum s’a dus mama să cumpere păzituri și nu mai vine. „S’a dus demult, demult... Cucoana vrea s’o mai întrebe încă, dar bărbatu-său, la câțiva pași mai încolo, o strigă: — Haide Margareta, întârziem. — Stai Ionel, răspunse cucoana. Vino’ncoace. Ascultă ! Nu putem lăsa fetița așa. Eu zic că e lepădată. Care mamă bună își lasă copilul singur noaptea pe drum? Eu zic s’o luăm noi. — Fă cum vrei, zice domnul. — Nu așa, zică vrei și tu. Uită-te la dânsa. Ionel se apleacă asupra fetiței și apucând-o de subsuori o ridică sus, s’o vadă mai bine în lumina felinarului. Rodica îl fixează cu ochii ei rotunzi, albaștri și gurița i se întredeschide într’un zâmbet luminos. Ionel zâmbește și dânsul. E drăguță de tot. S’o luăm. Tot n’avem noi copii. Dar acuma Rodica scâncește iar: „Mama, mama“. Cucoana recurge la un șiretlic, — Fetițo, îi zice mângâind-o iar, eu știu unde s’a dus mama. Dacă mergi cu mine te duc acolo numaidecât. Dă-mi mânuia încrezătoare. Rodica întinde o mână doamnei, o mână domnului și câte și trei pornesc așa înainte pe strada Icoanei. Tipul Ana ese din tufiș și se ia pe urmele lor, strecurându se ca o umbră pe lângă garduri. In dreptul unei case mari, boerești, îi vede oprindu-se. Un servitor le deschide poarta grilajului, altul le deschide sus ușa de la intrare și prin deschizătura luminoasă. Ana mai vede pentru ultima oară pe fetița ei dragă, pășind cu încredere în casa minunată, intrând veselă în noua ei viață. Dar ea sărmana, se simte la sfârșitul puterilor. Cu capul în clocot, cu inima zvâcnind, se târăște ca o nebună spre casă și odată ajunsă, cada pe pat grămadă. De acuma moartea poate să vie ! Dar moartea n’a venit în seara ceva și nici în zilele următoare. Dimpotrivă, durerea din suflet pare că scotea ca pe un ghimpe, durerea trupului ca să-și facă ea loc larg. S’a mai nimerit și o vecină miloasă care cu sfaturi și cu doctorii, a pus-o în sfârșit pe picioare pe bolnavă. Când înfrunzeau copacii, Ana începu a lucra ca și mai înainte rochii, câștigându-și traiul. De cum se ridicase din pat, nu avea decât un gând : să-și ia înapoi fetița. Avea să dovedească cu acte și martori că-i copila ei și trebuia să i-o dea. Dar voia mai întâi să câștige bani mai mulți ca să pue la loc mobilele vândute, să îmbrace frumos odaia, pentru ca Rodicăi să nu i se pară acum urât la ea, să nu plângă după casa băgătașilor. Pentru asta îi mai trebuia câtva timp. Până atunci, ca să-și aline dorul, cum avea puțin timp liber, se repezea până la casa din strada Icoanei. Totdeauna Rodica era în grădină cu guvernanta ei. Ana privea printre zăbrelele gardului, sau se forfotea în sus și’n jos, urmărind jocurile și nebuniile fetiței, pornită mereu să se năpustească în grădină, să sărute copila, s’o înșface, s’o ducă... Dar nu, trebuia să mai aștepte. A trecut vara, a trecut și toamna... Ana muncea cu râvnă dar* banii se adună greu. Cu tot dorul, era însă mai liniștită căci pusese un termen așteptării : de sărbătorile Crăciunului avea să-și ia copila. Două săptămâni n'are să ia de lucru, să stea numai de fetiță, s’o plimbe, s’o distreze. Dar cu cât se apropia ziua așteptată, în locul bucuriei, o teamă nedeslușită îi strângea în clește inima. Pare că-și râdea cineva de dânsa, își batea joc de speranțele ei. Copila ta ? Nu mai e... Ai dat-o, ai pierdut-o. Totuși hotărârea nu și-o schimbă. In seara de Ajun, duse pe la cliente ultimele rochii cusute, apoi dintr’o prăvălie care-și răvărsase până pe trotuar jucăriile fără număr, cumpără și ea o păpușică de gumă, s’o dea chiar atunci copilei, s'o bucure ! Ningea în seara ceia și zăpada căzând în fulgi mari, se așternea Un și pe nesimțite tot mai multă, mai pufoasă, sub pașii trecătorilor. Pe covorul acesta gros, zgomotele amuțeau toate; prin străzile lăturalnice doar săniile mici și iuți își tremurau clopoțeii cu un sunet argintiu. Ana, în drum spre strada Icoanei, nu-și zorea pasul; tăcerea dimprejur, în noaptea care se lăsase cu încetul, îi adormise temerile, o liniștise și mergea încet ca drumețul de departe ajuns în sfârșit la țintă. Casa boerească din strada Icoanei, era luminată pe de-antregul și porțile deschise în lături, iar în curte și chiar pe drum afară, cupele multe înșirate își așteptau stăpânii intrați de mult înăuntru. E petrecere, se gândi Ana. Dar ce-mi pasă ? In doua vorbe cer copila și-o iau. Nu-i a mea ? Intră neobservată de nimeni și se furișă de-alungul casei, cu gând să intre pe din dos. La ferestre, storurile nu erau lăsate și Ana trecând prin dreptul uneia, se înălță, curioasă și privi înăuntru... Ce minunăție ! In mijlocul odăii, un brad uriaș gătit cu panglici și lumânări, cu mici lucruri sclipitoare printre cari se agățau jucării multe ,și de tot felul, iar împrejur, o drone de copii frumoși și nebunateci, nemai putându-și stăpâni bucuria zilei aceleia, anume rezervată lor. Printre ei, Ana privind mai bine, zări și pe Rodica, păr pușă mică și blondă, rotindu-se zglobie prin ceata micilor ei musafiri, chemată și îmbrățișată cu drag de cucoanele care intrau mereu cu daruri pentru dânsa. Dindărătul ferestrei, Ana nu auzea glasul Rodicăi, dar din mișcările guriței ei, desluși că uneia din cucoane, tânără și frumoasă — gazda desigur — fetița îi zicea, mamă. Cuvântul acesta adresat alteia îi sfâșie inima ca un cuțit și abia atunci teama ei neînțeleasă i se preciză deslușit în minte. Copila era înstrăinată... Viața ei, norocul ei, erau de acum acolo. în casa mare și bogată unde răsfățul și îngrijirile duioase o făcuseră repede să uite viața ei tristă dinainte și pe mama ei și mai tristă încă... Da, fericirea copilei, era de acum acolo !... Cu ce inimă venea ea dar ca s’o ia și s-o ducă din nou în sărăcia și în necazurile ei de femee sărmană ? In locul minunatelor jucării dinăuntru, ce i- aducea ea ? Privi păpușică de gumă ce-o cumpărase și o strânse cu ciudă între degete. Păpușa țipă, cum țipă toate păpușile de gumă, când sunt apăsate pe mijloc. Dar Anei i se păru că aude iar glasul acela, ca un râs de batjocură . Copita ta ? Numai e. Ai dat-o, ai pierdut-o, înfiorată se desprinse din loc și nemai cutezând să intre, eși pe poartă, strângându-și jacheta la piept și privind cu frică în lături, ca un vinovat care și-a primit pe drept pedeapsa, ALICE GABRIELESCU * PKPn^UHIHYM IHIMIlICK de ALICE GABRIELESCU „ADEVERUL LITERAR ȘI ARTIStiC« Adnotări și film.fil.m 1. SÂNGUR Strofa cu care se’ncfiee „Freamăt de codru” al ltil Eminescu, sună așa: Ce frumos eram crânguri, Când cu ea m'am prins tovarăș ! O poveste încântată, Care azi e'ntunecată De u ude ești, revino iară! Să fim singuri. Noi rostiam „sânguri“. Nu că am fi vrut să-l dregem pe Eminescu, dăruindu-i lui o rimă deplină în locul uneia necomplecte (aproape o asonantă). Dar i-o restitum rima aceasta, așa cum fusese, de bună seamă, în mintea și în gra»l îuî. Un concetățean al lui Eminescu, d. Const. Gheorghian-Geo, i spune într’o poezie (intitulată Fiat lux): Cu pruncii Firea gângură, Cu el din nou ea naște ~ Venită’n fire’și săngură Ea nu s’ar recunoaște. A fi regionalism estetico -gramatical din trebuința împerecherii acelorași sunete ? Nu ! Dovadă că d. Demostene Botez se folosește de acest sângur, fără să fie câtuș de puțin constrâns de rima: Sânt sângur, tot mai sângur pe pământ Pustiul crește’n mine ca’nifo casă, Pe-o zi de vară albă și frumoasă... • Pustiul doarme- n mine ca'n mormănt. • • • » « * « Rămânem toți așa de sânguri iară ! Durerea doarme'n noi ca într’o groapă... *) iar dicționarul de rime — pe care Nod Emil, adică Timoleon Nebunelci, îl scosese, după niște jocuri și escursiinexice ale lui G. Barozî, — pe lângă rubricuțaingură (singurăsingură), are, în coloana III pagina 86, și capitolașul unguri (crânguri-singuri). 2. UN PLURAL Colinde, colinde E vremea colindelor, Căci ghiața se'ntinde Asemeni Oglinzilor. *) Demostene Botez: „Povestea Omului” (editura Viața Românească,), poezia „Primitivism”, pag. 10—11. MICAI> Poeme biblice Un calm apus A sărutat pe rând Buchetele de tufe pe coline, A fluturat, aprins, pe vârfuri de ruine, A ’mprăștiat un roșu praf pe drumuri — Și, ca un fum trandafiriu s’a pogorât acum Pe trupul cetățuilor ebree... Colo, pe zid, Sculptată par’că ’ntr’o firidă, Veghiază, sub crepuscul, o femee. Din părul de pe umeri prăbușit Pe brațele febrile .Șuvițe negre se târăsc, Ca niște lungi reptile , Pe când Un nestatornic vânt, .Luptând cu albul ei vestmânt, Pătrunde printre calzii sâni Ce bat ca două păsări prinse -n mâni... Dar ce lumini Străpung de-odată pâcla înoptării? Ce chiote, Ge goarne, Ce cimbale sfâșie pacea? Un lung și zgomotos convoiu A răsărit, subit, din depărtări, Ca un alain drăcesc din negre zări. Sub faclele tremurătoare Frânturi de scuturi scapără schîntei, Iar surlele subțiri și lucitoare Lumini de fulgere adună Prin bărbi și plete ’ntunecoase Ce flutură ca norii sub furtună. Cântări de-alamă, Zăngănit de fer, Oricare braț e-un steag înfipt în cer Și oricare gură trâmbiță de-aramă,„ Sub noaptea ce’imvăluește, blândă, Ei vin mereu, învăpăiați de proaspăta isbânda Și ’nfiorați că sunt în fruntea lor, De torțe ca ’ntr’o purpură ’nbrăcat, Pe-acel ce ’1 birui pe Goliath... De-acolo, sus, Ea ’1 vede ’naintând Superb, Purtat de ritmuri triumfale de fanfară Ea 1 vede azi Așa cum îl zărește 'n fiecare seară, Mânat de tânăru-i avânt, Strălucitor de-a pururea ne’nfrânt ! Cu mâna potolindu-și sânul zvâcnitor, In noapte ea s’a aplecat, Precum se pleacă-o albă creangă de salcâm Pe-un zid întunecat... — Biruitor te ’ntord și astăzi, se 'nțelege , Și cum să nu dobori o turmă de sălbatici, Când ai învins pe fiica unui rege?... Virilitiu Moecovic! E o strofă din postumele lui Eminescu. Și a doua dhi rimele ’ncrucișate - cea dactilică - se găsește, cum vedem, într’o serioasă strâmtorare. Strâmtorarea aceasta provine dintr’un amestec, pricinuit de două feluri de plural : unul în e, altul în î și care schimbă consonanta precedentă d în z. Neutrul colind și femeninul colindă au drept pluraluri : colinde și colinzi. Oglindă e la plural : oglinzi și poate — cu oarecare bunăvoință — să aibă și forma oglinde. Or, din cadrulul celor două feluri de plural, în scrisul poetului s’a produs o învălmășeală care a dat naștere adineaurii amintitei rime. Socot că nu trebue să fim în așa^ hală păstrători de relicve și întru atâta de’ndârjiți la păcat, încât să nu’ndreptăm nici greșala. S’ar putea retipări, deci, pe viitor, strofa lui Eminescu, astfel: Colinde, colinde E vremea colindelor. Căci ghiața se’ntinde Asemeni oglindelor, sau : Colinde, colinde E vremea colinzilor. Căci ghiața se’ntinde Asemeni oglinzilor 3. DACA GHEREA ȘI-AR FI SCRIS MEMORIILE [introducere la o disertație rostită la Universitatea populară a Căminului cultural U. E. P., despre „Amintirile din trecutul îndepărtat“ ale lui Gherea]. La începutul lui Martie 1920, când, în sanatoriul Gerota, medicii, în grav consult, hotărau operația la care avea să fie supus Gherea — noi nu nădăjduiam o deplină tămăduire a maestrului. Speram însă, că subredenia trupului, proectele-i imense și bogatele lui amintiri și le va mai purta între Sinaia, Ploești și București, vreme de incă doi-trei ani, atâta cât să poată orândui vastul material ce avea să slujească pentru clădirea volumului al 2-lea din Neiobăgia și cât să vadă reeditarea (și îndreptarea pe alocuri) a operelor sale complecte. Câțiva îi pregăteau, în taină, pentru ziua de 3 iunie 1920, sărbătorirea celor 65 de ani de viață și a celor 45 de ani de muncă pe tărâmul socialist și cultural. Intre alții aveam să rostesc și eu o cuvântare: asupra umorului lui Gherea- Aveam să fac o trecere în revistă a tipurilor pe cari le-a creat dânsul, atunci când înteprinsese scoaterea în relief a metehnelor, parodiând, la rândul său, șarjând și caricaturizând, în buna lui ironie larg-învăluitoare, personagiile romancierilor și noveliștilor nu pe deplin inspirați, neisprăviți și emfatici. Și dacă maestrul ar fi ascultat, fără să mă întrerupă, acea prescurtătoare înșiruire de tipuri și figurine pe care le-a imortalizat în felul lui, — i-aș fi adresat o rugăminte cam în felul următor : „Tovarășe Gherea. Ai scăpat acum 42 de ani, din celula mica și întunecoasă“ unde un ochi, mereu acelaș, te pândea ,,prin ferăstruica de îngustimea unui deget“, ai scăpat — în 1881 — când Eugeniu Stătescu la Senat și Gheorghe Mârzescu la Cameră cereau măsuri contra celora „cari vin aici să tulbure liniște publică” și obțineau votarea legii străinilor ce deschidea—cu expulzarea doctorului Russell — seria surghiunirilor, ai scăpat, și în 1899, de ceva deopotrivă de rău £ £...și temnița și exilul : descurajarea ce cuprinsese, la hot^-coticienii de treabă cari vedeau statul major al partidului muncitorilor trecând cu arme și bagaj în lagărul vrășmaș, ai scăpat, în August 1916, de-o ,,vremelnică” poprire în vre-o închisoare, de-o repegioară suprimare poate... Acuma ai scăpat și de o boală grea. De un lucru nu vei scăpa însă , de stăruința noastră ca să-ți pregătești memoriile. „Maestre, ! Te-ai numit, rând-pe-rând, studentul Kass, ai fost apoi americanul Robert Jinks, apoi Ion Gherea și după aceea Constantin Bobrogeanu. Ai iscălit Caius Gracchus, N. I și —câteodată — De la Olt. Ai mânuit, cazmaua, maestre; ai făcut și calapoade de lemn pentru cizmari; ai lucrat și în arămărie o bucată de vreme; ai fost ucenic potcovar în fierarile din Slavianca și din Berna; ti s’ar putea libera o carte de membru de către Federația, sindicatelor lucrătorilor și lucrătoarelor în branșa alimentară și ai putea pretinde să fii considerat, cu drept de vechime, ca făcând parte din Uniunea îmbrăcămintei, ca unul ce ai lucrat în ramura călcătoriei și a spălătoriei. Ai fost prietenul marilor teoreticieni și luptători din Apusul și răsăritul Europei. Ai cunoscut (și nu l-ai descris) pe Stepniak și, odată cu el, ai cunoscut „Rusia subpământeană”. Mulți dintre prieteni ti-au fost suprimați de gloanțe, de ștreang, de temniță și tuberculosă , ți -au spânzurat pe învățătorul Brantrer, ți l-au împușcat pe Bogaciof din marina Kronstadului, ți s-au sfârșit de ftizie un Niculae Zubcu Codreanu și un Ștefan Nicolaevici Kulașco. Ai trăit printre vagabonzi ca un Maxim Gorki; ai rătăcit printre cerșetori ca un Mendele Mocher Sforim. Ai cunoscut de aproape pe cei 9 cari, în Ianuarie 1879, au protestat împotriva siluirei ultimei voinți a unui libercugetător- Cunoști, deci, toată preistoria partidului socialist din România. Iar istoria acestui partid nu numai că ai trăit-o, dar în cea mai mare parte ai creat-o. De la moartea lui Eugen Lupu și a lui Ion Calciu ai asistat la moartea atâtor luptători, la sinuciderea morală a sumedenie de camarazi, ai văzut apariția, puternica înrâurire și trista apunere a nenumărate publicații, ai întrezărit izbucnirea atâtor revolte și deslănțuirea atâtor aprige reprimări, încât așteptăm ca acestea să ni le scrii acum și noi să le citim, ori să ni le spui din nou, încet și rar, și noi să le scriem“. In locul acestei cuvântări — pe care ași fi pronunțat-o la jubileul de 65 de ani de viață și la cel de aproape o jumătate de veac de activitate a lui Gherea — am rostit, în după amiaza zilei de 9 Mai 1920, în cimitirul Sf. Vineri, în fața gropii în jurul căreia se plecau drapelele roșii îndoliate, o cuvântare funebră. 4. PESCUITORII DE SOARE. E titlul uneia din minunatele pânze ale pictorului Rubin- Și multă poezie în titlul acesta. El nu se sprijină numai pe o transpoziție cum a fost cazul Stropilor de soare ai lui Nemțeanu, care, luând un termen din domeniul ploii și alăturându-l de un altul din tăriile senine, ni-a dat astfel o împerechere ce ar răspunde curcubeului întins deasupra ravagiilor unui deluviu. In „Pescuitorii de soare" ai lui Rubin, un cer însângerat se resfrânge în apă; pescarul , în splendoarea aceasta a asfințitului, stă de o tristețe doborâtoare, căci n’a prins nimic. Și nicăeri nu s’ar potrivi mai bine, ca ‘n Pescuitorii de soare ai lui Rubin, drept epigraf următoarele cuvinte din sărmanul Dionis : „Poezie—Sărăcie !", BARBU LAZAREANU .....■"............... HI