Adevěrul Literar şi Artistic, iulie 1923 (Anul 4, nr. 136-140)

1923-07-22 / nr. 139

„ADEVER­U­L LITERAR ȘI ARTISTIC" ......................................... ......in I­I. ...... Bz7 „Când Anette se regi­ și singură, acasă, noaptea, fu cuprinsă de spaimă. Se dăduse altuia... își dăduse viața !... Aparținea de acum familiei Brissot. Și deodată toate vicleniile lor fi apărură îngroșate: învăluirea treptată, conspirația în contra libertății sale, comedia finală, căre-i smulsese consimțimîntul prin sur­prindere... (Roger, însuși Roger, nu fusese și el complice?..) Tot ce-i displăcea în el, îi apăru îngroșat, odios, insuportabil... și i­isuși Roger!... Niciodată nu va putea trăi zidită în acest om, în această familie, în această coterie de interese cari nu vor fi niciodată­ ale ei... Se­ hotărî să rupă... „Toată noaptea se frământă cumplit în patul ei... In zori era istovită, dar hotârttă TM Ii va scrie și va pleca pe câtva timp din Paris... Imbrăcându-se, s’ertse Scrisoarea și începu pregăti­rile de plecare. La mijloc, o surprinse Roger. Intră, fără să mai, aștepte răspunsul servitoarei. Aducea flori. Radia de fericire și recu­noștință. Și era atât de iubitor, atât de tânăr, atât de seducă­tor, că Annette, văzându-i nu mai avu puterea să vorbească... Inima ei fu din nou prinsă. Găsi acum o mulțime de motive în favoarea căsătoriei, încercă să luptă, dar bucuria râdea în ochii ale cărei cearcăne arătau grijile nopții... Se uita la Roger al ei, care o sorbea cu o privire îmbătată, și-și zicea: — „Totuși, am hotărît... Ce-am hotărît’?..." Nu mai știa... Tot ce-a putut face, cu o imensă sforțare, a fost să ceară lui Roger să nu gră­bească căsătoria... Decepția îndurerată pe care acesta o arăta, o dezarmă... După multă tocmeală, căsătoria fu fixată pe la mij­locul verii. Roger plecă. Și Annette regăsi nehotărîrile ei... Contemplă pregătirile de călătorie, înnălță din umeri, râse... Cât era de fer­mecător, Roger! Și totuși“, își zise ea, „öu vreau, nu vreau !..“. „Dar mai am patru luni timp să-mi schimb hotă­­rîrea“... X­­ffiffUBBit. Pentru a nu se arăta prea grăbită, Familia Brissot se învoi la prelungirea logodnei. Crezură însă că-i bine să înconjoare pe Annette în lunile de așteptare: ciudata fată riica mereu să le scape. Duminica Patimilor se apropia. O invitară pe tânăra fată să petreacă la ei, — pe proprietatea lor din Bourgogne, — săpămânile de Paște. Annette primi cu părere de rău; era is­pitită și-i era teamă.... teamă și de lucruri primejdioase, pe cari nu voia să le privească în față... Ar fi vrut să prelungească sta­rea de nesiguranță amoroasă în care se lăsa legănată... Se hotărî în sfârșit să o destăinuiască Sylviei. Aceasta râse nebunește, când Annette încercă să-i explice nehotărîrea ei, scrupulele și chinurile eiTM „11 iubesc mult... mult... Și’n același timp nu-l iubesc... Sunt lucruri în el, cu cari n’aș putea trăi... Și pe urmă, mă iubește prea mult... Ar vrea să mă mănânce... (Sylvie isbucni a râde). E adevărat: să-mi mănânce toată viața, toată gândirea, tot aerul pe care-l respir... O, Roger are o ro­bustă poftă de mâncare !­oți face plăcere să-l vezi la masă... Mă iubește la nebunie și cred că nici n’a căutat să mă înțe­leagă... Nu-și bate capul cu așa ceva...­Vine, mă rea, mă duce...­­Roger, fără să-și dea seama, vede în femee un obiect care-i place, pe care-l dorește, nu o ființă egală cu dânsul... Lipsa de reflexiune cu care se lasă în voia simțirii, este un indiciu des­pre superficialitatea acesteia și despre puțina ei durabilitate... Annette o simte instinctivTM­ E grozav lucru să dai totul, să nu păstrezi nimic...“. Sylvie se prăpădia de râs. I se părea atât de simplu să spui ce vrei, să dai ce vrei, și să păstrezi restul, fără a­ o spune! Avea o ironie afectuoasă pentru pretențiile bărbaților... Nu sunt cine știe ce isteți!...­­Femeia-roabă, care răspunde la brutali­tate prin viclenie...) „Tu iei totul In serios !“. Annette rămase tot nedumirită... Nu se pricepea pe sine. „Ciudat!“. Își zise ea, „vreau să dau totul și vreau­ să­ păstrez totul ITM A doua zi, în ajunul plecării, pe când își sfârșea pregătirile, Marcel Franck veni s-o vadă. După­­ câteva cuvinte de amabilă curtoazie, făcu aluzie la legenda Annettei, din care Roger nu fă­cea o taină. O felicită cu gentilețe, tonul și ochii lui erau blând ironici... Vorbiră de Roger, pe care Franck II invidia surâzând. Annette știa că el o iubea. Il întrebă despre Roger pe care-l cu­noștea de aproape. Marcel îl lăudă. Dar ea-i ceru să vorbească deschis. El răspunse glumind, că ar fi de prisos, fiindcă dânsa îl cunoștea pe Roger tot atât de bine ca și el. Și e fixă cu atâta pătrundere, că ea întoarse capul... După ce vorbiră câtva timp de alte lucruri, Annette il întrerupse deodată, preocupată. — Fii sincer. Găsești că nu fac bine?..“ — „Situația mea e foarte delicată"... — „Știu. Dar știu și asta, că n’are înrâurire asupra sincerității judecății d-tale“TM—„Mulțumesc!“ zise el. Ea reluă: „Crezi că făceam rău, Roger și cu mine? — „Cred că vă înșe­lați". Annette plecă capul, „cred și eu". Marcel zâmbea: „eram sigur că gândești astfel“.—.,Ce părere ai despre mine?“—„Ești“, răspunse Marcel, „o îndrăgostită revoltată. Vecinie Îndrăgostită (mă ierți! )și vecinie revoltată. Simți nevoia de a te da și simți nevoia de a te păstra..“. — Annette tresări. — „Ești“, relua Mar­cel, „o independentă care nu poate rămâne singură. E legea na­turii. D-ta o simți mai vie, fiindcă ai mai multă viață în d-tă“. — „Da — d-ta mă înțelegi mai bine decât dânsul. Dar...“ — „Dar pe dânsul îl iubești“. — Nici o amărăciune în ton. Se pri­veau prietenos, amuzați de această ciudată natură omenească.­­­ „Nu-i ușor de trăit“, zise Annette, „de trăit împreună“. — „Ba da, ar fi foarte ușor, dacă timp de veacuri oamenii nu s'ar fi silit să-și complice viața prin stingheriri reciproce. N’avem decât să le dăm deoparte. Dar natural, excelentul nostru Roger, ca orice bun ți vechi francez, nu se gândește la a­a ceva. S'ar crede pierduți, dacă n'ar mai simți asupra lor apăsarea trecu­tului. „Unde nu-i stinghereală, nu-i plăcere"..., mai ales când fiind stingherit, stingherești pe vecinul tău". — „D-ta cum în­țelegi dar căsătoria ?“ — „Ca o asociație inteligentă de interese și de plăceri. Viața este o vie pe care soții o exploatează in co­mun ; împreună o cultivă și fac culesul. Dar nu sânt siliți să-și bea vinul­­ amândoi, totdeauna intre patru ochi. O îngăduire reciprocă, ce cere și dă celuilalt ciorchinele plăcerii, de care dispune fiecare din ei și care-l lasă cu discreție să-și isprăveas­că culesul aiurea— „Vrei să vorbești", zise Annette, de liber­tatea adulterului ?“ — „Vorbă veche demodată !„, Vreau să vor­besc de libertatea în amor, cea mai esențială din toate“ — „Este acela care mă interesează mai puțin", zise Annette. „CASATO­RI­A NU-I PENTRU MINE O RĂSPÂNTIE IN CARE TE DAI TUTUROR TRECĂTORILOR. Eu mă dau unuia singur. In ziua când voi înceta să-l iubesc sau când voi iubi pe un altul, mă voi despărți de cel dintâi; nu mă voi împărți între ei și nu voi răbda tovărășia“. Marcel făcu un gest ironic, care părea a spune: „Ce importanță?!". — „La urma urmei“, zise Annette, văd, amicul meu, că de d-ta simt și mai departe decât de Roger“ — „va să zică și d-ta ești din vechea școală, să ne stingherim unii pe alții ?“ — „Singura nobleță a căsătoriei, este credința a două inimi. Dacă o pierde, ce-i rămâne, în afară de câteva foloase practice?" — „Și asta e ceva“. — Nu-i destul pentru a com­pensa jertfele pe cari se presupune... Nu libertatea inimei cer eu, dar aß vrea ca fn schimbul iubitei credincioase, fiecare să păstreze dreptul de a trăi după sufletul său, de a merge pe ca­lea sa, de a-și căuta adevărul său, de a-și asigura la nevoie și câmpul de activitate proprie, de a-și îndeplini întrun cuvânt, legea proprie a vieții sale spirituale și de a nu o jertfi legea unui altuia; căci nimeni n’are deptul de a jertfi sufletul altuia sieși, ori sufletul său, altuia“. „Ar fi o crimă". — E foarte frumos ceea ce spui, dar dar sufletul iese din competința mea. De altfel nu-mi închipui familia Brissot admițând, în cercul ei, altă „lege spirituală", decât aceia a prosperității politice și private a dom­nilor Brissot". — își luă ziua bună, sărutându-i mâna. — „Ori­cum, e păcat...“ — Plecă. — Annette își zicea și ea că era păcat, dar nu în acelaș înțeles ca Marcel. Deși o cunoștea bine, el o înțelegea tot atât de puțin ca și Roger, care n’o vedea cum este. Ar fi trebuit pentru a o înțelege, suflete mai „religioase“ — în mod mai religios libere — decât cele ale aproape tuturor aces­tor tineri francezi. Cei ce sunt religioși, au rămas in tradițiunea catolicismului, de ascultare, si renunțare la libera mișcare •*­ IX­ ­p­­ e­s spiritului (mai ales când e vorba de ,femee). Joii, țe| ce­au spi­­ritul liber, își dau arareori seama'ăș nevoite *adânci 'ale' sufl­­tului... ...Roger aștepta cu trăsura la mica gară din Bourgogne, unde Annette se cobori a doua zi, îndată ce-i văzu grijile ei , sburară... Trăsurica cu două, roți, alerga pe drumul alb, care suna sub pașii căluțului iute. Roger vorbia, râdea, o­ săruta în fugă... Il iubea, îl iubea!... Știa însă că peste o clipă va reîn­cepe să-l judece, să se judece !... ..Familia ■ In prima seară Annette se lăsa dragostită de toți, recunoscă- i toare... Dar în mijlocul nopții, deșteptându-se, auzi un șoarece, se gândi la căpcană și-și zise“ — „Sânt prinsă“..­. O sudoare nervoasă îi umezia umerii. — ..Mâine voi vorbi serios cu'Ro­ger. Trebue să vedem dacă putem trăi îm­preun­ă..." . . Dar amâna din zi în zi... Noaptea o chinuiau scrupulele, ziua­ se simțea slabă... Sufletul dragostei îi paraliza ivoința... Intre­ acestea, familia Brissot apăru în adevărata ei fire... Surâsul eră­ de fațadă... Pe Annette o considerau acum ca de-ai casei. Ea văzu niște burghezi aferați și moro­cănoși, care-și­­ ad­ministrau proprietatea cu o plăcere înverșunată... De socialism nu mai eră vorba. Păzitorul lor era ocupat să redactase neconte­nit, contravenții. Ei înșiși­, exercitau o strictă supraveghere, în care găseau un fel de amărâtă desfătare. Păreau a fi­ în război cu servitorii, cu fermierii, cu vierii, cu toți vecinii. Spiritul de șicană și de procedură, care era în familie și in provincie, în­florea. Când bătrânul Brissot­ prindea în laț pe vreunul din cei pe care-i pândea, râdea. A doua zi însă, adversarul riposta cu altă poznă... Și tot așa... . " Roger întrerupea convorbirile de dragoste, ba să iea și el parte la discuțiile pasionate ale familiei.î?Se­ încălzeau atunci; toți vorbeau în același timp; uitau pe Annette... — până ce d-na Brissot tăia scurt discuțiunea și întorcând către tânăra fată surâsul ei mieros, îndrepta convorbirea pe căi înflorite... Atunci, fără tranziție, reveneau la bonomia afabilă... In­ tonul general era un ciudat amestec­ de prud­erie și gauloiserie. — pre­cum in viața castelului se amesteca largheța cu sgârcenia... D. Brissot făcea calambururi.. D-ra Brissot vorbea de poezie... jPe­­ această temă fiecare își spunea cuvântul. Gustul lor data de vre-o 20 de ani .In tot ce privea arta, aveau păreri hotărîte. Le sprijineau pe cele ale amicului cutare academician azi-deco­­rat. Annette privea, asculta și-și zicea: — „C­e-am­ eu a face cu momâile astea !... Ideea că vreunul din ei ar putea pretinde s’o iea Sub tutelă, o făcea să­ râdă... Se’ntreba. ce-ar fi zis Sylvie de o astfel de familie!... Ce strigăte, ce hohote de râs!.. La acest gând Annette râdea câteodată singură în grădină, Ba chiar și față de damele Brissot, cari, indulgente, cam jignite, ziceau — „Copilă!... Trebue să-și cheltuiască râsul!“. Dar nu râdea în­totdeauna. După ceasuri de iubire și­­ în­credere, avea accese de melancolie, de teamă, de­­ iritabilitate, de omor baroc, de ironie malițioasă, de orgoliu bănuitor, de ranchiune neînțelese. Ori se cufunda într’o tăcere dușmănoasă și neliniștitoare... Roger se arăta adesea mai Brissot decât ar fi vrut Annette — prins de certurile familiei și însuflețit de același spirit de șicană... Unele asprimi și viclenii nu-i plăceau într’însul. Dar aceste trăsături îi păreau imitate. Roger era­ încă un copil ne­­­hotărît, cu spiritul timid, care copia pe ai săi. Deși nu­­ mai credea­ în idealismul lui oratoric, dar îl ierta, fiindcă Roger se înșela întâi pe sine. Și până și egoismul lui naiv îi părea fără răutate. In fond toate cusururile lui erau cusururi de slăbi­ciune. Și partea amuzantă era, ca paza ca’omul­ de bronz. Lu­crul era aproape mișcător !... Annette râdea în sine’ dar păstra pentru Roger comori de indulgență... N­ iubea multTM IJ vedea bun, generos, arzător — iertătoare ca o ma­mă pentru micile vicii ale copilului iei... Dar avea și ochii părtinitori ai aman­tei... Trupul vorbea cu putere... Vocea rațiunii putea să spue ce vrea: era un chip de a auzi, care, din aceste mustrări chiar, aprindea dorințele... N’ar fi fost departe de a iubi până și păr­țile urâte ale lui RogerT, Annette gândea: — „Te iubesc de a fi nedesăvârșit. Vreau însă să mă vezi nedesăvârșită! Ceia ce-i nedesăvârșit în mine constitue eul meu­ mai mult decât restul, dacă mă iei, o iei. O iei?... Dar nu vrei s-o cunoști. Când îți vei da în fine osteneala de a mă privi ?.. .. Cu prilejul unei plimbări, Annette încearcă o explicare. (Din convorbirea care urmează, sânt nevoit, din lipsă de spațiu, să extrag numai fondul de idei, înlăturând toate nuanțele artis­tice și psihologice). Annette: „Ce vrei să faci, la dreptul vorbind, din Annetta d-tale ?" — Roger: Jumătate din mine însu­mi“. A: „Ei vezi!.. Eu nu sânt o jumătate. Sânt o Annette întreagă". — R.: „Vreau să spun că d-ta ești eu și eu sânt d-ta". R: „Nu, nu nu fii eu! Lasă-mă să fiu eu însu­mi, eu!“ — R.: „Unind viețile noastre, nu făceau din ele una și aceeași— R: „Mi-e teamă că nu voi putea fi aceiași". — R: „Mă iubești ? Asta-i principalul ! Res­tul mă privește. Vei vedea, eu și ai mei îți vom aranja așa de bine viața, încât nu vei avea decât­ să te lași purtată“. Annette zâmbia, gândindu-se, nu înțelege de loc drăguțul de­ băiat. — R. . „Roger, nu am eu picioare solide ? Crezi că am să mă las pur­tată ? Vreau să umblu, nu mă tem de osteneală. Sunându-mi osteneala, imi ei pofta de a trăi. Vreți să-mi așezați viața în căsuțe dinainte prevăzute, — tot viitorul ? Nu vreau ! Sânt la început. Caut. Știu că am nevoe să caut, să mă cautăM „Nu am decât o viață, și viața nu-i lungă, și am datoria să n'o arunc întâmplării. — In loc de a fi mișcat, el luă un aer jighit: „Ga­­­sești c’o arunci întâmplării ? Nu va avea ea o foarte frumoasă întrebuințare?” — A.: „Care?... ce-mi oferi?” — El descrise din nou cu foc marile lui­­ ambițiuni personale și sociale... An­nette își exprimă tot scepticismul ei în privința foloaselor pe cari le va trage poporul din planurile politice ale lui Roger.: „Mijlocul cel mai bun de a servi mulțimea este tot cel vechiu . de a da totul, a lăsa totul, pentru a merge la popor — ca apos­tolii lui Isus". — R.: „Ce utopie!" — R.: „D-ta nu ești utopist­.. Am crezut-o întâi — n’o mai cred... Ai în politică simțul reali­tăților. Dacă mă’ndoesc de cauză, nu mă îndoesc de d-ta. Te văd deja în capul unui partid, orator aplaudat, grupând în parlament o majoritate, ministru...“. — R.: „Și asta nu ți-ar face plăcere?" — „A..- „Ce? de a fi ministru?... Dumnezeule.... Câtuși de puțin!... Pentru d-ta, mi-ar face plăcere și ași fi fe­licită să te ajut... mărturisesc însă că o­­ astfel de viață nu mi-ar umplea de­loc viața mea". —­ R.: „înțeleg; adevăratul rol al femeii este la vatră și vocațiunea ei proprie este mater­nitatea". — ..: „Această vocațiune nu-i încă complect trezită în mine... Așteptând ca viață să-mi desvăluie ceia ce nu cunosc, mi se apre că o femee n’ar trebui niciodată, în nici un caz, să-și înfunde toată viața în această dragoste de copil... Sânt con­vinsă, că ea poate să-și facă datoria ca mamă și’n același timp­ să păstreze destul din sine pentru ceia ce-i esențial: Sufletul ei". — R.: „Nu ’nțeleg". — R.: „Nu pot să explic ce este sufletul. — Dar este. Este ceea ce sânt. Roger. Partea cea, mai adevă­rată, cea mai adâncă". — "A. partea asta nu mi-o dai mic?.. Nu iubești destul!... Când iubești, nu te gândești să păstrezi ceva din tine... Iubirea... Iubirea... iubirea"... Intr’un întreg dis­curs, el slăvi bucuria sacrificiului pentru fericirea iubitului, s Ea gândea:­­de ce o spui, scumpul meu ? N’o știu eu ? Nu m'ași­­ putea și eu jertfi la nevoie ? Cu o condiție: să n’o ceri, să n’o aștepți ca un drept... De ce o ceri ? De ce n’ai în­credere în dragostea mea ?). După ce Roger sfârși, ea zise: „nu-mi place să făgăduesc dinainte mai mult decât voi potea poate ține.... Nu știu nimic dinainte... Suntem oameni cinstiți, ne iubim, trebue să ne fac­em credit. Am nevoie de asta... Am mult de cerut...“. „Spune" zise Roger, cu prudență..] A.. „Din­ copilărie tatăl meu mi-a lăsat o mare libertate și neatârnare, de care n’am abuzat, fiindcă-mi părea firească și­ fiindcă era să­nătoasă. Am luat deci deprinderi sufletești... de care acum, cu greu m’ași putea­ lipsi. De altfel, ceea ce simt eu, fetele din clasa mea o simt și ele, dar cu mai puțină conștiință și cu mai puțin!­uraj... Doresc să găsesc în d-ta un scump tovarăș de viață... S­i uni viețele noastre, nu înseamnă a suprima una din ele... Ma nu bagi de seamă, —fiindcă lumea e deprinsă cu aceste leegalități, cari mie îmi­ sânt noi — că nu vii numai iubirea d-tale, ci cu familia, cu rudele, cu amicii, cu clienții d-tale, cu Iramul d-tale deja tras, cu Carieră d-fître fixată­, cu partidul și­­ a dogml­e d-tale, cu tradițiunile familiei — cu o, întreagă lume ,are-i a d-tale,și care ești dda. Iar mie imi,ceri să las lumea nea și să întru în a d-tale... Sânt gata să vin, dar să vin în­­reagă, liberă". — R.: Trebue să ne înțelegem: odată ce te m&­­■iți, contractezi și obligațiuni". — A.: „voiu lua firește cu bu­­curie, în mod liber, partea mea de muncă și osteneli a vieții umane. Nu renunț însă la datoriile vieții mele proprii". — Ro­­­er crede că-i vorba de cercetările Annettei și e gata să le to­­ereze, „deși sânt jenante în menaj". Dar cererea Annettei e nutia­ precisă; vorba de dreptul care se spune oricărui suflet viu , dreptul de a schimba de a se pre­­ote"; R. (speriat); „A schimba­­ dragostea?“; R.: „chiar ră­­mâm­ânte, cum voesc, credincioasă, unui singur amor, sufletul ac dreptul să se schimbe... Cuvântul te sperie; el mă neliniște­ște ,și pe mine... Când ceasul cart* Trece e fru­mos, regreți că nu e poți fixa­* pentru totdeauna!... Dar tu trebue, și im poți s’o­aci! Trăești, ești îm­pins, trebue să înnaintezi... Arhorul pe cute fura toată viața» dar n’o umple toată... Poate că într’o zi mă voi simți— cu toată dragostea —­(mă simt deja) strâmtorat n cercul d-tale de acțiune și gândire... Doresc libertatea de a ivea micul meu domeniu de acțiune, interesele mele spirituale, prieteniile mele, libertatea de a călători chiar (dacă va fi ne­rod... nui știți încă..­. Am însă nevoe să simt că sânt liberă). Unirea a­ două­ fiu­rți nu trebu­e să­ devie o înlănțuire­ reciprocă,­­ o îndoită înflorire. Vei ști d-ta să mă iubești destul, ca să dă iubești liberă de d-ta?". (Ea gândea: „prin aceasta voi fi și mai mult a ta!“). Roger asculta nervos, îngrijat, cam jignit. Orice bărbat­ ar fi simțit la­­ fel. Din nevoia de sinceritate, ‘An­­lette exagera tocmai ceea ce trebuia să te jginească mai mult. Dar o­ dragoste mai puternică decât a lui Roger nu s’ar fi în­șelat. — El,nu simțise apelul mișcat la­­ inima lui, ci reținuse atun­ai o vagă amenințare și atingere în drepturile lui de pro­prietar. Dacă ar fi f fost mai isteț cu femeile, ar fi promis totul.. Dar el era prea plin de sine, ca să cunoască femeile. Și pe când Annette aștepta o vorbă generoasă, ea avu decepția de a vedea :„ ascultând-o, el nu se gândise decât la sine. „Annette, zise el, mi vorbești de căsătoria noastră ca de o închisoare, din care e gândești să evadezi. Casa mea nu are gratii la ferestre și e destul de largă ,ca să se simtă cineva bine într’însa. Dar nu poți sta în ea,cu toate ușile deschise și e făcută că s’o locuești. Vorbești de libertatea de a pleca de la cămin, să ca­uți D­ezu știe ce nu vei fi găsit în casa mea, până ce-ți va plăcea într’o zi să te reîntorciT. Nu te-ai gândit Annette!... Nici un bărbat n’ar putea consimți la o atare situație, pentru el atât de umi­litoare, pentru ea atât de echivocă". Aceste reflexiuni nu erau lipsite de bun simț. Dar sânt momente, când bunul simț uscat, fără intuiția­ inimei, este un lop sens. —1 Annette, puțin cam jignită, zise cu o răceală mân­dră, care masca emoția ei: „Roger, trebuie să ai încredere , la femeea pe care o iubești. Orice umilire pentru d-ta, ar fi pentru dânsa o umilire. Cu cât ar fi mai liberă, eu atâta ar fi mai lentă de-a veghea asupra părții din d-ta însuți pe care i-o vei­­ încredințat. Trebue să mă stimezi mai mult. Nu poți să ai incredere în mine?..“. Roger se temu s-o jignească; se gândi că au trebue să dea o importanță prea mare acestor vorbe feme­iești și că-i mai bine s’o întoarcă spre glumă; și zise deci ga­lant: „am arată încrederea im ochii d-tale frumoși; să-mi juri numai că mă vei­ubi numai pe mine Dar mica Cordelia nu se împăca cu această formă glumeață de a înlătura răs­punsul cinstit de care, atârna viața ei: „nu, Roger, nu pot jura. Te iubesc mult, dar nu f­ot făgădui ceia ce nu atârnă de voința mea. Ar fi să te­ înșel, și dacă nu te voi mai iubi sau voi iubi pe un altu­g o vei ști cel dintâi — și chiar înainte de acest altul, și d-ta să faci la fel!... Iubitul meu Roger, să fim sinceri!“... Asta nu-i plăcea de loc lui Roger. Când vreun adevăr je­­lant bătea la poarta familiei Brissot, i se trimetea vorbă în grabă că nimeni nu-i acasă!... Roger făcu la fel. El strigă: ,scumpa mea cât ești de drăguță!... Haide să vorbim de alt­iéval”. „ ■ Deși Romain Rolland ne prezintă neamul Brissot ca o fa­­milie de robă — avocații procurori — totuși, toate caracterele lor fizice și psihice ni-i arată ca aparținând burgheziei rurale,— în contrast cu Marcel Frank, un tip caracteristic al marii bur­ghezii urbane. Origina burghezului rural — odinioară slugă credincioasă a stăpânului și exploatator și asupritor al țăra­nului — e departe de a fi nobilă... Peste fondul de rapacitate ereditar al familiei Brissot, viața „de societate" așterne masca bunăvoinții și afabilității... Inte­rese materiale și vanitatea — amândouă se’mpletesc — cer afi­șarea unor preocupări intelectuale și artistice, — evident, curat convenționale, lipsite de sinceritate.... In tânărul Roger Brissot însă, răsfățat de părinți, de societate și de soartă, pornirile brutal-egoiste și realismul implacabil se afundă în inconștient. Lăsând la suprafață o generoasă ideologie umanitaristă,­­hrănită de buna dispoziție a omului frumos, senin, sănătos, plin de în­credere­ în sine, și „așteptând ca lumea să se puie la picioarele sale“... ...................... . Sentim­entalism­ul. "Ă fleur de peau este de altfel o notă spe­cifică a vieții rurale: îl găsești deopotrivă la țăran și la bur­ghezul rural, ca și la „nobiluli”­ de țară... El isvorăște din traiul tihnit, din aerul curat, din h­rana pură, din mișcarea în­ aer liber din frumusețile naturii,, din prisosul de energie nechel­tuit... In oraș, nervilor slabi sau rău nutriți li se cere o chel­tuială excesivă; la țară, tocmai contrarul se-ntâmplă... Și — în esență, — sentimentul se reduce la un prisos de energie... In toată literatura franceză, sentimentali sunt Victor­ Hugo și Geroge Sand, reprezentanții tipici ai burgheziei rurale... Senti­mentalismul à fleur de peau se’mpacă perfect cu viclenia, cu brutalitatea, cu sgârcenia, cu realismul uscat, cu materialismul animalic, și cu anemia noțiunii de drept, caracteristice me­diului rural — în mod firesc rămas în urmă, politicește și so­cialmente../ (asta nu împiedică­ țărănimea, ca clasă, să fie în an­ume timpuri un aliat prețios al democrației). De acest sen­timentalism, care, după minunata formulă a lui Romain Rol­land, „dă cu mâni pline, dar pline rămân marile", mai toți oa­menii se lasă păcăliți... O jumătate de secol a domnit în litera­tura românească moda bizară de a miorlăi în tot chipul despre noblețea de suflet a adevăratului boier... Era, la unii, o crimă inconștientă, la alții însă, cari cunosc din istorie și din pove­stiri de martori oculari, grozavele moravuri feudale, la noi, ca și aiurea, (vezi și povestirile de Radu­ Rosetti, Sadoveanu, Mi­­ronescu, etc. în Viața Românească) era o crimă cu premeditare... Nu laudă atâția până și noblețea de suflet a turcilor, a căror organizare socială a fost, și în parte, este încă, o adunătură de bestii puturoase?.. Indolența elementelor primitive și parazita­re, explică to­t mirajul „patriarhalismului“... Un „aristocrat" de țară autentic pune­ pe țăran totdeauna mai prejos decât caii și câinii lui... O știu din literatură (Eliot, Dickens, Thackeray, Strindberg, etc.) dar și din informațiuni demne de crezare... Dulceața cuvântului și, arareori, ca dar, câte-o fărămitură de piele, din cele luate de pe spinarea țăranului, sunt mijloace de dominație, elaborate și experimentate timp de veacuri... Roger Brissot — frumos, cu trăsăturile regulate, sănătos, voinic, mlădios și vorbind bine c’o voce caldă, muzicală, puțin cam groasă și metalică", „simplu, gentil, cordial, franc, senin, naiv, generos, aprins și distins“ — față de egali și su­periori, într’un cuvânt: „băiat bun"!...; dar — „dur și uscat în sufletului și disprețuitor față de cei mici“ — aduce aminte și de unele odrasle boierești dela noi... Pe Brissot-ul român eu l-ași împodobi cu o barbă frumoasă ori cu niște plete; l-ași face să se plece de la burtă față de cei mai mari, să măgulească pe toți, să cânte în strune tuturor și să lingușească mulțimea; iar față de cei mici să ia un aer poruncitor, părintesc și luător în râs; l-ași pune să acapareze, cu te miri ce diletantism de pălăvră­geală, o duzină de slujbe și onoruri; în literatură să scrie Joitsch"­­dulcegării lăcuite , zaharisite, de cromolitografie TM­ și să ajungă cu trei nuvele și jumătate, membru al Academiei române, în știință să aibă Un laborator (în care să-l găsești arareori) și să fie proclamat mare savant de țara întreagă, fără ca să poată cineva, preciza ce­l născocit... Roger are un suflet sănătos, echilibrat. E inteligent, dar natura Sa ferit de orice intelectualism... Spiritul lui stă în ser­viciul corpului. Niciodată un Roger , nu s’ar gândi să se anali­zeze; să cerceteze dacă diferitele lui teorii se’mpacă între dân­­sele, ori cu faptele sale și dacă ceea ce crede azi, se potrivește cu ceea ce a crezut ori. Gândirea lui elastică, spontană, lipsită de reflexie, e în fiecare moment robită patimilor și intereselor sale. Un Roger Brissot nu va formula, ca Marcel Franck, teoria libertății sexuale­, ci va cere monogamia, cât timp îi va con­veni; iar pe urmă, monogamia pentru nevasta­ sa și poligamia pentru el — și așa mai departe. Superficialitatea lui este o mare forță: nu vine niciodată în conflict cu realitatea; în po­litică mai ales, unde­ ești chemat să aperi convingerile fluc­tuante ale mulțimii,­­face minuni... Un „băiat bun“ de felul lui Roger se face simpatizat de bărbați și-i ajutat de toți să parine, cu atât mai mult va seduce el femeile... Annette e captivată de dânsul, dar în acelaș timp mintea ei îl judecă și, mai ales, instinctul ei miroase egoismul brutal și superficialitatea șubredă a sentimentelor lui aprinse. In Annette, Roger dorește corpul, iar temperamentul ei original, doar ca condiment... Mult o lămuresc pe dânsa despre pornirile , ades și ale puiului de tigru — seducător încă, prin grafii tine­­reții — apucăturile tigrilor bătrâni... Roger nu-și bate capul să cunoască­ sufletul Annettei, fiindcă el însuși nu are suflet, ci numai suprafață, și findcă nu sufletul ei îl dorește... Drepturile pe care­ le cere Annette pentru soție, sunt evi­dent exagerate (să ne-o închipuim, cu patru copii, Soția unui­­ modest funcționar..) . Când te simți strâmtorată în cercul de acțiune și gândire al soțului, se cheamă că ți-ai ales un tovarăș de viață nepotrivit cu tine... Și tot așa, când simți nevoia­ unor alte prietenii... Acesta-i tocmai cazul la Annette, care-i sedusă mai mult de fizicul lui Roger și care, în cercul familiei lui, se simte atât de Străină... In genere, femenistele sunt pornite să exagereze, fiindcă simt asupra femeii apăsarea lanțurilor­­ robiei seculare... Omul pățit devine excesiv de bănuitor și cel adesea jicnit, vede în toate jicniri... Annette însă nici nu gândește în­­tr’adevăr tot ce spune... Ea simte că Roger o ia ca pe un subiect care-i place (astăzi — dar mâine?...) și caută să-l cerce, dacă dragostea lui e întemeiată" pe stimă și încredere, dacă nu­ădâncă gata de sacrificii, și­ deci dacă-i durabilă... Annette nu­ poate răspunde la egoism prin egoism, cum face Sylvie, care ibdica în aparență și se ratrapează în fond — ca slujbașul necinstit care se mulțumește cu leafă mică, contând pe ciupituri și chi­­cușuri... Intr’o altă extremă cade Marcel Franck, cu teoria absolu­­tei libertăți sexuale, tem­e pe care Anette o caracterisază mi­­nunat cu vorbele: „căsnicia — o răspântie în care te dai tutu­ror trecătorilor“. In seria Jean Christophe, Romain Rolland ne precizează timpul când a apărut în Europa libertatea sexuală ca dogmă, pe la 1900. Tot pe atunci se petrece și acțiunea ro­manului Annette et Sylvie. Pe vremea aceea teoria lui Franck era încă o noutate: „bunii și vechii francezi n’o puteau măcar concepe”. Azi însă e aproape unanim practicată, nu numai de clasele stăpânitoare,­ ci și de celelalte... Grozavele drame de adulter, cari în secolul trecut umpleau gazetele și literatura, au dispărut: sentimentul geloziei s'a demodat. Tipic pentru felul de a înțelege dragostea al veacului apus este un roman de Paul Bourget (numele l-am uitat): e vorba acolo de cumplitele sbu­­ciume și chinuri sufletești ale unui om de lume, la gândul că amanta lui, femeie măritată, a avut poate și un alt amant îna­intea lui; și de suferințele ei din pricina acestei bănueli, care le otrăvește dragostea... Cum vedem, preocupări monogamice până și în adulter... Și — în treacăt fie zis — nu încape îndoială că, prin libertatea sexuală, adulterul și-a pierdut cea mai mare parte din farmecul lui... Odinioară, simțirea, ori măcar d­orința apărea întâiu în subconștient... Farmecul și spaima primei ne­liniști, a primei palori și roșeți!... Sentimentul se complica, se adâncea, se’mpodobea de imaginație, deveni­n din ce în ce mai puternic, până rupea orice zăgazuri... Azi, lucrurile s’au sim­plificat, imaginația a pierdut aripile (n’are nici timp să sboare!..) și totul se reduce la o dorință trecătoare — între multe altele de acelaș fel... — calmă, păgână, zâmbitoare... De la prima cunoștință sexele se examinează reciproc și se’ntreabă în limbajul aluziunilor și semnelor: „vrei?...“ Și, uneori, „cum, eziți?!... Mă ofensezi!...“ Cum am spus, păgânismul acesta l-au adus în clasa bur­gheză elementele din popor. Au dus sănătatea (care în mediul conrupt se preface în depravare), dar și primitivitatea lor.. Că în secolul al nouăsprezecelea amorul lua adesea forme morbide, de psihoză, nu’ncape îndoială; dar dacă amorul de azi e mai să­nătos, este însă și mai primitiv... Chiar și prietenia, când e no­bilă și adâncă, între firi superioare, e susceptibilă de gelozie (Annette față de Sylvie!..) Căsnicie însă, în care intră și in­stinctul elementar al paternității, și afinitățile sufletești și in­telectuale, și instinctul sexual, și interesele materiale, și anume avânturi metafizice, nu admite în mod ve­­menit de felul lui Franck, spune Romain Rolland, „își dau arareori seama de nevoile adânci ale sufletelor în mod religios libere“. Dacă familia întemeiată pe monogamie n’ar avea rădă­cini adânci în sufletul omenesc și n’ar fi una din temeliile cul­­turei europene și chiar omenești, s’ar găsi gânditori, legislatori, reformatori, să ceară desființarea articolelor de lege cari o con­sfințesc... or, asta nu se întâmplă... N’o fac nici socialiștii, nici comuniștii... Că în realitate libertatea sexuală se tolerează­ o altă chestiune. ’ Multe casatorii sunt­ con­venționale, multe ne­potrivite, ori tulburate de cine știe ce cauze, sunt momente când omul pierde stăpânirea de sine, etc., etc. E ca și­ cu sănă­tatea. Din o sută de oameni, în clasele orășenești, câți sunt să­nătoși— nu în înțelesul ideal, științific, ci măcar în înțelesul curent?... De­sigur că abia zece, ori nici atâta... Asta nu împie­dică însă, ca sănătatea să fie starea normală a omului, iar boala, excepția... Că progresul va aduce înmulțirea numărului, de sănătoși, e siguri... Așa-i și cu monogamia. Ea este forma normală a legătu­rilor dintre cele două sexe. Nimeni nu îndrăznește pe față, să nege îndreptățirea monogamiei ca ideal omenesc... Unii însă sunt prea primitivi pentru a se putea ridica la acest ideal; alții trăesc în condițiunile morbide ale bogăției și trândăviei; și cea mai mare disoluție au adus la elementele sănătoase și primitive într’un mediu morbid... In locul adulterului ascuns și complicat cu psihoze „­Thérèse Raquin”, etc.), ele au introdus adulterul pe față, zâmbitor și calm... Asanarea socială către care mergem, prin egalizarea condițiunilor materiale, va înnobila păgânismul de azi, îndreptându-l din nou către monogamie... Intre burghezul rural Roger Brissot și burghezul urban Marcel Franck, primul ne apare mai vreu-reu, dar și mai pri­mitiv...Franck nu-i o brută sentimentală, ci un fin intelectual care se pune de acord cu sine însuși și cu faptele sale... E de­parte de grosolănia, brutalitatea, inconștiența și sentimenta­lismul ipocrit al familiei Brissot. Dacă Annette lua pe Roger, acesta ar fi înșelat-o mai târziu cu siguranță, cu toate teoriile lui nobile despre amor. Pe Franck însă, o fire superioară ca Annette, inspirându-i respect și captivându-l cu bogata ei per­sonalitate, l-ar putea converti la monogamie... Și cine știe dacă în volumul al doilea din Annette dt Sylvie nu vom asista la această căsătorie... H. SANIELEVIC 1

Next