Adevěrul Literar şi Artistic, iulie 1923 (Anul 4, nr. 136-140)
1923-07-22 / nr. 139
„ADEVERUL LITERAR ȘI ARTISTIC" ......................................... ......in II. ...... Bz7 „Când Anette se regi și singură, acasă, noaptea, fu cuprinsă de spaimă. Se dăduse altuia... își dăduse viața !... Aparținea de acum familiei Brissot. Și deodată toate vicleniile lor fi apărură îngroșate: învăluirea treptată, conspirația în contra libertății sale, comedia finală, căre-i smulsese consimțimîntul prin surprindere... (Roger, însuși Roger, nu fusese și el complice?..) Tot ce-i displăcea în el, îi apăru îngroșat, odios, insuportabil... și iisuși Roger!... Niciodată nu va putea trăi zidită în acest om, în această familie, în această coterie de interese cari nu vor fi niciodată ale ei... Se hotărî să rupă... „Toată noaptea se frământă cumplit în patul ei... In zori era istovită, dar hotârttă TM Ii va scrie și va pleca pe câtva timp din Paris... Imbrăcându-se, s’ertse Scrisoarea și începu pregătirile de plecare. La mijloc, o surprinse Roger. Intră, fără să mai, aștepte răspunsul servitoarei. Aducea flori. Radia de fericire și recunoștință. Și era atât de iubitor, atât de tânăr, atât de seducător, că Annette, văzându-i nu mai avu puterea să vorbească... Inima ei fu din nou prinsă. Găsi acum o mulțime de motive în favoarea căsătoriei, încercă să luptă, dar bucuria râdea în ochii ale cărei cearcăne arătau grijile nopții... Se uita la Roger al ei, care o sorbea cu o privire îmbătată, și-și zicea: — „Totuși, am hotărît... Ce-am hotărît’?..." Nu mai știa... Tot ce-a putut face, cu o imensă sforțare, a fost să ceară lui Roger să nu grăbească căsătoria... Decepția îndurerată pe care acesta o arăta, o dezarmă... După multă tocmeală, căsătoria fu fixată pe la mijlocul verii. Roger plecă. Și Annette regăsi nehotărîrile ei... Contemplă pregătirile de călătorie, înnălță din umeri, râse... Cât era de fermecător, Roger! Și totuși“, își zise ea, „öu vreau, nu vreau !..“. „Dar mai am patru luni timp să-mi schimb hotărîrea“... XffiffUBBit. Pentru a nu se arăta prea grăbită, Familia Brissot se învoi la prelungirea logodnei. Crezură însă că-i bine să înconjoare pe Annette în lunile de așteptare: ciudata fată riica mereu să le scape. Duminica Patimilor se apropia. O invitară pe tânăra fată să petreacă la ei, — pe proprietatea lor din Bourgogne, — săpămânile de Paște. Annette primi cu părere de rău; era ispitită și-i era teamă.... teamă și de lucruri primejdioase, pe cari nu voia să le privească în față... Ar fi vrut să prelungească starea de nesiguranță amoroasă în care se lăsa legănată... Se hotărî în sfârșit să o destăinuiască Sylviei. Aceasta râse nebunește, când Annette încercă să-i explice nehotărîrea ei, scrupulele și chinurile eiTM „11 iubesc mult... mult... Și’n același timp nu-l iubesc... Sunt lucruri în el, cu cari n’aș putea trăi... Și pe urmă, mă iubește prea mult... Ar vrea să mă mănânce... (Sylvie isbucni a râde). E adevărat: să-mi mănânce toată viața, toată gândirea, tot aerul pe care-l respir... O, Roger are o robustă poftă de mâncare !oți face plăcere să-l vezi la masă... Mă iubește la nebunie și cred că nici n’a căutat să mă înțeleagă... Nu-și bate capul cu așa ceva...Vine, mă rea, mă duce...Roger, fără să-și dea seama, vede în femee un obiect care-i place, pe care-l dorește, nu o ființă egală cu dânsul... Lipsa de reflexiune cu care se lasă în voia simțirii, este un indiciu despre superficialitatea acesteia și despre puțina ei durabilitate... Annette o simte instinctivTM E grozav lucru să dai totul, să nu păstrezi nimic...“. Sylvie se prăpădia de râs. I se părea atât de simplu să spui ce vrei, să dai ce vrei, și să păstrezi restul, fără a o spune! Avea o ironie afectuoasă pentru pretențiile bărbaților... Nu sunt cine știe ce isteți!...Femeia-roabă, care răspunde la brutalitate prin viclenie...) „Tu iei totul In serios !“. Annette rămase tot nedumirită... Nu se pricepea pe sine. „Ciudat!“. Își zise ea, „vreau să dau totul și vreau să păstrez totul ITM A doua zi, în ajunul plecării, pe când își sfârșea pregătirile, Marcel Franck veni s-o vadă. După câteva cuvinte de amabilă curtoazie, făcu aluzie la legenda Annettei, din care Roger nu făcea o taină. O felicită cu gentilețe, tonul și ochii lui erau blând ironici... Vorbiră de Roger, pe care Franck II invidia surâzând. Annette știa că el o iubea. Il întrebă despre Roger pe care-l cunoștea de aproape. Marcel îl lăudă. Dar ea-i ceru să vorbească deschis. El răspunse glumind, că ar fi de prisos, fiindcă dânsa îl cunoștea pe Roger tot atât de bine ca și el. Și e fixă cu atâta pătrundere, că ea întoarse capul... După ce vorbiră câtva timp de alte lucruri, Annette il întrerupse deodată, preocupată. — Fii sincer. Găsești că nu fac bine?..“ — „Situația mea e foarte delicată"... — „Știu. Dar știu și asta, că n’are înrâurire asupra sincerității judecății d-tale“TM—„Mulțumesc!“ zise el. Ea reluă: „Crezi că făceam rău, Roger și cu mine? — „Cred că vă înșelați". Annette plecă capul, „cred și eu". Marcel zâmbea: „eram sigur că gândești astfel“.—.,Ce părere ai despre mine?“—„Ești“, răspunse Marcel, „o îndrăgostită revoltată. Vecinie Îndrăgostită (mă ierți! )și vecinie revoltată. Simți nevoia de a te da și simți nevoia de a te păstra..“. — Annette tresări. — „Ești“, relua Marcel, „o independentă care nu poate rămâne singură. E legea naturii. D-ta o simți mai vie, fiindcă ai mai multă viață în d-tă“. — „Da — d-ta mă înțelegi mai bine decât dânsul. Dar...“ — „Dar pe dânsul îl iubești“. — Nici o amărăciune în ton. Se priveau prietenos, amuzați de această ciudată natură omenească. „Nu-i ușor de trăit“, zise Annette, „de trăit împreună“. — „Ba da, ar fi foarte ușor, dacă timp de veacuri oamenii nu s'ar fi silit să-și complice viața prin stingheriri reciproce. N’avem decât să le dăm deoparte. Dar natural, excelentul nostru Roger, ca orice bun ți vechi francez, nu se gândește la aa ceva. S'ar crede pierduți, dacă n'ar mai simți asupra lor apăsarea trecutului. „Unde nu-i stinghereală, nu-i plăcere"..., mai ales când fiind stingherit, stingherești pe vecinul tău". — „D-ta cum înțelegi dar căsătoria ?“ — „Ca o asociație inteligentă de interese și de plăceri. Viața este o vie pe care soții o exploatează in comun ; împreună o cultivă și fac culesul. Dar nu sânt siliți să-și bea vinul amândoi, totdeauna intre patru ochi. O îngăduire reciprocă, ce cere și dă celuilalt ciorchinele plăcerii, de care dispune fiecare din ei și care-l lasă cu discreție să-și isprăvească culesul aiurea— „Vrei să vorbești", zise Annette, de libertatea adulterului ?“ — „Vorbă veche demodată !„, Vreau să vorbesc de libertatea în amor, cea mai esențială din toate“ — „Este acela care mă interesează mai puțin", zise Annette. „CASATORIA NU-I PENTRU MINE O RĂSPÂNTIE IN CARE TE DAI TUTUROR TRECĂTORILOR. Eu mă dau unuia singur. In ziua când voi înceta să-l iubesc sau când voi iubi pe un altul, mă voi despărți de cel dintâi; nu mă voi împărți între ei și nu voi răbda tovărășia“. Marcel făcu un gest ironic, care părea a spune: „Ce importanță?!". — „La urma urmei“, zise Annette, văd, amicul meu, că de d-ta simt și mai departe decât de Roger“ — „va să zică și d-ta ești din vechea școală, să ne stingherim unii pe alții ?“ — „Singura nobleță a căsătoriei, este credința a două inimi. Dacă o pierde, ce-i rămâne, în afară de câteva foloase practice?" — „Și asta e ceva“. — Nu-i destul pentru a compensa jertfele pe cari se presupune... Nu libertatea inimei cer eu, dar aß vrea ca fn schimbul iubitei credincioase, fiecare să păstreze dreptul de a trăi după sufletul său, de a merge pe calea sa, de a-și căuta adevărul său, de a-și asigura la nevoie și câmpul de activitate proprie, de a-și îndeplini întrun cuvânt, legea proprie a vieții sale spirituale și de a nu o jertfi legea unui altuia; căci nimeni n’are deptul de a jertfi sufletul altuia sieși, ori sufletul său, altuia“. „Ar fi o crimă". — E foarte frumos ceea ce spui, dar dar sufletul iese din competința mea. De altfel nu-mi închipui familia Brissot admițând, în cercul ei, altă „lege spirituală", decât aceia a prosperității politice și private a domnilor Brissot". — își luă ziua bună, sărutându-i mâna. — „Oricum, e păcat...“ — Plecă. — Annette își zicea și ea că era păcat, dar nu în acelaș înțeles ca Marcel. Deși o cunoștea bine, el o înțelegea tot atât de puțin ca și Roger, care n’o vedea cum este. Ar fi trebuit pentru a o înțelege, suflete mai „religioase“ — în mod mai religios libere — decât cele ale aproape tuturor acestor tineri francezi. Cei ce sunt religioși, au rămas in tradițiunea catolicismului, de ascultare, si renunțare la libera mișcare •* IX p es spiritului (mai ales când e vorba de ,femee). Joii, țe| ceau spiritul liber, își dau arareori seama'ăș nevoite *adânci 'ale' sufltului... ...Roger aștepta cu trăsura la mica gară din Bourgogne, unde Annette se cobori a doua zi, îndată ce-i văzu grijile ei , sburară... Trăsurica cu două, roți, alerga pe drumul alb, care suna sub pașii căluțului iute. Roger vorbia, râdea, o săruta în fugă... Il iubea, îl iubea!... Știa însă că peste o clipă va reîncepe să-l judece, să se judece !... ..Familia ■ In prima seară Annette se lăsa dragostită de toți, recunoscă- i toare... Dar în mijlocul nopții, deșteptându-se, auzi un șoarece, se gândi la căpcană și-și zise“ — „Sânt prinsă“... O sudoare nervoasă îi umezia umerii. — ..Mâine voi vorbi serios cu'Roger. Trebue să vedem dacă putem trăi împreună..." . . Dar amâna din zi în zi... Noaptea o chinuiau scrupulele, ziua se simțea slabă... Sufletul dragostei îi paraliza ivoința... Intre acestea, familia Brissot apăru în adevărata ei fire... Surâsul eră de fațadă... Pe Annette o considerau acum ca de-ai casei. Ea văzu niște burghezi aferați și morocănoși, care-și administrau proprietatea cu o plăcere înverșunată... De socialism nu mai eră vorba. Păzitorul lor era ocupat să redactase necontenit, contravenții. Ei înșiși, exercitau o strictă supraveghere, în care găseau un fel de amărâtă desfătare. Păreau a fi în război cu servitorii, cu fermierii, cu vierii, cu toți vecinii. Spiritul de șicană și de procedură, care era în familie și in provincie, înflorea. Când bătrânul Brissot prindea în laț pe vreunul din cei pe care-i pândea, râdea. A doua zi însă, adversarul riposta cu altă poznă... Și tot așa... . " Roger întrerupea convorbirile de dragoste, ba să iea și el parte la discuțiile pasionate ale familiei.î?Se încălzeau atunci; toți vorbeau în același timp; uitau pe Annette... — până ce d-na Brissot tăia scurt discuțiunea și întorcând către tânăra fată surâsul ei mieros, îndrepta convorbirea pe căi înflorite... Atunci, fără tranziție, reveneau la bonomia afabilă... In tonul general era un ciudat amestec de pruderie și gauloiserie. — precum in viața castelului se amesteca largheța cu sgârcenia... D. Brissot făcea calambururi.. D-ra Brissot vorbea de poezie... jPe această temă fiecare își spunea cuvântul. Gustul lor data de vre-o 20 de ani .In tot ce privea arta, aveau păreri hotărîte. Le sprijineau pe cele ale amicului cutare academician azi-decorat. Annette privea, asculta și-și zicea: — „Ce-am eu a face cu momâile astea !... Ideea că vreunul din ei ar putea pretinde s’o iea Sub tutelă, o făcea să râdă... Se’ntreba. ce-ar fi zis Sylvie de o astfel de familie!... Ce strigăte, ce hohote de râs!.. La acest gând Annette râdea câteodată singură în grădină, Ba chiar și față de damele Brissot, cari, indulgente, cam jignite, ziceau — „Copilă!... Trebue să-și cheltuiască râsul!“. Dar nu râdea întotdeauna. După ceasuri de iubire și încredere, avea accese de melancolie, de teamă, de iritabilitate, de omor baroc, de ironie malițioasă, de orgoliu bănuitor, de ranchiune neînțelese. Ori se cufunda într’o tăcere dușmănoasă și neliniștitoare... Roger se arăta adesea mai Brissot decât ar fi vrut Annette — prins de certurile familiei și însuflețit de același spirit de șicană... Unele asprimi și viclenii nu-i plăceau într’însul. Dar aceste trăsături îi păreau imitate. Roger era încă un copil nehotărît, cu spiritul timid, care copia pe ai săi. Deși nu mai credea în idealismul lui oratoric, dar îl ierta, fiindcă Roger se înșela întâi pe sine. Și până și egoismul lui naiv îi părea fără răutate. In fond toate cusururile lui erau cusururi de slăbiciune. Și partea amuzantă era, ca paza ca’omul de bronz. Lucrul era aproape mișcător !... Annette râdea în sine’ dar păstra pentru Roger comori de indulgență... N iubea multTM IJ vedea bun, generos, arzător — iertătoare ca o mamă pentru micile vicii ale copilului iei... Dar avea și ochii părtinitori ai amantei... Trupul vorbea cu putere... Vocea rațiunii putea să spue ce vrea: era un chip de a auzi, care, din aceste mustrări chiar, aprindea dorințele... N’ar fi fost departe de a iubi până și părțile urâte ale lui RogerT, Annette gândea: — „Te iubesc de a fi nedesăvârșit. Vreau însă să mă vezi nedesăvârșită! Ceia ce-i nedesăvârșit în mine constitue eul meu mai mult decât restul, dacă mă iei, o iei. O iei?... Dar nu vrei s-o cunoști. Când îți vei da în fine osteneala de a mă privi ?.. .. Cu prilejul unei plimbări, Annette încearcă o explicare. (Din convorbirea care urmează, sânt nevoit, din lipsă de spațiu, să extrag numai fondul de idei, înlăturând toate nuanțele artistice și psihologice). Annette: „Ce vrei să faci, la dreptul vorbind, din Annetta d-tale ?" — Roger: Jumătate din mine însumi“. A: „Ei vezi!.. Eu nu sânt o jumătate. Sânt o Annette întreagă". — R.: „Vreau să spun că d-ta ești eu și eu sânt d-ta". R: „Nu, nu nu fii eu! Lasă-mă să fiu eu însumi, eu!“ — R.: „Unind viețile noastre, nu făceau din ele una și aceeași— R: „Mi-e teamă că nu voi putea fi aceiași". — R: „Mă iubești ? Asta-i principalul ! Restul mă privește. Vei vedea, eu și ai mei îți vom aranja așa de bine viața, încât nu vei avea decât să te lași purtată“. Annette zâmbia, gândindu-se, nu înțelege de loc drăguțul de băiat. — R. . „Roger, nu am eu picioare solide ? Crezi că am să mă las purtată ? Vreau să umblu, nu mă tem de osteneală. Sunându-mi osteneala, imi ei pofta de a trăi. Vreți să-mi așezați viața în căsuțe dinainte prevăzute, — tot viitorul ? Nu vreau ! Sânt la început. Caut. Știu că am nevoe să caut, să mă cautăM „Nu am decât o viață, și viața nu-i lungă, și am datoria să n'o arunc întâmplării. — In loc de a fi mișcat, el luă un aer jighit: „Gasești c’o arunci întâmplării ? Nu va avea ea o foarte frumoasă întrebuințare?” — A.: „Care?... ce-mi oferi?” — El descrise din nou cu foc marile lui ambițiuni personale și sociale... Annette își exprimă tot scepticismul ei în privința foloaselor pe cari le va trage poporul din planurile politice ale lui Roger.: „Mijlocul cel mai bun de a servi mulțimea este tot cel vechiu . de a da totul, a lăsa totul, pentru a merge la popor — ca apostolii lui Isus". — R.: „Ce utopie!" — R.: „D-ta nu ești utopist.. Am crezut-o întâi — n’o mai cred... Ai în politică simțul realităților. Dacă mă’ndoesc de cauză, nu mă îndoesc de d-ta. Te văd deja în capul unui partid, orator aplaudat, grupând în parlament o majoritate, ministru...“. — R.: „Și asta nu ți-ar face plăcere?" — „A..- „Ce? de a fi ministru?... Dumnezeule.... Câtuși de puțin!... Pentru d-ta, mi-ar face plăcere și ași fi felicită să te ajut... mărturisesc însă că o astfel de viață nu mi-ar umplea deloc viața mea". — R.: „înțeleg; adevăratul rol al femeii este la vatră și vocațiunea ei proprie este maternitatea". — ..: „Această vocațiune nu-i încă complect trezită în mine... Așteptând ca viață să-mi desvăluie ceia ce nu cunosc, mi se apre că o femee n’ar trebui niciodată, în nici un caz, să-și înfunde toată viața în această dragoste de copil... Sânt convinsă, că ea poate să-și facă datoria ca mamă și’n același timp să păstreze destul din sine pentru ceia ce-i esențial: Sufletul ei". — R.: „Nu ’nțeleg". — R.: „Nu pot să explic ce este sufletul. — Dar este. Este ceea ce sânt. Roger. Partea cea, mai adevărată, cea mai adâncă". — "A. partea asta nu mi-o dai mic?.. Nu iubești destul!... Când iubești, nu te gândești să păstrezi ceva din tine... Iubirea... Iubirea... iubirea"... Intr’un întreg discurs, el slăvi bucuria sacrificiului pentru fericirea iubitului, s Ea gândea:de ce o spui, scumpul meu ? N’o știu eu ? Nu m'ași putea și eu jertfi la nevoie ? Cu o condiție: să n’o ceri, să n’o aștepți ca un drept... De ce o ceri ? De ce n’ai încredere în dragostea mea ?). După ce Roger sfârși, ea zise: „nu-mi place să făgăduesc dinainte mai mult decât voi potea poate ține.... Nu știu nimic dinainte... Suntem oameni cinstiți, ne iubim, trebue să ne facem credit. Am nevoie de asta... Am mult de cerut...“. „Spune" zise Roger, cu prudență..] A.. „Din copilărie tatăl meu mi-a lăsat o mare libertate și neatârnare, de care n’am abuzat, fiindcă-mi părea firească și fiindcă era sănătoasă. Am luat deci deprinderi sufletești... de care acum, cu greu m’ași putea lipsi. De altfel, ceea ce simt eu, fetele din clasa mea o simt și ele, dar cu mai puțină conștiință și cu mai puțin!uraj... Doresc să găsesc în d-ta un scump tovarăș de viață... Si uni viețele noastre, nu înseamnă a suprima una din ele... Ma nu bagi de seamă, —fiindcă lumea e deprinsă cu aceste leegalități, cari mie îmi sânt noi — că nu vii numai iubirea d-tale, ci cu familia, cu rudele, cu amicii, cu clienții d-tale, cu Iramul d-tale deja tras, cu Carieră d-fître fixată, cu partidul și a dogmle d-tale, cu tradițiunile familiei — cu o, întreagă lume ,are-i a d-tale,și care ești dda. Iar mie imi,ceri să las lumea nea și să întru în a d-tale... Sânt gata să vin, dar să vin înreagă, liberă". — R.: Trebue să ne înțelegem: odată ce te m&■iți, contractezi și obligațiuni". — A.: „voiu lua firește cu bucurie, în mod liber, partea mea de muncă și osteneli a vieții umane. Nu renunț însă la datoriile vieții mele proprii". — Roer crede că-i vorba de cercetările Annettei și e gata să le toereze, „deși sânt jenante în menaj". Dar cererea Annettei e nutia precisă; vorba de dreptul care se spune oricărui suflet viu , dreptul de a schimba de a se preote"; R. (speriat); „A schimba dragostea?“; R.: „chiar rămâmânte, cum voesc, credincioasă, unui singur amor, sufletul ac dreptul să se schimbe... Cuvântul te sperie; el mă neliniștește ,și pe mine... Când ceasul cart* Trece e frumos, regreți că nu e poți fixa* pentru totdeauna!... Dar tu trebue, și im poți s’oaci! Trăești, ești împins, trebue să înnaintezi... Arhorul pe cute fura toată viața» dar n’o umple toată... Poate că într’o zi mă voi simți— cu toată dragostea —(mă simt deja) strâmtorat n cercul d-tale de acțiune și gândire... Doresc libertatea de a ivea micul meu domeniu de acțiune, interesele mele spirituale, prieteniile mele, libertatea de a călători chiar (dacă va fi nerod... nui știți încă... Am însă nevoe să simt că sânt liberă). Unirea a două fiurți nu trebue să devie o înlănțuire reciprocă, o îndoită înflorire. Vei ști d-ta să mă iubești destul, ca să dă iubești liberă de d-ta?". (Ea gândea: „prin aceasta voi fi și mai mult a ta!“). Roger asculta nervos, îngrijat, cam jignit. Orice bărbat ar fi simțit la fel. Din nevoia de sinceritate, ‘Anlette exagera tocmai ceea ce trebuia să te jginească mai mult. Dar o dragoste mai puternică decât a lui Roger nu s’ar fi înșelat. — El,nu simțise apelul mișcat la inima lui, ci reținuse atunai o vagă amenințare și atingere în drepturile lui de proprietar. Dacă ar fi f fost mai isteț cu femeile, ar fi promis totul.. Dar el era prea plin de sine, ca să cunoască femeile. Și pe când Annette aștepta o vorbă generoasă, ea avu decepția de a vedea :„ ascultând-o, el nu se gândise decât la sine. „Annette, zise el, mi vorbești de căsătoria noastră ca de o închisoare, din care e gândești să evadezi. Casa mea nu are gratii la ferestre și e destul de largă ,ca să se simtă cineva bine într’însa. Dar nu poți sta în ea,cu toate ușile deschise și e făcută că s’o locuești. Vorbești de libertatea de a pleca de la cămin, să cauți Dezu știe ce nu vei fi găsit în casa mea, până ce-ți va plăcea într’o zi să te reîntorciT. Nu te-ai gândit Annette!... Nici un bărbat n’ar putea consimți la o atare situație, pentru el atât de umilitoare, pentru ea atât de echivocă". Aceste reflexiuni nu erau lipsite de bun simț. Dar sânt momente, când bunul simț uscat, fără intuiția inimei, este un lop sens. —1 Annette, puțin cam jignită, zise cu o răceală mândră, care masca emoția ei: „Roger, trebuie să ai încredere , la femeea pe care o iubești. Orice umilire pentru d-ta, ar fi pentru dânsa o umilire. Cu cât ar fi mai liberă, eu atâta ar fi mai lentă de-a veghea asupra părții din d-ta însuți pe care i-o vei încredințat. Trebue să mă stimezi mai mult. Nu poți să ai incredere în mine?..“. Roger se temu s-o jignească; se gândi că au trebue să dea o importanță prea mare acestor vorbe femeiești și că-i mai bine s’o întoarcă spre glumă; și zise deci galant: „am arată încrederea im ochii d-tale frumoși; să-mi juri numai că mă veiubi numai pe mine Dar mica Cordelia nu se împăca cu această formă glumeață de a înlătura răspunsul cinstit de care, atârna viața ei: „nu, Roger, nu pot jura. Te iubesc mult, dar nu fot făgădui ceia ce nu atârnă de voința mea. Ar fi să te înșel, și dacă nu te voi mai iubi sau voi iubi pe un altug o vei ști cel dintâi — și chiar înainte de acest altul, și d-ta să faci la fel!... Iubitul meu Roger, să fim sinceri!“... Asta nu-i plăcea de loc lui Roger. Când vreun adevăr jelant bătea la poarta familiei Brissot, i se trimetea vorbă în grabă că nimeni nu-i acasă!... Roger făcu la fel. El strigă: ,scumpa mea cât ești de drăguță!... Haide să vorbim de altiéval”. „ ■ Deși Romain Rolland ne prezintă neamul Brissot ca o familie de robă — avocații procurori — totuși, toate caracterele lor fizice și psihice ni-i arată ca aparținând burgheziei rurale,— în contrast cu Marcel Frank, un tip caracteristic al marii burghezii urbane. Origina burghezului rural — odinioară slugă credincioasă a stăpânului și exploatator și asupritor al țăranului — e departe de a fi nobilă... Peste fondul de rapacitate ereditar al familiei Brissot, viața „de societate" așterne masca bunăvoinții și afabilității... Interese materiale și vanitatea — amândouă se’mpletesc — cer afișarea unor preocupări intelectuale și artistice, — evident, curat convenționale, lipsite de sinceritate.... In tânărul Roger Brissot însă, răsfățat de părinți, de societate și de soartă, pornirile brutal-egoiste și realismul implacabil se afundă în inconștient. Lăsând la suprafață o generoasă ideologie umanitaristă,hrănită de buna dispoziție a omului frumos, senin, sănătos, plin de încredere în sine, și „așteptând ca lumea să se puie la picioarele sale“... ...................... . Sentimentalismul. "Ă fleur de peau este de altfel o notă specifică a vieții rurale: îl găsești deopotrivă la țăran și la burghezul rural, ca și la „nobiluli” de țară... El isvorăște din traiul tihnit, din aerul curat, din hrana pură, din mișcarea în aer liber din frumusețile naturii,, din prisosul de energie necheltuit... In oraș, nervilor slabi sau rău nutriți li se cere o cheltuială excesivă; la țară, tocmai contrarul se-ntâmplă... Și — în esență, — sentimentul se reduce la un prisos de energie... In toată literatura franceză, sentimentali sunt Victor Hugo și Geroge Sand, reprezentanții tipici ai burgheziei rurale... Sentimentalismul à fleur de peau se’mpacă perfect cu viclenia, cu brutalitatea, cu sgârcenia, cu realismul uscat, cu materialismul animalic, și cu anemia noțiunii de drept, caracteristice mediului rural — în mod firesc rămas în urmă, politicește și socialmente../ (asta nu împiedică țărănimea, ca clasă, să fie în anume timpuri un aliat prețios al democrației). De acest sentimentalism, care, după minunata formulă a lui Romain Rolland, „dă cu mâni pline, dar pline rămân marile", mai toți oamenii se lasă păcăliți... O jumătate de secol a domnit în literatura românească moda bizară de a miorlăi în tot chipul despre noblețea de suflet a adevăratului boier... Era, la unii, o crimă inconștientă, la alții însă, cari cunosc din istorie și din povestiri de martori oculari, grozavele moravuri feudale, la noi, ca și aiurea, (vezi și povestirile de Radu Rosetti, Sadoveanu, Mironescu, etc. în Viața Românească) era o crimă cu premeditare... Nu laudă atâția până și noblețea de suflet a turcilor, a căror organizare socială a fost, și în parte, este încă, o adunătură de bestii puturoase?.. Indolența elementelor primitive și parazitare, explică tot mirajul „patriarhalismului“... Un „aristocrat" de țară autentic pune pe țăran totdeauna mai prejos decât caii și câinii lui... O știu din literatură (Eliot, Dickens, Thackeray, Strindberg, etc.) dar și din informațiuni demne de crezare... Dulceața cuvântului și, arareori, ca dar, câte-o fărămitură de piele, din cele luate de pe spinarea țăranului, sunt mijloace de dominație, elaborate și experimentate timp de veacuri... Roger Brissot — frumos, cu trăsăturile regulate, sănătos, voinic, mlădios și vorbind bine c’o voce caldă, muzicală, puțin cam groasă și metalică", „simplu, gentil, cordial, franc, senin, naiv, generos, aprins și distins“ — față de egali și superiori, într’un cuvânt: „băiat bun"!...; dar — „dur și uscat în sufletului și disprețuitor față de cei mici“ — aduce aminte și de unele odrasle boierești dela noi... Pe Brissot-ul român eu l-ași împodobi cu o barbă frumoasă ori cu niște plete; l-ași face să se plece de la burtă față de cei mai mari, să măgulească pe toți, să cânte în strune tuturor și să lingușească mulțimea; iar față de cei mici să ia un aer poruncitor, părintesc și luător în râs; l-ași pune să acapareze, cu te miri ce diletantism de pălăvrăgeală, o duzină de slujbe și onoruri; în literatură să scrie Joitsch"dulcegării lăcuite , zaharisite, de cromolitografie TM și să ajungă cu trei nuvele și jumătate, membru al Academiei române, în știință să aibă Un laborator (în care să-l găsești arareori) și să fie proclamat mare savant de țara întreagă, fără ca să poată cineva, preciza cel născocit... Roger are un suflet sănătos, echilibrat. E inteligent, dar natura Sa ferit de orice intelectualism... Spiritul lui stă în serviciul corpului. Niciodată un Roger , nu s’ar gândi să se analizeze; să cerceteze dacă diferitele lui teorii se’mpacă între dânsele, ori cu faptele sale și dacă ceea ce crede azi, se potrivește cu ceea ce a crezut ori. Gândirea lui elastică, spontană, lipsită de reflexie, e în fiecare moment robită patimilor și intereselor sale. Un Roger Brissot nu va formula, ca Marcel Franck, teoria libertății sexuale, ci va cere monogamia, cât timp îi va conveni; iar pe urmă, monogamia pentru nevasta sa și poligamia pentru el — și așa mai departe. Superficialitatea lui este o mare forță: nu vine niciodată în conflict cu realitatea; în politică mai ales, unde ești chemat să aperi convingerile fluctuante ale mulțimii,face minuni... Un „băiat bun“ de felul lui Roger se face simpatizat de bărbați și-i ajutat de toți să parine, cu atât mai mult va seduce el femeile... Annette e captivată de dânsul, dar în acelaș timp mintea ei îl judecă și, mai ales, instinctul ei miroase egoismul brutal și superficialitatea șubredă a sentimentelor lui aprinse. In Annette, Roger dorește corpul, iar temperamentul ei original, doar ca condiment... Mult o lămuresc pe dânsa despre pornirile , ades și ale puiului de tigru — seducător încă, prin grafii tinereții — apucăturile tigrilor bătrâni... Roger nu-și bate capul să cunoască sufletul Annettei, fiindcă el însuși nu are suflet, ci numai suprafață, și findcă nu sufletul ei îl dorește... Drepturile pe care le cere Annette pentru soție, sunt evident exagerate (să ne-o închipuim, cu patru copii, Soția unui modest funcționar..) . Când te simți strâmtorată în cercul de acțiune și gândire al soțului, se cheamă că ți-ai ales un tovarăș de viață nepotrivit cu tine... Și tot așa, când simți nevoia unor alte prietenii... Acesta-i tocmai cazul la Annette, care-i sedusă mai mult de fizicul lui Roger și care, în cercul familiei lui, se simte atât de Străină... In genere, femenistele sunt pornite să exagereze, fiindcă simt asupra femeii apăsarea lanțurilor robiei seculare... Omul pățit devine excesiv de bănuitor și cel adesea jicnit, vede în toate jicniri... Annette însă nici nu gândește într’adevăr tot ce spune... Ea simte că Roger o ia ca pe un subiect care-i place (astăzi — dar mâine?...) și caută să-l cerce, dacă dragostea lui e întemeiată" pe stimă și încredere, dacă nuădâncă gata de sacrificii, și deci dacă-i durabilă... Annette nu poate răspunde la egoism prin egoism, cum face Sylvie, care ibdica în aparență și se ratrapează în fond — ca slujbașul necinstit care se mulțumește cu leafă mică, contând pe ciupituri și chicușuri... Intr’o altă extremă cade Marcel Franck, cu teoria absolutei libertăți sexuale, teme pe care Anette o caracterisază minunat cu vorbele: „căsnicia — o răspântie în care te dai tuturor trecătorilor“. In seria Jean Christophe, Romain Rolland ne precizează timpul când a apărut în Europa libertatea sexuală ca dogmă, pe la 1900. Tot pe atunci se petrece și acțiunea romanului Annette et Sylvie. Pe vremea aceea teoria lui Franck era încă o noutate: „bunii și vechii francezi n’o puteau măcar concepe”. Azi însă e aproape unanim practicată, nu numai de clasele stăpânitoare, ci și de celelalte... Grozavele drame de adulter, cari în secolul trecut umpleau gazetele și literatura, au dispărut: sentimentul geloziei s'a demodat. Tipic pentru felul de a înțelege dragostea al veacului apus este un roman de Paul Bourget (numele l-am uitat): e vorba acolo de cumplitele sbuciume și chinuri sufletești ale unui om de lume, la gândul că amanta lui, femeie măritată, a avut poate și un alt amant înaintea lui; și de suferințele ei din pricina acestei bănueli, care le otrăvește dragostea... Cum vedem, preocupări monogamice până și în adulter... Și — în treacăt fie zis — nu încape îndoială că, prin libertatea sexuală, adulterul și-a pierdut cea mai mare parte din farmecul lui... Odinioară, simțirea, ori măcar dorința apărea întâiu în subconștient... Farmecul și spaima primei neliniști, a primei palori și roșeți!... Sentimentul se complica, se adâncea, se’mpodobea de imaginație, devenin din ce în ce mai puternic, până rupea orice zăgazuri... Azi, lucrurile s’au simplificat, imaginația a pierdut aripile (n’are nici timp să sboare!..) și totul se reduce la o dorință trecătoare — între multe altele de acelaș fel... — calmă, păgână, zâmbitoare... De la prima cunoștință sexele se examinează reciproc și se’ntreabă în limbajul aluziunilor și semnelor: „vrei?...“ Și, uneori, „cum, eziți?!... Mă ofensezi!...“ Cum am spus, păgânismul acesta l-au adus în clasa burgheză elementele din popor. Au dus sănătatea (care în mediul conrupt se preface în depravare), dar și primitivitatea lor.. Că în secolul al nouăsprezecelea amorul lua adesea forme morbide, de psihoză, nu’ncape îndoială; dar dacă amorul de azi e mai sănătos, este însă și mai primitiv... Chiar și prietenia, când e nobilă și adâncă, între firi superioare, e susceptibilă de gelozie (Annette față de Sylvie!..) Căsnicie însă, în care intră și instinctul elementar al paternității, și afinitățile sufletești și intelectuale, și instinctul sexual, și interesele materiale, și anume avânturi metafizice, nu admite în mod vemenit de felul lui Franck, spune Romain Rolland, „își dau arareori seama de nevoile adânci ale sufletelor în mod religios libere“. Dacă familia întemeiată pe monogamie n’ar avea rădăcini adânci în sufletul omenesc și n’ar fi una din temeliile culturei europene și chiar omenești, s’ar găsi gânditori, legislatori, reformatori, să ceară desființarea articolelor de lege cari o consfințesc... or, asta nu se întâmplă... N’o fac nici socialiștii, nici comuniștii... Că în realitate libertatea sexuală se tolerează o altă chestiune. ’ Multe casatorii sunt convenționale, multe nepotrivite, ori tulburate de cine știe ce cauze, sunt momente când omul pierde stăpânirea de sine, etc., etc. E ca și cu sănătatea. Din o sută de oameni, în clasele orășenești, câți sunt sănătoși— nu în înțelesul ideal, științific, ci măcar în înțelesul curent?... Desigur că abia zece, ori nici atâta... Asta nu împiedică însă, ca sănătatea să fie starea normală a omului, iar boala, excepția... Că progresul va aduce înmulțirea numărului, de sănătoși, e siguri... Așa-i și cu monogamia. Ea este forma normală a legăturilor dintre cele două sexe. Nimeni nu îndrăznește pe față, să nege îndreptățirea monogamiei ca ideal omenesc... Unii însă sunt prea primitivi pentru a se putea ridica la acest ideal; alții trăesc în condițiunile morbide ale bogăției și trândăviei; și cea mai mare disoluție au adus la elementele sănătoase și primitive într’un mediu morbid... In locul adulterului ascuns și complicat cu psihoze „Thérèse Raquin”, etc.), ele au introdus adulterul pe față, zâmbitor și calm... Asanarea socială către care mergem, prin egalizarea condițiunilor materiale, va înnobila păgânismul de azi, îndreptându-l din nou către monogamie... Intre burghezul rural Roger Brissot și burghezul urban Marcel Franck, primul ne apare mai vreu-reu, dar și mai primitiv...Franck nu-i o brută sentimentală, ci un fin intelectual care se pune de acord cu sine însuși și cu faptele sale... E departe de grosolănia, brutalitatea, inconștiența și sentimentalismul ipocrit al familiei Brissot. Dacă Annette lua pe Roger, acesta ar fi înșelat-o mai târziu cu siguranță, cu toate teoriile lui nobile despre amor. Pe Franck însă, o fire superioară ca Annette, inspirându-i respect și captivându-l cu bogata ei personalitate, l-ar putea converti la monogamie... Și cine știe dacă în volumul al doilea din Annette dt Sylvie nu vom asista la această căsătorie... H. SANIELEVIC 1