Adevěrul Literar şi Artistic, noiembrie 1923 (Anul 4, nr. 152-155)
1923-11-25 / nr. 155
SEPIA III ANUL IV- NO. 155 5 Lei Exemplarul în țară 10 Lei £ 7i In străinătate Duminică 25 noembrie 192? Literar ■ ==și Artistic FONDAT în 1393 Borodefcilo G§© g@[l ®i? E vremea rozelor ce mor — Mor în grădini și mor și ’n mine — Și-au fost atât de viață pline, Și azi, se sting așa ușor. In toi se simte un fior, O jale e în om și cine, E vremea rozelor ce mor —Mor în grădini și mor și ’n mine. Pe sub amurg întristător Curg pălmășaguri de suspine, Și *n marea noapte care vine Duioase *și pleacă fruntea lor — E vremea razelor ce mor. ' YWasmm gpM mmm ' .••• • V/ £ 4fc>$%v.v.wmH Al. Macedonsky Hamlet între noua înscenare I Teatrul „Regina Maria“ a oferit publicului bucureștean o înscenare a lui „Hamlet“ cu totul neobișnuită. Noul regizor d. Soare Z. Soare s’a pus la dispoziția companiei Bulandra, contribuind cu sfaturile sale, la interpretare, și asigurându-i montarea în care piesa lui Shakespeare se reprezintă pretutindeni în Germania. Elev al lui Reinhardt și al lui Karlheinz Martin — elev harnic și priceput, dintre aceia care ajung curând laolaltă cu maeștrii, — d-sa a ridicat schițele de decoruri, a urmărit efectuarea lor și a mișcat ansamblul în ele, așa cum a stabilit Reinhardt regia capodoperei shakespeariane. Succesul a fost desăvârșlit , o satisfacție pentru teatru și un îndemn serios pentru regizor. * * * De-o bucată de vreme teatrul german, prin Reinhardt inspirându-se din mijloacele de realizare tehnică ale teatrului Mic, de la Moscova, — teatrul d-nei Komisarjewskaia — condus de reglisorul Stanislawski care azi uimește Parisul, a căutat o cât mai mare apropiere de realitate, având ca principiu o cât mai mare preocupare a amănuntului. Această preocupare interesa și interpretatrea și decorul. înainte de război Reinhardt realiza minuni de artă, revoluționând regia, așa cum în mai mică proporție încercase câțiva ani mai înainte, Antoine, la Paris cu „tréâtre Libre“. Montând din când în când câte-o piesă din repertoriul universal sau a unuia din scriitorii germani contimporani, Reinhardt ajunge o personalitate teatrală asupra căruia toate teatrele din lume își îndreaptă privirea. După război a lucrat mai puțin. Școala, însă, dădea roade. Cei care îl pricepeau, continuau noul sistem ; cei care nu l -au priceput au ajuns la aberația expresionismului, cu atât mai primejdios cu cât nerămânând numai pe scenă, își întinsese nefasta lui influență asupra literaturii. Din fericire a dat faliment la vreme, Azi se lucrează foarte ușor la revenirea în normal și Reinhardt a fost cel dintâi care să îndrepte răul. Principiul lui, fie la montarea unei piese clasice, fie înscenând o piesă modernă, este simplificarea. Actorul părăsește bombasticismul declamatoriu, pătrunzând adânc în analiza psihologică a rolului, scoțând în relief momentele esențiale care contrastează cu amănuntul așa cum contrastează lumina și umbrele într’un tablou, iar regizorul liberând scena de tot ce devine inutil acțiune, prezintă ochiului spectatorului numai ceea ce trebue să-l interssifeze pentru redarea atmosferei. S’a spus că simplificarea este o revenire la teatru vechi și că o montare în felul acesta amintește primele reprezentații ale lui Shakespeare. Eroarea este evidentă pentru cei care urmăresc noua înscenare a lui „Hamlet“ Simplificarea în asemenea împrejurare este impusă de preocuparea logică a celui care vrea să reprezinte întreaga operă dramatică a lui Shakespeare fărâmițată în zeci de tablouri. Cu decoruri care necesita schimbări de cel puțin un sfert de oră, reprezentarea devine imposibilă. Când se întrebuințează, însă, planul neutru, cu restul în perdele și cu un fundal mobil efectul rămâne acelaș, dacă nu chiar mai impresionant și reprezintarea integrală a operei devine o plăcere pentru aceia care vin la teatru să asculte piesa întreagă, nu numai scenele în care strălucește primul interpret. Așa se joacă Hamlet. Tablourile umbrei sunt de un covârșitor efect. Camera reginei și camera regelui impresionează tocmai prin simplicitatea tragică în care se desfășoară acțiunea de câteva minute. Ultimul tablou cu ridicarea trupului neînsuflețit al prințului Danemarcei — tablou care nici nu exista până acuma la noi — este tot ce-am văzut mai frumos. Inchiipuiți-vă în ce dispoziție ar fi publicul dacă după un tablou de câteva minute ar urma o pauză de o jumătate de oră pentru schimbarea decorului. Ceea ce a făcut d. Soare la teatrul Regina Maria e interesant și frumos. Mai întâi ne-a încredințat că putem avea încredere în serioasa d-sale pricepere teatrală. Deocamdată a dovedit că are spirit de observație , o admirabilă posibilitate de reținere. Fantezia și-a dovedit-o schimbând, cu succes, lucruri care nu se puteau realiza pe o scenă mică. Rămâne să-l vedem ,montând o piesă pe care n’a văzut-o și în montarea căreia să ne dea în el în măsura admirabilelor sale însușiri. A. de HERZ Vii sti de mândrie — Note de drum — sau pentru nu știu a câtea oară drumul Brașovului și odată liniștit de grija că voi rămânea în picioare în renul totdeauna supraîncărcat, mă las, instalat în scobitura capitonată a unui loc de întâia clasă, pe valul unui sentiment desmerdător pe care l’aș numi de fericire, dacă de vorba asta nu m’aș teme sau aș fi absolut sigur că știu ce însemnează. Toate umbrele care își aruncau pata lor de întuneric în decorul preocupărilor mele zilnice, se topesc în atmosfera luminoasă făcută de bucuria copilărească de a călători cu trenul, de perspectiva încântătoarelor priveliști de pe valea Prahovei cu farmecul lor veșnic neistovit, de așteptarea sosirei în Brașov, unde numeroși prietenii mă vor întâmpina cu bucurie și vor născoci tot ce se poate inventa de o minte omenească pentru ca să nu simt un moment de plictiseală. Vagonul în care mă aflu s’a umplut ca un pahar ?ata sa se verse. De-a lungul coridorului un front compact de călători fără noroc. Din când în când câte unul mai încearcă compartimentele și întreabă dacă nu mai e vre un loc, deși se vede că au toate stăpân. Desigur acest spectacol al suferinței anioanelnr e de natură a te îmdiioșa. Dar sunt momente în care bestia umană e așa de cuprinsă de beție egoistă încât ceea ce simți e mai de grabă bucuria că nu ești tu în locul celor ce pătimesc. In plus că mai ai odată cu aceasta și o senzație vagă de izbândă în lupta anevoioasă a vieții... Până pe la Câmpina efervescența fanteziei fiecăruia trebuia să înlocuiască, monotonele șesuri ale unor priveliști banale. De aici înainte închipuirea se poate odihni, își poate retrage veșmintele ei diafane, pentru că natura însăși se înfățișează împărătește îmbrăcată Breaza—Comarnic— Sinaia, — cale de vis îndrăzneț, realizat totuș aevea, înălțimi care cresc din ce în ce mai falnic și mai prăpăstios. In curând stejarii nu mai sunt lăsați să înainteze de valul biruitor al oștilor de brad. In fundul văii la început destul de largă, cu greu mai pot acuma să încapă calea ferată, șoseaua și Prahova spumoasă. Când veșnic una peste alta, ele își schimbă într’una locul, trecând fiecare act la dreapta, aci la stânga celorlalte. Priveliștea dispare complect câteodată în noaptea scurtă a tunelelor, reapărând și mai grandioasă le ieșire. Pe ferestrele deschise a tuturor vagoanelor pătrunde aerul îmbălsămați cu temperatura lui de toamnă veșnică. Urcușul drumului domolește iuțeala vertiginoasă a trenului, așa că sorbim tabloul pe’ndelete, colț cu colț, cotitură cu cotitură. De la Sinaia mai departe suntem în plină invazie de miraculos : șirul Bucegilor cu catapfeteazma lor de stâncă uriașă pe care cerul se apleacă sfielnic și dulce. Un adevărat fragment de mitologie rămas neclătinat în proza timpurilor noastre.. . Iți vine să strigi: minune și iar minune, în gura mare, chiar dacă nu cunoști pe niciunul din tovarășii de drum. Trec rând pe rând Buștenii, Azuga și vechea frontieră a Predealului, unde la plăcerea estetică se mai adaugă emoții de altă natură. De pe culmea graniții șterse, trenul se scufundă în valea pitorească a Timișului cu vederi feerice de-o parte și de alta. Putin câte puțin pelisagiul de munte, ostenit parcă de sfertările-i sublime, își micșorează avântul și se macină în înălțimi tot mai mărunte. Dârstele și Cele șapte sate sunt aproape în câmpie. In zare, epigon al catenii carpatine, ca o spinare de animal apocaliptic, apare Tâmpa Brașovului, purtând la unul din capete piedestalul unei statui dărâmată odată cu trufia ungurească... Cele două-trei zile cât am rămas în Brașov au fost un farmec și desfătare, înconjurat fizicește de-o împrejurime minunată pe care am străbătut-o domol în toate direcțiile, iar sufletește, de-o atmosferă prietenească și plină de atențiuni, avem tot ce poate cere omul de la viată, atunci când nu năzuești imposibilul și niici nu scotocești cu încăpățânare răul care se poate găsi în lucrurile cele mai bune- Un splendid sfârșit de vară, fără picătură de ploae, cel mult cu noura și care se joacă cu razele, fără a le isgoni încruntându-ne. In tot acest răstimp nu întâlnisem decât o singură ostilitate ști pe care nu mi-o puteam explica decât punând-o în sarcina șovinismului maghiar : camerista de la oțel, o unguroaică posomorâtă, care la prima frază pe care i-am adresat-o mi-a răspuns silnic și aspru. Mă miram cu atât mai tare, cu cât potrivit obiceiului meu de-a fi politicos cu toată lumea, m’am purtat cu toată delicatețea și nam scos-o din „frațilein“ și „Dumneata“. Dar hotărât, aveam înaintea mea o antipatie fermă. Atâta numai că lucru acesta nu m’a incomodat din cale afară, fiind mai toată vremea plecat din hotel. Pe cât mi-a fost cu putință an evitat să o chem și căutam să mă scutesc de serviciile sale, făcute cu o vădită rea voință. Când a fost să părăsesc Brașovul a trebuit totul să o sun : nu-i puteam răpi bacșișul chiar dacă nu prea îl meritase. — Fraulein, acuma plec. Ea mă privi trufaș și-mi răspunse rostogolind silabele într’o cadență de răfuială: — Eu nu sunt Domnișoară, eu sunt muiere. — A.. va să zică ești măritată?... O nouă privire, în care truflia rămăsese neatinsă : — N’am fost nicicând măritată, dar sunt muiere ! Oricine va recunoaște că mândria omenească poate avea nuanțe cu totul nebănuite... , I. EgIROyiCI