Adevěrul Literar şi Artistic, noiembrie 1923 (Anul 4, nr. 152-155)

1923-11-25 / nr. 155

SEPIA III ANUL IV- NO. 155 5 Lei Exemplarul în țară 10 Lei £ 7i In străinătate Duminică 25 noembrie 192? L­iterar ■ ==și Artistic FONDAT în 1393 Borodefcilo G§© g@[l ®i? E vremea rozelor ce mor — Mor în grădini și mor și ’n mine — Și-au fost atât de viață pline, Și azi, se sting așa ușor. In toi se simte un fior, O jale e în om­ și cine, E vremea rozelor ce mor —­­Mor în grădini și mor și ’n mine. Pe sub amurg întristător Curg pălmășaguri de suspine, Și *n marea noapte care vine Duioase *și pleacă fruntea lor — E vremea razelor ce mor. ' YWasmm gpM mmm ' .••• • V/ £ 4fc>$%v.v.w­mH Al. Macedonsky Hamlet într­e noua înscenare I Teatrul „Regina Maria“ a oferit publicului­­ bucu­­reștean o înscenare a lui „Hamlet“ cu totul neobișnuită. Noul regizor d. Soare Z. Soare s’a pus la dispoziția com­paniei Bulandra, contribuind cu sfaturile sale, la inter­pretare, și as­igurându-i montarea în care piesa lui Sh­a­­kespeare se reprezintă pretutindeni în Germania. Elev al lui Reinhardt și al lui Karlheinz Martin — elev harnic și priceput, dintre aceia care ajung curând laolaltă cu mae­ștrii, — d-sa a ridicat schițele de decoruri, a urmărit e­­fectuarea lor și a mișcat ansamblul în ele, așa cum a stabilit Reinhardt regia capodoperei sh­akespeariane. Succesul a fost desăvârșlit , o satisfacție pentru teatru și un îndemn serios pentru regizor. * * * De-o bucată de vreme teatrul german, prin Reinhardt inspirându-se din mijloacele de realizare tehnică ale tea­trului Mic, de la Moscova, — teatrul d-nei Komisarjew­­skaia — condus de reglisorul Stanislawski care azi ui­mește Parisul, a căutat o cât mai mare apropiere de rea­­litate, având ca principiu o cât mai mare preocupare a amănuntului. Această preocupare interesa și interpretat­rea și decorul.­­ înainte de război Reinhardt realiza minuni de artă, revoluționând regia, așa cum în mai­ mică proporție în­cercase câțiva ani mai înainte, Antoine, la Paris cu „tréâtre Libre“. Montând din când în când câte-o piesă din repertoriul universal sau a unuia din scriitorii ger­mani contimporani, Reinhardt ajunge o personalitate tea­trală asupra căruia toate teatrele din lume își îndreaptă privirea. După război a lucrat mai puțin. Școala, însă, dădea roade. Cei care îl pricepeau, continuau noul sistem ; cei care nu l -au priceput au ajuns la aberația ex­presionismului, cu atât mai primejdios cu cât nerămâ­­nând numai pe scenă, își întinsese nefasta lui influență asupra literaturii. Din fericire a dat faliment la vreme, Azi se lucrează foarte ușor la revenirea în normal și Reinhardt a fost cel dintâi care să îndrepte răul. Princi­piul lui, fie la montarea unei piese clasice, fie însce­nând o piesă modernă, este simplificarea. Actorul pără­sește bombasticismul declamatoriu, pătrunzând adânc în analiza psihologică a rolului, scoțând în relief momen­tele esențiale care contrastează cu amănuntul așa cum contrastează lumina și umbrele într’un tablou, iar regi­zorul liberând scena de tot ce devine inutil acțiune­, pre­zintă ochiului spectatorului numai ceea ce trebue să-l in­terssifeze pentru redarea atmosferei. S’a spus că simplificarea este o revenire la teatru vechi și că o montare în felul acesta amintește primele­ reprezentații ale lui Sh­akespeare. Eroarea este evidentă pentru cei care urmăresc noua înscenare a lui „Hamlet“ Simplificarea în asemenea împrejurare este impusă de preocuparea­ logică a celui care vrea să reprezinte în­treaga operă dramatică a lui Sh­akespeare fărâmițată în zeci de tablouri. Cu decoruri care necesita schimbări de cel puțin un sfert de oră, reprezentarea devine imposi­bilă. Când se întrebuințează, însă, planul neutru, cu restul în perdele și cu un fundal mobil efectul rămâne acelaș, dacă nu chiar mai impresionant și reprez­intarea integrală a operei devine o plăcere pentru aceia care vin la teatru să asculte piesa întreagă, nu numai scenele în care stră­lucește primul interpret. Așa se joacă Hamlet. Tablourile umbrei sunt de un covârșitor efect. Camera reginei și camera­ regelui im­presionează tocmai prin simplicitatea tragică în care se desfășoară acțiunea de câteva minute. Ultimul tablou cu ridicarea trupului neînsuflețit al prințului Danemarcei­ — tablou care nici nu exista până acuma la noi — este tot ce-am văzut mai frumos. Inchiipuiți-vă în ce dispoziție ar fi publicul dacă după un tablou de câteva minute ar urma o pauză de o jumă­tate de oră pentru schimbarea decorului. Ceea ce a făcut d. Soare la teatrul Regina Maria e interesant și frumos. Mai întâi ne-a încredințat că pu­tem avea încredere în serioasa d-sale pricepere teatrală. Deocamdată a dovedit că are spirit de observație , o admirabilă posibilitate de reținere. Fantezia și-a dove­dit-o schimbând, cu succes, lucruri care nu se puteau realiza pe o scenă mică. Rămâne să-l vedem ,montând o piesă pe care n’a văzut-o și în montarea căreia să ne dea în el în măsura admirabilelor sale însușiri. A. de HERZ Vii sti de mândrie — Note de drum — sau pentru nu știu a câtea oară drumul Brașovului și odată liniștit de grija că voi rămânea în picioare în­­ renul totdeauna supraîncărcat, mă las, instalat în scobi­tura capitonată a unui loc de întâia clasă, pe valul unui sentiment desmerdător pe care l’aș numi de fericire, dacă de vorba asta nu m’aș teme sau aș fi absolut sigur că ș­tiu ce însemnează. Toate umbrele care își aruncau pata lor de întuneric în decorul preocupărilor mele zilnice, se topesc în atmosfera luminoasă făcută de bucuria copilă­rească de a călători cu trenul, de perspectiva încântătoa­relor priveliști de pe valea Prahovei cu farmecul lor veș­nic neistovit, de așteptarea sosirei în Brașov, unde nu­meroși prietenii mă vor întâmpina cu bucurie și vor năs­coci tot ce se poate inventa de o minte omenească pen­tru ca să nu simt un moment de plictiseală. Vagonul în care mă aflu s’a umplut ca un pahar ?ata sa se verse. De-a lungul coridorului un front com­pact de călători fără noroc. Din când­ în când câte unul mai încearcă comparti­mentele și întreabă dacă nu mai e vre­ un loc, deși se vede că au toate stăpân. De­sigur acest spectacol al su­ferinței anioanelnr e de natură a te îm­di­ioșa. Dar sunt momente în care bestia umană e așa de cuprinsă de be­ție egoistă în­cât ceea ce simți e mai de grabă bucuria că nu ești tu în locul celor ce pătimesc. In plus că mai ai odată cu aceasta și o senzație vagă de­­ izbândă în lupta anevoioasă a vieții... Până pe la Câmpina efervescența fanteziei fiecăru­ia trebuia să înlocuiască, monotonele șesuri ale unor prive­liști banale. De aici înainte închipuirea se poate­­ odihni, își poate retrage veșmintele ei diafane, pentru că natura însăși se înfățișează împărătește îmbrăcată­ Breaza—Co­marnic— Sinaia, — cale de vis îndrăzneț, realizat totuș aevea, înălțimi care cresc din ce în ce mai falnic și mai prăpăstios. In curând stejarii nu mai sunt lăsați să înain­teze de valul biruitor al oștilor de brad. In fundul văii la început destul de largă, cu greu mai pot acuma să în­capă calea ferată, șoseaua și Prahova spumoasă. Când veșnic una peste alta, ele își schimbă într’una locul, tre­când fiecare act la dreapta, aci la stânga celorlalte. Pri­veliștea dispare complect câte­odată în noaptea scurtă a tunelelor, reapărând și mai grandioasă le ieșire. Pe fe­restrele deschise a tuturor vagoanelor pătrunde aerul îm­bălsămați cu temperatura lui de toamnă veșnică. Urcușul­ drumului domolește iuțeala vertiginoasă a trenului, așa­­ că sorbim tabloul pe’ndelete, colț cu colț, cotitură cu co­titură. De la Sinaia mai departe suntem în plină invazie de miraculos : șirul Bucegilor cu catapfeteazma lor de stâncă uriașă pe care cerul se apleacă sfielnic și dulce. Un adevărat fragment de mitologie rămas neclătinat în proza timpurilor noastre.­. . Iți vine să strigi: minune și iar minune, în gura ma­re, chiar dacă nu cunoști pe niciunul din tovarășii de drum. Trec rând pe rând Buștenii, Azuga și vechea fron­tieră a Predealului, unde la plăcerea estetică se mai a­­daugă emoții de altă natură. De pe culmea graniții șterse, trenul se scufundă în valea pitorească a Timișului cu vederi feerice de-o parte și de alta. Putin câte puțin peli­­sagiul de munte, ostenit parcă de sfertările-i sublime, își micșorează avântul și se macină în înălțimi tot mai mă­runte. Dârstele și Cele șapte sate sunt aproape în câm­pie. In zare, epigon al catenii carpatine, ca o spinare de animal apocaliptic, apare Tâmpa Brașovului, purtând la unul din capete piedestalul unei statui dărâmată odată cu trufia ungurească... Cele două-trei zile cât am rămas în Brașov au fost un farmec și desfătare, înconjurat fizicește de-o împre­jurime minunată pe care am străbătut-o domol în toate di­recțiile, iar sufletește, de-o atmosferă prietenească și plină de atențiuni, avem tot ce poate cere omul de la viată, atunci când nu năzuești imposibilul și niici nu sco­tocești cu încăpățânare răul care se poate găsi în lucru­rile cele mai bune- Un splendid sfârșit de vară, fără pi­cătură de ploae, cel mult cu noura și care se joacă cu razele, fără a le isgoni încruntându-ne. In tot acest răs­­­timp nu întâlnisem de­cât o singură ostilitate ști pe care nu mi-o puteam explica de­cât punând-o în sarcina șo­vinismului maghiar : camerista de la oțel, o unguroaică posomorâtă, care la prima frază pe care i-am adre­sat-o mi-a răspuns silnic și aspru. Mă miram cu atât mai tare, cu cât potrivit obiceiului meu de-a fi politicos cu toată lumea, m’am purtat cu toată delicatețea și nam­ scos-o din „frațilein“ și „Dumneata“. Dar hotărât, aveam înaintea mea o antipatie fermă. Atâta numai că lucru acesta nu m’a incomodat din cale afară, fiind mai toată vremea plecat din hotel. Pe cât mi-a fost cu putință an evitat să o chem și căutam să mă scutesc de serviciile sale, făcute cu o vădită rea voință. Când a fost să părăsesc Brașovul a trebuit totul să o sun : nu-i puteam răpi bacșișul chiar dacă nu prea îl meritase. — Fraulein, acuma plec. Ea mă privi trufaș și-mi răspunse rostogolind sila­bele într’o cadență de răfuială: — Eu nu sunt Domnișoară, eu sunt muiere. — A­­.­. va să zică ești măritată?... O nouă privire, în care truflia rămăsese neatinsă : — N’am fost nicicând măritată, dar sunt muiere ! Oricine va recunoaște că mândria omenească poate avea nuanțe cu totul nebănuite... , I. EgIROyiCI

Next