Adevěrul Literar şi Artistic, martie 1924 (Anul 5, nr. 169-173)
1924-03-02 / nr. 169
„ADEVĂRUL LITERAR ȘI ARTISTIC" mam ............... Ai Influenta italiană în literatura română (CONTRIBUȚII DE ISTORIE LITERARA) IANCU VACARESCU IN Sfârșitul secolului al XVIII-lea în Muntenia este ilustrat printr’o înflorire literară representată de urmașii lui aga Patrașcu viteazul care, într’o lungă carieră răsboinică doborî în bătălii atâția vrășmași păgâni câte zile cu soare sunt într’un an_ și care pentru aceia, își închină sabia isbânditoare la toți sfinții zilelor de peste ani)“ — Văcărești- Neamul acesta de oameni răsboinici și credincioși în puterea lucrurilor sfinte avea însă — mai târziu — să fie cunoscut și lăudat mulțămită celor patru vlăstare crescute în mijlocul ogorului cărților... In acelaș timp Moldova, sub influența poesiei aristocratice apusene în care rămân totuși întrezărite ici și colo influențele vechi, apare Conachi care se ridică alături de Asachi în lumea culturală românească atunci când puterea orientală slăbește și se gândesc la o cultură generală apuseană ca element principal de regenerare. E de notat că revoluția franceză care repercutează aproape simultan și nu tocmai după multă vreme în urmă, în toată Europa, ajunge să aducă și la ’ noi ceva mai târziu o sguduire care într’adevăr ne convinge Ca suntem un popor occidental dar n’am putut face nimici intre orientali și că cel mai mic contact cu,, cultura, ,occidental a da roade foarte mari. Deși istoricii literari îi dau M Asachi locul întâi ținând seamă de rostul lui Iăncu Văcărescu în rândul scriitorilor puternici influențați de cultură franceză — Vom trece mai târziu în revistă activitatea «eliți care avea în mâna lui toată vieața culturală și literară a Moldovei și ne vom ocupa — în treacăt — de ori din urmă vlăstar recunoscut în istoria literaturii românești, nepotul de fiu al lui Enachiță Văcărescu. Deși a trăit într o atmosferă deosebită de aceea în care și-a petrecut zilele unchiul său ■—* căci acum dispăruse viața aceea de egoism preocupat și de înlăturarea oricărei primejdii imediate pentru conservarea individualității dare neglija orice noțiune a dreptului de sacrificiu pentru alții, deși vine o altă primenire de idei adusă de vântul revoluției franceze, Iancu, Văcărescu boer — și el — fără grija zilei de mâine, sena versuri de plăcere așa cum deprinsese din îndeletnicirea moșilor săi Natural nu numai inspirația poesiei populare românești și darul moștenit îi veneau în ajutorare ci ? faptul că la 1804 el era acel care pleca „înflăuntru spre Apusul cu multe așezăminte de cultură înaltă, pleca ’ pentu intra în vre-un pension din acelea ce dădeau bune cunoștinți de la p bde moderne 2)“.... Totuși poetul care a dat scrieri de o inegalitate surprinzătoare f dacă-i punem alături „Ceasornicul îndreptat Adevărul și Primăvara umărului (ea însăș diluată și cu lungimi neîngăduite), de poesiile slabe în maniera lui Conachi) și de cele inspirate din credințele poporului, — cu toate că e socotit pe drept cuvânt de istoricii literari printre cei dintâi imitatori ai literaturei franceze, opera lui poate forma oricât un capitol al influenței franceze — dar prin faptul că a cunoscut literatura italiană a și tradus ceva din ceea ce i-a fost la îndemână intră și in sfera observațiilor noastre. 123456 In ultimii sale scrieri, „îndată poetul muzelor de salon cu benghi în colțul gurei, cu ochii râzând supt buclele pudrate se încumetă a cânta iubirea după datina Vechilor autori de concerti din Italia țara să aibă însă stăpânirea de formă, eleganță de complimente, mlădierea de vers a acestora “)“ și îi dă lui Eliad „în 1830 încă, urâtele imitații greoae pe care, în loc să zică, „Sărutările“ le intitulează „Bcacii" (BACCI). Versurile acestea sunt însă din vremea când Văcărescu „învățase mult de la Eliad în ultima lui fază de reformator italienisant al scrisului românesc peste care se credea dictator din mila lui Dumnezeu 5)“. Și versuri de acestea nu pot fi bine înțeles socotite drept bune resulte de ale influenței italiene, ci mai curând simple accidente ale peîndemânării: Lin revărsa luceala Argiintului Selena Pe creștetul al stâncii Așa și omu’n vieață Să arză datorește De ranguri și diplome Și setea de cordelă. italienismele adoptate aci nu sunt numai cete substantivale luceală (luce?), selena, cordelă, ci și la sintaxă, construcția aceasta, creștetul ăl stâncii, ca și următoarea: Câți locuesc în poala P’acest, d’acela munte. Dar spre a ne face o idee de felul cum știe să câștige uneori exactitatea ritmului și precisia accentului italian vom cita traducerea poesiei sale „Plecarea (după Metastasio) pe care o citează și d. Ramiso Ortiz 6)“. ' Iat’a sosit minutu Amor ce ne desparte De Nina mea departe Cum voi putea, trai Eu voi trăi în chinuri Iar lacrimi și suspinuri Și tu, ori cine știe De nici mai pomeni Cu voințî fie noastea Când gându-mi e după tine Pierdut-am pace, bine ■I ) Per urma-ti a găsi 1) Al. Odobescu : Poeții Văcărești, Bibi. pop. Socec No. 1908, frag 5. 2) N. Iorga (1st. lit. rom. în sec. a XIX, pag. 30. 3) N. Iorga (1st. lit. rom. în veac. XIX. Voi. I, pag. 155. 4) Ibidem, ac. pag. 5) Ibidem vol. II pag. 170. 6) la storia della cult, Val in Rumania“, pg. 237—38. Aproape-ți tot pe cale Vom fi cuprinși de jale Și tu, oricine știe ■ De mei mai primi © ni Spre depărtate țărmuri . . Pășind cu întristare Stâne oiu să’ntreb oricare Ori Nimfa-mi unde-o fi? . . V Te voiu’chema de față cu orice dimineață Și tu ori cine știe De m’ei mai pomeni Eu voîu vedea,adesea Văi câmpuri, munți gradine Unde trăiam cu tine ■ ■ 1 Ferice orice zi Câte aminti aduse, Și tu, ori cine știe O s’am pedepsi nespuse ! De m’ei mai pomeni . Iar oi să zic fântâne ■ Unde’n necaz s’aprinde Mânai apoiu și-o ’ntînde Al păcii doraci Nădejde aîci ne e hrană Ici temem tot de-o rană Și tu, oricine știe ? De mei mai pomieni. E o traducere proprie după cum observă și d. Ortiz, bineînțeles nu atât de fidelă prin faptul că-i lipsește acea simplitate și eleganta muzicalitate perfectă a originalului. Fondul lui Metastasio va fi fost respectat. Forma însă e greoae, și oarecum avem de a face cu tonul plângător al psalmilor bisericești. Cu toate acestea versuri de felul acesta și într’o limbă nu mai puțin jalnică și plină de diminutive a scris și' Alexandri, Steluța 7. . [ Hramai Jigș] dintâi poate fi luat ca atare) observăm că „traducerea e în unele locuri foarte apropriată de text, alteori din contră, expresia italiană „amene piagge” din strofa a patra se multiplică în mod miraculos în rai câmpuri, munți și grădini 8)”Natural, limba românească nu avea atunci bogăția de expresii pe care o găsim în poesia nouă ide ’astăzi și Văcărescu nu știa decât să adopte un cuvânt pe care îl credea el plăcut și asemănător ca înțeles cu vechile Cuvinte grecizate, sau căuta o cât mai clară expresivitate în ajutorul perifrafei. Că a păstrat ordinea rimei persine italiene și adeseori accentele septenarului e de ajuns și pentru mulțumirea cititorului și pentru folosul prozodiei româneștri. Deși Iancu Văcărescu nu poate fi socotit printre scriitorii cel mai mult atrași de cultura italiană prin rotmiimlî ei de oglindire în opera lui — ci e mai mult o soluție a influenței franceze care diluiază un curent ce va isbucni mai cu furie în mijlocul oceanului celei de a doua epoci a literaturii moderne de la 1830 încolo — nu trebue trecut cu vederea așa cum în arheologie când desgropăm o piatră mare brăzdată de inscripții, nu zvârlim niciodată sfarâmăturile CONST. C. CRISTEA. ERATA: In No. trecut (166) al „Adev. literar’’ s’a scăpat din vedere la culesul articolului despre I. Budai Deleanu, culegerea „cuprinsului pe scurt’’ care așa cum e și în scrierea lui Tassoni sub titlul de „Argomento’’ ne ajută și mai micii asemănarea: „ Pân’ce creștinii către lună sboară Cu gândurile sale ațâțate — Și osândesc eretici în soboară, — Turcul o țară după alta bate. < Vlad împotrivă îi stă cu vitează Inimă și pre Țigani urmează. i Rog cititorii să îndrepte această Inevitabilă greșeală —a cum și altele mai puțin bătoare la ochi. •7) D. Ortiz scrie în notă că acest cuvânt ar fi derivând de la italianul gemere. De ce oare nu vom putea admite că e cuvântul românesc a geme, geamăt, gemut, etc., etc., care își are și el ca și ital. gemere, acelaș etimon latin. 8) Op. cit. pag. 230. --------------- - * # ---------------- Cu razele lunei tăcute, pe oricare potecă te duci, Spre culmea cu arbori sălbătici, cuprinsă ’ntre negre uluci, Uiese ‘minte din umbră o ’ntreagă pădure de crud... ...Și liniștea morții te’ngheață în tainicul trist cimitir ! Și cum te ’nfășoară misterul când suția, din candele arde crucile negre, lumina! ...$i cum mângâiosul zefir E-o muzică dulce in note minore — perdute și stinse Ce pare că plânge 'ntr’o Umbă,duwasă și fără cuvinte. — Cutare e scriitor de seamă- Cărțile lui sunt fermecătoare. Astăzi se zice, și mai simplu: . .. — Strașnic talent, scriitorul X. Și-a clădit un palat numai cu câștigul de pe ultimul său volum-Orișicine înțelege că acesta e numai un fel de a vorbi, cuprins poate în posibilitățile vreunor țări îndepărtate , nu a s’a auzit încă la Klei ca un scriitor român să-și fi clădit un palat dar măcar o cocioabă din profitul scrierilor sale-spamsarul care trage culcat în elegantul său „Renault” culege numai priviri de admirație; poetul de jos, gol și timid, nu capătă nici măcar un zâmbet de compătimire. II— Doamne! De ce nu se apucă și el de-o treabă! ’ Și la urmă, într’adevăr, sfârșește și el prin a se apucă ‘de-o treabă, intră copist la un birou când nu reușește a se alătura de vreun puternic al zilei ca să culeagă fărâmiturile ce cad ici și colo din vânturarea zilnică a milioanelor.. . O adevărată luptă rămâne de întreprins, o întreagă revoluție contra mentalității curente, sarcină cu atât mai grea cu cât lupta trebue începută de foarte de sus și, ceea ce e mai bizar, răsfrântă chiar în rândurile intelectualilor cari, deprimați și dezorientați, au început a se îndoi ei înșiși de realitatea vechilor idealuri- Crematoriul Cetățeanul de peste vreo duzină de secole al unei Românii ajunsă atunci în ultimă fază de progres, va zâmbi poate cu milă de sforțările pe care le depun acum câțiva intelectuali zeloși pentru înființarea unui crematoriu„Bieți strămoși înnapoiați! Să prefere descompunerea lentă și desgustătoare în locul focului purificator numai pentru că așa au apucat și pentru cine știe ce superstiții naive? Să sustragă culturii hectare întregi? Să încingă orașele cu brâu de cimintire, cu alt brâu împrejur de locuri nehigienice?' Cum acestea ar fi gândurile lui și ele sunt tot atâtea argumente în favoarea societății „Cenușa”. Nu mai adăugăm la ele — cu riscul de a cădea în melodramă — și pe cei îngropați sub imperiul înșelător al unei sincope și morți a doua oară în asfixia unei lădiți sub pământ Cazurile oricât de rare nu sunt mai puțin grozave.De curând, Americanii au adoptat sistemul osândirii la moarte prin simplul metod al forței electrice. Or, iată acum un doctor savant care descopere cu dovezi sigure că moartea prin electricitate tu-i decât aparentă. Ce criterial merita ispășirea aceasta înfricoșătoare, demnă de ororile Inchiziției? Crematoriul fisurtf : S í'Salós -A.„ -SîfÂJSlte ©ir totuși.. .șî mai delicată. Arderea cadavrelor ar micșora, pietatea, ar ataca iluziile celor cari ca să se îmbarce“ pentru ultimul voiaj, cei cu desnădejde propteaua „Vieții viitoare’ . Când ai perdut pe cineva iubit și l-ai îngropat gătit și frumos ca în zi de sărbătoare, îl păstrezi mereu astfel în minte și poți imagina că i-ai dus întreg spre o nouă vieața i* înaintea micei urme funerare exaltarea scade și îndoiala se ridică deasupra. Mințile smple cer totdeauina simboluri pipăibile- Spiritul? Cum să-l mai recunoști dincolo când nimic din învelișul lui n’a mai rămas? O mână de cenușă, iată totul.. . Numai Tutankamon ne-ar putea mulțumi pe toți când, potolindu-și furia de răzbunare, ne va lăsa să-l examinăm nedepsiți, destăinuindu-ne în sfârșit taina minunatelor conservări veșnice. * Fantezii .Moda, și cea nouă și cea apusă, găsește totdeauna calomniatorii se aruncă vorbe grele: capricii, absurd, extravaganță. S’o reabilităm- Vina nu cade numai asupra ei căci moda, în linii generale, merge dusă de mână de mentalitatea epopei. După cum îmbrăcămintea vechilor Ateniene le caracteriza deplin simplicitatea lor armonioasă, tot astfel, chiar fără a cunoaște istoria Franței ghicim frivolitatea ce domnea la curțile Ludovicilor după complicatul rafinament al costumelor, după grațioasele nimicuri care îngreuiau mișcarea femeilor dar le asigurau manejul, după eșafodajul coafurilor care reclama ceasuri întregi de trudă-o trenă cât de mică ar fi în schimb o pedică caraghioasă pentru garsona de astăzi, prea ocupată sau prea grăbită de a trăi și căreia îi convine numai tailîeml simplu repede pus , și părul scurt iute pieptănat ... * La rândul ei, dar numai Individual, îmbrăcămintea influențează asupra persoanei. Un francez spunea spiritual că „ideile unui om bărbierit nu sunt la fel cu ale celui nebărbierit’’. Alta e femeea gătită de bal, altă aceea pe care o găsim a doua zi acasă Și ideile și spiritul și-au perdut luciul de paradă comandat de strălucirea gătelii. Moda e o uniformă numai pentru cel ce nu știe să vază Căci în ciuda creelii fixate și a croitorilor abili, gustul și firea persoanei răzbate totdeauna în mii de amănunte. Cu deosebire peptănătura oglindește firea femeii In cocul împletit solid de dimineață stă toată gospodina care n’are timp de perdut; într’o peptănătură păstrată cu încăpățânare zeci de ani dearândul, presupunem femea constantă sau copleșită de amintirile trecutului, după cum e drept să privim cu neîncredere căpșorul cu bucle nebunatice sau prea des variate. Dacă moda și-ar descleșta tirania măcar în această direcție, spectacolul ar fi interesant și ar amuza pe un observator așa cum se amuză grafologul care după oarecari întorsături de litere descoperă deodată la bunii săi prieteni defecte și scideri cu atâta grijă ascunse. Miraj încă o iarnă petrecută sub blănuri și paltoane. Soarele țărilor calde rămâne și anul acesta pentru mai toți un miraj. Valuta... Românul e el născut vagabond sau nu s-a putut încă obișnui cu extremele climatului în care s-au așezat întâmplările? Vara, exodul la munte— iarna, Parisul și coastele Mediteranei. „ ■„ > „ . Când leul se urcă, întocmim planuri... un punct în minus le răstoarnă ca pe castelele de cărți de troc. Și nu ne rămâne, bieți latini exilați pe pământ balcanic decât, să chemăm străinătatea la noi, să o aducem ,să defileze pe dinaintea noastră cu ajutorul celor două zâne vrăjite: cartea și cinematograful AG. Pe cei ce se mistue ’n: humă sunt lespezi de negre morminte! Și ’n frunzele care susură, la-a vântului limbă de miere. Suspină, șoptește cu ele a morților sfântă durere... Și^ ’n locul acesta de spaimă, de taină, de vecinie mistert Pășești cu adâncă sfieară, cu gândul la lumea din cer, Și fără să vrei iți faci cruce, privind către sfântul altar. . A căruia umbră, mai neagră ca bezna, pe iarbă așterne o pată imensă de doliu. — Iar luna, al morților far, Pe ‘ntregul decor de tristețe albeață de lebădă cerne,.. Și vântul jelește ’ntr’o limbă, duioasă și fără cuvinte. Pe cei ce se mistue ’n humă supt lespezi de negre morminte. Iar când cucuvnea se vartă în turla bătrânei capele, Și frunzele tainic susură,, și morții suspină din ele, —Se-aude în creștere un zgomot, ca ploaea de bulgări ce cade. Când curge pământul pe groapă, svârtit de cășmare $1 , sape. Și zgomotul curge orbește, ca vițetul surd de cascade, Când volbură ’n funduri de râpe șuvoiul spumoaselor ape,,. ...Ce sgomot săre și acesta, ce crește, vutește și scade, Și curge mereu în abise, ca vuetul surd de cascade ? în alba lumină ce scaldă pământul și-a cerului dom! Alături de-o cruce negruă se-așează o tristă fantomă... In formă de umbră-i e corpul, și fata nu e rece ca luna, De raze i e părul ce fuge în două văpăi pe obraze, Se lasă pe umeri și curge pe spate beteala de raze, Pe când diamante de stele pe cap îi formează cunune... Privirea-i e tristă ca luna când ștearsă plutește prin ceafă, întreaga făptură de umbră și rece lumină te 'ngheață. Tăcere, adâncă tăcere!... și-alt vițet lugubru și greu, Ca ploaca de bulgări ce curge și cade pe groapă mereu, Și-o altă fantomă tot tristă, tot rece și mută s’arată . O clipă se scurge, și alta răsare tot tristă, și’ndatâ, In alba lumină a culmei, scăldată de a cerului dumă, La fiece cruce ’negrută veghează o tristă fantomă... E pun cimitirul de duhuri, cum lumea e plină de rele, Cum iadul e plin de păcate și bolta e plină de stele ! Și vântul jelește intri o limbă, duioasă și fără cuvinte Pe cei ce se mistue ’n humă supt lespezi de negre morminte Și morții șoptest între dânșii cu frunzele care susură, Din tainița ’n care dorm toate: patimi și lacrimi, și urăr Fantomele-ascultă suspinul acelor pe veci adormiți Ce pică ca florile moarte din pomii de mult înfloriții. Aud și ‘nțeleg a tor limbă, cum frate 'ntelege pe frate Și-ascultă mult timp nemișcate... Dar relele pasări de pradă le tulbură pacea adâncă. Din min cu cuvaea cobește, și alta-i răspunde, și inte O alta, sc^^^M^M0 lâ40-așeazăT>e turla cu cruce.—* zQdbește și cobește și iară W'fâjișpe... Deodată în vârful cupolei un foșnet de aripi se sbate, Ca freamătul vântului rece in roiul de frunze uscate, — Și-an glas de aramă-odirmzâ, răsună și sboară în zare. Și iată, la svonul de-aramâ, întreg cimitirul tresare, Și toate nălucile nopței, plecându-și genunchi'n țărână, Cu ochii țintiți in văzduhuri spre-a morților blondă stai ! Cu brațele albe spre cer, înalță o rugă rămasă pe veacuri de veci un mister, E-o tainică rugă suavă ce nu se ’ntrupează 'n cuvinte, Dar lin se înalță ’n văzduhuri ca fumul miresmelor sfinte... Și palide brațe ușoare, și fețele albe și reci Spre bolta de-azur pironite rămân ca ’n extaz nemișcate.* Deodată un freamăt de aripi! Și fâșie frunza pe cruci, Și sboară fantomele ’n aer ca stoluri de pasări ciudate. De unde venirăti fantome cu parul de raze pe spate, Și unde sbiharăti acuma ca stoluri de pasări ciudate? Venirăți din sfere senine, din lumi nepătrunse de gâtul, Din luna cea rece și albă, din lună venirăți pe rând ? Din iadul în care ard vecinie mulțimea de duhuri rebele, Sau poate din lumea de stele? Voi sunteți ființe divine, sau suflete pline de tină Ce încă nu pot să se ’nalțe spre-a cerului sferă senină ? Plutiți voi din spațiu în spațiu ca tot ce e vecinic și sfânt. Sau sunteți doar umbre fugare deasupra acestui pământ. Atrase mereu în spre lutul acelor ce dorm pe vecie ? De unde venirăți vedenii supt tainica lunei magie ? De unde venirăți vedenii și unde vă duceți acuma ? Vă duceți spre-al lumilor Tată, spre-Atotfăcătorul, sau muma. Pământul acesta vă chiamă, cum cheamă lumina pe floare Cum pasărea-și cheamă toți puii supt aripa-i ocrotitoare, Când ei — mititei — încearcă să bată din aripi spre soare“ Când doarme în leagăn copilul, în scutece albe ca spuma, Trudită de veghe când doarme alături de dânsul și muma. Când blânda lumină răsfrântă din candelă îl luminează, Senina lui față zâmbește că nu știi e treaz sau visează Și dacă te uiți și mai bine spre blândul și scump mititel. O umbră, mai dulce ca muma, zâmbește alături de el. Când tânăru-aprins de iubire, cu gândul la scumpa-i ființă — Isvor de plăceri nesfârșite, de lacrime și suferință, — In noaptea târzie pe patu-i zadarnic cu somnul se luptă, — Pe buza lui arsă și suptă —Cu ochii aprinși ca de boală cum stă cu privirea pierdută— O umbră, mai dulce ca muza, se-apleacă ușor și-l sărută, Când trage bătrânul să moară, să scape de viața de trudă. Cum stă lângă dânsul un preot și-o beată bătrână sau nulă Ce calm iși așteaptă sfârșitul, cum mirele merge la Í . nuntă !... Din candela blândă o rază zâmbește în barba-i căruntă. Și joacă Pe fața lui stinsă, pe buza-i uscată și mută. „ Și-o umbră, mai rece ca moartea, se pleacă pe el și-l-i sărută... La fiece pas care-l facem simțim pe cei duși pe vecie,... 4- Voi unde vă duceți vedenii supt tainica lunei magie ? DONAR MUNTEANU «au , prinse, : ! : Note mărunte Sindicalizarea . Alarma dată de un valoros scriitor pentru asocierea muncitorimii intelectuale a avut răsunet- Să sperăm că nu se va ofrt aci, că va avea și urmările dorite. Societăți răzlețe pe diferite ramuri de activitate intelectuală există și acum: unirea lor într’un singur mănunchi le-ar da forța și autoritatea care le lipsește-Sindicalizarea e astfel un început frumos, dar e numai un început Lupta cea grea va veni abia pe urmă, în îmbâlseala morală de astăzi vom striga la început în pustiu. Nu nevoi de un ordin mai înalt dar nici măruntele nevoi materiale nu vor fi recunoscute intelectualilor cât timp ei nu vor dovedi utilitatea activității lor, cât timp guvernanții noștri nu vor fi convinși că pentru ridicarea unui popor cultură minților e tot atât de necesară ca și cultura pământurilor. E fatal ca la început să ne zbatem într un cerc vicios- Căci astăzi individul nu mai e apreciat după lucrul pe produce, ci după profitul ce-iegae din ‘ of înainte ele răsboi se zicea, simplu,• . „