Adevěrul Literar şi Artistic, aprilie 1924 (Anul 5, nr. 174-177)

1924-04-06 / nr. 174

«le, deși sărută fiecare partea de obraz ce se’mirea de aproape. ...Dar de afară, vine’n vremea asta glas ce se’nfioară: — Mai domol, vecine dragi, și mai cu păsuială, de lăsați și mai din­ rând... ...Tu­... s’aude mama, strigă Lica speriată..! *­» ...E mătușa la fereastră...! «— Chiar cumătră...! — ..Și ne prinde așa... gătite ca de sărbătoare... grăesc și celelalte..! Iar cu toate la olaltă, se grăbesc să fugă care și’ncotro, de par’că’s păsărele ce-au simțit a­uriu... Și să nu se afle chiar în straele de paști... se grăbesc să-și zmulgă ce ar putea în grabă... 11' H '­'i — „Stați și nu vă spălțați, urâtelor..., iar găteala nu v’o lepădați, căci doar n-oi fi vre-o „cae“ să vă iau în ghiare...! Mi­­arătațu și eu în graiu, ispita unui dor aprins de dragostea ce o simțiam că s'aprinde numai între voi... și n'o împărtășiați cu „maica“...! Domolindu-le cu vorba, le adună apoi care și de unde s’as­­cunseseră, le sărută rând pe rând..., le mângâe și le’mpacă prin cuvântul blând de mamă. După aceea, când toate își puseseră în bună rânduială și găteli și chipul feței..., le privește’n parte cu amănunt și prin­de fir de vorbă: __ Măi, măi, măi! Să nu fie de deochi, v’ați gătit de pare c’ați fi picat acuma de la horă.... și doar e­ n Joia mare...! Cum, așa venirăți de pe acasă, și pe unde, căci pe-aceea nu am prins de veste nimeni...?! — De a dreptul prin grădină am venit...! — Peste puntea gârlei.... noi —! .— ...Și toate, cu straele pitite în năfrămi, de ne-am gătit fuici..., adause la urmă alta... — De a fost așa..., e bine maică..., altfel satul tot ar ști că v’ați purtat în săptămâna mare îmbrăcate ca de paști... Pășind apoi spre odorul ei de fată..., o apropie de piept, și-i grăește’ncet și dulce. — ...Și Liea, maichii, a’ncercat cum cată să se joace chiar la horă...?! — ...M’au îndemnat suratele...! — ...I-adevărat... nănașă..! -----Așa e... noi am fost iscoadele..! — ...și-am scos’o și pe ea din fire...! Iar fetele la rând cu gura, temându-se să nu s’aleagă Liea cu ocară... Dar mama, care nici nu se gândise să se aducă vreo mus­trare, își mângâe fata pe obrazi, dăruindu-i și un sărut pe frunte... Iar apoi zâmbind, șoptește pentru toate. — Ce ați făcut, nu câtă apărare, maică...! De e sfântul, să fie numai cu noroc..! — Să fie... — Are să fie... că-i menim și noi cu drag, suratele...! — Are să fie..! — Negreșit...! Că-i Domnul Mare și ne aude rugămintea...! Astfel răsunară glasul tuturor... Iar ca semn al tinereții lor ,merite, nepoate, fine ori cumetre, cum se nemeriau cu gazda, vin rând pe rând și-i sărută mâna ducând-o și la frunte... Blân­dă și nespus de bună, ca le dăruește’n schimb, vorbe dulci și mângâeri... Iar apoi grăește tuturor. Și acuma eu vă las... Amăgindu-mi inima cu puținul dragostei ce mai rămăsese nerăpit de voi..., nu mai am aicea nici un rost..! Și spunând păși spre pragul ușei.. . — A..., dar încurcată cum fusei în veselia tinereții voastre, am uitat la ce venisem...­ adause bătrâna. Pe cât văzui, tocmi­răți toate fără de cusur. De­strae ori de joc, n’or să aibă nimeni ce să zică... Dar de paști, pe cât noi știm din vechiu, podoabe de preț sunt ouăle ce încondec ori le pică fetele cu ceară... — Tu Lie ai cu ce să te fălești...? •— O să am, firește, căci mai ,este încă vreme până’n seară... — Șî noi, vorbind la dreptul, de aceea și venisem, de cât ne-a prin o clipă și ispita jocului... sări cu vorba o surată. — Și ca dovadă, uite ne-am adus cu toate și izvoade noi de ouă... grab­ă celelalte fete... — Atunci de este așa, vă sărută maica, iar pe toate și vă menește spor la lucru..., le răspunse mama împăcată. Și ple­când, le las’acolo, singure cu dorul lor, în pacea casei din gră­dină­* * * ...Acum văzuse ce-i la fete și se liniștise. De jos asemeni nu purta atâta grijă, căci erau acolo ochii finei. In vremea asta, în grădină, par’că o momea ceva să mai zăbovească fci și colo câte o clipă... In faptul primăverii ademenește ori și ce, un nimic pre­cum o gâză ce se mișcă undeva în mers..., un fir de iarbă ce se’inalță spre lumină, ori glasul unei păsărele ce răzbate din tufiș... Și toate astea, o chemau să vadă iar ca nou, ce mai vă­zuse poate de nenumărate ori, și ori și azi. Iar tot pășind pe acolo printre tufele ce’m bobociau, i se lă­murește un gând în minte, și Liea-i tot un bobocel în floare. — Ce se’ntâmplă s’o atin­gă cine știe cum un vânt de cele aspre... poate să pălească... făr’ de vreme...! ...Și din pragul porții, unde se găsia cu mâna pe zăvor..., întorcându-și capul strigă: — T­ io, Lie maică...! — U­ u­u! răspunde glasul cunoscut, în timp ce chipul i s’a­­rată la fereastră. — Hai cu maica jos, de-i aduce tu ce e de lipsă pentru scrisul ouălor...! " — Viu..., Viu..., răsună glasul fetii, și pe dată și răsare în ceardac, de par’că-i alta, nu acea de adineauri... Ca una ce pur­ta atâta grijă neadormită’n suflet, ca s’ascundă cât mai grab­nic portul cel de sărbătoare, și cos’țile’mpletite, ea și-a pus în cap căciulă, și între umeri haina lungă de vornic... Iar gătită așa, în salturi iuți de căprioară, într’o clipă îi și calcă, în urmă maichii, care acum se depărtase de grădină. Gândul ce’ndemnase ca să cheme, nefiind cel spus în auzul tuturor, soața lui Hotnog, îndată ce-și simți copila în preajmă, îi și petrecu pe după mijloc brațul stâng, apropiind’o tot mai mult de piept... Apoi pășind alături amândouă, leagă sfat în taină: —Ascultă, Lie fată...! Nu te-au ispitit suratele cumva de-am făcut vreun sfat în casă pentru scosul tău la horă...?! — Pe cât aș sta să-mi amintesc... niciodată n’a fost vorbă despre asta...! Și nici măcar n’am bănuit... — Nimic... nimic?! — Firește...! Și de altfel nici nu ar avea ce ispiti..! — Ei cum de nu...! Te poate întreba, de pildă, lângă cine-i vorba să te prinzi întâi la joc, ori poate cui va fi să dai nă­frama de codană... Și câte alte taine nu-s în sfatul unei case...? ...Dar altele ce poate numai cât mijesc în inimi...?! Și toate astea... vezi măicuță, nu e bine să le știe alții..., nici suratele măcar...! Ce porți în suflet, numai tu să știi, tu... și maica! — ...De bună seamă... așa socot și eu... — Ei, Doamne, fata maichii...! Ispita-i mare și inima cum este ea, mai totdeauna slabă...! De Mitrea nu ți-au pomenit... nici măcar așa ca’ntâmplător? — Nici o vorbă...! îngână fata, plecând privirile în jos... — Tu știi că-s neamuri..., și-ar putea să te amăgească, să faci vreun pas greșit, împotriva sfatului de acasă... Vezi de fii cuminte, cum te știm... Gătește-ți tot, ca orice față mare, da în joc, la­ vremea lui, să nu alegi pe nimeni..., și nici să dai cuiva năframa...! Țătani-fu ți-a spus ades: O fată din N­sotnogi, nu-i ca ori și care alta... Iar cum abia pășești în joc, mai este vreme... Cine știe care poate fi ursitul tău...! — Hai..., ce-mi spui odor frumos..? Vei fi tot Li ea cea cu­minte, ca și pân'acum? — Negreșit... cum spui mata și taica...! fu răspunsul dat în graiu domol..., în timp ce ochii ei înrourați, priveau pierduți în depărtări... In vremea asta, din grădină, guri nerăbdătoare se pornesc pe sfat și râs nestăpânit... Vecinele, dând navală printre flori, par să spună toate la­olaltă, că surata le-a uitat, și prea’ntârzie mult... Ale casei pricepând..., maica ruță e firul vorbei unde se gă­sea. — Apoi, ca s’audă bine, strigă tare’n urmă: — Vine Lica, vine acuși urâtelor... ! ION CIOCÂRLAN *----------------* * *-------------­ Umbrită de plopi și de sălcii, privită din cerul divin De luna, o floare de aur, ce doarme pe albastrul senin. La marginea satului tainic, burată de o slabă lumină, Abia se zărește prin arbori o casă pustie'n ruină. Oricine când trece pe-acolo, cu inima plină de jale, se face o cruce cu dreapta, se uită și-și vede de cale, — In ea nu ’ndrăsnește să intre, afară de lună și stele, De cât ale morților umbre, și lumea de duhuri rebele-Prin curtea de mult necălcată de nimeni, nici chiar de copii, Cresc feluri de erburi înalte și feluri de fel bălării ; Și’n urma­ lor umbre fugare se’ndoae culcate de vânt, — Aci par’că lunecă -n aer, și-aci par’că per în pământ. Sub streașină aripi de umbră se mișcă—se ’ntind și se ’nchid — Când tristele sălcii pletoase își tremură umbra pe zid . Și­edera urcă pe casă, de grinzi Merii s’agață,— Păcajenii ’n colțuri urzește o plasă subțire de ață. In fundul grădinei, departe, în cuiburi jelesc cucuvele,­— Un foșnet in ritmuri aleargă cu glasuri din erburi, spre stele; E-atâta tristete la casa pustie, în erburi uitată, Spre care doar pasărea noptei și pulberea stelelor cată; Atâtea susururi și șoapte ce pare că el din pământ Și­ odată cu umbrele noptei se mișcă pe aripi de vânt; Atâta dulceață și vrajă din luna de aur se lasă. Când curge lumina pe erburi și bate ca ploaia pe­ casă ;— in cât iți pătrunde în suflet fiorul de vrajă și teamă; Și-ți pare că glasuri din stele, din frunze si­erburi te cheamă .— Copacii, sălbatica curte și trista căsuță pustie Te poartă cu gândul departe la cer ce s’au dus pe vecie... In noaptea de iarnă, când crapă și geme pământii ’n­ghețat, Când viforul spulberă neaua și-o strânge grămadă prin sat Când lupul, cu och­i de jeratic, din curte în curte colindă,— Dihănii, mai negre ca noaptea, se-adună și joacă prin tindă­ E-o stranie horă de umbre cu labe și aripi de foc Ce-și leagănă cozile ’n aer și tupăe ’ntr’una pe loc. Se-apleacă, se naltă și, iute, își sar una alteia ’n cârcă... Și fug peste un maldăr de oase să roață e o mucedă hârcă. Vre­un om dacă trece pe-acolo, când negrele umbre spurcate, Se joacă, și mestecă oase, și-și iar una alteia ’n spate, — In trupul lui țeapăn își simte cum sângele ’ngheață în vine... Acasă se așteaptă zadarnic că el de­venit numai vine.... Cum însă e­ o noapte albastră cu stele ce cad în abis, Și’n loc de zăpadă și beznă e-o dulce lumină de vis Pe toată grădina ce plânge cu glasuri din erburi, spre stele, — Se-aude venind de departe pe șoapte un cântec de lele... Și iată că'n fundul grădinei, stropită de­ argintul ceresc, Răsar nuduri pale de corpuri, țesute din umbră ușoară ;— Dansând cu o grafie rară în hore ce cresc și descresc, Apar și dispar după sălcii, ca vii vălvorări de comoară... Apoi într’o clipă se-adună, se încing într’o horă de foc, Și cântecul dulce ce cântă te leagănă tainic pe loc..­Și­ acum când pe toată grădina,—aim numai în basme mai este —•. Aleargă o horă și-un cântec , și magica lună­ o privește, Pe când liliacul și teiul împr­ăștie­ o tare aromă, — Apare la casa pustie o mută și rece fantomă-E-aceiaș fantomă ce vine la casa pustie întruna... Cu fața mai rece ca, luna, Cu părul ce-i fuge din tâmple în două văpăi pe obraze, Ce-i cade și-i curge pe spate ca blonda beteală de raze, Cu ochi mai triști de­cât luna, când ștearsă plutește prin ceafă, — E­ aceiaș făptură de umbră și-aceiaș privire de gheață ! Era tot o noapte cu lună—dar câte trecură de atunci!— — De ce pare albă fantomă în noaptea­ amintirei m’arunci? — Ce cauți în mijlocul noptei la umbra acestor ruine ? Pe cei ce trăiesc și plecat-au ? Pe cei ce perit-au ? — Pe rine ? Ori poate că sufletul nostru, ca pasărea fără de rost, Câtându-și culcușul zadarnic se’ntoarce pe unde-a mai fost? Sau doar amintirea vieții,—acestei viețe de chin, — Te cheamă — de unde te cheamă? — te cheamă din cerul divin? De ce vii în noaptea aceasta, sburând din acel cimitir, La casa pustie cu ierburi suflate mereu de zefir? Te vine aștepți pe ruine, fantomă, a morților soră. Când iarba foșnește ca­valul și joacă a Ielelor horă? De ce să despinteci văzduhul, să lași sfânta lume de stele, Și tristă să șezi pe ruina, spurcată de duhuri rebele? De ce gura ta nu zâmbește, de ce îți e tristă privirea. Când numai în lumea aceasta e vecinică nefericirea? De ce nu răspunzi nici o vorbă, de ce nu răspunzi nicio­dată. Și totuși privirea ta. rece pe mine mereu măiot cată? De ce mă tot chinui zadarnic cu ce nu se poate pătrunde? — Fantoma nimic nu răspunde- Privirea-i mai tristă se face și fața-i devine mai sumbră. Se-ntunecă părul de roze.­. — Și piere ca orișice umbră..­Era tot o noapte cu lupă... In casa pustie de-acum O mică lumină sfioasă abia se zăria de pe drum..­­Năuntru, cu capul pe perne, lucindu-i în ochi o scântee. O ultimă rază de viață, zăcea ’n agonie-o femeie. In ochii bolnavei pierdute sfioși se uitau patru prunci. Privindu-i, o lacrimă caldă pe­ obraz­i se scurse atunci. Topită de milă și jale se’ntoarse cu capul în perne Și fața-i se stinse cu ’ncetul în liniștea morfei eterne. De-atuncia privirea a ceea ce nu se mai poate uita Pătrunse — sărmane poete! — deapururi în inima ta.­­­De-atuncia în visele tale ți-apare imaginari sfântă... — Dar luna­ de aur apune și glasul ca&vșilor cânta, Pribeagă regină a morții abia coborî de pe cer Și-un negru zăbranic de doliu învălue firea ’n mister, Că ploaia de raze de aur peri ca blondă nălucă Și vântul adună toți norii și câtă furtună s’aducă Și pânza de nouri se’ntinde și ’nneacă albastrul eter,­­ Zigzaguri de fulgere roșii apar, te’nspăimântă, și pier, Roșind într’o purpură vie — când vâjie’n foi vijelia —; Copacii și case pustie, grădina și toată câmpia­­. Prin nouri aleargă Elie cu caii și carul de foc Ce uruie peste 'ntuneric și sguduie cerul din loc. Văzduhul, isbit de copite, se umple de vițet și vaer, Nu bubuie sute de bombe cum bubue tunetul­ aer! Fantomele nopții pierit­ au în beznă, suflate de vânt, — Dar unde se duseră nu știu că par’că intrară ’n pământ;­* , In zare­ aurora roșește și pânza de nori se desprinde, Și ’ncetu cu ’ncetu lumina pe văi și pe dealuri se ’ntinde, DONAR MUNTEANU. ( Note mărunte O NOUA ACADEMICIANA In timp ce Academia română nu se înduplecă nici să pre­mieze literatura unui scriitor-femee — să menționăm că S. L. R. nu i-a urmat exemplul — Academia franceză primește în mijlocul ei, în urma savantei doamne Curie, pe o a doua membră. D-na Murray Dike și-a meritat această onoare luptând în fruntea unui comitet american la refacerea ținuturilor de­vastate de război. Dărnicia comitetului ar fi făcut desigur operă de ajutorare dar numai devotamentul, abnegația și iubirea de oameni a unei femei, a acestei nobile americane, a putut realiza în acele re­giuni un miracol. Generozitatea bărbatului se reduce mai tot­deauna la gestul de a întinde o pungă cu bani; el nu înțelege calitatea care îi răpește din timpul afacerilor sau al plăcerilor sale; de aceea gestul său rămâne adesea steril și uneori devine vătămător. Singură iubirea e creatoare și numai femeile sunt capabile de a face o faptă bună pentru fapta însăși, fără mira­jul compensațiilor posibile sau acel al rozetei la butonieră. Când le vom înarma cu drepturi depline, abia atunci femeea va putea da în toate direcțiile măsura întreagă a capacității ei, va întrebuința mai tu folos nevoia de a se devota care o anima și pe care și-o irosește astăzi în lucruri de nimic. Doamna Murray-Dike e tânără și frumoasă. Spunem a­­ceasta ca un argument împotriva celor—atât de mulți— cari negând femeii o personalitate puternică, susțin că numai lipsa acestor atribute le împing la o activitate extra-amoroasă și cari nu admit femeia decât în două ipostaze: roabă sau idol... Ce puțin progres am făcut de la timpurile îndepărtate când se discuta cu aprindere în Sinoduri dacă femeea are suflet sau nu... LIBERTATE Pe zeci de tonuri se cântă imnuri Libertății, i se aduc osar­nale, i se ridică statui. Zilnic popoarele adică guvernele lor o proclamă stăpânitoare. Prea multă insistență. Ca să convingi că-i liber pe omul pe care l-ai legat de un stâlp, fie chiar cu un lanț invizibil, e adevărat că trebue să i-o strigi în fiecare clipă. De-ar fi într’adevăr liber, nimeni nu și-ar lua osteneala aceasta. Cine va mai vorbi de pace în ziua când printr’o minune războiul va putea fi cu desăvârșire exclus? Dar, din nefericire, ideea libertății depline ca și aceea a păcii eterne va mai rămâne încă mult timp o utopie. Astăzi, o singură libertate triumfă: aceea pe care și-o iau câțiva de a constrânge cât pot libertatea celorlalți. In viața de toate zilele te aperi cu disprețul. In viața publică, curajul de a enunța o părere personală implică și pe acele de a purta armă în buzu­nar. E dureroasă încă în amintirea tuturor manifestația ostilă îndreptată contra unui profesor universitar, cel mai prețuit și mai ilustru, care avusese curajul acesta. Ne dă spusul exemple mai bune? In Franța încă nu s’a potolit ura contra acelor cazi în timpul războiului îndrăzneau să susție că și germanii sunt oameni. In Spania, de anîi zi, un ce­tățean a blamat printr’o scrisoare purtarea generalului dictator. Cetățeanul se numea Miguel Unamuno ? Era savantul, filoso­ful, gloria Spaniei intelectuale ? Nu s’a ținut socoteală de a­­ceasta, îndrăzneala lui trebuia pedepsită­ împotriva izbucnirii de revoltă a intelectualilor de pretutindeni, rectorul universi­tății din Salamanca a fost deportat pe o insulă­­ pustie. Dar poate că în mărinimia inteligenții lui, savantul Unamuno a și­ertat generalului de Rivera meschina lui răzbunare. Fiecare martir al unei cauze nobile apropie cu un pas idealul de țintă. Ce-ar fi rămas creștinismul fără miile de martiri și mai ales fără crucificarea divinului iluminat ? Pe coastele aride ale insulei Fuerteventura, bătrânul filosof trăește poate împăcat cu soarta care nu-și greșește aleșii... Poate simte îndreptată asupra lui simpatia și gândul cald al unei lumi întregi în ochii căreia adevăratul condamnat este celalt, dictatorul-tiran, generalul Primo de Rivera. CINEMATOGRAFUL ȘI COPIII Nu copiii pe care mama îi duce la spectacol fie cu gând să-i bucure, fie târându-i de nevoe după dânsa și cari, spre bi­nele lor, adorm cel mai adesea pe scaun, ci de micuții de pe pânză, copiii-actori, tot mai mult utilizați astăzi în cinema. Dresajul acestor copii e uimitor. I-ar crede actori pitici dacă limpezimea ochilor și câte un dinte lipsă în față nu le-ar trăda frageda vârstă. Jakie Coogan ! In fața acestui mic american rămâi fermecat și perplex. Atâta naturaleță în mișcări, sobrietate în gesturi și joc precis cu mijloacele cele mai simple și mai firești, în­cât ai putea crede că un operator norocos l-a urmărit în ascuns pe copil și fără știrea lui i-a prins pe placă întâmplările de peste zi. Ai putea crede că pentru copilul acesta teatrul e un joc plăcut dacă n’ai ști că simplicitatea în artă — în toate artele— este ultima treaptă a suișului spre perfecție. Și dacă pentru o­­mul matur nu există meserie mai mistuitoare ca aceea de actor, ce înseamnă ea oare pentru copilul de șase ani ? Copilul se mulțumește cu jocul cel mai simplu când și-l fă­urește slobod dar sub disciplina și poruncile altora, jocul cel mai fermecător îi pare o osândă. Câte ceasuri a petrecut micul Jackie ascultând explicațiile regizorului ? Dar chinul gesturilor imitate trebuind să le redea spontan, și plânsul de comandă, și scenele de zeci de ori refăcute... Te întrebi : are mamă copilul acesta ? Intr’un an el e a creat mai mult de zece roluri. Copilului­­actor nu i se îngădue pauza de care se bucură mai marii lui. Fericitul impresar e grăbit, copilul slăbește și-și pierde grația, pe urmă crește și nu mai are farmecul copilului-minune. Tre­bue deci stors cât mai repede dintr’’însul tot profitul posibil. Peste câțiva ani va fi poate și el un copil ca toți ceilalți. Mica Fromet de pildă — cine nu și-o mai amintește ?—n’a mai avut de la vârsta de doisprezece ani nici un succes pa scenă și a renunțat să mai joace, probabil epuizată de forțe, mânjită prea de timpuriu de noroiul culiselor... Desigur, n’au mamă copiii aceștia... A. G.

Next