Adevěrul Literar şi Artistic, ianuarie 1926 (Anul 7, nr. 265-269)

1926-01-24 / nr. 268

ANUL Vit.­­ No. 268 Adeverul 6 LEI EXEMPLARUL HMN­T*R<V 12 LEI EX. IN STRAINAIATé Literar Duminici, 24 ianuar 1926 fflanaTOR„ r AL. V. BELDIMAN 1888-1897 r­O­NDATORI­­I CONST. MINLE 1897-1920 și Artistic FONDAT In 1893 Arc dealul dela Copou spre vila domnului Sadoveanu. E-o zi de toamnă târzie și aspră. Cerul e vânăt. Zările s’au depărtat după copacii desfrunziți de pe alee. Mă duc să iau un interview d-lui Mihai Sadoveanu. Gândul acesta mă face deodată timid. Și mi se pare curios. Pe drumul acesta am mai urcat de multe ori, pentru ca să plecăm pe urmă la vânat peste culmea dela Breazu. Acum,visă petrecând în minte activitatea literară de mai bine de un sfert de veac a d-lui Sadoveanu, având în gând de­odată întreaga lui personalitate care’nseamnă trei sferturi din literatura de azi, mă simt intimidat, sfios și mic, și aproape nu știu cum voi avea curajul să’ncep a-i vorbi. Preocuparea creiază în capul meu an Sadoveanu ab­stract, de care­ abia acum, când mă gândesc mai bine, îmi dau seama, acel Sadoveanu care-mi apare de câte ori citesc vre-un studiu asupra literaturii noastre, și’l văd citat alături de Creangă și de Caragiale, așa cum s’ar cita numele unor oameni care definesc o epocă întreagă. Cu acest Sadoveanu abstract, ca numele unui autor clasic pe­ o copertă de carte, nu-mi simțeam puterile să stau de vorbă. Stăruiam in această dedublare când am ajuns înaintea porții și când în cale mi-a eșit cânele de vânat „Cezar”, vesel și binevoitor ca o gazdă care-și primește bine musa­­firii. Sărea svelt înaintea mea, alerga spre casă, se'ntorcea î napoi cu scheunături de alintare, de parcă myar tot fi poftit să intru. Coșar socotea dam venit și de data asta pentru a merge la vânat. In ograda mare, în grădina aceia vastă cu casa cu turn, ca un castel alb, am avut de­odată impresia că am intrat la o curte boierească de pe vremuri. „Țâc” din lanț începu să se sbată cumplit, sărind in sus de picioarele dinainte, sprijinit numai în cele dinapoi. Prie­tenul meu Cezar continua să mă invite suind și scoborând scările înalte de la intrare. D. Sadoveanu citește. Cezar intră gălăgios și obras­nic, alergând încoace și încolo, de la noi spre masa mare din mijlocul odăii pe care stă pușca și cartușiera. — „Uite ticălosul de Cezar. Ii tot numai pasiune. El cânte­a văzul, s’a și gândit c­are să meargă să stârnească un epure, pe care­a să’l scoată la marginea popușoilor și are săl fugărească el toc­ocmai până’n vârful dealului”. (Și d. Sadoveanu spune asta, așa, nu știu cum, calm, și arată cu mâna, că eu îl și văd pe Cezar fugărind pe coastă un epure sur și mititel). Iată odaea mare cu fața spre răsărit, cu pereții plini de pu­­sicile lui Mitică, (fiul cel mare al d-lui Sadoveanu), cu o masă pătrată și enormă în mijloc, pe care se amestecă uneltele de vânat cu cele de scris, cu cărți, cu caete... D. Sadoveanu se așează pe divan, cu un picior îndoit sub el, ca pentru un sfat îndelungat. Încep a avea impresia că stăm de vorbă, ca de atâtea ori, ca doi oameni, cu toate că gândurile de pe drum îmi aduc înainte pe celălalt Sadoveanu, de mi se pare deodată că am venit să intervievez o epocă literară întreagă. Eu pre­fer să avem aerul că stăm de vorbă, că-mi istorisește ceva, cu farmecul cuvintelor sale de totdeauna. Mâna mea începe a scrie ca o anexă mecanică, ca un aparat înregistrator. Eu îl urmăresc pe d. Sadoveanu cu privirile, mă uit în ochii lui albaștri și mici, la trăsătu­rile adânci ale feței, ca de copil care s’a supărat. —­ Pentru „Adevărul Literar”? Bine, Demostene. — Aș vrea să-mi­ spuneți ceva despre începuturile dv­ lterare. — Despre asta n’am­ vorbit încă nimănui, pentru pu­blicistică. Fie. — Dacă interesează, iți pot spune că am început a scrie când eram în clasa a patra a gimnaziului din Făl­ticeni. Scriam poezii, nuvele, romane,... romane pe care nu le-am isprăvit niciodată, poezii și nuvele care au avut soarta tuturor începuturilor, deși lucram la ele cu toată sârguința și cu tot sufletul, Duminica și’n Sărbători, câte douăsprezece și paisprezece ceasuri fără odihnă. (D. Sado­veanu vorbește calm și întrerupt. Parcă­ ar scoate din a­­dânc amintirile acestea). Cea dintâi nuvelă purta numele Cu Arcanul. Am încre­­dințat-o lui N. Apostol, profesorul meu de română, care îmi aprecia compozițiile. Profesorul meu m’a încurajat, dar m’a sfătuit să nu mă grăbesc a publica. Să lucrez și să aștept. Nuvela aceia era istoria unui flăcău luat cu arcanul la oaste..... o istorie cu o fată și c’o dragoste. Puneam pe flăcău să povestească întâmplarea la o stână. — Și când adormeau toți cei care ascultau, rămânea treaz numai vân­tul care sucra in prăjina înfiptă în vârful stânei. ...Poezii scriam câte-o jumătate de duzină, zilnic, une­ori și mai mult. Fără scop, fără intenții. Totuși în acel timp era trimes două bucăți umoristice unei gazete proaste — Dracul — care se tipărea cu cerneală roșie și avea urmă­torul motto: »­­ " „Dracu­ apare ’n capitală Unde-i multă îmbulzeală Și se vinde zece bani La boeri și la golani”. După un an, în clasa a cincea a liceului Național din Iași, am publicat câteva nuvelete în Viața Nouă, revistă con­dusă de Nec. Țimiraș și D. Cassell, care făceau parte din cenaclul lui Macedonski. In aceiași publicație și odată cu mine au tipărit Cocea și Galaction, unul proză și altul versuri. O notiță ne lăuda fără nici o rezervă. Bucăți ti­părite aici au apărut apoi în veluri, refăcute: Luna, Dușmanii, îndrăzneam a le iscăli cu numele întreg, — cei3 ce n’am mai făcut in anul următor când a apărut o foarte bună și serioasă revistă săptămânală. Pagini literare, sub condu­cerea lui I. Gorun și­ a lui Artur Stavri. . Note cu laude exagerate din „Viața Nouă” cred că a contribuit in mare parte să-mi ascund numele. Am pu­blicat in­­agini literare, odată cu Jem­ Bart, versuri și proză pe care le iscăleam M. S. Cobuz. Redactorilor nu le-am scris nici­odată și nu le-am comunicat cine sunt. Eram intr’o epocă de penibile începuturi și publicam mai mult îndemnat de prieteni și ca să mă verific. Com­­puneam încet și greu, frază cu frază în cap. Rosteam și me­morizam astfel întreaga bucată, ca pe o poezie. Pe urmă o treceam pe hârtie. Cred că și acum ași putea relua o frază întreruptă, din bucățile acestea de acum 28 de ani. In 1900 am isprăvit liceul. Până în 1902 am mai cola­­ borát ^ ••ftnîcii» />Unni>i>îi' rí«rni ' m/mmí« HT/vr»frt nnDC'irt mi Ot încercări nu au fost decât pipăiri. începutul adevărat al carierei mele literare trebuie să-l socotesc odată cu in­trarea mea la Sămănătorul. Patru ani, începând în 1900, am­ lucrat neîntrerupt. Bucățile acestei epoci au alcătuit mai târziu volumele: Povestiri, Dureri înăbușite, Șoimii. Crâș­ma lui Moș Preca era in preparație. Venit in București, in cercul Sămănătorului, — am început a da la lumină, săptămânal, din această rezervă, atât la revistă cât și în foiletonul „Voinței Naționale”. Cunoscuți și prieteni țineau întrucât­va de rău această supraproducție, care în realitate nu era decât rodul unor ani întregi de muncă aspră. — Țin foarte mult în mine o bucată. Gestație foarte lungă. Redactarea în schimb a devenit încet-încet tot mai ușoară. Romanul Neamul Șoimăreștilor l’am avut în cap doisprezece ani. Venea o moară pe Siret cincisprezece ani. Pe cel d­ intâi l’am scris în 18 zile, lucrând până la 14 ore pe zi, într’un fel de febră. Al doilea Turn scris în 70 de zile, lucrând numai dimineața. N’ași putea spune că-mi place să scriu. N'am liniște și pace până ce nu sfârșesc ce am inceput. « — Ibrăileanui m’a provocat să scriu sub pseudonim. Așa am scris „Oameni din lună”. A fost un rămășag că n’are să mă cunoască nimeni... Și nu m’a cunoscut. Lucru pe care-l știi foarte bine, — aici ai și cunoștințe personale, — că erai tare supărat pe-atâtea pseudonime....”­­Pe-atunci apăruse și Lucia Manta pe care cei din redacția „Vieții Românești” n’o știau cine-i. Pe mine mă năcăjea acest mister care’l făcuse pe d. Ibrăileanu să ne spue că onorariile pentru bucățile Luciei Mantu le pune sub nu știu ce piatră de la Copou de unde „pseudonimul” vine să ia banii, —­ probabil mascat, — adăugam eu. Ve­nise atunci și Silviu Deleanu, pe care, din cauza acestei fobii pentru pseudonime și mister redacțional, îl critica­sem aspru, chiar în fața d-lui Sadoveanu, cu nedreptatea impusă de orice fobie, care-i o patimă și un „parti pris”, și mai ales de faptul că foiletasem numai două pagini din care tot citam ca să am aerul că citisem întregul frag­ment. D. Sadoveanu aducându-mi aminte de asta, se uită la mine cu bunătate, — și parcă pentru a trece peste asta și a relua). — In 1904 am publicat cele 4 volume, și așa am intrat în literatură. — In care din lucrările dv. este autobiografie? — Nu e în nici una. Sunt elemente multe în toate. Toț­i oamenii insă pe care i-am întâlnit în viața m­ea și au prezentat ceva caracteristic, toți și-au găsit un loc. In în­semnările lui Neculai Manea sunt păstrate chiar și numele. Radian a existat și a fost profesorul meu. Tot așa în Amintirile căprarului Gheorghița..... — Dacă in debutul dv. ați avut greutăți materiale și neplăceri?­­Pe oricine aș fi întrebat asta aș fi fost aproape ma­halagiu. Pentru d. Sadoveanu care după cum îmi mărtu­risise, și după cum știam și eu, nu vorbise nimănui despre asemenea lucruri, întrebarea asta era aproape o datorie). —_ In li nou am iinift f­arto Tar Itl Rlini Po[[jf în 1900, ades nu cheltuiam pentru hrană decât a cincea parte dintr’un leu. Altădată nici atât. De-atunci am în­vățat să postesc câte trei zile. Acuma fac asta de bună voie, — atunci din pricina lipsei, a timidității, a pasivității. Trăiam singuratic și fără nici o încurajare — numai așa c’o nădejde­augă, că la urmă va trebui să ies la lumină. Nu m’am adresat niciodată unui scriitor dintre îna­intași. Odată numai mă hotărâsem să bat la ușa lui Vla­­huță. Poetul locuia atunci intr’o casă, situată peste drum de „Cartea Românească” de azi. — Nu îndrăzneam insă. Mă îndoiam și de mine și de el. Mă gândeam pe drum ce -ar fi putut face pe Vlahuță să mă ajute. M’am dus până’n dreptul casei și m’am întors... ... (Și-apoi, ridicând ochii albaștri și figura cu trăsături adânci ca de copil supărat). ...Eu n’am spus lucruri de-acestei nimănui, câte­odată mi-era și rușine... Dar acum poate au și o importanță do­cumentară. " " — Oameni care m’au ajutat în scrisul meu au fost: Maiorescu, care a ținut să mă cunoască și să-mi spuc vorbe foarte măgulitoare, apoi Iorga, Haret, Ibrăileanu, cu care am avut altfel de relații căci el mi-a fost prieten și tot­deauna în curent cu ce am scris, și... Sanielevici care a contribuit foarte mult la „celebritatea” mea și față de care sunt oarecum obligat și pentru că i-am făcut o nedreptate... i-am adresat atunci o scrisoare deschisă cam aspră... Dintre scriitori, care nu mai sunt, am fost prieten cu Iosif, cu Anghel și cu Beldiceanu... Și d. Sadoveanu continuă dus de amintiri: — ...Haret mă cunoscuse bine. Vorbisem cu el asu­pra răspândirei cărței în popor, asupra mișcărei coopera­tiste. Și după 1907 când au venit liberalii la putere, prima numire făcută de Haret a fost numirea mea în postul atunci creat de Inspector al cercurilor culturale și bibliotecilor po­pulare. înainte, in 1904 —1905 fusesem funcționar la Mi­­­nisteru­l Instrucției publice. Dar nu puteam lucra în Bucu­rești, începuse să mă ia viața ceva, zilele cu slujba, apoi serate... Am luat o hotărâre eroică și am plecat la Făl­ticeni. După 1907 am început o activitate de câțiva ani, care este din viața mea partea pe care o pun cel mai sus. Am văzut atunci mulți învățători­ și preoți, am ținut întruniri la cercuri culturale, am creiat obștii și bănci, etc. O socotesc ca cea mai importantă activitate a vieții mele.­ Am creiat biblioteci pentru popor. Activitatea aceasta pentru poporul incult pentru a-i creia o situație mai bună eu o pun mai presus decât literatura. Și nu spun cu asta o frază. Azi nu-și dă nimeni samă ce era atunci. Azi țăranul e categoria socială cea mai bine situată. Atunci era un fel de serv nenorocit, întunecat la minte, robul marilor proprietari. Asta s’a văzut în parlamentul de după 1907. Atunci era o datorie pentru orice om cu conștiință să facă ceva pentru țărani Cine n’a trăit atuncia nu poate să înțeleagă bine asta. — Această situație a dat naștere desigur poporanis­mului. — Poporanismul nu exista decât ca doctrină socială Nu­mam­ luat niciodată ca o doctrină literară. Nici „Viața Românească” nu l’a considerat ca doctrină literară. A pu­blicat literatură de toate neamurile. Nici nu s’a făcut nici­odată poporanism literar. Așa zisul țărănism de la „Sămă­­nătorul”, animat de Neculai Iorga, era numai un curent de simpatie pentru țărani. Chestia țărănească era chestiu­nea cea mai aspră a acelor timpuri. Nu se poate admite ca un scriitor să nu fie cu cei ce sufăr. Cine a avut talent a lăsat de­ atunci o operă, cine nu, nu. Numai talentul importă. — Asta a fost preocuparea capitală de­ atunci. De azi viata socială s'a închegat în forme mai complexe. Azi a început să se scrie roman, roman cu subiect și mediu din viata noastră socială așa cum este acum definită. Dv. ca romancier, ca scriitor care v’s prezentați tot ce are mai spas cific sufletul românesc, care credeți că ar putea fi carac*­terul specific al romanului românesc? — Cred că unul din caracterele dominante ale ro­manului nostru, ca și a întregei noastre literaturi, ar putea fi lirismul. Este mult lirism de calitate fină în natura po­porului nostru. Numai la noi s’a putut creia — „Mioriță” — baladă lirică. (Două noțiuni care aproape se exclud). Uite la Ionel Teodoreanu cât lirism pune în romanul lui­„La Medeleni”. Nu văd încă preocuparea socială în romanul românesc. Nu văd preocupări sociale și umanitare la scriitori noștri — afară de prea puține excepții. Dealtminteri cum pot fi scrii­torii altfel într’o societate indiferentă și sceptică, cum e a noastră? ' [ Toate aceste considerații însă nu prea au noimă. Sunt mai multe puncte de vedere personale. Se poate întâmpla să se nască o personalitate uriașă ,cum a fost Eminescu, și atunci toate prevederile cai în baltă. Romanul va fi atunci cum îl va face el. M’ași întreba: am cu dreptate? are el? Nu poți răs­punde decât dintr’un punct de vedere personal.­­In odaia de­ alături se-aude cineva citind cu glas tare didactic parcă, cu intonațiuni mlădioase și explicative, de intr’un monolog în care s’ar reproduce totuși o convorbire intre mai mulți). • • . — Se vede că dincolo învață băeții lecțiile pe mâni­ — Da de unde. (Și d. Sadoveanu surâde senin și mulțumit ca și cum ar urma să-mi istorisească o ispravă). Ai sta-i cel m­ic. M’am apucat și i-am citit într’o zi din Creangă, și-i plac poveștile grozav, și de-atunci umblă cu cartea’n mână și pe care’l prinde îi dă cartea și’l pune să-i citească: „Arap Alb” sau „Dănilă Prepeleac". Știe pe dinafară în ce loc în carte’s Arap Alb și unde-i Dănilă Prepeleac deși nu știe nici alfabetul. Deschide cartea unde trebue și ți-o prezintă deschisă. Acuma să vezi că într’o zi mi-a căzut cartea asta a lui în mână, deschisă la Stan Pățitu. Eu am cetit de-atâtea ori Stan Pățitu. Aveam treabă în grădină și mi-am aruncat ochii la început... dar n’*>a mai putut să plec până n’am isprăvit. — Care’s autorii preferați? — In românește, Eminescu și Creangă. Din literatura rusă: Tolstoi, Gogol, Turghenieff; din literatura franceză: Balzac, Flaubert și Maupassant... ...Dar văd că ai isbutit să mă spovedești”. Pe urmă s’a deschis ușa care dă’n odaea de alături. Glasul care citea s’a auzit deodată mai tare de parcă s’ar fi apropiat. Au venit apoi la noi ’și duduia Lia și duduia Profirița și a intrat și doamna Sadoveanu cu o tăblăluță cu cafele pe care­ a pus-o pe scaunul din fața divanului. Inserarea umbrise odaea. Cezar se vedea numai ca o pată albă lângă masă. Capul domnului Sadoveanu se contura masiv în în­tuneric. Când am plecat, d. Sadoveanu a rămas în poartă cu haina lui de șiac cenușiu, ca tăiată în piatră, aruncată pe umeri. Pe zarea dela Nord, însem­nată vânăt, când era mai privit înapoi, statura domnului Sadoveanu apărea înegrită de noapte, ca un străjer neclintit și singur care păzea o­i mare taină și o bogată comoară a acestui pământ. DEMOSTENF- BOTEZ (D<§ iiffei <gy: D. MoMD §ad]@w<§my ------ »> mk m n——— ■■ — » >IKH M. SADOVEANU Vila d-l ui M. Sadoveanu

Next