Adevěrul Literar şi Artistic, august 1926 (Anul 7, nr. 295-299)

1926-08-15 / nr. 297

„ADEVERII­- LITERAR 31 ARTISTIC*« Artă aplicată In calitate de inspector de terenuri petrolifere, am fost adus să fiu găzduit într’o noapte la un primar, pro­prietarul câtorva redevențe. — Nu vă mai duceți, mă sfătuia primarul, la Tudheni, unde nu aveți nici­ un adăpost și care se găsește la 20 km. de aci. Rămâneți la mine. Am două camere pentru prie­teni : una v’o cedez dv. și pe cealaltă d-lui inginer Voi­­nescu, însoțitorul dv. O să vă simțiți foarte bine la mine. O invitație făcută cu toate formele bunei cuviințe și ale generozității, nu poate să fie refuzată. Am rămas o noapte la primar, într’o casă nu se poate mai bine tinută. E adevărat că estetica mea s’a simțit jignită de atmosfe­ra de banalitate, în care m’a scufundat oaspetele nostru. Păreții cenușii erau zugrăviți cu evantalii mari pe două rânduri de frize, una la tavan și alta la jumătatea păreți­­lor; și zona de jos a zugrăvelii, dintre ferestre și dușu­mele, se prezintă imitând cu apă și humă, desenul ondu­lat al scândurilor de brad și stejar. Și nici­ un gol nu ră­măsese neîmplinit. Unde mai încăpea o pasăre cu aripile deschise, fusese zugrăvită o pasăre. Unde mai era loc de o floare, se stilizase o floare sau un motiv decorativ, tre­cut prin imaginația mârșavă a unui fabricant de șabloane pentru zugravi. Un părete se compune ca o pagină de tipografie, prin așezarea la rând măsurat, a unui mare număr de semne fixe, tăiate în zarea unei bucăți de hârtie. Gustul unei chivuțe masculine asociază curbele, spiralele, acantele, simbolele, porumbieii, îngerii, scoicile și alte câteva lu­cruri, alese de geniul inventiv al artiștilor cu bidineaua, situați esteticește la nivel cu tipografii, ale cărora dula­puri și ateliere conțin tezaure de banalități de plumb. De aceea, nimic nu seamănă mai mult cu un părete zugrăvit, cu o diplomă, cu un calendar, cu o copertă de carte, cu o etichetă sau cu o bancnotă, în care se găsesc reunite, ar­monizate forțat și împerechiate monstruos imaginile o­­biectelor contradictorii și neașteptate, fără să lipsească uneori nici limpezimile aurorei, obținute prin transparen­ța unui filigran. Tavanul camerei ocupate de mine, constituia capacul miraculos al imenselor broderii pătrate verticale. In cerul lui nemărginit se prăvălea o mitologie de stupidități hi­doase amestecate cu azur înourat, cu libelule și lotus și, din mijloc, se încovriga în interiorul camerei un cârlig fără lampă, menit să-ți pui capăt zilelor cu ajutorul unui prosop trecut prin zuluful de fier. Pe dulapul de spălat se găsea într’adevăr, întins peste un lighian și o cană de faianță, animate de scene circulare, un prosop cu călăreți și trubaduri țesuți în stofă și cu inscripția de-a lungul: „Bună Dimineața“, răspunzând covorului de șters picioa­­rele, de la ușă, care saluta cu „Bun Sosit“. Iritat peste măsură, m’am scufundat în examinarea și analiza detaliilor, ca un băutor desgustat de vinul tur­bure băut, hotărît din viciul desnădejdii să mănânce și drojdia din fundul sticlei golite. M’am oprit dinaintea su­telor de fotografii, constelate pe porțiuni de zid și sateli­­zate în jurul fotografiilor mai mari și uriașe. In două ra­me, de proporțiile ferestrei și confecționate din catifea bordo, înghirlandată cu șnur pestriț, se aflau, demateria­lizate de exagerata mărire fotografică, portretele în mă­rime naturală ale gazdelor, prinse sub­ sticlă în întregi­mea ființei lor, până la glezne. Din aceste două viziuni ale unei perechi de oameni căsătoriți și fideli unul altuia, până la moarte, rămânea nevăzută pentru posteritate nu­mai încălțămintea. Nasturii dela jiletca domnului se pro­nunțau exact cu câte patru găuri, cusute în șeviot câte două. Floarea din butonieră se vădea cu toate petalele, bine cifrate. La grumazul sofiei se citea fotografia minus­culă a soțului, organizată în bijuterie. Inelele ambilor, din pereche, se aflau expuse convenabil și femeia opulentă, într’un corsaj înfumurat de dantele, întorsese capul puțin în profil, ca să i se vadă ciorchinele cercelului spânzurat de ureche, ca rinichiul în măcelărie. Adorația visului față de sine, nu s’a exprimat în ma­rile ei unanimități decât de la născocirea fotografiei în­coace, care servită de gravura în zinc și de ziare, a mul­tiplicat fără act conjugal și totuș cu asemănare perfectă, individul, răsfățat până la nesa fiu. In mic, în 6 pe 9, în 9 pe 12 și în 2 pe 5. Primarul și numeroasa lui familie apă­­r­eau pretutindeni în odaie, în mai toate atitudinile vieții, afară de două sau trei, care împiedică visul să fie frumos și să surâdă la obiectiv. Pe câteva cartoane, primarul a­­fecta până și situația cugetătoare, în care se fotografiază autorii pentru clișeul din gazetă, cu două degete la umă­rul obrazului, cu brațele încrucișate subt bărbie sau pi­cior peste picior, visând cu o carte pe genunchi, într’o farfurie de sticlă cu picior, obicinuită pentru prezintarea fructelor, creșteau unele peste altele cărțile de vizită primite în anotimpul rece, de la Crăciun la Bo­botează, cu trei-patru litere punctate într’un coif f. p. a.n., s. f., f. p. r. o. Cartea de vizită a șefului partidului era păstrată chiar în plicul ei original, ca să fie clar că a fost direct primarului adresată. Și după gârla cărților de vizi­tă se isca deluviul cărților poștale ilustrate, în valurile cărora spiritul meu a naufragiat. Se făcuse orele 2 din noapte și încă nu ajunsesem la perdelele de rețea din ferestre, atârnate ca niște anterie, de „galerii”. Desenul lor cu ghivece întrerupte de volute, chenare, rîuri cu colțuri și coroane, se inspira din giganti­ca sursă a picturii industrializate. Trebuind să mă scol la orele 6 dimineața și copleșit de artele încrucișate, m’am întins să dorm într’un pat ca zăpada. Dar pentru că trebuia să dorm tot pe un motiv, o liră și un fazan, brodat în pernă, nu am putut suporta a­­cest exces și la gândul că voi ține capul pe cauza care mă exasperase, am înșfăcat perinile și le-am aruncat în odaie. Atunci mi-am adus aminte de preceptul higienic care te sfătuiește să te culci cu vesica goală și m’am în­dreptat către un fel de geamantan sculat în picioare, în ilteriorul căruia locuiește în­deobște un castron cu o u­reche. Mi-a fost cu neputință să realizez preceptul. In ju­rul vasului se încolăcea o nimfă și zbura un ibis, iar pe marginea lui evazată albăstreau rânduri de roze și ro­mâniță. M’am culcat cu impresia că sunt silit să dorm într’un cavou cu portrete și frumuseți neclătinate și că oseminte­le în mărime naturală ale fotografiilor, stau dedesubtul meu în saltele." Dacă aș fi ridicat salteaua cred că aș fi găsit și acolo o inscripție sau cel puțin un desen decora­tiv. Am închis ochii. Am amortit vibrând ca o flașnetă. Am adormit. Și am sărit în picioare tocmai în mijlocul o­­dăii, jumătate în somn și jumătate în teroare. Ce se întâmplase ? In mii de puncte ale corpului meu martirizat de artă aplicată, am simțit o înțepătură univer­sală, ca și cum adormisem pe o perie de păr de porc de dimensiunile unui pat. O înțepătură care era o mâncări­­me. Nu știui ce punct să mi-l apăr întâi și să-l frec, căl­câiul sau ceafa, pulpa sau sânul, cotul sau genunchiul dinapoi — și mă scărpinat cu nedumerire în creștetul ca­pului, unde instinctiv credeam că rezidă centrala electri­că a curentului care mă străbătuse. Alergai la pat cu lu­mânarea : nici­ o urmă. Căutai în cămașe : nimic. Imagi­nai­­ de prisos. După o privire circulară la marile ta­blouri, mă culcai din nou și avui un vis rapid între pa­pură și trestii, cineva cântând o barcarolă din mandolină. Mă trezit din nou, îmbrăcat în furnici nevăzute. Repetai fuga după lumânare, cercetarea cearșafului și de astă­­dată, partizan al teoriei infiniților mici (des infinim­ents petits) mă slujii și de lupa din trusa mea de inginer. iarăș, nu am putut descoperi, domnule doctor, nimic. Sufeream de o mâncărime ideală și mă pișcă un păduche metafizic. Adormind pentru a treia oară, m’am visat că sunt un fa­bricant de ochelari mici, că uzina mea funcționa în subso­lul petrolifer între două pietre și, specialitate ciudată, fa­brica lentile pentru pisici. Din nou trezit, am renunțat să mă mai culc și am eșit în curte să mă spăl la fântână cu apă rece. Acolo, în revărsatul zorilor am găsit pe in­ginerul Voinescu moțăind lângă ghizd. — Ai putut dormi ? mă ’ntrebă tovarășul. Că eu nu m­’am odihnit. — Nici eu. El îmi spuse, domnule doctor, că mi-e corpul plin de pișcături de păduchi. Eu îl găsii, domnule doctor, mâncat de păduchi. Ce-mi puteți răspunde ? Erau sau nu erau pă­duchi în casa primarului ? Nici eu nici camaradul meu in­giner nu am văzut și totuși pe amândoi ne-au mâncat. Erau păduchi sau nu erau păduchi, domnule doctor ?—ori am înebunit ? Eu cred că nu erau păduchi, domnule doctor, și am venit la dv. ca să verific o teorie mistică nouă. Eu cred că am fost victima artei aplicate în interior — și să ve­deți cum. Fiecare indignare, reflecție, revoltă provocată de spectacolul zugrăvelii, broderiilor, cărților poștale, etc. s’a tradus în psihologia mea cu o judecată și cum fie­care judecată este formată din cuvinte, fiecare cuvânt se com­­­­pune din litere. Literile judecăților mele fiind vii m’au invadat și s’au comportat ca niște ploșnițe și purici invi­zibili... Altă explicație, domnule doctor, nu există. BOC=^_­09 T­­urghezi la semnarile lui Jean Rostosa .­­ ............... Prostia generală dă adesea inteligenții un aer de in­vidie. Sunt scriitori cari au merite prea mari pentru a cu­noaște succesul imediat, și prea puține pentru a putea în­frunta posteritatea. Suferim mai puțin știindu-ne necunoscuți de alții, decât cunoscându-ne bine pe noi înși­ne. Sunt orgolii mari pentru care nu există laudă mică. Vanitatea ghiftuită e întotdeauna oarecum rușinată de lăcomia ei. Suntem extrem de darnici cu laudele nemeritate. E cea mai mare modestie ca simțindu-te superior ce­lorlalți să-ți dai seama că sensația asta nu e decât o iluzie. E mult mai înalt, dar tot atât de nemilos, să domini asupra proștilor decât asupra săracilor. E o nenorocire pentru un scriitor să nu fie cu totul vrednic de puținii cari îl înțeleg. „E destul de bun­’ e un non-sens. Nimic nu e destul pentru unii, totul e prea mult pentru cei mai mulți... Unii oameni se socotesc adesea jigniți într'un orgoliu pe care nu-l au. Sunt proști cari își închipuie că ceia ce înțeleg poate să le facă cinste, și sunt oameni de spirit cari cred că ceea ce pricep nu le­ aduce nici un merit. Vanitatea noastră e de obicei deplin satisfăcută când nu-i cunoaștem pe cei cari ne laudă. Nu e întotdeauna ușor să deosebim dacă dojana cuiva rezultă dintr-o lipsă de pătrundere sau dintr’un exces. Suntem capabili de­ o smerenie fără prefăcătorie față de cei pe cari îi știm că nu sunt în stare să ne aprecieze. Există o pudoare care nu e decât fizică, și sunt unii cari vânează cu înfrigurare aureola gloriei, dar se sperie de câte ori își aud numele. ZAGREUL ȘI PĂCATUL ORIGINAR Ca și Osiris, Adonis-Tammuz, Attys,­­ Dionysos muri de moarte cruntă. Mult sfâșiat de viu și înghițit de Ti­tani Dionysos era fiul Proserpinei și al lui Zeus, și că­pătase în dar de la părintele său, stăpânirea lumii. Titanii pizmuiau insă puterea copilului zeesc și, îndemnați de Hera, soția legitimă a lui Zeus, hotărâră să-l ucidă. Legenda povestește că vrăjmașii s'au apropiat de Dionysos și i-au câștigat încrederea cu ajutorul unor jucării, printre care și o oglindă. Amănuntul acesta nu e lipsit de însemnă­tate, pentru că toate aceste „jucării­’ erau folosite — știm de la Clement Alexandrinul — in riturile de inițiere or­­fică. Explicația e ușor de aflat. Neofitul trebuind să su­fere in întregime patimile lui Dionysos, era nevoit — după cum am mai scris — să moară, alegoric, în aceleași îm­prejurări ca și zeul, înțelegând că Titanii vor să-l piardă, Dionysos fuge și încearcă să scape tansformându-se, pe rând, în fe­lurite animale. Sub forma unui taur este prins, însă, de Titani, sfâșiat, și înghițit. Numai inima zeului scapă și găsind-o Minerva, o duce la Zeus. După ce o în­ghite, Zeus are legături cu zeița Semele și Dionysos renaște dintr'însa. In acelaș timp Zeus se gândește la răzbunare și urmărind pe Titani, îi trăznește unul câte unul, pre­­făcându-i în pulbere. Mitul acesta stă la temelia teologiei orfice. El ex­plică în acelaș timp ființa dublă a omului, enigma vie­­­ților succesive și necesitatea inițierii în mistere. Pentru că, orficii socoteau pe Titani strămoșii omenirii. Din cenușa trupurilor trăznite de Zeus s'au născut cei dintâi­ oameni, cari păstrau în ființa lor două elemente potrivnice: unul titanic, bestial, obscur, purtând vina cea mare a uciderii lui Dionysos, vină ispășită prin nesfârșite întrupări; celalt dionisiac, divin, luminos, transmis prin trupul lui Zagreus înghițit de strămoși. Nici un om nu se putea libera de a­­ceastă dublă obârșie. Toți trebuiau să viețuiască și să su­fere pe pământ, ispășind păcatul Titanilor. Sinuciderea nu era de nici­ un folos, pentru că sufletul se întrupa iarăși într'un nou trup, continuând nesfârșita serie a încarnărilor. Există numai o singură cale de mântuire: inițierea in mi­stere. Devenind inițiat, omul cunoștea origina vieții pă­mântești și misterul lui Zagreus. Dar cunoștea cu totul altfel decât cum se cunosc asemenea lucruri în zilele noa­stre sau chiar cum puteau fi ele cunoscute de cei neini­­țiați. Nu era o cunoaștere rațională, întemeiată pe vede­rea unor realități obiective,­­ ci o experiență subiectivă, un extaz, o desfășurare de scene fără substrat real, dar de o nemăsurată valoare sufletească. Ceia ce află neofi­tul era destul de prețios ca să-l țină legat întreaga viață de misterul in care fusese inițiat. Vom vedea că concepția subiectivă a misterelor, statornicită de profesorul italian Vittorio Macchioro — pe care, modificată pe alocuri de interpretări personale, o dezvoltăm în aceste articole — deși neadmisă încă de mulți savanți, e singura care ne poate lămuri, în tot complexul lor, misterele. GLORIA ȘI DECADENȚA ORFISM­ULUI Orfismul, ca religie dogmatică, s'a alcătuit în seco­lele VII —VI, in Attica. De aici s'a răspândit in toate cetățile grecești și a înflorit în Grecia Mare, paralel cu secta pitagoricienilor, cu care avea dealtfel multe asemă­nări in ceia ce privește organizația. După cum se știe, însă, orfismul a fost la origină numai un curent abătut din bogata revărsare a religiei dionisiace. Caracterele sale de bază aparțin mentalității primitive, sunt produse spirituale ale triburilor prohelenice, cu mult înaintea lui Omer. In notițele de față suntem nevoiți să trecem peste multe lămuriri de mare însemnătate, cari ar aduce lumini și orientare nouă în problemele religioase. Altminteri, am­ fi nimicit cu totul unitatea acestor pagini și am fi intro­dus o erudiție neîngăduită revistei în care se tipăresc. Nu putem, din această pricină, stărui îndeajuns asupra rapor­tului dintre religia oficială greacă și orfism. Și acest ra­port e de mare însemnătate, pentru că ne lămurește atât cauzele pentru care orfismul a decăzut prin războaiele cu Perșii, cât și ruina imperiului roman prin răspândirea crești­nismului și a mithriacismului. Raportul acesta era, în pu­ține cuvinte, acela dintre o religie statală, care privea in­teresul colectiv, și una personală, preocupată de mântuirea individuală. Pe deoparte Cetatea, deci națiunea, cu un zeu de care se lega o tradiție comună și care era adorat de toți cetățenii, — iar pe de alta Lumea întreagă, un zeu universal, prin care se putea mântui orișicine, de oriunde, un zeu care rupea deci legăturile religioase dintre locuitorii unei și aceleași cetăți.­­De aceea orfismul, ca oricare altă religie misterică, era răspândită printre sclavi și printre streini. Creștinismul — religie universală — s'a răspândit la început printre su­puși, printre legionarii neitalieni, iar când a pătruns a­­dânc în viața imperiului roman, când concepția mântui­rii personale a triumfat în locul concepției Statului — Suveran, — Imperiul s'a prăbușit. Fără îndoială, nu nu­mai din pricina creștinilor, cari nu cutezau să ridice sa­bia, sau a celorlalți inițiați în misterele orientale (isiacii, mithriadiștii, etc.), cari nu mai erau cu nimic legați de Stat, — s'a prăbușit Imperiul Roman; dar acestea au în­râurit covârșitor. Barbarii ar fi fost cu siguranță stăpâniți, dacă exista — cel puțin în regiunile din graniță — coeziunea so­cială necesară, dacă noțiunea Statului n'ar fi fost atât de alterată... Când Perșii amenințau să cotropească Peninsula, Gre­cii au uitat orfismul, religia personală. Interesul general a trecut îndată pe cel dintâiu plan, și Perșii au fost în­frânți. Armatele grecești nici nu se pot alătura legiunilor romane de la graniță, învinse de hoarde mult mai puțin numeroase (e drept, mai războinice și mai crunte) ca Per­șii. Dar legionarii din Dacia, din Iliria, de la Rin, — erau toți inițiați în mithriacism­ și creștinism, amândouă re­ligii universale... După războaiele cu Perșii, orfismul a intrat, oarecum în umbră, însă nu a încetat de a se desvolta, de a se răspândi și a influența. A devenit mai esoteric, mai a­­ristocrat ca la început. Dogmele s'au amplificat și s-au subtilizat. Ideile orfice au fost acceptate de mulți filosofi și oameni aleși ai antichității. Cei neliniștiți, cei mistici, nici nu puteau găsi altundeva mântuire în afară de or­fism. Religia oficială nu-i putea satisface, nu avea nici un conținut mistic, era rece, comună, și aparținea tuturor. După cum vom arăta altădată, orfismul a înrâurit câțiva din cei mai de seamă filosofi greci. Și tot orfismul a fost singurul curent mistic apropiat de creștinism, care i-a anticipat întrucâtva experiența religioasă, și i-a pregătit calea. COMUNITATEA ORFICA Comunitatea orfică era alcătuită din toți inițiații din­­trio regiune. Orficii posedau — ca orișicare altă religie misterică — basilice în cari se îndeplineau atât inițierile individuale cât și ospețele sacre comune. Aveau și o teo­logie, o culegere de poeme in cari se povestea, printre altele, coborîrea lui Orfeu în Infern, și cari treceau drept chiar opera profetului. Viata în sânul comunității nu ne este prea bine cu­noscută. Știm totuși că inițiații duceau o viață ascetică, închinată cu totul desăvârșirii sufletești. Nu mâncau carne, tăiau retrași din viața publică și privată. De altfel, prin inițiere, aproape își pierduseră personalitatea. Părăsiseră vechile credințe, vechile concepții raționaliste, — uitaseră legăturile sociale. Bineînțeles, lucrul acesta se petrecea nu­mai cu o parte din orfici, cei cari trecuseră printr'o inițiere superioară. Asupra acestei inițieri nu știm nimic precis, ne-au rămas numai urme în morminte, prin cari putem deosebi două feluri de inițiați. Ne putem închipui că inițierea superioară consta într'o mai întinsă, mai adâncă, mai de­plină experiență religioasă. După ce mureau, orficii erau arși și îngropați la­b­­ un loc anumit, iar lângă ei se așezau foițe de aur cu sfaturi pentru călătoria ce trebuia îndeplinită, prin câmpiile Perseforei. Se pomenește în aceste foițe de două cărări pe cari le va întâlni duhul. El va trebui să apuce pe cea din dreapta, care îl va duce spre lacul Memoriei. Iar când păzitorii îl vor opri, el trebuie să spună: „Sunt fiul Pă­mântului (Gea) și al Cerului (Uranos) înstelat. Sunt deci și eu de neam ceresc, și voi trebuie sâ știți aceasta! Dar se ea mă chinue și sfârșitul mi-e aproape. Dați-mi repede să beau din apa rece care curge în lacul Memoriei”. (Lam­­mind­a de la Petella, vezi bibliografia în articolul viitor). In orfism, exotologia — adică tot ceia ce privea lumea subpămân­tană, lumea celor morți — avea mare însem­nătate. Dealtfel, o parte din inițiere consta tocmai în cu­noașterea acestei lumi. Neofitul cădea într'o stare de extaz în care îndeplinea — ca altădată Orfeu — călătoria in Infern. Călătoria aceasta fantastică îi lămurea, poate, câteva din tainele trecutului și viitorului ființei sale. Mult intunerec apasă încă asupra misterelor orfice și multe explicații sun­t încă numai niște ipoteze. Dar carac­terul acesta exatologic este pe deplin dovedit, și de el trebuie să ținem seama. PROFESORUL MACCHIORO ȘI VILA STEM Cu toate că vom reveni asupra esenței misterului or­­fic în articolul viitor, unde vom arăta și legăturile cu secta indiană „the ghost-dance”, — nu putem încheia notițele acestea fără a pomeni și „Vila misterelor” din Pompei, basilica orfică descoperită in 1907, și asupra căreia pro­fesorul Macchioro a publicat în 1920 o carte celebră: „Za­greus”, Studi sall’orfismo (Bari). Profesorul Macchioro este unul dintre cei mai erudiți istorici ai orfismului și se dis­tinge printr-o personală interpretare pe care a dat’o mistere­lor. Cartea pomenită a făcut zgomot atât în mediile savante cât și în elita intelectuală de pretutindeni. Din nefericire, la noi „Zagreus” a trecut — ca atâtea alte cărți — cu totul neobservată. Vila Stem din Pompei s'a dovedit a fi o basilică orfică, în care se desăvârșeau tainic ceremoniile comunității lo­cale. Ceia ce ne interesează mai mult, simt o serie de pic­turi zugrăvite dealungul celor patru pereți a unei mari săli, picturi ce reprezintă riturile unei inițieri orfice. Nu pu­tem analiza aici scenă cu scenă picturile și nici nu pu­tem reproduce admirabila exegeză a profesorului Mac­chioro. Ceia ce trebuie să reținem, însă, e faptul că ini­țierea orfică era o experiență personală subiectivă, prin care neofitul se contopea cu Dionysos și renăștea odată cu el. Inițierea era un rit săvârșit de însăși neofitul și îl făcea să treacă prin puternice stări sufletești cari îi ră­peau personalitatea. Adevăratul inițiat nu mai purta un nume și nu se mai bucura de o conștiință personală; era un Dionysos, era backos... Aceasta e temelia pe care își clădește Macchioro noua interpretare dată misterelor. Se știa până acum că miste­rul contopește pe credincios cu zeul și că această conto­pire are de scop să treacă inițiatului forțele divine. Se cre­dea, însă, că inițiatul asista la o reprezentare scenică, sim­bolizând mitul zeului, că asista ca spectator. Deosebirea este enormă. Pe de o parte spectacol obiectiv, exterior, real, pe de alta experiență subiectivă, interioară, ce conduce la extaz. In articolul viitor, unde vom încerca și o concluzie generală asupra orfismului, — vom aduce câteva probe pentru teoria experienței subiective in mistere. MIRCEA ELIADE

Next