Adevěrul Literar şi Artistic, iulie 1928 (Anul 9, nr. 395-399)

1928-07-22 / nr. 398

à *gm.ftPEVERUL LITERAR $1 ARTISTIC" Georges Renard Un ilustru octogenar Nu de mult s’a sărbătorit în Franța și în Elveția a opt­­zecea aniversare a scriitorului și profesorului Georges Re­nard, al cărui învățământ a lăsat pretutindeni adâncă ur­mă. O frumoasă carieră de muncă, probă, care la înainta­­ta-i vârstă n’a încetat. Activitatea-i intelectuală, din po­trivă, n’a făcut decât să sporească înțelepciunea acestei clare inteligente revărsătoare. Georges Renard nu numai că a hărăzit cea mai mare parte din viata-i literaturei și în­vățământului, el și-a consacrat toată energia să lupte pen­tru justiția socială. Iată sfârșitul lecției de deschidere de la cursul său de Istorie a muncii, de la Conservatorul de Arte și Meserii din Paris: „Se zice, doamnelor și domnilor, că simpatia e sufletul istoriei. Eu cred că simpatia e și sufletul învăță­mântului“. Această simpatie, însoțită de claritatea desăvârșită, care este cea mai de seamă calitate a sa, explică izbân­­zile lui Georges Renard ca profesor. Și-i natural ca acea­stă simpatie să-l fi împins să creeze și opere de educație populară, ca acea Casă a Poporului din Lausanne, ale că­rei statute le-a alcătuit el și care declară că-i un așeză­­m­­ânt deschis tuturor opiniilor politice și religioase care au un caracter de fraternitate umană și de solidaritate so­­cială. Concluzia minunatei sale opere . Regimul Socialist, care rămâne expunerea cea mai luminoasă a socialismu­lui idealist francez, vibrează de iubirea lui pentru omenire. Și acum pleacă și urmează-ți destinul cărticică în care am pus tot ce-am avut un mine mai bun: înduioșarea mea pentru cei ce sufăr, încrederea mea in viitor, iubirea mea de dreptate și adevăr. Fie ca să poți face să cugete pe cei cari te vor ceti și să trezești în ei, pe lângă criticele fecun­de cari corijează și complectează opera criticată, hotărî­­rea calmă și nestrămutată, de-a face mai umană, mai fra­ternă, mai îmbrățișătoare societatea in care vor trăi ur­mașii noștri pe pământ Se poate oare visa o declarație mai nobilă, mai fru­moasă! E’ntreaga întrupare a personalităței acestei na­turi de elită pe care trebue s’o iubim și s’o salutăm. Ceea ce face pe Georges Renard vrednic de cel mai mare respect și de cea mai adâncă afecție, e tocmai fap­tul că el și-a conformat totdeauna cu principiile faptele sale. Faptul că’n repetate rânduri a refuzat orice decorație, chiar pe cea a Legiimii de Onoare, arată cât de credincios a rămas el celui mai înalt ideal al democrației. Prin asta el și-a salvat absoluta independentă față de orice guvern, adversar sau prieten. Ne-ar duce prea departe dacă am menționa enorma cuime de muncă furnizată prin activitatea-i de scriitor, de literat și de sociolog. Cei cari au avut privilegiul de a-l cunoaște mai de aproape pe Georges Renard, știu că este peste putință de-a spune tot ce se cuvine în câteva rânduri despre bogata-i personalitate. Cată să ne mărginim de-a exprima ceea ce simt prietenii, discipolii și admiratorii ce-i are, în ceasul acesta când, în deplină vigoare a min­­ței și­ a inim­ei, i se sărbătoresc cei optzeci de ani, toată gratitudinea și toată respectuoasa noastră afecțiune. In numele ziarului „La Pensée” și a Federației Nați­onale a Liberei Cugetări Belgiene, mă fac interpret pen­tru a prezenta simpaticului jubilar cele mai călduroase urări și omagiul emoționatei noastre recunoștinți, care se adresează deopotrivă și d-nei Georges Renard, credin­cioasa colaboratoare a lui Georges Renard. Rândurile de mai sus le scrie Jean Robyn, în „La Pensée”, din Bruxelles. Un glas se poate asocia, în nu­mele mai multora poate, și din acest București al nostru, unde Georges Renard, un Rădulescu-Motru al nostru, nu­mai mai vârstnic, nu poate fi chiar un necunoscut. Cuge­tarea lui a putut germina și la noi, dacă nu mai mult, mă­car prin acea neasemănată lucrare, „Omul, liber să fie oare", care a avut la noi nu mai puțin de trei traducători și mai multe ediții, la Iași și la București, și care, pe tă­cute a putut să intre, pe lângă scrierile lui Conta, în ar­gumentarea de bază a mai multor și de-ai noștri cugetă­tori. In străinătate am văzut folosită această lucrare de cei mai înaintați luptători pentru luminarea mulțimei. Din Georges Renard, Iosif Nădejde a mai tradus la noi o lucrare „Către studenți”. Lucrare care ar trebui me­ditată de respectivii, cari s’a vădit că nu le-ar­­ strica, dezorientați cum sunt cei mai mulți, să aibă o mai bună busolă. Noi înși­ne am publicat, în a noastră „Revista Ideei“, acum aproape treizeci de ani, câteva pagini, „Ajun­­șii”, din Georges Renard.Pagini pe care Direcția acestei foi, nu poate lipsi de­ a le aprecia și de­ a le da cuvenita ospitalitate. Pe lângă cele câteva rezumate pe cari le mai dăm din acest strălucit autor. Drept omagiu, de care Georges Renard poate să nu aibă nevoie, pe care noi ne onoram totuși a i-l aduce. Georges Renard și Libera Cugetare P. MUȘOIU Morala socială și individuală nu pe metafizică Și pe teo­logie trebue, să se întemeieze, ci pe știință. Din punctul de vedere intelectual, eu văd o absolută in­compatibilitate de metodă între o religie care cere să crezi, sub pedeapsă de excomunicare, să crezi în infailibilitatea unei cărți, a unei adunări de oameni, și știință, care nu admite de­cât adevăruri dovedite, controlate, liber acceptate de rațiune. Din punctul de vedere social, văd în trecut și’n prezent catoli­­cismul, logic cu principiile lui, îl văd căutând să înăbușe orice doctrină, filosofică sau științifică contrară dogmelor catolicis­mului așa zis revelate. Și eu n’admit constrângere impusă cu­getăței in numele nici unei autorități. (De văzut în privința asta operile lui Georges Renard, mai cu seamă „La Conversion d’André Savernay” și „Un Exile” ca și „Critiques de Combat”). Profesia d­e Credință a lui Georges Renard! In lupta ideilor, Georges Renard merge cu drapelul des­fășurat. El e din tot sufletul cu cei ce vor să­ înainteze. El crede că o transformare adâncă a societăței e necesară. Atât că o dorește pacinică și treptată. El ar dori ca, prin luptă cin­stită și prin respectul mutual al convingerilor opuse, schim­barea neapărată a moravurilor, a legilor, a așezămintelor, să aibă loc fără violență și fără zdruncinări. Iar dacă această cumpătare în mersul progresului omenesc până azi nu-i decât un vis, dacă suntem reduși de­ocamdată mai mult s'o dorim­­ decât s’o nădăjduim, oricum, putem, chiar trebue să lucrăm, în măsura nuferilor noastre, această cumpătare s’o înlesnim... ” " P. M. • • \ ; * . • K O £ I É1 ££ N ebuna Doctorul Masnin, profesor la Facultatea de Medicină a Universității din Louvain, a repus în discuție chestiunea care odinioară a dat loc la controverse vii. Mama lui Carol Quintul, Ioana, zisă Nebuna, era intr’adevăr alienată . Acest caz patologic luminează beteșugurile lui Carol Quintul, ale fiului său Philippe și ale unei întregi dinastii... Gelozia bolnăvicioasă a reginei, necrofilia ei, vindeca­rea neașteptată după opt ani de rătăciri cerebrale , reîn­­bolnăvirea ei , intervenția unui călugăr care cu ajutorul sugestiei, o liniștește — toate acestea oferă un material cât se poate de interesant pentru medic ca și pentru psiholog. Nefericirile și suferința au provocat totdeauna mila și simpatia pentru cei loviți ; cum să nu fim emoționați de tristul destin al acestei copile de rege care timp de o ju­mătate de veac a dus o viață claustrată de martiră . Al treilea copil al lui Ferdinand de Aragon și al Isabe­­lei de Castilia, Ioana nu părea destinată să domnească; sora ei mai mare, regina Portugaliei și fratele ei, căsăto­rit cu Margareta de Austria, murind de timpuriu, fără ur­mași, împrejurările singure au chemat-o să urmeze la tro­nul părinților ei. Ioana a primit o educație princiară. Mama ei, Isabella, înconjurată de poeți și muzicanți a căutat să inspire fetei aceleași gusturi pentru artă . Fata a învățat să cânte din mai multe instrumente, să brodeze, să facă covoare, fără a renunța la îmbogățirea spiritului. In puțină vreme a dobândit o instrucție solidă și limba latină i-a devenit aproape tot atât de familiară ca cea spa­niolă : putea vorbi lesne cu ambasadorii care i se adresau în latinește. In această primă fază, copila nu a prezentat nici o ciudățenie care să fi atras atenția asupra ei. De la vârsta de doisprezece ani, — această precoci­tate pe acele vremuri nu era o anomalie — se vorbește de măritișul Ioanei, viitoarea moștenitoare a Castiliei și Ara­­gonului. Totuși mai trec patru ani fără să se fi făcut de­mersuri definitive. Soțul căruia îi e destinată, se înfățișează ca un ade­vărat Făt-Frumos. Are toate calitățile care pot fermeca o femee : tânăr, subțire, frumos, bine crescut și înflăcărat adorator. Măritată prin procurație, Ioana se îmbarcă cu destina­ția spre patria soțului ei, Flandra. O flotă de o sută două­zeci de vase o conduce spre țărmul fericirii așteptate. In­fanta debarcă la Rotterdam, după o călătorie grea de două săptămâni. Pompa serbărilor flamande uimește numaidecât pe a­­ceastă prințesă de șaptesprezece ani, căsătorită cu un tâ­năr arhiduce. Un portret, făcut câțiva ani mai târziu, ne prezintă chipul Ioanei din­ acea vreme : era destul de­ fru­moasă, dar melancolică. Deschizându-se criza de succesiune la tronul Spaniei, arhiducele și soția lui Ioana, care-l iubea cu patimă, ple­cară din Bruxelles la 4 Noembrie 1501, întovărășiți de nu­meroși gentilomi . la 25 Noembrie ajung la Paris. La sfâr­șitul lunei Ianuar, după ce au străbătut Franța, trec granița spaniolă. In cinstea lor s’au organizat în Spania­­eceptii fastu­oase, în toate orașele pe unde treceau.­ La 7 Martie, iluștrii călători își fac intrarea solemnă în Toledo. Ferdinand le iese înainte, iar Regina îi primește din pragul palatului. La 22 Mai, Isabella, mama Ioanei e recunoscută ca viitoare suverană a Castiliei, Aragonului și Saragossei. După împlinirea formalităților, arhiducele vor să plece cât mai repede. Pretextând diferite motive, cu toate rugămin­țile socrului care voia să-l retie, cu toate lacrimile soției, care era în ajunul nașterii, Filip, neînduplecat, a plecat spre Țările-de-Jos. Ioana a rămas în Spania, dezolată că nu a putut înto­vărăși pe soțul ei, atât de rece față de ea, și pe care-l iubea totuși cu atâta patimă. Din clipa aceea a rămas abătută, o mâhnire grea care făcea milă. Suspina și plângea fără’nce­­tare ; nimeni și nimic n’o mai putea face să surâdă ; tot timpul privea în jos. Nu se preocupa nici de bogății, nici de putere,’nici de coroană ; gândurile ei au o singură pre­ocupare : soțul plecat. In zadar i se spune că Filip va re­veni îndată după naștere . Ioana știe bine că sunt min­ciuni și nu are decât un gând : să se ducă la soțul ei. Medi­cii au atras atenția Regelui asupra situației prințesei și au cerut ca raportul lor să fie ars. Se credea că după naștere, Ioana își va reveni. La 10 Martie 1503 Ioana naște un băiat, cel care va urma, ca împărat al Germaniei, fratelui său Carol Quintul. Ioana vrea să plece din nou la soțul ei. Mama ei Isabella se opune. Dar Ioana e hotărâtă să fugă într’ascuns, fără voia mamei. Surprinsă în clipa în care voia să părăsească pala­tul, Ioana se lasă înduplecată de lacrimile mamei și abea în luna Mai a anului următor isbutește să părăsească Spania. La 10 Iunie sosește la Bruxelles. Sfârșitu-s-au durerile ? Abea ajunsă alături de soțul ei regal, Ioana e cuprinsă de gelozie, și nu fără motiv. Băgând de seamă că Filip cel Frumos avea o preferință deosebită, pe care nu o ascundea, pentru una din doamnele de onoare, Ioana se aruncă asu­pra rivalei, o bătu cu furie în fața Curții și îi tăiă coadele bogate. Filip, nemai putându-se retine, se aruncă asupra soției, insultând-o și lovind-o. Astfel de scene impresionază creerul slăbit al soției ; din clipa aceea nefericita Ioană își pierde orice voință ; numai rațiunea mai plutește peste acest naufragiu. Intre timp, regina Isabela moare. Ferdinand se de­cretează regent pe viață, deși coroana o moștenește fata lui, Ioana. Spre a răspunde zvonurilor răspândite de noul regent asupra infirmității fetei lui, Filip cel Frumos pune pe Ioana să scrie ambasadorului din Spania faimoasa scrisoare prin care Ioana recunoaște accesul ei de gelozie furioasă, dar nu s-a gândit nici o clipă să ia în mână frânele paterei ; ea lăsă soțului grija de a conduce toate regatele și bunurile ei pământești, atât pentru dragostea pe care i-o poartă cât și pentru calitățile lui recunoscute. De­ aci înainte, nefericita Ioana nu va fi decât un instrument, de care se vor servi pe rând tatăl și soțul g Dr. CABANEL pentru nevoile politicei lor. Ioana e decretată când nebună și în ajun de a fi încarcerată, când în toate mințile. Cei doi bărbați vicleni trebuiau să ajungă la o soluție, la încar­cerarea aceleia care-i jena în combinațiile lor frauduloase. Dar în adâncul sufletului lor nu aveau decât un scop : să se înșele unul pe altul. Cine va birui ?... Un eveniment subit, neprevăzut, va dezlega brutal a­­cest imbroglio. Filip a trimis un mesagiu socrului său să se retragă în Aragonez, întrucât vrea să vie în persoană să ia în stă­pânire regatul Castiliei. Ferdinand nu avu încotro și luă toate măsurile pentru primirea noilor suverani. La 10 Ianuar 1506 Ioana și Filip se îmbarcă, întovă­rășiți de trei mii de oameni armați. Flota care-i urma cu­prindea 40 de vase. La 16 iunie se semnează actul prin care Ioana și Filip vor administra împreună regatul Cas­tiliei și regatul Leon. Filip între timp se gândea numai la petreceri. In fierbințeala unui chef a cerut și a băut câteva pahare de apă rece, cari l’au doborât în pat. Șapte zile Ioana nu s’a deslipit dela căpătâiul bolna­vului, dându-i singură să bea și să mănânce ; deși însăr­cinată și în ajun de a naște, nu l’a părăsit nici zi, nici noapte. Bărbatul ei intrase în agonie și Ioana tot îl mai ruga să ia doctoriile prescrise, dând și ea ca să-i dea curaj. Toate îngrijirile au fost nefolositoare. Filip cel Frumos a murit la 25 Septembrie 1506, în vârstă de douăzeci și opt de ani. Disperarea Ioanei era fără margini din pricina morții „celui mai frumos bărbat din lume“. E1 săruta îndelung, ne­voind să se depărteze de cadavrul soțului pe care-l îmbră­țișa ca și cum ar fi fost în viață : acoperit de mantaua re­gală, sabia goală și sceptrul dea lungul mânei drepte și ma­nei stângi, monarhul a fost expus două zile la Burgos, in palatul nobililor Castiliei. Se luase hotărîrea ca trupul lui Filip să fie transpor­tat la Mireflores, la mănăstirea locului. Ioana voi să-l în­tovărășească, își făcu rochii de doliu și haine de călugă­riță, imaginând în fiecare zi o toaletă nouă. Când a ajuns la destinație, Ioana scoborî în groapă unde rămase tot timpul cât se făcu slujba. Apoi dere ordin să se ridice ca­pacul coșciugului și începu să sărute picioarele defunctului, până ce o luară cu forța. In fiecare săptămână se ducea la mormântul mortu­lui. Flamanzii aveau de gând să ceară cadavrul lui Filip cel Frumos. Regina nu se lăsă până ce nu luă toate măsu­rile ca scumpul ei mort să nu fie furat. La mormântul soțului a pus să se facă o slujbă reli­gioasă, apoi a luat masa : cu toată uimirea episcopului de Burgos, ea puse de se deschise coșciugul și mișcă din loc cadavrul descompus. Se întoarse, la Burgos ,și d­e-aei tri­mise, pentru împodobirea coșciugului, perdelele verzi și roșii brodate cu aur, ale patului ei nupțial, covoare și o rochie roșie și albă. Dar trupul trebuia transportat la cripta regală din Grenada. In ziua hotărâtă porniră cu toții , Ioana, întovă­rășită de patru episcopi, un mare număr de preoți de di­ferite religii si gentilomi cu torțe. Cortegiul lugubru par­curse toată Castilia ; călătorea numai noaptea ; ziua po­posea la vre-o mănăstire. Gelozia reginei a supraviețuit soțului iubit, mai pu­ternică decât chiar în timpul vieței. In timp ce cortegiul trecea prin vre-un târg, femeile n’aveau voe să se apropie. In apropiere de I­ornillos se vede o mănăstire. E seara. E vorba ca cortegiul să se oprească aci, dar cineva aduce vestea că mănăstirea e locuită de călugărițe . Regina dă ordin de plecare urgentă și deși amenință o vijelie cu ploae, cortegiul pornește la drum, după ce Ioana se asigură că trupul mortului e tot în coșciug. Henric VII al Angliei a­ cerut mâna Ioanei de’ndată ce a aflat de moartea soțului ei. Dar Ferdinand, tatăl, i-a tri­mis vorbă că fata lui preferă cadavrul primului soț... Ioana n’a arătat semne de slăbiciune mintală numai în această împrejurare sinistră. In 1518 marchizul de Denis scriind lui Carol Quintul despre starea mamei acestuia, îi povestește că într’o seară a bătut cu bătut două femei, fără vre-o pricină. In ce privește pe tatăl Ioanei, el nu-și făcea nici o iluzie asupra stării mintale a fetei lui. In tes­tamentul din 2 Mai 1512 Ferdinand cere să se trimeată în­dată după moartea lui un mesager prințului Carol (Carol­ Quintul) să vie să guverneze regatul Aragon și regatul Castiliei, în numele mamei lui, care nu e in stare să dom­nească , și pentru a stabili că Ioana nu putea domni, trei martori au declarat că o știau bine pe regină și că „de mult își pierduse rațiunea“. Pe vremea aceia nu se tratau maladiile mintale ; bol­navii erau socotiți posedați. Se practica numai internarea. Internată sub Ferdinand, Ioana a suferit și mai mult sub Carol­ Quintul, fie din neglijența fiului, fie din zelul subal­ternilor. Multă vreme captiva a dat semne de monomanie ; a­­mintirea soțului ei îi ocupa mintea în întregime. Străină de tot ce se petrece pe lume, rămânea ore întregi într’o melancolie neagră, îmbrăcată prost, ducându-și astfel viața inutilă. La urcarea pe tron, don Carlos, viitorul Carol Quintul a dat porunci strașnice pentru îngrijirea mamei lui. A venit împreună cu sora lui Leonora, să vadă bolnava claustrată. In timpul vizitei au fost impresionați de decorul lugubru în care se complăcea mama lor și mai cu seamă de viața claustrată a surorei lor mai mici, născută în zile de doliu, infanta Leonora și de care mama ei nu voia să se despartă. Au fost siliți să o fure, dar bătrâna a declarat că nu va mânca și nu va bea nimic până ce nu i se va da fata înapoi.­­ E sigur că regina Ioana a suferit de debilitate min­tală, iar nu de o alienație mintală propriu-zisă. Psihoza Ioanei se apropia de o gravă neurastenie, cu totală lipsă de energie și voință, pe care azi am numi-o abulie. Mai multă milă, mai puțin calcul, ar fi salvat poate pe biata regină, victimă a unei patimi amoroase, a neștiin­­ței medicale și a intereselor politice. „Librăria C. Dobrogeanu-Gherea“ din sir. Sf. Ionici IM o. 5 Recomandă: Anna Siemsen: Beruf und Erziehung Lei 203, Das Buch der Mädel Lei 105.— ; Robert Danneberg: Die sozial­demokratische Gemeinde-Verwaltung in Wien, Lei 80.—; Max Adler: Politische oder Soziale Demokratie? Lei 158.—; Neue Menschen Lei 179.—; Sieg. Bernfeld: Die Schulgemeinde u. Ihre Funktion im Klassenkampf Lei 158.—; Otto Neurath: Le­bensgestaltung und Klassenkampf Lei 158.— ; Richard Wagner: Der Kllssenkampf um den Menschen Lei 180.—; Valeria Marcu: Lenin Lei 275.—, etc., etc. Reviste Germane: Der Kampf, fiecare număr Lei 25.— Die Bücher Warte fiecare număr Lei 30.— Die Gesellschaft fiecare număr Lei 65.— Der Wahre Jacob fiecare număr 15.— Die Frauenwelt fiecare număr Lei 15.— Marea Revistă Socialistă franceză: La Nouvelle Revue Socialiste un număr Lei 4_ Expediții în provincie. Reduceri de prețuri. ONDUumuri permanente ULTIMELE­ PERFECȚIUNI Aplicații artistice de HEINE.—Lucrări artistice de por. — îngrijirea rațională a tenului, se execută numai de către specialiști. — De asemeni se închiriază și se vinde cu prețuri convenabile GARNITURI și ARANJAMENTE de Mirese la DORTHEIM­ER SO, Calea Victoriei, SO A aspri­mat­a ediție: Gym am ucis pe Rasputin lrafere»editii? povestire a lui V. PURIȘKEVICI In Biblioteca „PIMIHIKATA" No. 54—55 120 pagini ICS lel. Les tibHWi și repetite d ® aiare Proteza „Dentară“ Dentiștii asociați Sfr. Biserices Énei No. O Clinică Dentară moderna înzestrata cu aparate electrice perfecționate 4 SĂLI DE OPERAȚIE în conținut funcțiune dele­­i dimineața până La S seara fără întrerupere Lucrări de precizie In AUR, PLATINĂ, CAUCIUC PLOMBE de tot felul Extremftaai­n «dureroase pp Cltiti «hî : UßCTHRA" No. ISO Floarea literaturilor străine si EMBMT AAN­ ilCUIL Miss Elgin ' re - Scrierea complecta. >a Li­vrari și chioșcari Lei 5. —

Next