Adevěrul Literar şi Artistic, noiembrie 1928 (Anul 9, nr. 413-416)
1928-11-25 / nr. 416
Toamnă caldă Octombrie a lăsat pe dealuri Covoare galbene și roșii. Trec nouri de argint în valuri Și cântă-n dragoste cocoșii. Mă uit mereu la barometru Și mă ’nfior când scade impic, Căci soarele e tot mai mic In diametru. Dar pe subt cerul cald ca ’n Mai Trec zile albe după zile Mai nestatornice și mai subtile... întârziată fără vreme Se plimbă Toamna prin grădini Cu faldurii hlamidei plini De crizanteme. Și cum abia plutește ’n mers Ca o marchiză, De parcă ’ntregul univers Privește ’n urmă-i cu surpriză, Un liliac nedumerit De-alura ei de domnișoară, S’a ’ngălbenit, s’a zăpăcit Și de emoție a ’nflorit A doua oară... ANUL IX. No. 416 Adeverul Literar FONDATORI: f AL* V* BtBIWAN 18B0 - 10*7 FONDATORI: CONST. MILLE ISST-1020 7 LEI EXEMPLARUL IN ȚARĂ 14 LEI EXEMPLARUL IN STRĂINĂTATE Duminică 25 Noembrie 1928 si Artistic FONDAT IN 1893 Decadenta clasei burgheze Clasa burgheză are un trecut mult mai recent și un viitor mult mai scurt decât o cred economiștii și sociologii. Profesorul Qoblot a arătat că despre o clasă burgheză nu se poate vorbi decât de la revoluția franceză încoace, pe de altă parte,— că vremile noastre marchează declinul — dacă nu chiar sfârșitul clasei burgheze, înainte de marea revoluție, existau burghezi, nu însă o clasă burgheză. Burghezia era o castă, ca și celelalte. Cetățenii comunelor erau privilegiați ca și nobilii. Granițele grupului nu erau deschise, deschise sus și deschise jos. Or, această libertate de acces e care tocmai caracterizează o clasă și o diferențiază de caste. * # * Dar dacă o clasă e o grupare deschisă, ce anume face pe membrii ei să se deosebească de cei din alte clase? După Goblot (v. recenzia cărții sale asupra burgheziei franceze, apărută în ultimul număr al Ad. Lit.) principiul oricărei grupări sociale este acel al nuvelei și al barierei. De la clasă la clasă: barieră. Inlauntrul clasei: nuvelă. Firește, bariera nu va fi nici fizică nici juridică, nici pecuniară, ci pur morală. Am arătat de ce averea nu e un criteriu de deosebire între clase (v. recenzia citată). Privilegiile juridice iarăși nu. Dar care sunt atunci barierele ? Aci Goblet a avut o observație de o mare ascuțime. Agentul fundamental într-o clasă este moda. Tarde deosebise moda de cutumă. Cutuma e rigida, moda e schimbătoare. Cutuma caracterizează mai mult societățile primitive,, moda pe cele moderne. Și Tarde credea a putea constata o evoluție ireversibilă de la cutumă la modă. Dar meritul lui Goblot este de a fi arătat pentru ce are loc o asemenea trecere. Tranziția de la cutumă la modă e datorită faptului că societățile evoluează de la caste la clase, și pentru că moda și clasa sunt două fenomene conexe. Ce este moda ? Simmel a dat o definiție excelentă. Moda e un „amestec de invenție și imitație“, iată de pildă moda în îmbrăcăminte — cea mai tipică manifestare a fenomenului. O doamnă care se îmbracă la modă, pe deoparte „urmează“ moda, se conformează unui anumit stil pe care toate doamnele bine îmbrăcate trebue să-l adopte. Pe de altă parte, caută să se singularizeze, Să fie altfel decât toată lumea. A fi deosebit de cei ce urmează moda, fără a fi demodat — iată marele secret al elegantelor. Ascultare și totuși singularizare. Copiere și totuși invențiune. Acesta-i mecanismul dublu și subtil al modei de toate soiurile. Dar aceste particularități o fac deosebit de potrivită pentru a menține unitatea unei clase. Căci o castă, ca să se mențină, nu are nevoie de modă și de decretele ei efemere și platonice. O castă are la îndemână decrete mult mai drastice, și anume decretele propriu zise. O castă lucrează direct cu mijloace juridice. Se legiferează bunăoară interdicția pentru oamenii din afara castei de a purta anumite haine. Astfel, de pildă, sub vechiul regim în Franța nimeni nu avea dreptul să poarte până la pălărie, sau spadă la cingătoare. Contravenienții erau pedepsiți cu închisoarea. Sancțiune severă și de cea mai juridică specie. . Pe când existența claselor sociale presupune deplina egalitate înaintea legilor. ,Bariera și nivelul“. „Singularizarea în uniformizare“ trebue obținută altfel decât prin decrete juridice. Iată de ce moda e auxiliarul indispensăbii care asigură permanența și unitatea unei grupări sociale cu granițe deschise cum este clasa. Iată pentru ce imperativul cel mai categoric al clasei burgheze a fost „distincțiunea“. A vorbi, a se imbrăca, a mânca distins, iată ABC-ul adevăratului burghez, mai ales în epoca apogeului, care trebue situată aproximativ pe la 1840 — pe vremea „monarhiei din Iulie“ a lui Louis-Philippe. Dar această „distincție“ nu înseamnă singularizare, extravaganță. Din contra, excentricitatea era cât se poate de rău privită. Trebuia să fii totodată „corect“ — adică sobru, nebătător la ochi, și totuși distins. Decât încetul cu încetul a început să se producă din ce în ce mai des următorul accident. Moda, care asigură acest amestec de invenție și imitație devine treptat-treptat fermentul de disoluție al clasei burgheze... * * * Intr’adevăr, Moda, odată ajunsă principalul pivot al pârghiei burgheze, începe să ia o desvoltare proprie. Moda are o firească afinitate pentru tot ce e estetic pentru tot ce e artistic. Frumosul, prin natura lui, nu se poate impune nici prin legi rigide, nici prin tradiții îndelungi. Frumusețea are nevoie de primenire, de schimbare. Iată de ce, acolo unde mecanismul modei funcționează cu intensitate, valorile de frumusețe caută să profite și reușesc mai ușor să prospereze. Or, printr’o ironie a istoriei, burghezul se întâmplă a fi un animal eminamente inestetic: burghezul nu-i preocupat de artă și alte frivolități asemănătoare. Nimic mai urât decât semptiera neagra sa redingotă. Nimic mai prozaic decât obicinuitele sale ocupații de funcționar, negustor, sau om de stat. . Chiar la femei, preocupările artistice erau altceva decât arta adevărată. Burgheza, în îmbrăcămintea ei, viza la o eleganță care consta mai mult din „distincțiune“, din opulență, lux, etc., decât din frumuseță propriu zisă. Ce poate fi mai urât ca o mână ticsită de inele ? Dar giuvaerurile multe sunt indicatoare — dacă nu de frumuseță — cu siguranță însă de rang social. Apoi ce poate fi mai anartistic ca educația artistică a unei fete de pension ? Oare cel mai mare dușman al muzicei nu-i (cum foarte bine remarcă Goblot) așa zisa „muzică de salon“, după cum vrășmașul picturei e acuarela de pansele a domnișoarei de bună condiție ? „Distincția — spune Goblot — pe care o confundăm adesea cu eleganța — este in fond un concept antiestetic“. In artă, se cere nu distincție, ci originalitate. Or, „originalitatea e personală, pe când distincția e colectivă“. Decât: progresele bunului gust, intensificarea preocupărilor de frumusețe, răspândirea obiceiului de a ceti literatură, înmulțirea concertelor de adevărată mare muzică, toate aceste evenimente istorice, favorizate de modă, tind la „autotelism“, tind să se manifeste indepedent, înlăuntrul clasei burgheze, și chiar in ciuda acesteia. In fața unei rochii frumoase, barierele de clasă cad. Cariera e egală cu burgheza. Frumusețea nu costă atât bani, cât discernământ. O dactilografă își poate procura, din leafa ei, o rochie și bijuterii false deopotrivă de frumoase ca ale d-nei de Rotschild. Supremația estetică subminează fundamentele clasei burgheze. Arta e marele aliat al nivelării de mâine pe care antiburghezii cred a o putea trâmbița cu destul de temeinice motive. Și ceea ce-i mai surprinzător în toate acestea e că fermentul disoluției se găsește în acel fenomen care alcătuește mecanismul fundamental al oricărei clase: moda. Iată ideile — de o rară originalitate — ale filozofului Gobblet. Celor ce vor și fapte precise, exemple și observații de amănunt le recomandăm călduros cetirea cărții (La barrière et le niveau, Alcan). D. I. SUCHIANU G. T. VALUL — Amintirile Caterinei atate — ...Din explicațiile doamnei des Perrières, școala nu reținuse decât mângâerea că „dincolo, la ceialaltă casă, este o grădină mare“ în care puteam sta în recreații și puteam avea nădejdea, mai îndepărtată, să culegem, în voie, fructe „de pe crengi“... Despărțirea elevelor de zidurile între care multe dintre ele trăiseră câțiva ani, și simțirea lor, din clipa aceia, mărturisită în cele mai mici mișcări, mi-a rămas vie în minte, îmi pare că văd și astăzi pe Natalia Codreanu, cu părul ei, blond, împletit pe jumătate și mai sburlit ca oricând, cum se suia, grăbită, pe scara cea mare, care ducea la etajul de sus. — Unde fugi, Natalia? Iaca se scoboară frațlein Kessler !). — Mă duc sus în odaia mea. — Ce să mai faci? Acolo-i gol. — Știu: Mă duc așa... ca să mă mai uit odată! Maria Caleighi, o fată,tăcută și veșnic gânditoare, care era socotită cea mai cuminte și liniștită elevă din toată școala, cu un curaj ce ne surprinse și ne minună, ieși din rând sub ochii înspăimântători ai nemțoaicei, se repezi în fundul ogrăzii și smulse câteva frunze din copacul sub care sta în recreații, iar, Emma Vidrașcu, sărută stâlpul cel mare al porții de la casa pe care o părăseam. Simțeam că duc în suflet mult din golul odăilor, mari și luminoase, prin care mă furișasem înainte de a pleca; și, uitându-mă în urmă, mi se păru că văd un stol de rândunele, sburând de sub strașinile unei case triste și pustii. Ploua. Mergeam, în șir lung, la deal, spre strada Română, și gândindu-ne la descrierea ce ni se făcuse, a școalei spre care ne duceam, „căutam în dreapta și’n stânga străzei ograda mare, și verde cu „casa patriarhală, după care se văd copaci înnalți.“ — C’esticine spuse Mademoiselle Hustache, subdirectoare, oprindu-se în capul coloanei și în fața porții unei ogrăzi mari, în fundul căreia era o casă, mică și joasă, ce semăna, mult, cu multe din chiliile mănăstirești. Aici ? Se întrebară elevele consternate, stând în loc o clipă, murmurând și uitându-se, cu înțeles, unele la altele... Allons, avancez clone! Comandă domnișoara Korner și, deschizând greu portița, care se oprea în buruene, intră și se așeză într’o parte pentru primirea unei defilări. Nu ne puteam desprimie ochii dela casa și pășind cât pe puntea putredă și înverzită de mușchiu, cât prin iarba udă de ploaie, ajunserăm la ușa intrării unde discursul directoarei, asupra necesității acelei mutări, îmi reveni, întreg, în minte și mă întristă cu atât mai mult, cu cât vedeam pe fața unora dintre eleve, dacă nu pregătirea dlar gândul, adânc, al unei răsvrătiri. Furări împărțite, pe clase, în odăi mici, întunecoase și cu tavanul atât de jos, încât mai multe școlărițe se întâlniră în părerea că se găseau închise în dulapurile lingerie din casa ce părăsisem. Ușile și ferstrele, unse cu gaz, podeaua albă și băncile aliniate și strânse între ele, răceau atmosfera, iar amurgul zilei nouroase, pătrunzând de abia prin ferestrele mici, întuneca parcă și mulțumirea ce-o resimțeau unele eleve privind, prin geamuri, grădina. Stări îmbrăcate așteptând să ne vină rândul la vestiar. Câteva colege, suite sus pe pupitru, vorbesc tare, gesticulând, unele, strânse ca de frig, pe câte un colț de bancă, șoptesc între ele, iar cele mai îndrăsnețe, pornite cu riscul pedepsei, în recunoașterea școalei, se întorc și ca și când n’ar mai avea nimic de spus, se lasă pe bănci și își țin, îndărătnic, capul culcat pe brațe și ochii închiși, pe când altele stau posomorâte și se uită înainte, cu ochi mici, ca’n zarea depărtată și colbăită a unui pustiu. — Ați fost prin moară? întreabă, sarcastic, o elevă. — Da. Inchipuiți-vă, fetelor, clasele a treia și a patra, sunt instalate aici, iar dincolo, după peretele de scânduri au să fie clasele a șasea și a șaptea. — Da ce are să zică oare părintele Carp, când cele mari ar avea ora de filosofie? Au să se încurce rău explicațiile... — Clasele primare sunt toate grămădite în odaia cea mare, pe unde am intrat... — Da cucoana2. — In capul casei. — Slavă Domnului! — Sufrageria e cât o cazarmă și bucătării destule... — Numai să fie cu ce face mâncare... zise, apăsat, o elevă. —Mie-mi place aici, spun eu convinsă, unei colege care-mi pofnește de râs în nas și se grăbește să raporteze tuturor: — S’auziți, una, fetelor, Caterinei State îi place mănăstirea asta... — De ce te miri? Când stă colo, în capul băncii și se uită în grădină, prin ferestruicile în patru, i-o fi trecând dorul de satul ei, de Vascani, zise răutăcios, spirituala Maria Codreanu. Zilele, frumoase, de primăvară, împăcară școala, cu noua locuință. Stăm, ceasuri întregi, în grădină. Și, era atât de sălbatic colțul acela, atât de lăsat în voia naturii, încât multe dintre noi, aveam ades impresia că, prin unele desișuri, ne înfundam în păduri. Locul și muzicile, înnălțaseră gard viu, de deasupra căruia, furla, întinzându-și pletele până’n ramurile agrișilor și ale merișorului, împletiseră arcade naturale, pe sub care izolându-mă ades coteam romanele lui Dickens și ale lui Eliot; ori, gândindu-mă la domnul Gruber,3) îmi reprezintam, în cele mai mici amănunte, chipu-i de Christ, cu privirea înfrigurată sau dusă în depărtări.... Printr’o de CONSTANȚA MARINO-MOSCU curioasă iluzie, îi auzeam, ca și’n clasă, glasul armonios și vorbirea elegantă, toate învăluite în morbidezza interesantă, care, în simțirea mea, îi imaterializase ființa așezându-l în rândul chinuiților de veșnica cercetare a idealului stins în realitatea ce-i consumase, nimicindu-i. Era, în sentimentul meu, mult din simțirile ce-mi trezise romantismul lui Lamartine, Hauff și Koerner și, cu deosebire, muzica lui Chopin, pe care prin atavism sau printr’o sensibilitate bolnavă, o înțelegeam și o simțeam cetind-o și cântând-o, în gând, înainte ca mijloacele mele tehnice, să mă fi ajutat a o interpreta. Ca și când vegetația din juru-mi mi-ar fi putut prinde simțirea, și înspăimântată de gândurile mele, ca și de cine știe ce păcat, îmi întrerupeam, cu o voință sălbatică, visarea și alergam s’o uit, o clipă, în vorbă și’n râs. — Unde-i State? A venit moșul său s’o ia acasă și n’o găsesc nicăieri, întrebă, într’o seară o elevă, pe una din colegele mele. — Unde să fie? Caut-o în clasa lui Gruber... auzit din boschetul alăturat, unde în ascuns ceream Atala. Avui o clipă senzația că soarele nu mai încălzea și grădina îmi păru a fi, deodată, un pustiu nemărginit... Strecurându-mă prin altă eșire a boschetelor, alergai în clasă, și, din ziua aceia, lipsit de la lecțiile domnului Gruber, de câteva ori la rând, mulțumindu-mă numai să păstrez, în locul cel mai ales din pupitru, condeiul cu care scria întotdeauna, și, după clasă, să mă uit, fără a fi văzută, în catalogul pe care desena, cu predilecție, fântâni în câmpie, un tip ale cărui trăsături se aspreau cu vremea și bojdeuca lui Creangă de la Humulești. — Dacă ar cânta și Gruber, din vioară, ca Grilla, —o adaugă, convinsă, altă elevă. Grija ca numele lui Gruber să nu fie profanat de toate părerile și aceia că ecoul lor îi putea parveni ușor, mă amuți, dar gândindu-mă o clipă căutai să spulber în glumă impresiile lor, înfruntându-le atunci când îmi dam seamă că nu mai era alt chip. Fusese bine ascunsă comoara simțirii mele și cât de fericită eram, gândindu-mă că nimeni n’o poate descoperi.« Intr’o zi, la secția de Istorie — obiect la care domnul Gruber suplinea — plimbându-se agitat prin sală, se opri lângă banca in care stăm, vorbi ca niciodată, glumi cu elevele și, sprijinindu-și mâna de cartea mea, ascultă, de astădată cu deosebită atenție, pe câteva la rând, i Glasul său, în convorbiri și glume, îmi păru a fi altul; și, cu cât mă uitam mai mult, cu coada ochiului, la mâna-i îngustă și slabă, cu atât apropierea corpului său, flexibil era mai mare și ființa lui, spiritualizată până la arătare, luă acum, în ochii mei, formă precisă și omenească; simțeam că nimbul prin care-1 întrezărisem se topea și dispărea într’o realitate de care sufletul meu suferea. Cu cât școala îmi depărtă orizontul, deslușindu-mi noui viziuni, cu atât mai mult mă gândeam la Vascani și încercând să întrevăd viitorul, cercetam prezentul, cum își caută bolnavul rana și mă înspăimântam. Nopțile fără somn, recreațiile petrecute în boschete sau sub nucul cel mare, cu o carte pe brațe și cu gândul aiurit și hrana neîndestulătoare, dăunară atât de mult sănătății mele, încât doctorul Filipescu, îmi interzise orice oboseală și studiul muzicei mai ales. Oricât eram de sbuciumată și oricât de preocupată de viitorul meu, nu-mi scăpa nimic din tot ce se petrecea în juru-mi și ceia ce prevedeam mă întrista adânc, până la boală. In fiecare lună dispărea de la curs câte unul din profesorii cu care, un timp, se fălise școala doamnei des Perrières, și, la cea întîi absență a câte uneia dintre ei, elevele mulțumite de lipsa grijei de a învăța o lecție nouă și fără umbra curiozității ce ar fi putut-o stârni aceste întâmplări, făceau lecția viitoare cu domnul Mironeanu ori cu vreun alt tânăr, licențiat, care, timid și stângaciu, cu ochii plecați pe catalog, răsucea între degetele tremurânde, colțurile paginilor, nu îndrăsnea a asculta elevele și îngâima toată era un fel de explicație destrămată și întreruptă de zgomot și de întrebările deșănțate ale clasei întregi. Mai mult decât dispariția profesorilor cunoscuți, decăderea școalei o spunea masa insuficientă și rea. In locul cafelei cu lapte, stau înșirate dimineața, pe masa sufrageriei, pahare umplute cu o apă gălbue și amară, pentru care „nu mai e permis să se ceară surplus de zahăr“ (sta scris pe o pancartă suspendată de lampa din mijlocul încăperii). Aceleași mâncări, în porții mult scăzute și din ce în ce mai rău gătite, rămâneau pe farfuriile împinse în mijlocul mesei, cu ostentație și desgust, până în ziua când dispăru din ogradă. Vasilica, oița cea albă, prietena școalei, crescută prin sălile școalei și hrănită din economia pâinei ce fiecare elevă făcea asupra porției strict hotărîte. In ziua aceia ni se servi o friptură grasă pe care nimeni n’o atinse; și, când ieșirăm în recreație prin ogradă, doamna des Perrières veni între eleve și, fără altă observație, ne spuse cu o adâncă amărăciune în glas: „Vous n’avez pas mangé, mes enfants! Sachez, pourtant, que je tâche de faire de mon mieux et je vous demande de me cornprendre et de m’imiter“. — Da ce zicea cucoana? întrebară cele care de mai departe nu-i auziseră vorba. — A zis să mâncăm pe Vasilica, explicată lapidar câteva răutăcioase, îndesând în gură și molfăind dude, în lipsa dejunului refuzat. Pedagogele, străine, unele sub pretext de boală și altele motivând chemări grabnice, în patrie, lângă părinți, plecau una după alta și numai mademoiselle Hustache și Zelinska, rămâneau ca bârnele sub un acoperiș vechi și putrezit. In ogradă crescuseră urzicile cât gardul, puntea, de abia se mai vedea din iarba înnaltă. *) Profesorul de muzică de cameră. (Continuarea în pag. II-a) 1) Fraeulein Kessler, era profesoara cea mai severă și mai temută «in pensionatul Doamnei des Perrières. 2) Directoarea, doamna des Perrières. 3) Profesorul de filosofic. â