Adevěrul Literar şi Artistic, noiembrie 1928 (Anul 9, nr. 413-416)

1928-11-25 / nr. 416

Toamnă caldă Octombrie­ a lăsat pe dealuri Covoare galbene și roșii. Trec nouri de argint în valuri Și cântă-n dragoste cocoșii. Mă uit mereu la barometru Și mă ’nfior când scade­ im­­pic, Căci soarele e tot mai mic In diametru. Dar pe subt cerul cald ca ’n Mai Trec zile albe după zile Mai nestatornice și mai subtile... întârziată fără vreme Se plimbă Toamna prin grădini Cu faldurii hlamidei plini De crizanteme. Și cum abia plutește ’n mers Ca o marchiză, De parcă ’ntregul univers Privește ’n urmă-i cu surpriză, Un liliac nedumerit De-alura ei de domnișoară, S’a ’ngălbenit, s’a zăpăcit Și de emoție­ a ’nflorit A doua oară... ANUL IX.­­ No. 416 A­deverul Literar FONDATORI: f AL* V* Bt­BIWAN 18B0 - 10*7 FONDATORI:­ CONST. MILLE ISST-1020 7 LEI EXEMPLARUL IN ȚARĂ 14 LEI EXEMPLARUL IN STRĂINĂTATE Duminică 25 Noembrie 1928 si Artistic FONDAT IN 1893 Decadenta clasei burgheze Clasa burgheză are un trecut mult mai recent și un viitor mult mai scurt decât o cred economiștii și socio­logii. Profesorul Qoblot a arătat că despre o clasă bur­gheză nu se poate vorbi decât de la revoluția franceză încoace, pe de altă parte,— că vremile noastre marchea­ză declinul — dacă nu chiar sfârșitul clasei burgheze, înainte de marea revoluție, existau burghezi, nu însă o clasă burgheză. Burghezia era o castă, ca și cele­lalte. Cetățenii comunelor erau privilegiați ca și nobilii. Granițele grupului nu erau deschise, deschise sus și des­chise jos. Or, această libertate de acces e care tocmai caracterizează o clasă și o diferențiază de caste. * # * Dar dacă o clasă e o grupare deschisă, ce anume face pe membrii ei să se deosebească de cei din alte clase? După Goblot (v. recenzia cărții sale asupra bur­gheziei franceze, apărută în ultimul număr al Ad. Lit.) principiul oricărei grupări sociale este acel al nuvelei și al barierei. De la clasă la clasă: barieră. Inlauntrul clasei: nuvelă. Firește, bariera nu va fi nici fizică nici juridică, nici pecuniară, ci pur morală. Am arătat de ce averea nu e un criteriu de deosebire între clase (v. recenzia citată). Privilegiile juridice iarăși nu. Dar care sunt atunci ba­rierele ? Aci Goblet a avut o observație de o mare ascuțime. Agentul fundamental într-o clasă este­ moda. Tarde deo­sebise moda de cutumă. Cutuma e rigida, moda e schim­bătoare. Cutuma caracterizează mai mult societățile primitive,, moda pe cele moderne. Și Tarde credea a putea constata o evoluție ireversibilă de la cutumă la modă. Dar meritul lui Goblot este de a fi arătat pentru ce are loc o asemenea trecere. Tranziția de la cutu­mă la modă e datorită faptului că societățile evoluează de la caste la clase, și pentru că moda și clasa sunt două fenomene conexe. Ce­ este moda ? Simmel a dat o definiție excelentă. Moda e un „amestec de invenție și imitație“, iată de pildă moda în îmbrăcăminte — cea mai tipică manifes­tare a fenomenului. O doamnă care se îmbracă la modă, pe deoparte „urmează“ moda, se conformează un­ui anu­mit stil pe care toate doamnele bine îmbrăcate trebue să-l adopte. Pe de altă parte, caută să se singularizeze, Să fie altfel decât toată lumea. A fi deosebit de cei ce urmează moda, fără a fi demodat — iată marele secret al elegantelor. Ascultare și totuși singularizare. Copie­re și totuși invențiune. Acesta-i mecanismul dublu și sub­til al modei de toate soiurile. Dar aceste particularități o fac deosebit de potrivită pentru a menține unitatea unei clase. Căci o castă, ca să se mențină, nu are nevoie de modă și de decretele ei efemere și platonice. O castă are la îndemână decrete mult mai drastice, și anume decretele propriu zise. O castă lucrează direct cu mijloace juridice. Se legiferează bunăoară interdicția pentru oamenii din afara castei de a purta anumite haine. Astfel, de pildă, sub vechiul re­gim în Franța nimeni nu avea dreptul să poarte până la pălărie, sau spadă la cingătoare. Contravenienții erau pedepsiți cu închisoarea. Sancțiune severă și de cea mai juridică specie. . Pe când existența claselor sociale presupune deplina egalitate înaintea legilor. ,Bariera și nivelul“. „Singula­rizarea în uniformizare“ trebue obținută altfel decât prin decrete juridice. Iată de ce moda e auxiliarul indispen­săbii care asigură permanența și unitatea unei grupări sociale cu granițe deschise cum este clasa. Iată pentru ce imperativul cel mai categoric al cla­sei burgheze a fost „distincțiunea“. A vorbi, a se imbră­­ca, a mânca distins, iată ABC-ul adevăratului burghez, mai ales în epoca apogeului, care trebue situată aproxi­mativ pe la 1840 — pe vremea „monarhiei din Iulie“ a lui Louis-Philippe. Dar această „distincție“ nu înseamnă singularizare, extravaganță. Din contra, excentricitatea era cât se poate de rău privită. Trebuia să fii totodată „corect“ — adică sobru, nebătător la ochi, și totuși dis­tins. Decât încetul cu încetul a început să se producă din ce în ce mai des următorul accident. Moda, care asi­gură acest amestec de invenție și imitație­­­ devine treptat-treptat fermentul de disoluție al clasei burgheze... * * * Intr’adevăr, Moda, odată ajunsă principalul pivot al pârghiei burgheze, începe să ia o desvoltare proprie. Moda are o firească afinitate pentru tot ce e estetic pentru tot ce e artistic. Frumosul, prin natura lui, nu se poate impune nici prin legi rigide, nici prin tradiții înde­lungi. Frumusețea are nevoie de primenire, de schim­bare. Iată de ce, acolo unde mecanismul modei funcțio­nează cu intensitate, valorile de frumusețe caută să pro­fite și reușesc mai ușor să prospereze. Or, printr’o ironie a istoriei, burghezul se întâmplă a fi un animal eminamente inestetic: burghezul nu-i pre­ocupat de artă și alte frivolități asemănătoare. Nimic mai urât decât semptiera neagra sa redingotă. Nimic mai prozaic decât obicinuitele sale ocupații de funcțio­nar, negustor, sau om de stat. . Chiar la femei, preocupările artistice erau altceva decât arta adevărată. Burgheza, în îmbrăcămintea ei, viza la o eleganță care consta mai mult din „distincțiu­­ne“, din opulență, lux, etc., decât din frumuseță propriu zisă. Ce poate fi mai urât ca o mână ticsită de inele ? Dar giuvaerurile multe sunt indicatoare — dacă nu de frumuseță — cu siguranță însă de rang social. Apoi ce poate fi mai anartistic ca educația artistică a unei fete de pension ? Oare cel mai mare dușman al muzicei nu-i (cum foarte bine remarcă Goblot) așa zisa „muzică de salon“, după cum vrășmașul picturei e acuarela de pan­sele a domnișoarei de bună condiție ? „Distincția — spune Goblot — pe care o confundăm adesea cu eleganța — este in fond un concept antieste­tic“. In artă, se cere nu distincție, ci originalitate. Or, „originalitatea e personală, pe când­ distincția e colec­tivă“. Decât: progresele bunului gust, intensificarea preo­cupărilor de frumusețe, răspândirea obiceiului de a ceti literatură, înmulțirea concertelor de adevărată mare muzică,­ toate aceste evenimente istorice, favorizate de modă, tind la „autotelism“, tind să se manifeste indepe­­dent, înlăuntrul clasei burgheze, și chiar in ciuda aces­teia. In fața unei rochii frumoase, barierele de clasă cad. Cariera e egală cu burgheza. Frumusețea nu costă atât bani, cât discernământ. O dactilografă își poate procura, din leafa ei, o rochie și bijuterii false deopotrivă de fru­moase ca ale d-nei de Rotschild. Supremația estetică subminează fundamentele clasei burgheze. Arta e marele aliat al nivelării de mâine pe care antiburghezii cred a o putea trâmbița cu destul de temeinice motive. Și ceea ce-i mai surprinzător în toate acestea e că fermentul disoluției se găsește în acel fenomen care al­­cătuește mecanismul fundamental al oricărei clase: moda. Iată ideile — de o rară­ originalitate — ale filozofului Gobblet. Celor ce vor și fapte precise, exemple și obser­vații de amănunt le recomandăm călduros cetirea cărții (La barrière et le niveau, Alcan). D. I. SUCHIANU G. T. VALUL — Amintirile Caterinei atate — ...Din explicațiile doamnei des Perrières, școala nu re­ținuse decât mângâerea că „dincolo, la ceialaltă casă, este o grădină mare“ în care puteam sta în recreații și puteam avea nădejdea, mai îndepărtată, să culegem, în voie, fructe „de pe crengi“... Despărțirea elevelor de zidurile între care multe din­tre ele trăiseră câțiva ani, și simțirea lor, din clipa aceia, mărturisită în cele mai mici mișcări, mi-a rămas vie în minte, îmi pare că văd și astăzi pe Natalia Codreanu, cu pă­rul ei, blond, împletit pe jumătate și mai sburlit ca ori­când, cum se suia, grăbită, pe scara cea mare, care ducea la etajul de sus. — Unde fugi, Natalia? Iaca se scoboară frațlein Kes­sler !). — Mă duc sus în odaia mea. — Ce să mai faci? Acolo-i gol. — Știu: Mă duc așa... ca să mă mai uit odată! Maria Caleighi, o fată,tăcută și veșnic gânditoare, care era socotită cea mai cuminte și liniștită elevă din toată școala, cu un curaj ce ne surprinse și ne minună, ieși din rând sub ochii înspăimântători ai nemțoaicei, se repezi în fundul ogrăzii și smulse câteva frunze din copacul sub care sta în recreații, iar, Emma Vidrașcu, sărută stâlpul cel mare al porții de la casa pe care o părăseam. Simțeam că duc în suflet mult din golul odăilor, mari și luminoase, prin care mă furișasem înainte de a pleca; și, uitându-mă în urmă, mi se păru că văd un stol de rându­­nele, sburând de sub strașinile unei case triste și pustii. Ploua. Mergeam, în șir lung, la deal, spre strada Ro­mână, și gândindu-ne la descrierea ce ni se făcuse, a școa­­lei spre care ne duceam, „căutam în dreapta și’n stânga străzei ograda mare, și verde cu „casa patriarhală, după care se văd copaci înnalți.“ — C’est­ici­­ne spuse Mademoiselle Hustache, sub­­directoare, oprindu-se în capul coloanei și în fața porții unei ogrăzi mari, în fundul căreia era o casă, mică și joasă, ce semăna, mult, cu multe din chiliile mănăstirești.­­ A­ici ? Se întrebară elevele consternate, stând în loc o clipă, murmurând și uitându-se, cu înțeles, unele la altele... Allons, avancez clone! Comandă domnișoara Korner și, deschizând greu portița, care se oprea în buruene, intră și se așeză într’o par­t­e pentru primirea unei defilări. Nu ne puteam desprim­i­e och­ii dela casa și pășind cât pe puntea putredă și înverzită de mușchiu, cât prin iarba udă de ploaie, ajunserăm la ușa intrării unde discursul direc­toarei, asupra necesității acelei mutări, îmi reveni, întreg, în minte și mă întristă cu atât mai mult, cu cât vedeam pe fața unora dintre eleve, dacă nu pregătirea dlar gândul, a­­dânc, al unei răsvrătiri. Furări împărțite, pe clase, în odăi mici, întunecoase și cu tavanul atât de jos, încât mai multe școlărițe se în­tâlniră în părerea că se găseau închise în dulapurile linge­rie­ din casa ce părăsisem. Ușile și ferstrele, unse cu gaz, podeaua albă și băncile aliniate și strânse între ele, răceau atmosfera, iar amurgul zilei nouroase, pătrunzând de abia prin ferestrele mici, întuneca parcă și mulțumirea ce-o resimțeau unele eleve privind, prin geamuri, grădina. Stări îmbrăcate așteptând să ne vină rândul la vestiar. Câteva colege, suite sus pe pupitru, vorbesc tare, gesticu­lând, unele, strânse ca de frig, pe câte un colț de bancă, șoptesc între ele, iar cele mai îndrăsnețe, pornite cu riscul pedepsei, în recunoașterea școalei, se întorc și ca și când n’ar mai avea nimic de spus, se lasă pe bănci și își țin, în­dărătnic, capul culcat pe brațe și ochii închiși, pe când altele stau posomorâte și se uită înainte, cu ochi mici, ca’n zarea depărtată și colbăită a unui pustiu. — Ați fost prin moară? întreabă, sarcastic, o elevă. — Da. Inchipuiți-vă, fetelor, clasele a treia și a patra, sunt instalate aici, iar dincolo, după peretele de scânduri au să fie clasele a șasea și a șaptea. — Da ce are să zică oare părintele Carp, când cele mari ar avea ora de filosofie? Au să se încurce rău ex­plicațiile... — Clasele primare sunt toate grămădite în odaia cea mare, pe unde am intrat... — Da cucoana2­. — In capul casei. — Slavă Domnului! — Sufrageria e cât o cazarmă și bucătării destule... — Numai să fie cu ce face mâncare... zise, apăsat, o elevă. —Mie-mi place aici, spun eu convinsă, unei colege care-mi pofnește de râs în nas și se grăbește să raporteze tuturor: — S’auziți, una, fetelor, Caterinei State îi place mă­năstirea asta... — De ce te miri? Când stă colo, în capul băncii și se uită în grădină, prin ferestruicile în patru, i-o fi tre­când dorul de satul ei, de Vascani, zise răutăcios, spiritu­ala Maria Codreanu. Zilele, frumoase, de primăvară, împăcară școala, cu noua locuință. Stăm, ceasuri întregi, în grădină. Și, era atât de sălbatic colțul acela, atât de lăsat în voia naturii, încât multe dintre noi, aveam ades impresia că, prin unele desișuri, ne înfundam în păduri. Locul și m­uzicile, înnălțaseră gard viu, de deasupra că­ruia, furla, întinzându-și pletele până’n ramurile agriși­lor și ale merișorului, împletiseră arcade naturale, pe sub care izolându-mă ades­ coteam romanele lui Dickens și ale lui Eliot; ori, gândindu-mă la domnul Gruber,3) îmi re­­prezintam, în cele mai mici amănunte, chipu-i de Christ, cu privirea înfrigurată sau dusă în depărtări.... Printr’o de CONSTANȚA MARINO-MOSCU curioasă iluzie, îi auzeam, ca și’n clasă, glasul armonios ș­i vorbirea elegantă, toate învăluite în morbidezza intere­santă, care, în simțirea mea, îi imaterializase ființa așezân­­du-l în rândul chinuiților de veșnica cercetare a idealului stins în realitatea ce-i consumase, nimicindu-i. Era, în sentimentul meu, mult din simțirile ce-mi tre­zise romantismul lui Lamartine, Hauff și Koerner și, cu deosebire, muzica lui Chopin, pe care prin atavism sau printr’o sensibilitate bolnavă, o înțelegeam și o simțeam cetind-o și cântând-o, în gând, înainte ca mijloacele mele tehnice, să mă fi ajutat a o interpreta. Ca și când vegetația din juru-mi mi-ar fi putut prinde simțirea, și înspăimântată de gândurile mele, ca și de cine știe ce păcat, îmi întrerupeam, cu o voință sălbatică, vi­sarea și alergam s’o uit, o clipă, în vorbă și’n râs. — Unde-i State? A venit moșul său s’o ia acasă și n’o găsesc nicăieri, întrebă, într’o seară o elevă, pe una din colegele mele. — Unde să fie? Caut-o în clasa lui Gruber... auzit din boschetul alăturat, unde în ascuns ceream Atala. Avui o clipă senzația că soarele nu mai încălzea și gră­dina îmi păru a fi, de­odată, un pustiu nemărginit... Strecurându-mă prin altă eșire a boschetelor, alergai în clasă, și, din ziua aceia, lipsit de la lecțiile domnului Gruber, de câteva ori la rând, mulțumindu-mă numai să păstrez, în locul cel mai ales din pupitru, condeiul cu care scria întotdeauna, și, după clasă, să mă uit, fără a fi văzută, în catalogul pe care desena, cu predilecție, fântâni în câm­pie, un tip ale cărui trăsături se aspreau cu vremea și boj­deuca lui Creangă de la Humulești. — Dacă ar cânta și Gruber, din vioară, ca Grill­a­, —o adaugă, convinsă, altă elevă. Grija ca numele lui Gruber să nu fie profanat de toate părerile și aceia că ecoul lor îi putea parveni ușor, mă a­­muți, dar gândindu-mă o clipă căutai să spulber în glu­mă impresiile lor, înfruntându-le atunci când îmi dam seamă că nu mai era alt chip. Fusese bine ascunsă comoara simțirii mele și cât de fericită eram, gândindu-mă că nimeni n’o poate descoperi.« Intr’o zi, la secția de Istorie — obiect la care domnul Gru­ber suplinea — plimbându-se agitat prin sală, se opri lângă banca in care stăm, vorbi ca niciodată, glumi cu elevele și, sprijinindu-și mâna de cartea mea, ascultă, de astădată cu deosebită atenție, pe câteva la rând, i Glasul său, în convorbiri și glume, îmi păru a fi altul; și, cu cât mă uitam mai mult, cu coada ochiului, la m­­âna-i îngustă și slabă, cu atât apropierea corpului său, flexibil era mai mare și ființa lui, spiritualizată până la arătare, luă acum, în ochii mei, formă precisă și omenească; sim­țeam că nimbul prin care-1 întrezărisem se topea și dispă­rea într’o realitate de care sufletul meu suferea. Cu cât școala îmi depărtă orizontul, deslușindu-mi noui viziuni, cu atât mai mult mă gândeam la Vascani și încercând să întrevăd viitorul, cercetam prezentul, cum își caută bolna­vul rana și mă înspăimântam. Nopțile fără somn, recreațiile petrecute în boschete sau sub nucul cel mare, cu o carte pe brațe și cu gândul aiurit și hrana neîndestulătoare, dăunară atât de mult să­nătății mele, încât doctorul Filipescu, îmi interzise orice oboseală și studiul muzicei mai ales. Oricât eram de sbuciumată și oricât de preocupată de viitorul meu, nu-mi scăpa nimic din tot ce se petrecea în juru-mi și ceia ce prevedeam mă întrista adânc, până la boală. In fiecare lună dispărea de la curs câte unul din pro­fesorii cu care, un timp, se fălise școala doamnei des Per­rières, și, la cea întîi absență a câte uneia dintre ei, elevele mulțumite de lipsa grijei de a învăța o lecție nouă și fără umbra curiozității ce ar fi putut-o stârni aceste întâmplări, făceau lecția viitoare cu domnul Mironeanu ori cu vre­un alt tânăr, licențiat, care, timid și stângaciu, cu ochii plecați pe catalog, răsucea între degetele tremurânde, colțurile paginilor, nu îndrăsnea a asculta elevele și în­­gâima toată era un fel de explicație destrămată și între­ruptă de zgomot și de întrebările deșănțate ale clasei în­tregi. Mai mult decât dispariția profesorilor cunoscuți, de­căderea școalei o spunea masa insuficientă și rea. In locul cafelei cu lapte, stau înșirate dimineața, pe masa sufrage­­riei, pahare umplute cu o apă gălbue și amară, pentru care „nu mai e permis să se ceară surplus de zahăr“ (sta scris pe o pancartă suspendată de lampa din mijlocul încăperii). Aceleași mâncări, în porții mult scăzute și din ce în ce mai rău gătite, rămâneau pe farfuriile împinse în mijlocul mesei, cu ostentație și desgust, până în ziua când dispăru din ogradă. Vasilica, oița cea albă, prietena școalei, cres­cută prin sălile școalei și hrănită din economia pâinei ce fiecare elevă făcea asupra porției strict hotărîte. In ziua aceia ni se servi o friptură grasă pe care nimeni n’o a­­tinse; și, când ieșirăm în recreație prin ogradă, doamna des Perrières veni între eleve și, fără altă observație, ne spuse cu o adâncă amărăciune în glas: „Vous n’avez pas mangé, mes enfants! Sachez, pour­­tant, que je tâche de faire de mon mieux et je vous de­­mande de me cornprendre et de m’imiter“. — Da ce zicea cucoana? întrebară cele care de mai de­parte nu-i auziseră vorba. — A zis să mâncăm pe Vasilica, explicată lapidar câ­teva răutăcioase, îndesând în gură și molfăind dude, în lipsa dejunului refuzat. Pedagogele, străine, unele sub pre­text de boală și altele motivând chemări grabnice, în pa­trie, lângă părinți, plecau una după alta și numai mademoi­selle Hustache și Zelinska, rămâneau ca bârnele sub un acoperiș vechi și putrezit. In ogradă crescuseră urzicile cât gardul, puntea, de abia se mai vedea din iarba înnaltă. *) Profesorul de muzică de cameră. (Continuarea în pag. II-a) 1) Fraeulein Kessler, era profesoara cea mai severă și mai temută «i­n pensionatul Doamnei des Perrières. 2) Directoarea, doamna des Perrières. 3) Profesorul de filosofic. â

Next