Adevěrul Literar şi Artistic, februarie 1929 (Anul 10, nr. 426-429)
1929-02-03 / nr. 426
primul volum în stil cronicăresc. Subiectele m’au silit s’o fac. Căci vorbele care par pitorești și naturale în gura unui bătrân boer, contimporan al lui Ion Neculce sau a fraților Gostinești, în zilele noastre, ar face să roșească pe cel mai adevărat parlamentar. Am convingerea că acelorași motive datorăm savuroasele „Contes drolatiques” ale lui Balzac și subtilele „Contes de Jacques Tournebroche” ale lui Anatole France. Socot pe de altă parte că învigorarea limbii ce-o vorbim prin reînvierea câtorva vechi expresii și vorbe neaoșe, pe nedrept uitate, nu poate fi decât un folos. E incontestabil că limba românească, mulțumită câtorva scriitori de frunte și după a mea părere în special d-lui Tudor Arghezi, a câștigat enorm în bogăție și mlădiere. Cred că în afară de teatru bulevardier și el n’ar avea nici un sens să apară la noi acum, necorespunzând la nimic), în românește se poate scrie astăzi frumos, orice. Pentru poetul liric de pildă, limba română poate fi, mai mult ca altele, un prilej de mare originalitate. In însuși păcatul de a nu fi fost prea mult vorbită îndelungată vreme de pătura cultă, stă puterea ei. Căci dacă limba franceză (cea mai perfectă limbă modernă), corespunde unei game cromatice de noțiuni, exprimate precis prin cuvinte care au sfârșit prin a le oglindi ideal, după veacuri de șlefuire la curțile celor patruzeci de regi și în saloanele literare care au umplut fiecare veac francez, o limbă română, izgonită prin văgăuni și creștere de munți de vitregiile eroicei sale istorii, aduce un iz de pământ și iarbă, de o savoare cu totul particulară. Pentru poetul liric de pildă, limba română poate fi, mai mult decât altele, un prilej de mare originalitate. Ia E ceva de dincolo de sens, care mă impresionează și mă subjugă. E ceva neprecis și de o profundă melancolie care se traduce prin sensația fizică și stranie că aud o limbă pe care am vorbit-o și am uitat-o, îmi dau seama atunci că aceasta e limba mea, că aceasta e limba noastră a tuturor, nu aceia pe care o găsești în „Monitorul Oficial”. E drept că avem scriitori care au isbutit să dee limbii românești un prestigiu și o prestanță până acum necunoscute. Dar limba ce-o vorbim și pe care uneori o scrim e îngrozitoare. Și ca să-ți dau o pildă, nu te voi duce în mijlocul dezbaterilor parlamentare. Ar fi prea ușor. Să ne suim dacă vrei pe cea mai înaltă treaptă a intelectualității oficiale, la Universitate. Uite, am aici o scrisoare iscălită de unul din cei mai pretențioși profesori. Și scoțând o hârtie din sertarul biuroului domnul Teodoreanu cetește: — „Domnule decan, Sâmbătă 30 cor. examinând pe studenții Chivu R. și Popescu Temistocle și neștiind conform regulamentului i-am declarat î’espinși, cari după aceia m’a urmărit pe stradă zicând , lasă că ai să vezi tu măi țigane și Care încontinuu făcea reflexii nepermise față de un domn universitar, apostrofându-mă cu următoarele insulte: mișel și alte insulte insuportabile și care dacă nu intervenea domnul profesor B, poate că ar fi degenerat în bătaie. Atitudinea acestor doi studenți mă miră foarte mult, întrucât d-lor au fost respinși și la dreptul comercial și întrucât față de profesorul respectiv nu au aceiași atitudine. De aceia, domnule decan, vă rog să binevoiți a aduce cazul în fața onor. Senat Universitar, spre a se da odată o pildă cum un student (sublinierea e a d-lui Teodoreanu), să se poarte cu profesorul lor. Și acum, domnule Blazian, să-ți spun rezoluția pe care a pus-o Alexandru Moruzi în Moldova, pe jalba veliților boeri către el, in care aceștia se plângeau că un ciocoi sau un boer de-a doua mână, a amenințat Divanul printr’o scrisoare anonimă cu „duhul nesupunerii franțuzești”. Am găsit rezoluția consemnată în „Istoria partidelor politice” de A. D. Xenopol. Nu am opus aici, dar o știu pe de rost. Și cu o voce care nu-și putea ascunde emoția d-l Teodoreanu începu. Netrebnicul izvoditor, scârbaviiicei scrisori, purtătoare de ocarnică bârfire, să se pedepsească după măsura Cugetării sale, către care s’a alunecat din împuținarea minții și din firească răutatea sa!” Compară, domnule Blazian, Vorbele Voevodului deatunci, cu stilul și ortografia intelectualului de acum; îmi vei da poate dreptate ca în fața acestui trecut să mă descopăr și în fața acestui prezent să-mi pun pălăria ’n cap și să fluer a pagubă. Juvenal spunea că e greu să nu scrii satire. M’am convins că are dreptate și-i ceia ce voi căuta să dovedesc în al doilea volum. Mi se pare însă că m’am ambalat. Iartă-mă. E ora când mă duc la redacția gazetei să-mi scriu articolul. Coborîm împreună. In dreptul Cercului militar domnul Teodoreanu o ia prin gang spre „Curentul”, eu la vale pe Sărindar spre „Adeverul”.— Vezi, îmi spune d-l Teodoreanu râzând, democrația comunică prin acest gang cu reacțiunea. Apoi, pe un ton mai grav:. Domnule Blazian, mi se pare că spre sfârșitul convorbirii am căzut în lirism. Atenuează, rogu-te. Nu-mi place să fiu surprins așa. La revedere.. Și întorcându-se brusc din drum mă apucă de braț, șoptindu-mi pe-un ton misterios, nu-i chic! . H. BLAZIAN * * * Al. O Teodoreanu i.i „ADEVĂRUL LITERAR ȘI ARTISTIC« mm In drum spre Coreea, ne scoborim din tren ca să vizităm faimoasa insulă Miyajima, Arcadia japoneză, un ținut „unde nimeni nu se naște și nu moare”. Călătorul care, venind din Occident, a debarcat la Nagasaki și nu a vizitat încă nimic, e adânc impresionat de pacea câmpenească a insulei. Dar cei care vin din inima Japoniei, și au văzut pădurea din Nikko și Parcul sfânt de la Nara, nu mai pot avea aceeași senzație captivantă a noutății. Miyajima, despărțită de continent printr-un braț al Mării de mijloc, este în întregul ei, cu pădurile de cryptomerii, de pini și de pomi fructiferi care nu dau decât flori, un templu de vegetație închinat zeilor. Pe cărări aleargă cerbii, adevărații stăpâni ai insulei, cu încrederea animalului care nu cunoaște frica. Vechii japonezi au voit să facă din acest ținut un exemplu de ceea ce ar fi viața omenească, dacă n’ar exista suferința, moartea și nici nevoia de a munci pentru hrană. Tăcerea care domnește, adâncă, absolută, izbește pe vizitator, de cum a pus piciorul în insulă. Cerbii vin să-i lingă mâna, așteptând ceva mâncare. Pe cărările întortochiate, va întâlni musmee zâmbitoare, care-l privesc fără rezerva prefăcută a femeilor cinstite, ca și cum ar aparține unei lumi de inocență primitivă, străină de noțiunea păcatului. Prin desișurile pădurii sfinte, se află mici temple cu statui de piatră reprezentând pe Budha,roase de secole. Lanterne de granit împrăștie in anumite nopți lumina lor trergurătoare în amintirea Strămoșilor. Tot ceea ce înseamnă viață modernă, zgomot supărător și mirosuri rele, este interzis. Nici un câine nu poate intra în Miyajima; cerbii nu trebuie să aibă motive de spaimă. Nu circulă în insulă nici automobile, nici trăsuri, nici măcar simple Komma (trăsurele trase de oameni). Toți trebuie să meargă pe jos, ca în primele timpuri ale Creațiunii. Gazolina e considerată obiect de contrabandă. Telegraful, telefonul și lumina electrică sunt deasemeni prohibite. Până acum cincizeci de ani, mai erau oprite și nașterile și morțile în insulă. Femeile însărcinate și bolnavii erau trimiși în alte părți. Locuitorii insulei trăiau într’o blajină armonie. Niciodată nu s’ar fi auzit vorbe nepotrivite, țipete sau certuri. Astăzi, insula fericită își păstrează cerbii pașnici și prietenoși, tufișurile sfinte cu păsări cântătoare, dar oamenii s’au prefăcut. Au voe să se nască și să moară în insulă. Sunt și bolnavi, și, pe deasupra, hotelieri speculanți, care s’au stabilit, atrași de afluența vizitatorilor. Un lac de foc (Vulcanul Kilauea din Insula Hawai) Pornim, cu automobilele, pe drumul săpat în păturile de lavă. Obișnuiți cu vulcanii în formă de con, nu înțelegem unde se află gura vulcanului de pe acest platou situat la o mare altitudine, dar cu înfățișare orizontală de plajă. Terenul n’are consistență și automobilul oscilează în mers. Pe aloguri, neagră se crapă și roata alunecă într’o groapă roșiatică, culoarea ce-o capătă lavele care n’au venit in contact cu aerul în timpul răcirii. Vehiculele pot înainta chiar până la craterul Kilanei. II vedem abia când am ajuns la câțiva pași de gura lui, enormă spărtură cu diametrul de o mie de metri. Un adevărat lac în stâncă. Nici fum, nici miros. La șase metri adâncime, un mâl negru se agită fără contenire. Culoarea neagră nu-i de altfel decât o părere și nu-i astfel decât la ora când soarele apune. Și nici atunci nu-i întinsă peste tot. Sunt gropi mari roșii în mâlul acesta negru și din ele țâșnesc limbi de foc, drepte sau împrăștiate în formă de buchet. In alte părți, spărturi ondulate despart globul de foc ca niște șerpi roșii. Pe mal, terenul frige, nu poți sta mult timp în acelaș loc. Dacă te așezi pe o piatră a stâncii, simți un tremur care sguduie adâncimile și se transmite corpului. Altfel, totul e liniștit, ca și cum ne-am afla lângă un lac oarecare, într’o grădină. Numai căldura pe care o împrăștie cavitatea craterului, ne amintește că dedesupt se agită foc, nu apă. Astfel n’ai crede că lacul e un crater unde nivelul lichidului ferbinte crește foarte adesea înălțând atunci vertical în aer o coloană de vapori și materii aprinse, înaltă de trei sute de metri, în timp ce lavele debordează în cascade pe întinderi de 40 de kilometri. Un om mărunt de stat se plimbă împrejurul vulcanului cu aerul satisfăcut al proprietarului care-și arată grădina. Căldura extremă l-a desfigurat într’atât că nu mai știi cărei rase aparține. De patruzeci de ani e gardianul Kilawei și cunoaște acum felul în care i se deslănțue mâinile, diversitatea capriciilor, blândețea ipocrită a timpurilor de liniște. Ne vorbește cu duioșie de frumusețile vulcanului său, singurul din toată lumea pe care îl poți vedea de aproape, căci nu aruncă vaporii sulfuroși ce-ți stârnesc lacrimi, nici norii de fum asfixiant care te silesc să te depărtezi. — Ziua, adaugă el, vulcanul e mai puțin interesant. Soarele întrece lumina focului. Dacă ați putea veni noaptea! Și revenim, în toiul nopții, ca să vedem bilauea în toată splendoarea lui. De departe, ne călăuzește o lumină roșie, asemănătoare cu un incendiu, dar un incendiu care ar fi cuprins un oraș întreg. Când ne apropiem, fazele automobilelor pălesc într’atât că par discuri opace vopsite galben. In lumina purpurie ne vedem unii pe alții ca în mijlocul zilei. Kilauea se află poate în aceiaș stare ca peste zi, dar acum, noaptea, ne emoționează mai adânc și ne inspiră teamă, ca și cum o explozie s’ar pregăti și valuri de foc ar fi gata să țâșnească și să debordeze. Prin scoarța negricioasă se vede focul ca printr’o dantelă. Limbile de foc sunt mai înalte ca ziua și țâșnesc luminos în formă de cupolă- Șerpii roșiatici au devenit brațe monstruoase și buchete de scântei izvorase din ondulările inelelor. O căldură infernală vine din lac. Călăuzit de șoferrul nostru, un imigrat de origine portugheză, vreau să mă așez în acelaș loc unde am stat ziua. Dar bătrânul spiriduș al vulcanului ne îndrumează în direcția opusă Locul de care-l vorba, și, țărmul pe care am mers, nu mai există. S’au scufundat și au căzut în fundul craterului, cu câtva timp înainte, pe când luam ceaiul la hotel și ascultam orchestra havaiană. Ne așezăm în altă parte, după ce omulețul pârlit ne-a furat, în numele experienței sale, că suntem in siguranță. Rămânem mai mult de un ceas, fără să credem că am stat mai mult de câteva minute. E cunoscută atracția pe care o exercită focul, somnolența visătoare ce cuprinde pe acela care se așează în fața sobei și urmărește evoluțiile flăcărilor. Dar în fața unui foc de dimensiunile acestea considerabile! Călăuzele ne aduc aminte că ne aflăm într’un loc pustiu, în plină noapte, la patru ceasuri distanță de Hilo, și abia atunci ne hotărîm să ne smulgem din fața acestui spectacol, unic în lume, și pe care nu-l vom mai vedea niciodată. La plecarea din insulă, merg să-mi iau rămas bun de la directorul Parcului Național, un yankeu tânăr, robust, amabil, care inspectează mereu călare pădurile de Koas, — copacii giganți ai ținutului, — craterele stinse, vulcanii fumegânzi, și lacul de foc, care depind toate de el. Casa în care locuește seamănă cu toate casele rustice din Statele Unite. Dar, după ce mi-a arătat-o, adaugă : — Iată ceea ce v’ar putea interesa: sistemul de încălzit al locuință mele. Cu toate că ați voiajat mult, cred că n’ați văzut încă ceva la fel. Ieșim din casă. Lângă balconașul de jos, se află o spărtură adâncă între, doi pereți de piatră, un fel de hogeag natural înfundat în pământ. — Am sondat până la o adâncime de o sută de metri, îmi spune tânărul, fără să dau de fund. E o răsuflătoare a vulcanului pe unde căldura se risipea mai înainte fără folos. Aveți să vedeți. Și îl văd luând o pârghie de lemn ca să ridice un capac, tot de lemn, care astupa spărtura. Ne întoarcem în biurou și temperatura începe să se urce. După puțin timp, e așa de cald că transpirăm. Ferbințeala din pământ ese prin spărtură, intră printr-un tub de ciment, trece pe sub toată casa, se urcă până pe coșul acoperișului și se pierde în aer. — Eu am inventat asta, adaugă tânărul yankeu cu mândrie. Acum, căldura caloriferului meu n’are nimic plăcut, dar iarna, când ninge și uraganul se deslănțue, e bine de stat aici. Privesc cu mirare pe omul acesta care a forțat un vulcan să-l servească și care doarme liniștit nopțile deasupra unui cuptor gigantic care-i dă căldură gratuită și nu se stinge niciodată. Traducere de A. G. BLASCO IBANEZ Insula unde nimeni nu se naște și nu moare JL Citiți C379 LECTURA No. 208 FLOAREA LITERATURILOR STRĂINE I J. van MAURIK ! O Farsă Gazetărească I două nuvele humoristice, pline de situațiile cele mai comedioase expuse cu o vervă mucalită irezistibilă Lei 5 Scrierea complectă la chioscuri si librari mwzss —tai———i—B— ara Oin vitrina Librăriei „UNIVERSALA“ Alcalay & Co. Calea Victoriei 27 eu B-dut Elisab.ta) Telefon Î5|30. AGENDAS DUNOD pe anul 1929 Assurances, par A. Váron. Automobile, par. G. Lienard. Banque, par H, Dufayel. Bâtiment, par E. Aucamus. Béton arme, par V. Forestier. Chemins de fer, par P. Place. Commerce, par G. Le Mereier. *'?■ Construction Mécanique, par. J. Izaft. Electricité, par L.-D. Fourcault. Métallurgie, par L. Descroix Mines. — Production et exploitation. — Preparation mécanique. r-Physique industrielle, par J. Izart. Travaux publics, par E. Aucamus. Prețul fie cărei Agendes Lei 119.—. Antoine de Meaux — Augustin Cochin et la gáncsé de la revolution 120.— Weber — Traité élémentaire des sociétés de capitalisation 140.— Louis — La maitresse noire, roman 78.— H. Pouville — L’homme dans l’Univers, son Origine. sa vie, sa destinée 70.— Charles Richet — Apologie de la biologie 70,— Fianni — Anthologie de la poésie ilalienne contemporaine 147.— N. Segur — Le voluptueux printemps, román 78.— Deniker — Les races et les peuples de la térre 560.— E. Bove — Eles annis, roman 78.— Dr. De Rofia — Ayons un bel enfant fiile ou garcon a volonté 56.— Ultimele noutäfi din Editura „CARTEA ROMÂNEASCĂ“ Bulev. Academiei No. 3 — 5 București : Jean Bart. — Schițe marine 48.— Nichifor Crainic. — Darurile pământului, Ed. II 60.— Gib Mihăescu. — Vedenia, nuvelă (s. p.) Giovanni Papini. — Viața lui Isus. Trad. de Alex. Marcu 180.— Cezar Petrescu. — Omul care și-a găsit umbra 75.— Pillát si Perpessicius. — Antologia poeților de azi. Voi. II 120.— Liviu Rebreanu. — Golanii. Ed. IV 75.— „ „ Crăișorul. Roman, (s. p.) M. Sadoveanu. — împărăția apelor 70.— /. Simionescu. — Dobrogea, o țară din povești. Cu ilustrații 75.— Al. O. Teodoreanu. — Hronicul măscăriciului Vălătuc 60.— Ionel Teodoreanu. — Turnul Milenei 96.— G. Topliceanu. — Balade vesele și triste Ed. III 42.— „ Migdale amare Damian Stănoiu. — Necazurile părintelui Ghedeon — Roman — Ed. II (s. p.) M. Tican-Rumano. — La lacul elefanților. Trad. de. H. Elfant (s. p.) Nestor Urechia. — Zânele din valea Cerbului (s. p.) Dr. I. Westfried. — Instinctul sexual, cu o prefață de Prof. S. Freud 120.— Cărțile de mai sus se găsesc de vânzare la toate librăriile din țară. Pot fi cerute și direct de la „Cartea Românească”, Bulev. Academiei No. 31 București I, trimițând costul prin mandat poștal. -I v *