Adevěrul Literar şi Artistic, august 1929 (Anul 10, nr. 452-455)

1929-08-11 / nr. 453

1 Concursul Adevărului Literar ziua de 28 iulie, s-a întru­nit juriul însărcinat cu cercetarea lucrărilor tri­mise de elevele și elevii ul­timei clase de liceu și a de­cernat premiile. Bucățile alese de juriu, în ordinea premierii, vor fi publicate în „Adevărul Literar”. Premianții sânt rugați a-și trimite adresa la ad­ministrația noastră. In numărul viitor vom publica „Un examen de limba franceză” de d-ra A­­nișoara Odeanu din clasa a VII-a a Liceului „Iulia Haș­­deu” din Lugoj (Banat), care a obținut premiul I. Reproducem procesul-verbal al juriului : " PROGES-VERBAL Subsemnații întrunindu-ne astăzi 28 iulie, a. c., și cercetând lucrările trimise „Adevărului Literar”, pentru concursul publicat, am ales spre a fi pre­miate, următoarele trei lucrări: Premiul I: „Un examen de limba franceză” de Ani­­șoara Odeanu, cl. VII, Liceul „Iulia Hașdeu”, Lugoj. Premiul II: „Sami” de T. Bălan cl. VII, Liceul „Meșotă”, Brașov. Premiul III: „Nepoata” de Valentina Manolescu, „Institutul de Domnișoare al Societății Ortodoxe Na­ționale” din Galați. Drept care am încheiat prezentul proces-verbal. JEANN BART C. BOTEZ PAUL ZAMFOPOL M. SEVASTOS Tea­trul Național din Cernăuți D. Victor Ion Popa a plecat din fruntea Teatrului Național din Cernăuți, pentru a primi direcțiunea de scenă a noului teatru întemeiat aci de d-ra Marioara Ventura. D-sa lasă acolo unanime regrete justificate de roadele unei munci pline de pricepere și de conștiin­­cioșitate. GEORGE MIHAIL ZAMFIRE­ste . Numirea unui director de scenă în persoana d-lui George Mihail Zamfirescu vine ca o compensare a pa­gubei suferite de teatrul cernăuțean. Ca și d. Victor Ion Popa, d-sa e autor dramatic consacrat — cine poate uita succesul Domnișoarei Nastasia? — și deci e bine inițiat în tainele scenei. Ii felicităm pe cernăuțeni pentru achi­­zițiunea făcută și îi urăm noului director de scenă suc­cesul ce i se cuvine. Ținem să amintim cu acest prilej că Teatrul Națio­nal din București pregătește reprezentarea unei noi piese a d-lui George Mihail Zamfirescu, întitulată Sam. KNUT HAMSUN (Cariera unui ucenic cizmar). Knut Jiiu^aun a împlinit 70 de a­ni. Knut Hamsun, rec­e Knut Pedersen, fiul unui croitor, Peder Skullbaken din comuna Lom, provin­cia Gudbrandsdalen din fundul Norvegiei. Până la vârsta de 14 ani a fost întreținut de un frate al mamei — un preot din Nordland. Apoi a urmat, ca ucenic comercial la pielăria negustorului Hest­hagen, ca ucenic cizmar într-un cătun de pescari Bode, în­cărcător de cărbuni la vapoare, învățător sătesc, copist la o administrație de plasă, cioplitor de pia­tră și tăietor de lemne. A început să scrie la 18 ani, semnându-și schițele și poeziile cu numele de Knut Pedersen Hamsun. Astfel au apărut: o nuvelă de dragoste „Enigmatică", i poezia „întâlnire”, etc. Sprijinit de un comerciant, a plecat la Copenhaga și Cristiania, însă n’a avut aci succes la editori. Doi ani a lucrat ca muncitor la șosele și la dru­mul de fer în Gudbrandsdalen, unde s’a născut. Aci, cu ghetele rupte, dansa cu fetele în toate nopțile de Sâmbătă spre Duminică. La 23 ani a emigrat în America. O țărancă bă­trână i-a dat bani pentru drum, dar Hamsun a obți­nut un loc pe un vapor, gratis, în calitate de ziarist. In Statele Unite a lucrat la ferme, a fost vânză­tor la Wisconsine, la Minneapolis. începând să scuipe sânge, prietenii l-au trimis înapoi, în Norvegia. Aerul natal l-a însănătoșit. A reînceput lupta lui Hamsun cu viața, în căutarea pâinii, întâi la Cristia­nia. Aci și-a conceput romanul „Toamna”. S-a făcut conferențiar și a vorbit în public des­pre­ Heyland și Strindberg. I-a mers atât de prost, încât ultima-i conferință a citit-o pe estrada unei me­­nagerii compuse din două maimuțe, o broască țe­stoasă, un urs, doi lupi și un bursuc. Această mena­gerie a fost descrisă de dânsul în schița „Turneul”. Din nou a emigrat în America. Schița lui „Vic­toria femeii” descrie perioada când a fost conductor de tramvai la Chicago. Din nou s’a angajat ca lucră­tor la un fermier, într’un teritoriu abia ocupat de mii de aventurieri. Clima preriilor, verzi-galbene, nesfârșite, e foarte aspră: arșiță ziua, ger noaptea, și pe de-asupra pumnale și revolvere în activitate la fiece pas, ploi torențiale, jocuri de hazard prin spe­lunci, beții formidabile — au creat apoi „Zile de va­gabondaj”. A lucrat la viile din California. La Minneapolis și-a reluat meseria de conferențiar literar; vorbea a­­mericanilor despre literatura scandinavă, iar com­patrioților emigranți despre cultura americană, pe care o ataca cu înverșunare. Bani avea numai „pen­tru ghete și pentru tutun”. A devenit frizer. Un prie­tin l-a ajutat la Chicago să se reîntoarcă la Copen­haga. In vara anului 1888 a apărut la Eduard Brandes, redactor de ziar și frate al lui Georg Brandes, oferin­­du-i manuscrisul „Foamei” (partea I). Era îmbrăcat în zdrențe, cu fața istovită de foame. Manuscrisul fiind prea mare pentru un foileton și prea mic pentru roman ca urmare, Brandes a vrut să-l refuze, însă expresia ochilor disperați ai lui Hamsun l-a făcut să-i spuie că-l va citi chiar în aceiași zi. Acasă a început să citească istoria unui scriitor lihnit de foame, care e gonit din mansarda lui pentru neplata chiriei, care se furișează noaptea, desculț, în aceiași mansardă, și care înnebunește de bucurie când primește 10 co­roane ca avans, de la un editor. Zguduit, Brandes i-a trimis lui Hamsun 10 co­roane. Manuscrisul i s’a părut demn de condeiul unui Dostoevschi. De aci începe drumul lui Hamsun spre triumfuri literare. Vom reveni într’un număr viitor. — II. Romantismul italian Este studiat de către d. Alexandru Marcu în re­vista „Roma“, cu multă analiză și pătrundere a pro­blemei care a revoluționat, o vreme, toate manifestă­rile spiritului omenesc. Iată, în cele ce urmează, o caracterizare demnă de reținut a literaturei italiene și a romantismului ei: „Aruncând o privire mai larg cuprinzătoare a­­supra întregii literaturi italiene, s’ar părea că evolu­ția și revoluția, care-i condiționează înaintarea au fost prezidate de un principiu constant: descătușarea de tirania formulei antice, atunci când această for­mulă — firească și tradițională în Italia — devenea o simplă formulă, lipită de orice conținut sufletesc. Căci simțul secolului tangibil nu se eclipsează nicio­dată din manifestările autentice ale artei și ale lite­raturii italiene; iar acest simț a reacționat violent, ori de câte ori se vedea încăușat, anulat, de un forma­lism steril. Am putea începe cu Dante, care în cunoscutele-i terține („ceea ce-mi dictează inspirația, scrie aidoma — iată noutatea”) nu face decât să reacționeze împo­triva manierei provențiale, care tindea, în mai puțin de o jumătate de veac, să dezechilibreze jocul armo­nic dintre formă și conținut, în dauna adevăratei arte italice. Dante regăsește, așa­dar, fiul acestui tra­dițional postulat, rătăcit o clipă în labirintul școalei Siciliene, ori chiar bologneze, din mâna lui îl va lua Giovanni Boccaccio. Petrarca, dar mai ales imitatorii săi — petrarchiștii —, toți fanaticii imitatori ai for­melor antice din timpul Renașerii, vor face să se piardă din nou acest fir, pe care știe însă să-l rea­ducă la suprafață un Poliziano, un Aretino ori un Machiavelli, alături de un Cellini ori de un Miche­langelo. Și astfel, după deșărtăciunile metastasiene ale Settecentiștilor cari pierd din nou echilibrul din­tre formă și conținut — cu excepția unui Porini ori Goldoni, — vedem cum, din capul locului, doctrina­rul cel mai autorizat al Romantismului italian, Gio­­vanni Berchet, în a sa „Lettera semiseria di Crisosto­­mo“, declară că Italia trebue să se „romantizeze“ spre a restabili tocmai acest echilibru dintre formă și conținut: noua viață politică și socială la care era chemat poporul italian din acea vreme. Firul acestui tradițional simț al realului tangibil s’ar putea urmări mai departe — de la Manzoni la Giovanni Verga­ — însă ceea ce ne interesează în pri­mul rând, este să sugerăm observația că marea re­formă romantică, în afară de ceea ce se realizase în literaturile streine, în afară chiar de opera imediată a precursorilor autohtoni, corespundea de fapt unui principiu fundamental și larg reprezentativ pentru întreaga evoluție a literaturii și artei italiene”. — G. B. Heinrich Heine în românește Cel mai mult tradus dintre poeții germani, din cauza lirismului său care poate fi, uneori, turnat în oricare expresie, Heine continuă încă a interesa și preocupa pe unii din traducătorii români. Revista „Societatea de mâine” publică în numărul ei din urmă câteva bucăți traduse din cunoscutul Inter­mezzo liric al poetului german, traduceri datorite d-lui I. Constantinescu-Delabaia. Dintre cele patru epigrame lirice, publicate în numărul de care amintim, remarcăm bucata repro­dusă mai jos, pentru sinceritatea de fond și expresie cu care a fost redată în românește: Când se despart doi oameni. Ei mâinile își strâng — Adeseori suspină Când mâna­ și dau, și plâng La noi n’au fost suspine Nici plâns, la despărțit. Suspinele și plânsul Pe urmă au venit! Ar fi interesant pentru cultura românească dacă s’ar studia influența poeziei lirice germane asupra celei românești. Studiul ar fi destul de atrăgător și în acelaș timp ar arăta raporturile de intelectualitate între cultura noastră și cea germană. — G. B. Ressel, ultra-violete Suntem în anotimpul, binecuvântat de hotelieri și restauratori, când toată lumea se duce la băi, se lasă borezată de soare, la plajă, atât cât îngădue decența — și uneori și cât nu îngădue. Această bronzare care de­ altfel nu ține decât timpul vacanței, e datorită exclusiv — toți știm — razelor ultra­violete, mai numeroase în epoca însorită și în regiunile ferite de duhoarea orașelor mari. Contribue, într’o mă­sură bună, sarea, iodul și adierea brizei marine. Căldura propriu zisă n’are nici un efect. Avem dovadă că aceste radiații misterioase, necunoscute de strămoșii noștri, se găsesc în abundență sub cerurile palide ale regiunilor polare. In țările nordice, acțiunea termică a soarelui e ino­perantă, dacă nu chiar inexistentă. Se manifestă deci numai acțiunea luminoasă a soarelui, ajungând la un maximum de intensitate. E patria razelor ultra­violete. Insolațiile, care sunt de obicei mai mult un efect al lu­minii decât al căldurii, sunt de asemenea mai nume­roase la Nord decât în Sud, cu deosebire în regiunile unde ghețarii și câmpiile de zăpadă ajută la reflexele lu­minoase ale soarelui. Lucrurile se petrec la fel în munți, la mari înălțimi. Profesorul Borchart a izbutit să găsească la Nord, în jurul cercului arctic, laboratorul ideal pentru a studia acțiunea directă a razelor ultra­violete asupra viețuitoa­relor. Concluziile pe care le-a comunicat, sunt de cea mai mare însemnătate. La acea latitudine, iarna e o noapte nesfârșită. Soa­rele nu se ivește în fiecare zi, sau numai dimineața și seara, când stă la orizont abea câteva clipe. Locuitorii ies din bârloagele lor foarte puțin; femeile și copiii în deo­sebi zac luni întregi în colibe făcute uneori din zăpadă înghețată, luminate slab cu lămpi de ulei. E mai mult o viață vegetativă. Din această pricină se produc schimbări mari în al­cătuirea sângelui din care hemoglobina, a cărei funcție este de a prinde și fixa oxigenul, tinde să dispară pe î n­­cetul. Apoi deodată, când revine vara, aducând puțină căldură, o lumină strălucitoare, dar de scurtă durată, totul se schimbă. Totul se însuflețește, renaște și hemo­globina se reconstitue în proporție și cu o repeziciune surprinzătoare, asemănătoare cu apariția „explozivă“ a mugurilor. Și cum puterea calorifică a razelor solare e redusă la cea mai simplă expresie, trebue să tragem în­­cheerea că influența lor se datorește luminozității în care predomină ultra-violetul. Intr’adevăr, ultra-violetul, în virtutea unui mecanism misterios care pune în lucrare organe nedeterminate, reînvie hemoglobina și reactivea­ză flacăra vitală, adormită. Se știe mai de mult că aceste ciudate radiații, bote­zate de gastre „abiotice“ pentru că în anumite cazuri ucid celulele vii, pot în schimb să creeze uneori viață. Dar n’au fost încă surprinse asupra faptului. Lucru ciudat! S’a încercat înlocuirea luminii natu­rale prin lumină artificială și supunerea copiilor de eschimoși anemiați, deglobalizați de întunericul iernei, la radiația unor lămpi de quarț cu vapori de mercur, excepțional de bogate în radiații ultra­violete. Experien­ță zadarnică... Cantitatea hemoglobinei sângelui copiilor supuși tratamentului n’a crescut nici cu un miligram. To­tul se petrece, cu alte cuvinte, ca și cum razele soarelui ar poseda numai ele virtutea magică de a crea viață. S’a discutat de multe ori să se creeze la Spitzberg un sanatoriu pentru cei predispuși la tuberculoză, dacă nu chiar pentru cei tuberculoși. Ideia, de­sigur, nu e lipsită de originalitate și pitoresc. Și se poate întâmpla să ve­dem în curând pe anemicii din accidente, din intoxidații cu acid carbonic, pe toți aceia în sfârșit cărora le lipsește cantitatea necesară de hemoglobină, trimiși să facă o cură de soare (helioterapie) în Laponia, în Groenlanda sau în Labrador. Cine știe dacă nu se va ivi și moda să ne ducem să ne bronzăm pielea în bătaia soarelui de miază-noapte? Nu trebue să uităm totuși că lumina ultra­violetă e o sabie cu două tăișuri. — A. TIP. „ADEVĂ­RUL“ S. A. STR. SĂRINDAR NO. 7—P L Siguranță — Drăguț băiețaș. Pare că-i o fetiță. — Ba-i chiar fetiță! — Fetiță!? Nu se poate! In atelier — Ce pictezi, amice? — Natură moartă. — Admirabil! Pare că trăește! NOU! BENEDETTO SEME Lirismul și Totalitatea Artei IN Mo. 113 - BIBLIOTECA DIMINEAȚA - 8 lei la chioșcuri și librării = A apărut în Editura „Cugetarea”­ = CIMENTUL Romon de FEDOR GLADKOV Scris de un in­ta lui autor al regimului sovietic și în care e descrisă vlaga actuală a Rusiei, romanul acesta e citit pretutindeni cu cel mai mare interes. ULTIMUL PAS IN CHESTIUNEA ATAT DE ACUTĂ A SEXUALITĂȚII IL FACE ^Instinctul Sexual“ fie Dr. SOSIF WESTFRIED cu o prefață de PROFESOR Dr. S. FREUD Un elegant volum de 230 pagini, cu numeroase planșe și ilustrațiuni. Editura «Cartea Românească»

Next