Adevěrul Literar şi Artistic, ianuarie 1932 (Anul 13, nr. 578-582)
1932-01-24 / nr. 581
.nimornDi. I AL. V. BELDIHAN 1BBB - 18®7 FONDATORI: J CONST. MILLE 1097-1320 Cititorul care subliniază Bibliofilul adoră, mai întâi și în definitiv, dosul cărților, volumul închis și așezat pe o poliță de stil. Culmea violenței, în amorul său de carte, o atinge acest delicat atunci, când cu degetele gingaș-gingaș răsfirate, deschide obiectul adorat și-i întoarce foile în răstimpuri ce durează cât oftatul unei virgine impaciente. Iubitorul de lectură poate râde, cu haz sau amar, de purtările bibliofilului; ele îi par lui ridicul platonice, sau indignat, le clasează printre perversitățile disgrațioase ale impotenței. Negreșit aceasta e o simplă nedreptate de pătimaș ce se supără pe alt pătimaș, de altă speță. Dușmănii prin totală neînțelegere. — Din intenția de a tempera dușmănia iubitorului de citit asupra bibliofilului, notez cele de mai jos, despre cititorul care subliniază, îmi închipuesc că pe oricare vizitator asiduu al bibliotecilor îl va fi încercat mai mult decât odată inspirația de a compune un studiu comparativ asupra sublinierilor. Este aci material curios pentru clasarea spiritelor și a culturii celor ce citesc cu o stăruință pronunțată, spontană, sugerată sau impusă. Neavând răgaz pentru un asemenea studiu, comunică sub acumularea unor iritații multiple, numai o schiță, de care cred că ar putea opera aperitiv asupra altor dispuși ca mine, însă mai înlesniți pentru o elaborare extinsă a subiectului. M’am îndrăgostit, acum în urmă, de două cărți din inventarul unei mari biblioteci publice: două monografii asupra aceluiaș subiect din istoria literaturii franceze, — una enormă ca un lexicon; alta, ușurică, în formatul favorit al romanelor franțuzești. O cercetare critică comparativă a desenului ca și a calităților de spirit ale sublinierilor ne face să admitem că ele provin, în ambele cărți, de la unul și acelaș cititor. Există și câteva adnotări; puțin numeroase, ele sunt eminent substanțiale. Cercetarea lor ne va da o pregătire bună, pentru interpretarea sublinierilor. Necunoscutul cititor zelos nu știe ce înseamnă entite. Evident, nu cunoaște nici cuvântul românesc entitate, care, fără îndoială, i-ar fi stimulat fantazia etimologică relativ la cuvântul francez. A căutat, prin urmare, în un dicționar francez-francez, a tras cu sete o lipie groasă, dedesubtul cuvântului entiré, balafrând energic tot rândul, și în dreptul său a scris mulțumit, pe marginea filei, traducerea: Versence d’une chose. Altminteri notează explicările, cu scris mare, pe mărginea din susul păgânii, ca să se vadă ca un titlu de capitol. Rejet = enjambement (synonyme). Adică, cititorul zelos nu e familiarizat cu terminologia cea mai elementară a versificației franceze... — Apoi: archetype ■= modele, etalon _ poncif — travail banal, sans originalité... Că nu poate ghici ce înseamnă abscons, arată că cititorul zelos nu știe latinește. Dar e profund înduioșător că cititorului zelos îi este necunoscut înțelesul cuvântului gaya, și înseamnă cu grije: gaya = homme tombé en enfance. Iar la gătisme rămâne cititorul zelos în dureroasă perplexitate. Scrie gâtisme, pune alături semnul egalității, și atât... Gâtisme și gaga funcționează diabolic. Gâtisme, nerezolvat, îți apare, după ce te-ai delectat cu sublinierile ca o superbă autoironie involuntară. Pe pagina din fața celei cu gâtisme, tot pe marginea de sus, ca să se vază cât mai bine, citim această operație de scădere: 173 din 197, rest 24. Pare a dovedi, pentru calculul mintal, o slăbiciune alarmantă, la cititorul zelos. Eu cred mai degrabă în un copil extrem de nervos, decât în un „gaga”. Desigur aparențele, în cele două cazuri, se aseamănă de ajuns. Sublinierile sunt, în adevăr, de o fregvență nevricoasă, iar aspectul lor face să te gândești la crampe și impulsuri furioase. Sunt trase aci cu creion, aci cu cerneală, mai totdeauna tăind cuvintele, ca și cum ar vrea să le anuleze. Adesea tăietura e capricios oblică, se repede peste rânduri în sus sau în jos, tremură, se încovoaie, se îngroașe, se subțiază, cotește în unghiuri diverse. Pe alocuri, liniilor se adaugă cruci, stele, pentagrame, pătrate, triunghiuri, ciopârțite prin diagonale fantastice, întorci filele, în căutarea unui text mai calm înegrit, și dai, în josul paginii, fără nici o orientare spre vreo parte a textului, peste un zigzag teribil, așa cum se scrijelează fulgerile în Bibliothéque rose... Ceva, să dea în gălbioare oricare bibliofil. Să spun că starea la care au adus cartea sublinierile cititorului zelos, mă lasă rece ar fi — deși nu sunt bibliofil — un neadevăr vanitos. Insă mă impresionează mai mult imbecilitatea sinistru primară din care se inspiră sublinierile, toate. Această imbecilitate apare, cu o frumusețe deosebită, fiind frapant favorizată de mediocritatea celor doi autori subliniați. Autorii aceștia, fiind admirabil egali în acest punct, nu vomu arăta pe care din doi îl am în vedere fiecare dată. De cititorul zelos însemn că subliniază pentru deosebită memorare, cu o preferință fatală, platitudinile. Dar sunt și ciudățenii destul de obscure. Scriind de Verlaine, autorul zice, recapitulând: Je viens de dire qu’il este rare qu’il jouisse innocemment de la nature. Cititorul zelos, trage în dreptul rândurilor o linie tare, cu cerneală. De ce o fi subliniind la recapitulare abia? îmi pare că zelul său e și zăpăceală... Sau de ce subliniază „visionnaire“ (despre Rimbaud) sau „morbide (despre acelaș)? înțeleg mai bine când trage o linie cu cerneală sub „symphonique” (despre Verlaine), și o alta, mult mai groasă, sub „essentiellement dynamique ou dionysien” (dyonisien era subliniat de mai înainte, de autor chiar). A prins de veste cititorul zelos,gaga“ sau„ copil, că „simfonic, dinamic, dioniziac” fac bine, astăzi, în o recenzie, și s’a năpustit asupra lor cu sete. Despre Mallarmé scrie și subliniază autorul: visionnairement plastique. Cititorul zelos îi trage dedesubt o cerneală teribilă: înțelegem, pare că, și aici, sunt tot niște termini care ar veni frumos în foileton literar. Insă la „étroit subjectivisme” (tot despre Mallarmé), se prezintă mult mai misterioasă sublinierea; de altfel e trasă delicat, cu creionul și pare că nu din toată inima. Cititorul zelos nu prea știa ce ar putea face cu „subiectivismul strâmt” al lui Mallarmé. Să notăm chiar acum: sunt subliniate aproape toate numele proprii. — Schopenhauer, Verlaine, René Ghil, Hartmann, Molière, Jules Huret, Rossetti și Bume Jones (cu explicație mare pe margini: peintres). Dostoievski e închis într-un cerc furios neregulat, semănând cu o limbă în secțiune longitudinală, pe când Tolstoi și Turgheniev nu sunt cinstiți nici măcar cu odinioară, deși autorul înșiră pe cei trei Ruși în sprijinul unei unice judecăți. Cazul este memorabil, poate: cititorul zelos rezistă, cu subtilități, ideilor autorului. Autorul scrie: „Car Tart, affirme Tolstoi, n’est point le plaisir”. Cititorul zelos subliniază n’est point le plaisir, cu o linie foarte pântecoasă. Formula îi pare lui nouă frapant, și gravidă de înțelesuri mari. Despre Rodenbach informează autorul: „lui aussi... s’en va doucement de la poitrine et ses jours sont comptes”. Cititorul subliniază emoționat. Afla pentru întâia oară că Rodenbach era tuberculos, sau îi place felul de a zice? In dreptul unui pasaj rezumativ, își notează cititorul zelos, pe franțuzește, cu litere bine umflate: l’Infini, quatrième source lyrique. — Exact, al patrulea izvor... Izvorul Nr. 4: „Et pourtant celui qui connaît la littérature médiévale sait quel riche héritage eile recele” este subliniat cu o liniștită convingere. Știa cititorul zelos de mai înainte acest adevăr despre literatura medievală, sau simte o pașnică mulțumire aflându-l, acum întâi, în locul acela? Admirator, ca mai tot omul, al rezervatului și moderatului Samain, autorul informează: „il est sans heurt, sans rudesse, exquisement flou, merveilleusement imprécis”. Liniile cititorului zelos zboară printre rândurile aceste ca niște șerpi înaripați, trase cu energia convingerilor entuziaste și definitive. Astfel de linii, solide și apăsate, trage cititorul zelos sub aceste rânduri, citate din Samain însuși: „la poésie ne saurait se passer d’un rythme, ffit-il aussi fluide et effacé qu’on le suppose”. Acest mare adevăr a părut cititorului cu deosebire demn a fi popularizat energic, poate chiar pe un ton autoritar. O impresie puternică pare să fi avut cititorul zelos aflând descoperirea autorului că „simbolismul lui Verlaine se rezumă în un efort încercat pentru a reconcilia literatura cu viața” (traducerea textuală) — a tras pe sub rânduri cu creionul, pe margine cu cerneală. Insă o bucurie fără margini a simțit cititorul zelos văzând acest adevăr nou, și atât de folositor oricărui creștin: „il est avec le ciel des accomodements”. Trage sub rândul acesta liniile sale cele mai groase cu creionul. Autorul, om plin de literatură, s’a păzit de a-și ofensa publicul semnalând clasicul citat ca atare. Dar cititorului zelos i-au fost rezervate toate bucuriile drepților. Pe un om cu atât de nevoiașă cultură generală, cu așa masivă ignoranță în literatura franțuzească, îl bătu soarta să citească monografii despre poezia simbolistă, cu obligația de a face extrase din ele. „Gaga” ori copil —aci e desigur o soartă, pe care numai diavolul a pus-o la cale... Poate, un copil condus de un „gaga”. Și nu putem ști dacă sublinierile nu sunt cumva uneori atât de nervoase, decât numai pentru că puțintică minte a copilului se lovea de niște gânduri care, așa strașnic de mediocre cum sunt, erau totuși mult prea grele pentru dânsul. PAUL ZARIFOPOL * ® * Medee es cu lin lopătat lunecând Pe-a mării albastră cărai Profilul corăbiei Argo Prin zăvile limpezi apare Pe punte, ivoriu și bronz Cu purpura roșie se ’mbină. Stau boi și berbeci fumegă ! Pe tăvi lângă amfora plină. Cu frunțile ’ncinse de flori Eroii pe Iason aclamă, Râd vesel și’n cupe iubesc Cu spadele lor de aramă. Iar colo pe pupa de argint Plecat stă un chip de femei Cu ochii vrăjiți, plini de foc , veșnic temuta Medee, încet, din al fratelui trup jertfit pentru scumpul ei miri In valuri ea svârle bucăți Cântând un imn cald de iubire. I M. MARINESCU Duminica 24 ianuarie 1932 erar— ...... si Artistic ^ IONDAT IN 1893 Sta immmm îmi a tat Ga Pe când nu avea decât zece ani, Jacques Casanova a fost trimis în gazdă la un oarecare doctor Gozzi, în casa căruia făcu cea dintâi cunoștință amoroasă. Reproducem din memoriile lui, capitolul în care Casanova povestește această aventură: Doctorul Gozzi avea o soră, Bettina, în vârstă de treisprezece ani, frumoasă, veselă și mare iubitoare de romane. Părinții o mustrau adesea pentru că ședea prea mult la fereastră, iar doctorul — din pricina pasiunii ei pentru citit. Fata aceasta mi-a plăcut de la început fără să-mi dau seama de ce, și mi-a svârlit în inimă cele dintâi scântei ale unei pasiuni care ajunsese mai târziu pasiunea mea stăpânitoare. Bettina venea în fiecare zi la mine în odae să mă pieptene și de multe ori chiar înainte de a mă da jos din pat, spunând că n’avea timp să aștepte până mă voiu îmbrăca. Mă spăla pe față, pe gât, pe piept; mă alinta ca pe copii, într’un chip pe care eu îl găseam nevinovat, dar care totuși mă tulbura. Mai tânăr decât ea cu trei ani, mi se părea că nu mă poate iubi cu vreun gând rău, și asta mă indigna împotriva mea, care nu mai eram tot atât de curat în intenții. Șezând pe patul meu, îmi spunea că m’am îngrășat și căuta să se încredințeze, pipăindu-mă, îmi pricinuia astfel o emoție puternică, dar o lăsam în pace, de teamă să nu-și dea seama cât sunt de sensibil; iar când îmi spunea că am pielea moale, alintarea mă silea să mă dau înapoi, mâniat pe mine însumi că nu îndrăzneam să-i fac la fel, dar încântat că nu-mi putea ghici gândul. După ce mă îmbrăcam, mă săruta cu multă căldură, mă numea copilul ei drag, dar dorința ce încercam să-i urmez pilda n’aveam curajul s’o împlinesc. Mai târziu, totuși, Bettina bătându-și joc de timiditatea mea, mi-am luat inima în dinți și am început să-i înapoez sărutările, mai fierbinți chiar decât ale ei, oprindu-mă însă în clipa când simțeam că sunt gata să merg mai departe, întorceam capul, făcându-mă că am pierdut ceva, și ea pleca. Cum eșea pe ușă, începeam să am remușcări că n’am ascultat de imboldul firii mele, și, fiindu-mi ciudă că ea putea face din mine tot ce voia fără nici o sfială, pe când eu înaintam cu foarte mare osteneală, luam de fiecare dată hotărîrea să-mi schimb purtarea. La începutul toamnei, doctorul primi încă trei băeți în gazdă: unul dintre ei, Cordiani, în vârstă de cincisprezece ani, mi s’a părut că a ajuns în mai puțin de o lună în foarte strânse legături de prietenie cu Bettina. Lucrul acesta a trezit în mine un simțământ pe care nu-l mai încercasem niciodată până atunci și pe care nu l-am înțeles decât după o trecere de ani. Nu era nici gelozie, nici mânie, ci un dispreț nobil pe care socoteam, că nu trebue să-l înfrânez, — deoarece Cordiani, un ignorant grosolan și prost, lipsit de creștere, fiul unui simplu fermier, nefiind în stare să-mi țină piept în nici o privință, și neavând asupra mea altă superioritate decât vârsta pubertății, nu mi se părea făcut să-mi fie preferat: amorul propriu îmi spunea că prețuiam mai mult decât el. Simțeam un fel de dispreț amestecat cu mândrie împotriva Bettinei, pe care o iubeam fără să-mi dau seama. Ea înțelegea lucrul acesta din felul cum îi primeam desmierdările în diminețile când venea să mă pieptene în pat, îi dădeam deoparte mânile și nu-i răspundeam la sărutări. Intr’o zi, intrigată că nu puteam da nici o explicație purtării mele, îmi spuse, având aerul că mă plânge, că eram gelos pe Cordiani. Această învinuire mi se păru o calomnie josnică. I-am răspuns că-i socoteam pe Cordiani tot așa de vrednic de dânsa pe cât de vrednică era și ea de el. Bettina plecă zâmbind, dar, făurindu-și un plan de răzbunare, se crezu datoare să mă facă gelos. Totuși, neputându-și atinge ținta dacă nu mă îndrăgosteam de dinsa, căzu ea însăși în cursă. Intr’o dimineață, îmi aduse, pe când eram în pat, o pereche de ciorapi albi pe care mi-i tricotase ea. După ce mă pieptănă, îmi spuse că trebue să mi-i încerce ca să vadă dacă-s buni ori trebue să-mi facă alții. Doctorul plecase la biserică, începând să-mi îmbrac ciorapii, ea-mi spuse că am coapsele murdare, și, fără să-mi ceară voe, începu să mi le spele. N’aș fi vrut să i se pară că mi-e rușine și am lăsat-o să-și vadă de treabă, fără să bănuesc ce va urma. Șezând pe patul meu, Bettina împinse foarte departe zelul ei pentru curățenie, și-mi pricinui o voluptate atât de vie încât nu dispăru decât atunci când atinse ultima limită. Recăpătându-mi sângele rece, mi-am închipuit că trebue să-mi recunosc vina și m’am socotit dator să-i cerertare. Bettina, care nu se aștepta la aceasta, după ce a rămas o clipă pe gânduri, mi-a răspuns pe un ton îngăduitor că vina era a ei, dar va căuta să nu se mai întâmple niciodată așa ceva. Apoi a plecat, lăsându-mă pe gânduri. Nu m’am cruțat deloc. Mi se părea că am necinstit-o, că mi-am bătut joc de încrederea familiei ei, că am violat legile sfinte ale ospitalității, într’un cuvânt, că am săvârșit o crimă îngrozitoare, pe care n’o puteam ispăși decât căsătorindu-mă, dacă, bineînțeles, Bettina se putea hotărî a lua de bărbat pe un nerușinat nevrednic de dânsa. Gândurile acestea au fost și mai mult întunecate de o întristare care creștea necontenit, Bettina încetând de a mai veni la mine în odae. In timpul celor dintâi opt zile, stăpânirea acestei fete mi s’a părut întemeiată, și întristarea mea ar fi luat caracterul unei iubiri desăvârșite, dacă purtarea ei față de Cordiani nu mi-ar fi strecurat în suflet otrava geloziei, — deși nu-mi puteam închipui că ea ar fi în stare sa se facă vinovată și cu el de crima pe care o săvârșise cu mine. încredințat în judecata mea că ceia ce făcuse cu mine fusese un act de liberă voință și că numai remușcarea o împiedica să se reîntoarcă, mă simțeam măgulit în amorul propriu, căci asta mă îndrituia s’o cred îndrăgostită; și în urma acestei judecăți chinuite m’am hotărît s’o încurajez prin scris. Am făcut un bilețel scurt, dar îndestulător ca s’o liniștească, fie că se socotea vinovată, fie că-mi bănuia simțiminte contrarii acelora pe care le pretindea amorul ei propriu. Bilețelul meu mi s’a părut o capodoperă și mai mult decât suficient ca să-mi asigure succesul, ca să mă facă adorat și preferat lui Cordiani, care nu mi se părea în stare a o face să șovăe o singură clipă între mine și el. O jumătate de ceas după ce-a primit biletul meu, Bettina mi-a răspuns prin viu graiu că a doua zi va veni în odaia mea ca mai ’nainte. Am așteptat-o însă zădarnic. Eram indignat. Dar care nu mi-a fost mirarea când, la masă, mă întrebă dacă vreau să mă îmbrace ca fată ca să mergem peste cinci-șase zile la balul unuia dintre vecinii noștri, medicul Olivo. Toți cei de față aplaudând propunerea, am consimțit. Vedeam în această împrejurare clipa prielnică să avem o explicație, să ne justificăm reciproc și să devenim iarăși prieteni la 11 (Continuare in pag. II-a) Casanova 1 .*