Adevěrul Literar şi Artistic, ianuarie 1934 (Anul 15, nr. 683-686)
1934-01-14 / nr. 684
ANUL XIII — SERIA 11- NR 684 DUMINICA 14 IANUARIE 1934 r I. G. Duca aparține nu numai politicii, — dar și literaturii, culturii românești. E un însemnat aport la tezaurul sufletesc al neamului. „Adevĕrul Literar” i-a urmărit activitatea publicistică — subliniind maltele-i calități de intelectual, conferențiar și scriitor. La moartea acestui om de valoare, am arborat și noi doliu — pa orice casă în care-s prețuite cartea și distincția sufletească. Valul de indignare din țară a trezit desigur pe asasini din beția fanatismului. Acei ce l-au admirat și iubit pe I. G. Duca nu se pot consola. Ei vor să se adune — din când în când — ca rudele care plâng un mort iubit. S’au strâns in paginile „Adevĕrului Literar” oamenii politici și scriitorii, care l-au cunoscut pe prietenul mort — și amintirile lor sânt un pios omagiu pentru memoria celui răpit cu violență dintre noi. Oameni politici din toate partidele, cărturari și scriitori care trăesc în afară de viața publică — au ținut să-și exprime regretele printr’o confraternitate de suferință. E o manifestație de prețuire pentru un mort — care nu poate fi uitat... și care nu trebue să fie uitat. ADEVĂRUL LITERAR FONDATOR AL VELDIMAN 1888-1897 CONST MILLE 1897—1920 FONDAT IN 1893 Literar si Artistic 5 LEI EXEMPLARUL IN ȚARA IO LEI EXEMPL IN STRĂINĂTATE ram In amintirea lui Duca Sunt treizeci și mai bine de ani de când am întâlnit pe Duca pentru prima oară. Eram încă în serviciul diplomatic, lipseam din țară de mult și nu avusesem până atunci prilejul să-l cunosc. L-am întâlnit la Paris, într-o casă amică. Deși Duca nu se manifestase încă în viața noastră publică, personalitatea lui m’a impresionat îndeajuns ca să-mi aduc și acum aminte de toate amănuntele acelei întâlniri. O inteligență vie, o cultură fină și o orientare excepțional de sigură pe tărâmul problemelor sociale dar mai ales o „ținută” fizică și morală care contrasta cu apucăturile încă semi-orientale sau semi-balcanice, sau semi-occidentale — cum veți voi — pe care eram obicinuit să le constat la Cei mai mulți din compatrioții mei din acele vremuri. Nu numai inteligent, dar cerebral până în măduva oaselor, tânărul Duca cu care am stat mult de vorbă mi s’a arătat plin de încredere — poate prea plin de încredere — în puterea practică a eticei raționaliste, care, după ce sedusese generațiunile de la sfârșitul veacului al XIX-lea, începuse deja să fie pusă la îndoială, dar nu dăduse încă faliment. Așa cum l-am cunoscut atunci, aproape așa a rămas până la ultima lui clipă. Patrimoniul lui sufletesc plămădit, ca la noi toți, din impulsiunile nelămurite ale subconștientului, din influența imponderabilă a tradițiunilor și a trecutului, din penetrațiunea năzuințelor prezentului — era de undă scurtă. Toată viața lui, Duca a fost un cerebral, iar nu un intuitiv. Această formulă dă cheia întregii sale activități politice. Iată de ce, poate, Duca nu a avut nici amici fanatici, nici adversari personali înverșunați. L-am întâlnit pentru prima dată acum treizeci de ani, și de atunci, legați în afară de politică printr-o prietenie trainică, i-am cunoscut mai toate gândurile. Anii care treceau, evenimentele de covârșitoare importanță, aproape nu l-au schimbat. Devenise numai cu timpul mai puțin sigur în crezurile lui. Încrederea în sine însuși, în puterea lui de concepție și de realizare, se cam sdruncinase — și mai ales încrederea în alții. Intr’o lungă conversație pe care am avut-o împreună astă vară era gata să mărturisească falimentul democrației, un pas mai mult, și călca pe terenul dictaturii... Altruist cum nu am mai cunoscut pe altul, Duca a dat tot ce a avut din belșug. Mica avere pe care o moștenise a lăsat-o fratelui și surorei în stăpânire iar tot ce a câștigat în strălucita lui carieră a mers în alte mâini. Toată puterea lui de muncă, toate zilele vieței lui, acest cerebral desinteresat le-a închinat partidului lui. Onorariile și situațiunile proeminente i-au venit fără ca el să le fi urmărit. Moare sărac și respectat — exemplu rar în lumea politică din țara noastră. Moare și amărât. A venit la mine după ce fusese numit prim-ministru; nu mi-a făcut impresia unui triumfător deși învinsese atâtea greutăți ca să ajungă unde ajunsese — ci mai mult a unui deprimat. Părea cuprins de îndoială, înainte de toate fiindcă își da seamă de *?* s]a cale, dar probabil și fiindcă nu mai avea încredere deplină în puterea exclusivă a acelei etice care-1 ademenise în tinerețe. In potriva tuturor aparențelor, pe fatalul peron de la Sinaia a pășit un învins al vieții — poate numai un învins al iluziilor. O explicație, pentru lipsa lui de prevedere și de grijă în apărarea număratelor lui zile... E mare păcat de el. Pe lângă odiosul unei crime stupide, atentatorul de la Sinaia ni se înfățișează ca o crudă lovitură dată destinelor țării noastre. Eliberat de patimi, mai indulgent în crezul său, devenit mai puțin cerebral și mai uman Duca putea de acum înainte să-și servească țara cu adevărat folos. E păcat de el, dar e păcat ȘT de noi și de țară. Câte le-am văzut de la moartea lui ne îndreptățesc să o spunem sus și tare. . C. ARGETOIANU Primul Ministru al țării, șeful partidului aflat la cârma Statului, a fost doborît mișelește. Fapta este așa de neobișnuită în analele politice ale poporului românesc, și atât de străină de sufletul lui, încât și mintea și inima de om, nu pot găsi expresie pentru a o osândi îndeajuns. ...Orice minte echilibrată refuză a concepe că s’ar putea făuri România Nouă prin asasinate după metode împrumutate din Balcanii antebelici. ...Moravurile unei lumi definitiv condamnate, acelea să fi murit acum, — iar nu Ion G. Duca — omul — suflet bun, cinstit, distins... I. MIHALACHE Durerea simțită de mine prin dispariția tragică a lui Ion Duca este asemenea cu pierderea unui frate. Înrudirea de suflet poate fi chiar mai strânsă decât înrudirea de sânge. Zece ani din tinerețea mea au fost o prietenie intimă cu scumpul dispărut. Nu îmi vine încă să cred că e mort. Și nu-mi pot aduna gândurile și nici să-mi întăresc simțirea pentru a spune despre el ce ar trebui și ce ași vrea, din multele și marile clipe ce le-am trăit cu dânsul, atât în luptele date pentru Constituanta din 1914 cât și în timpul neutralității și în clipele intrării în război. Dar iată o frântură. In cursul războiului am luat și eu un trofeu. Unicul, înaintând cu armatele în Transilvania, am ajuns pe valea Buznelor în comuna Teliu. Populația maghiară fugise și cea românească fusese ridicată. Bătrânul preot Cojocaru, nu știu cum putuse să rămână. M’am dus cu el la școala din sat și acolo am luat o hartă a Transilvaniei, bine legată în pânză și însoțită de o dedicație am trims-o prietenului meu Ion Duca drept chezășie și ca simbol al viitoarei întregiri a neamului. El a fost foarte impresionat de aceasta și trofeul trebue să se găsească undeva printre hârtiile lui. Atâta amintire am luat din război și aceasta am ținut s’o dau celui mai bun prieten al meu de atunci. NECULAE LUPĂI Asasinatul lui Ion G. Duca va rămâne pentru totdeauna o crimă monstruoasă, fără pereche în cruzime. Ceia ce a provocat nu numai revolta dar a prilejuit și mila întregei lumi civilizate, a fost brutalitatea care a curmat zilele unui om de o factură sufletească și intelectuală atât de fină și de o structură fizică atât de delicată . Duca nu a înțeles niciodată rostul violenței nici în vorbă, nici în scris, nici în fapte. Preocuparea de căpetenie în toată bogata și variata sa activitate era armonizarea intereselor chiar a celor mai contradictorii. Mijloacele și practicele violenței erau respinse de firea lui chiar față de adversarii cari l-ar fi jignit. Adesea ori, după discuții furtunoase ,a fost văzut în parlament apropiindu-se blând și afabil de aceia pe care cu un minut mai înainte îi combătuse cu puterea argumentelor și ardoarea convingerilor sale. Acum în urmă, cu prilejul ultimelor alegeri, toți dimprejurul lui își amintesc câtă stăruință și câte sfaturi a dat pentru ca lupta electorală să se desfășoare în condițiuni civilizate, căci, spunea el, opinia publică primind cu o vie satisfacție venirea partidului național liberal, nu e nevoe de nici o sforțare pentru a obține majoritățile necesare unei bune guvernări. — „Simt că poporul are încredere în mine și apreciază intențiunile mele”. Astfel rezuma el convingerea pe care o avea în însemnătatea misiunei ce i se încredințase. Pătruns de această chemare și înzestrat cu aceste însușiri, înarmat cu o putere de muncă nebănuită ,el era desigur omul politic predestinat a prezida opera de reparare a nedreptăților, a restaura ordinea și armonia în viața noastră publică. Ion Duca a fost nu numai un adânc cunoscător al problemelor politce și sociale, dar a fost și va rămâne un mare maestru al vorbirei și al scrisului. Un orator stăpân pe frază, de o limpiditate neegalată și care nu se lăsa niciodată, în cursul cuvântării sale, să fie atras dincolo de intențiunile pe care le urmărea. A-l asculta și a-1 citi era desigur o plăcere de o esență superioară. if:*?1 * însușirile de căpetenie ale spiritului său au fost claritatea și preciziunea și aceste însușiri îl desemnau ca pe realizatorul cel mai potrivit pentru așezarea organizării statului pe noi baze: simplificarea formelor și aparatului administrativ, legiferare limpede care să nu se rătăcească în noi ane de articole confuze. Cu prilejul convorbirilor ce am avut de nenumărate ori împreună, atât înainte de întocmirea programului partidului cât și la hotărârea adunărilor profesionale, vorbindu-i de această nouă înfățișare care trebuie dată vieței noastre administrative, el după câteva minute de reflecțiune mi-a declarat următoarele: — „Aș fi fericit să pot înfăptui această mare reformă. Din toate sbuciumările noastre trebue să facem să iasă victorioasă ideia de ordine și de dreptate.” C. D. DIMITRIU In memoria lui loan G. Duca m L-am cunoscut pe Ion Duca și l-am apropiat zilnic, timp de 4 ani pe vremea ministerului Ion Brătianu de la 1914 în București și apoi la Iași. Tânăr, de 30 ani abia trecuți, Duca era de o vioiciune extremă, de o vie și sclipitoare inteligență, de o sensibilitate aproape feminină, de o curiozitate ce nu lăsa necercetată nici o problemă, de o simplicitate ce nu ascundea totuși, mândria omului dăruit în plin de D-zeu. Cultura se oglindea din belșug în vorbirea lui, iar distincțiunea apărea, nesilită în toate mișcările și actele lui. In relațiunile de toate zilele, Ion Duca era un om delicios, un tovarăș a cărui apropiere te lega ca un farmec. Aceste daruri în slujba unui strălucit talent, făceau din Ion Duca la tribună, un orator ce te prindea în farmecul unei vorbiri meșteșugite, în care cultura se întrecea cu o adâncă cunoaștere a evenimentelor. Claritatea, eleganța, o rară distincție în ton, în formă, în gesturi, o voce ce purta departe, făceau din el, o mândrie a tribunei, o podoabă a oratoriei românești. Nu-mi șterg din minte pe Ion Duca tânăr ministru al afacerilor străine, în Aprilie 1924 la Paris, la unul din dejunurile ce în fiecare Miercuri, prezida marele filosof Gustave le Bon , expunând în fața atâtor ilustrații ale culturii franceze situația din România: „bien briliant votre jeune ministre des affaires étrangères”, îmi șopti Gustave Le Bon — iar prințul Roland Bonaparte, ce sta la masă în fața lui Gustave le Bon, replică surâzând „la valeur n’attend pas le nombre des années”. Acest talent, această cultură, cu o cinste fără pereche puse în slujba neamului, o mână criminală le-a răpus. VICTOR ANTONESCU I G. Duca și Cooperația Era la 1920. — Gândul meu era să pun Cooperația pe baze solide. Vroiam s’o sustrag influențelor politice. Calea? O legiferare a cooperației la care să contribuie exponenții tuturor partidelor politice. Am făcut un ante-procet și am chemat in localul Casei de Credit a P. T. T. o sumă de personalități care prin trecutul lor erau legate de Cooperație. Delegat al partidului liberal era I. G. Duca. Deși eram ministru titular am propus ca președinte al comisiunii care trebuia să redacteze proectul pe I. G. Duca. Era ca un omagiu pe care-l aduceam aceluia care în 1907 a condus mișcarea băncilor populare din țară. Intre numele lui Spiru Ilardt și al lui Fotin Enescu trebuie citat numele lui I. G. Duca, înnaintaș al mișcării cooperative, îndurerat am văzut în ultimul timp cum mișcarea aceasta eminamente generoasă, din pricina politicei, a trecut pe mâna oamenilor care nu aveau ■EMI BiBKia Bg I. G. Duca Ceiace pot spune astăzi de fostul meu președinte de partid este că ceiace am admirat mai mult la Ion G. Duca este extraordinara lui putere de sezisare a oricărei chestiuni și apoi puterea de precizare în câteva formule simple și clare, a ceia ce era esențial și însemnat. Puteam expune oricât diferitele aspecte ale unei probleme: el asculta cu atenție pe toți, pentru ca la sfârșit, în câteva fraze lapidare, clare și perfect logice, să determine o concluzie și să fixeze o atitudine de urmat. Nimic esențial nu era omis, nimic inutil nu era reținut. De aceia toți cei care am avut cinstea să lucrăm sub conducerea lui, nu putem să nu admirăm extraordinara lui putere de a înțelege tot, de a exprima clar și concis ceia ce a gândit și de a ne trasa cadrul general în care trebuia să lucrăm și să ne documentăm. Inteligența lui pătrunzătoare complectată cu o adâncă experiență de oameni și împrejurări îi îngăduia să ne domine întotdeauna și să ne conducă pe drumul cel drept, care ne-a dat atâtea izbânzi politice și morale. VICTOR SLAVESCU, nici în plin nici în mânecă cu cooperația, nici cu sufletul ei. Mișcarea cooperativă care în aparență ar fi o mișcare materială, este o mișcare de ordin moral în prim loc. Dovada că deși mizeria se întinde și deși cooperația răsare pentru îmbunătățirea materială a claselor muncitoare, trebue totuși o anumită stare morală, pentru ca să poată prinde. Suferim din pricina scumpirii celor necesare vieței, intermediari între producători și consumatori apasă traiul acestora din urmă și totuși... Cooperația nu intervine ca salvatoare a claselor obijduite. De ce? Lipsa de pregătire morală a claselor muncitoare. Iată de ce I. G. Duca era o garanție pentru mișcarea cooperației din țară. Reînviind trecutul lui în direcțiunea aceasta, sunt sigur că ar fi contribuit la renașterea mișcării cooperative care acum mai mult ca oricând are nevoie de suflete generoase. Ca unul ce am lucrat în cooperație în epoca ei de înflorire și am avut norocul să dețin pentru întâia oară departamentul Muncii, care avea cooperația în grija lui, așteptam să vie ziua când guvernanții să se preocupe de problemă și cu alte gânduri decât acelea de a găsi ocazia să plaseze partizani, străini de idealul mișcării, de rostul ei. In arta plastică sunt anumite puncte din care un tablou poate să fie privit. Nici prea sus, nici prea jos, nici prea departe, nici prea aproape. In viața politică nu știu dacă există vreun punct fix de unde viața unui om poate fi privită pentru a ne face o ideie justă asupra existenței lui. Iată de ce m’am ferit de a face alte apreciațiuni asupra vieții lui I. G. Duca, fostul prim ministru, care adesea îmi repeta — după ce fa ce făcusem pentru familia regretatului Georgel Mârzescu: — M’am convins de sufletul tău! Alesele calități de elan, generozitate, independență, caracter și umanitate, sunt condiții esențiale pentru a fi în fruntea mișcării cooperative. S’a prăbușit o nădejde care o aveam că aceste daruri ale cooperatorului vor fi puse într’o zi, în slujba țării. GR. TRANCU-IAȘI t