Adevěrul Literar şi Artistic, ianuarie 1934 (Anul 15, nr. 683-686)

1934-01-14 / nr. 684

ANUL XIII — SERIA 11-­ NR 684 DUMINICA 14 IANUARIE 1934 r I. G. Duca aparține nu nu­mai politicii, — dar și literatu­rii, culturii românești. E un în­semnat aport la tezaurul sufle­tesc al neamului. „Adevĕrul Literar” i-a urmă­rit activitatea publicistică — subliniind m­altele-i calități de intelectual, conferențiar și scrii­tor. La moartea acestui om de va­loare, am arborat și noi doliu — pa orice casă în care-s prețuite cartea și distincția sufletească. Valul de indignare din țară a trezit desigur pe asasini din be­ția fanatismului. Acei ce l-au admirat și iubit pe I. G. Duca nu se pot consola. Ei vor să se adune — din când în când — ca rudele care plâng un mort iubit. S’au strâns in paginile „Ade­­vĕrului Literar” oamenii poli­tici și scriitorii, care l-au cu­noscut pe prietenul mort — și amintirile lor sânt un pios oma­giu pentru memoria celui răpit cu violență dintre noi. Oameni politici din toate par­tidele, cărturari și scriitori care trăesc în afară de viața publică — au ținut să-și exprime regre­tele printr’o confraternitate de suferință. E o manifestație de prețuire pentru un mort — care nu poa­te fi uitat... și care nu trebue să fie uitat. ADEVĂRUL LITERAR FONDATOR AL V­­ELDIMAN 1888-1897 CONST MILLE 1897—1920 FONDAT IN 1893 Literar si Artistic 5 LEI EXEMPLARUL IN ȚARA IO LEI EXEMPL IN STRĂINĂTATE ram In amintirea lui Duca Sunt treizeci și mai bine de ani de când am întâlnit pe Du­ca pentru prima oară. Eram încă în serviciul diplomatic, lipseam din țară de mult și nu avusesem până atunci prilejul să-l cunosc. L-am întâlnit la Paris, într-o casă amică. Deși Duca nu se manifestase încă în viața noastră publică, personalitatea lui m’a impre­sionat îndeajuns ca să-mi aduc și acum aminte de toate amă­nuntele acelei întâlniri. O in­teligență vie, o cultură fină și o orientare excepțional de si­gură pe tărâmul problemelor sociale dar mai ales o „ținută” fizică și morală care contrasta cu apucăturile încă semi-orien­­tale sau semi-balcanice, sau se­­mi-occidentale — cum veți voi — pe care eram obicinuit să le constat la Cei mai mulți din compatrioții mei din acele vre­muri. Nu numai inteligent, dar ce­rebral până în măduva oaselor, tânărul Duca cu care am stat mult de vorbă mi­ s’a arătat plin de încredere — poate prea plin de încredere — în puterea practică a eticei raționaliste, care, după ce sedusese genera­­țiunile de la sfârșitul veacului al XIX-lea, începuse deja să fie pusă la îndoială, dar nu dăduse încă faliment. Așa cum l-am cu­noscut atunci, aproape așa a rămas până la ultima lui clipă. Patrimoniul lui sufletesc plă­mădit, ca la noi toți, din im­­pulsiunile nelămurite ale sub­­conștientului, din influența im­ponderabilă a tradițiunilor și a trecutului, din penetrațiunea năzuințelor prezentului — era de undă scurtă. Toată viața lui, Duca a fost un cerebral, iar nu un intuitiv. Această formulă dă cheia întregii sale activități po­litice. Iată de ce, poate, Duca nu a avut nici amici fanatici, nici adversari personali înver­șunați. L-am întâlnit pentru prima dată acum treizeci de ani, și de atunci, legați în afară de poli­tică printr-o prietenie trainică, i-am cunoscut mai toate gân­durile. Anii care treceau, eve­nimentele de covârșitoare im­portanță, aproape nu l-au schimbat. Devenise numai cu timpul mai puțin sigur în cre­zurile lui. Încrederea în sine în­suși, în puterea lui de concepție și de realizare, se cam sdrunci­­nase — și mai ales încrederea în alții. Intr’o lungă conversație pe care am avut-o împreună astă vară era gata să mărturi­sească falimentul democrației, un pas mai mult, și călca pe terenul dictaturii... Altruist cum nu am mai cu­noscut pe altul, Duca a dat tot ce a avut din belșug. Mica a­­vere pe care o moștenise a lă­sat-o fratelui și surorei în stă­pânire iar tot ce a câștigat în strălucita lui carieră a mers în alte mâini. Toată puterea lui de muncă, toate zilele vieței lui, acest cerebral desinteresat le-a închinat partidului lui. Onora­riile și situațiunile proeminente i-au venit fără ca el să le fi urmărit. Moare sărac și respec­tat — exemplu rar în lumea politică din țara noastră. Moare și amărât. A venit la mine după ce fusese numit prim-ministru; nu mi-a făcut impresia unui triumfător deși învinsese atâtea greutăți ca să ajungă unde ajunsese — ci mai mult a unui deprimat. Pă­rea cuprins de îndoială, înainte de toate fiindcă își da seamă de *?* s]a cale, dar probabil și fiindcă nu mai avea încrede­re deplină în puterea exclu­sivă a acelei etice care-1 ademe­nise în tinerețe. In potriva tu­­turor aparențelor, pe fatalul peron de la Sinaia a pășit un învins al vieții — poate numai un învins al iluziilor. O expli­cație, pentru lipsa lui de pre­vedere și de grijă în apărarea număratelor lui zile... E mare păcat de el. Pe lângă odiosul unei crime stupide, a­­tentatorul de la Sinaia ni se în­fățișează ca o crudă lovitură dată destinelor țării noastre. Eliberat de patimi, mai indul­gent în crezul său, devenit mai puțin cerebral și mai uman Duca putea de acum înainte să-și servească țara cu adevărat folos. E păcat de el, dar e păcat ȘT de noi și de țară. Câte le-am văzut de la moartea lui ne în­dreptățesc să o spunem sus și tare. . C. ARGETOIANU Primul Ministru al țării, șe­ful partidului aflat la cârma Statului, a fost doborît mișe­lește. Fapta este așa de neobișnuită în analele politice ale poporu­lui românesc, și atât de străi­nă de sufletul lui, încât și min­tea și inima de om, nu pot găsi expresie pentru a o osândi în­deajuns. ...Orice minte echilibrată re­fuză a concepe că s’ar putea făuri România Nouă prin asa­sinate după metode împrumu­tate din Balcanii antebelici. ...Moravurile unei lumi defi­nitiv condamnate, acelea să fi murit acum, — iar nu Ion G. Duca — omul — suflet bun, cinstit, distins... I. MIHALACHE Durerea simțită de mine prin dispariția tragică a lui Ion Duca este asemenea cu pierderea u­­nui frate. Înrudirea de suflet poate fi chiar mai strânsă decât înrudirea de sânge. Zece ani din tinerețea mea au fost o prietenie intimă cu scum­pul dispărut. Nu îmi vine încă să cred că e mort. Și nu-mi pot aduna gândurile și nici să-mi întăresc simțirea pentru a spu­ne despre el ce ar trebui și ce ași vrea, din multele și marile clipe ce le-am trăit cu dânsul, atât în luptele date pentru Con­stituanta din 1914 cât și în tim­pul neutralității și în clipele in­trării în război. Dar iată o frântură. In cursul războiului am luat și eu un trofeu. Unicul, înaintând cu armatele în Transilvania, am ajuns pe va­lea Buznelor în comuna Teliu. Populația maghiară fugise și cea românească fusese ridicată. Bătrânul preot Cojocaru, nu știu cum putuse să rămână. M’am dus cu el la școala din sat și acolo am luat o hartă a Transilvaniei, bine legată în pân­ză și însoțită de o dedicație am trims-o prietenului meu Ion Du­ca drept chezășie și ca simbol al viitoarei întregiri a neamului. El a fost foarte impresionat de aceasta și trofeul trebue să se găsească undeva printre hâr­tiile lui. Atâta amintire am luat din război și aceasta am ținut s’o dau celui mai bun prieten al meu de atunci. NECULAE LUPĂI Asasinatul lui Ion G. Duca va rămâne pentru totdeauna o cri­mă monstruoasă, fără pereche în cruzime. Ceia ce a provocat nu numai revolta dar a prilejuit și mila întregei lumi civilizate, a fost brutalitatea care a curmat zilele unui om de o factură sufleteas­că și intelectuală atât de fină și de o structură fizică atât de de­licată . Duca nu a înțeles nici­odată rostul violenței nici în vorbă, nici în scris, nici în fapte. Preo­cuparea de căpetenie în toată bogata și variata sa activitate era armonizarea intereselor chiar a celor mai contradictorii. Mijloacele și practicele vio­lenței erau respinse de firea lui chiar față de adversarii cari l-ar fi jignit. Adesea ori, după discuții fur­tunoase ,a fost văzut în parla­ment apropiindu-se blând și a­­fabil de aceia pe care cu un mi­nut mai înainte îi combătuse cu puterea argumentelor și ar­doarea convingerilor sale. Acum în urmă, cu prilejul ul­timelor alegeri, toți dimpreju­­rul lui își amintesc câtă stăru­ință și câte sfaturi a dat pentru ca lupta electorală să se desfă­șoare în condițiuni civilizate, căci, spunea el, opinia publică primind cu o vie satisfacție ve­nirea partidului național libe­ral, nu e nevoe de nici o sfor­țare pentru a obține majorită­țile necesare unei bune guver­nări. — „Simt că poporul are încre­dere în mine și apreciază inten­­țiunile mele”. Astfel rezuma el convingerea pe care o avea în însemnătatea misiunei ce i se încredințase. Pătruns de această chemare și înzestrat cu aceste însușiri, înarmat cu o putere de muncă nebănuită ,el era desigur omul politic predestinat a prezida o­­pera de reparare a nedreptăți­lor, a restaura ordinea și armo­nia în viața noastră publică. Ion Duca a fost nu numai un adânc cunoscător al probleme­lor politce și sociale, dar a fost și va rămâne un mare maestru al vorbirei și al scrisului. Un orator stăpân pe frază, de o limpiditate neegalată și care nu se lăsa nici­odată, în cursul cuvântării sale, să fie atras din­colo de intențiunile pe care le urmărea. A-l asculta și a-1 citi era desi­gur o plăcere de o esență supe­rioară. if:*?1 * însușirile de căpetenie ale spiritului său au fost claritatea și preciziunea și aceste însușiri îl desemnau ca pe realizatorul cel mai potrivit pentru așezarea organizării statului pe noi baze: simplificarea formelor și apara­tului administrativ, legiferare limpede care să nu se rătăceas­că în noi ane de articole confuze. Cu prilejul convorbirilor ce am avut de nenumărate ori îm­preună, atât înainte de întocmi­rea programului partidului cât și la hotărârea adunărilor pro­fesionale, vorbindu-i de această nouă înfățișare care trebuie dată vieței noastre administra­tive, el după câteva minute de reflecțiune mi-a declarat urmă­toarele: — „Aș fi fericit să pot înfăp­tui această mare reformă. Din toate sbuciumările noastre tre­bue să facem să iasă victorioasă ideia de ordine și de dreptate.” C. D. DIMITRIU I­n memoria lui loan G. Duca m L-am cunoscut pe Ion Duca și l-am apropiat zilnic, timp de 4 ani pe vremea ministerului Ion Brătianu de la 1914 în Bu­curești și apoi la Iași. Tânăr, de 30 ani abia trecuți, Duca era de o vioiciune extre­mă, de o vie și sclipitoare in­teligență, de o sensibilitate a­­proape feminină, de o curiozi­tate ce nu lăsa necercetată nici o problemă, de o simplicitate ce nu ascundea totuși, mândria omului dăruit în plin de D-zeu. Cultura se oglindea din bel­șug în vorbirea lui, iar distinc­­țiunea apărea, nesilită în toate mișcările și actele lui. In rela­­țiunile de toate zilele, Ion Du­ca era un om delicios, un tova­răș a cărui apropiere te lega ca un farmec. Aceste daruri în slujba unui strălucit talent, făceau din Ion Duca la tribună, un orator ce te prindea în farmecul unei vorbiri meșteșugite, în care cul­tura se întrecea cu o adâncă cunoaștere a evenimentelor. Claritatea, eleganța, o rară dis­tincție în ton, în formă, în ges­turi, o voce ce purta departe, făceau din el, o mândrie a tri­bunei, o podoabă a oratoriei ro­mânești. Nu-mi șterg din minte pe Ion Duca tânăr ministru al afaceri­lor străine, în Aprilie 1924 la Paris, la unul din dejunurile ce în fiecare Miercuri, prezida marele filosof Gustave le Bon , expunând în fața atâtor ilus­trații ale culturii franceze si­tuația din România: „bien bril­iant votre j­eune ministre des affaires étrangères”, îmi șopti Gustave Le Bon — iar prințul Roland Bonaparte, ce sta la ma­să în fața lui Gustave le Bon, replică surâzând „la valeur n’attend pas le nombre des a­­nnées”. Acest talent, această cultu­ră, cu o cinste fără pereche pu­se în slujba neamului, o mână criminală le-a răpus. VICTOR ANTONESCU I G. Duca și Cooperația Era la 1920. — Gândul meu era să pun Cooperația pe baze solide. Vroiam s’o sustrag in­fluențelor politice. Calea? O legiferare a cooperației la care să contribuie exponenții tuturor partidelor politice. Am făcut un ante-procet și am chemat in localul Casei de Credit a P. T. T. o sumă de per­sonalități car­e prin trecutul lor erau legate de Cooperație. De­legat al partidului liberal era I. G. Duca. Deși eram ministru titular am propus ca președin­te al comisiunii care trebuia să redacteze proectul pe I. G. Du­ca. Era ca un omagiu pe care-l aduceam aceluia care în 1907 a condus mișcarea băncilor populare din țară. Intre numele lui Spiru Ilardt și al lui Fotin Enescu trebuie citat numele lui I. G. Duca, în­­naintaș al mișcării cooperative, îndurerat am văzut în ulti­mul timp cum mișcarea aceas­ta eminamente generoasă, din pricina politicei, a trecut pe mâna oamenilor care nu aveau ■EMI BiBKia Bg I. G. Duca Ceiace pot spune astăzi de fo­stul meu președinte de partid este că ceiace am admirat mai mult la Ion G. Duca este extra­ordinara lui putere de sezisare a oricărei chestiuni și apoi pu­terea de precizare în câteva for­mule simple și clare, a ceia ce era esențial și însemnat. Pu­team expune oricât diferitele aspecte ale unei probleme: el asculta cu atenție pe toți, pen­tru ca la sfârșit, în câteva fra­ze lapidare, clare și perfect lo­gice, să determine o concluzie și să fixeze o atitudine de ur­mat. Nimic esențial nu era o­­m­is, nimic inutil nu era re­ținut. De aceia toți cei care am a­­vut cinstea să lucrăm sub­ con­ducerea lui, nu putem să nu admirăm extraordinara lui pu­tere de a înțelege tot, de a ex­prima clar și concis ceia ce a gândit și de a ne trasa cadrul general în care trebuia să lu­crăm și să ne documentăm. Inteligența lui pătrunzătoare complectată cu o adâncă expe­riență de oameni și împrejurări îi îngăduia să ne domine întot­deauna și să ne conducă pe drumul cel drept, care ne-a dat atâtea izbânzi politice și morale. VICTOR SLAVESCU, nici în plin nici în mânecă cu cooperația, nici cu sufletul ei. Mișcarea cooperativă care în aparență ar fi o mișcare mate­rială, este o mișcare de ordin moral în prim loc. Dovada că deși mizeria se întinde și deși cooperația răsa­re pentru îmbunătățirea mate­rială a claselor muncitoare, tre­bue totuși o anumită stare mo­rală, pentru ca să poată prinde. Suferim din pricina scumpirii celor necesare vieței, interme­diari între producători și con­sumatori apasă traiul acestora din urmă și totuși... Cooperația nu intervine ca salvatoare a claselor obijduite. De ce? Lipsa de pregătire morală a claselor muncitoare. Iată de ce I. G. Duca era o garanție pentru mișcarea coo­perației din țară. Reînviind trecutul lui în direcțiunea acea­sta, sunt sigur că ar fi contri­buit la renașterea mișcării coo­perative care acum mai mult ca ori­când are nevoie de su­flete generoase. Ca unul ce am lucrat în coo­perație în epoca ei de înflorire și am avut norocul să dețin pentru întâia oară departamen­tul Muncii, care avea coopera­ția în grija lui, așteptam să vie ziua când guvernanții să se preocupe de problemă și cu alte gânduri decât acelea de a găsi ocazia să plaseze partizani, străini de idealul mișcării, de rostul ei. In arta plastică sunt anumite puncte din care un tablou poa­te să fie privit. Nici prea sus, nici prea jos, nici prea departe, nici prea a­­proape. In viața politică nu știu dacă există vreun punct fix de unde viața unui om poa­te fi privită pentru a ne face o ideie justă asupra existenței lui. Iată de ce m’am ferit de a face alte apreciațiuni asupra vieții lui I. G. Duca, fostul prim ministru, care adesea îmi repe­ta — după ce fa ce făcusem pen­tru familia regretatului Geor­­gel Mârzescu: — M’am convins de sufletul tău! Alesele calități de elan, ge­nerozitate, independență, carac­ter și umanitate, sunt condiții e­­sențiale pentru a fi în fruntea mișcării cooperative. S’a prăbușit o nădejde care o aveam că aceste daruri ale cooperatorului vor fi puse în­tr’o zi, în slujba țării. GR. TRANCU-IAȘI t

Next