Adevěrul Literar şi Artistic, iulie 1934 (Anul 15, nr. 708-712)

1934-07-22 / nr. 711

ANUL XIII — SERIA II-A NR 711 DUMINICA 22 IULIE 1934 Pentru morți Pomenirea lui Emil Gârleanu, fostul ofițer de marină, care ca Pierre Loti, Claude Farrère și Jean Bart, s’a trezit intr’o seară de revers ie pe bord, cu spuma talazelor în călimară, ne aduce aminte o seamă de scriitori încă de eri și încă de azi, trecuți, ca și el, dincolo de viață. Ei au fost cottimporani cu noi, mai vârstnici sau mai tineri și prieteni sau, cum ne măgulim deșertăciunea, adversari, dacă este măcar adevărată existența unei adversități reale între cărturarii peticelor de manuscris, bolnavi deopotrivă de aceeaș suferință și de aceleași nădejdi, ne-a mai rămas din toată ființa lor terestră și solară numai umbra de zinc și sunetul imaterial și ciudat al vocii, absorbit aproape și el în vasta tăcere. Dintr-un timp, în planul fotografic al amintirii, portretele încep să semene între ele și să se confunde, ca o povestire a ultimei asemănări dintre oameni, după ce, filtrate prin țărână, chipurile au dispărut, ca un al doilea suflet, de carne. Gârleanu purta mustața lui neagră, încovoiată cu scârlionți și poetul Anghel, care a ucenicit între florile unei grădini din preajma vechii Mitropolii cu zăbrele împădurite, ne mai prezintă o frunte intelectualizată romantic, împachetată în vine și noduri și un barbișon. Iată-l pe Iosif, o figură fără vârstă, cu pielea roșcovană și copleșită de o invincibilă tristețe. Pe lângă Cișmigiu, pălăria respectuoasă saluta silueta abstractă a lui Gheorghe Coșbuc, scufundat în studiul limbilor vedice și al astronomiei. Ultima oară, pe Baké Chendi l-am văzut pe bulevard, încurcat în romanul unei umbrele, pe care i-ar fi ascuns-o cineva. Dar capul cel mai frumos din cele câteva generații întâlnite pe marginile războiului, aparținea unuia din monumentalii Hodoși, lui Ion Gorun, un literat prob și un enciclopedist. Ei încă din viață nu mai semănau cu ceea ce fusese fiecare orientați către deslegarea unanimă prin avatarul portretelor succesive. Acum când ne gândim la ei, colaborarea pământului răzbește timpul cu emanația lui corozivă și-i reduce în jocul de sticliri al vieții continuat, la un contras. Bățul lui Hamlet, scormonind cimitirul suvenirii, lovește în cranii uniforme, cutiile goale ale unei substanțe. Cei mai mulți au murit de tineri, dintre scriitori. Trecerea de la sapă la pană ne-a fost 50 de ani funestă. Tatăl încă nu știa să iscălească de tot și fiul înainta sărind, până la Paul Verlaine, Claudel și Gide și pe la 30 de ani se arăta decapitat, vizibil numai până la guler, de un fenomen care n’ar trebui să se mai repete cu genialități de 18 ani și cu decalări de 25. Rezistența și biruința colectiv pe poziție, e un fenomen abia recent, al unei generații aflate în jurul unei cifre de 50 de ani, vârstă acordată mainainte în literatura franceză numitului „jeune debutant”. Sadoveanu, Rebreanu, Stere, Iorga, Cocea, Galaction, toți acești domni și alții câțiva, în activitate permanentă științifică și literară și refuzând gloria pensionării pentru limită de vârstă, fac parte din întâile generații izbutite compact. Au trecut poeții, prietenii și adversarii dar ei au lăsat ceva mai durabil și mai puțin coruptibil decât un portret, câteva cărți, în care se găsesc însuflețitele oseminte. Flacăra lor se face uneori mai palidă, uneori mai alburie sau mai albastră, descrește și sporește, în rugurile cerului bat rândurile slobode, ale apelor, ale uscatului și ale pustietății. Este o legătură de consecință între scriitorii aceleiași limbi, ori fiecare din ei trebuie să parcurgă circul văzduhului ca o ață de păianjen scurtă, de sine stătătoare și pieritoare, în călătorie? Un timp nu este explicat printre altul și un artist nu datorește nimic artistului precedent, fie el oricare? Alămurile cuvântului, frecare din Sâmbătă în Sâmbătă, n’au ajuns la licăririle cristalului și la evocarea unei similitudini de aur, fără această repetire, și ele păstrează în oglindirile lor interioare căutătura atentă a tuturor lucrătorilor de suprafețe line, rezolvată în lucrul indefinit... T. ARGHEZI Regatul Saba Cu ocazia unui raid deasupra ruinelor din Sudul Arabiei, vestitul regat Saba a fost readus la actualitate. Acest antic regat din vasta Arabie, situat în actualul temen — vechea Arabie Fericită — este foarte puțin cunoscut din cauza dificultăților de a pătrunde acolo. Exploratorii moderni Chiar, fără protecție serioasă, sunt invariabil condamnați la moarte. Despre regatul Saba aflăm din vechiul Testament. Prima carte a regilor ne-a lăsat o încântătoare povestire despre regina din Saba, venind din îndepărtata Arabie să întâlnească pe vestitul rege Solomon. Date istorice regat avem din asupra acestui inscripțiile locale zise sabeene sau himarite, din autorii clasici și chiar din inscripțiile asiriene. Cele mai vechi informațiuni sunt din secolul al VIII-lea înainte de Cristos. Cucerirea abisiniană în 570 puse sfârșit acestui regat. Romanii au cunoscut Arabia Fericită și au încercat o expediție, dar fără rezultat. Primele tentative de explorare datează din secolul al XVIII-lea. Avem relații interesante de la Jean de la Roque (1760) și de la T. Arnaud (1843) care au înfruntat moartea și au trecut prin mii de primejdii în expediția lor. In 1870, Joseph Ilalevy , s’a strecurat îmbrăcat în haine sărace; a fost totuși supraveghiat și expulzat, dar a adus 685 de inscripții. Mai urmează câteva expediții la diferite date și în fine cea recentă de tot a lui Rathjens și von Wissman. Arta vechiului destul de barbară: lemen este idoli grosolani, plăci comemorative reprezentând un șef pe cămila sa, sau o scenă din banchetele funebre. O nouă expediție franceză este gata să aștepta decât pornească. Nu se consimțământul celorlalte puteri interesate. T. ARGHEZI * FONDATOR Î^SETELDIMAN IAT^o FONDAT IN 1893 l CONST. MILLE’897-1920 Din viata — si din care Dinu Brătianu Brătienu au avut prestigiu. Unii i-au respectat pentru chipele ce puteau face. Alții s'au temut de dânșii — pentru un eventual rău... Dar nimeni nu i-a iubit. D. Dinu Brătianu s’a ținut, până de curând, intr’o rezervă politică. Vorbea rar in parlament, și numai in chestii de specialitate — izbutind să irite pe toată lumea, prin francheță și brutalitate. Iată-l insă in fruntea partidului liberal! Eșit dindărătul comptitoarelor, d-sa s’a situat pe primul plan al politicii. El, omul realităților și al socotelilor exacte, s’a trezit in mijlocul combinațiilor și tranzacțiilor de tot felul A apărut ca o personalitate. Om dintr’o bucată, legat de-un trecut și de-o tradiție.— d. Dinu Brătianu a scos desubt tarabă, nai sânt — se vad amenințate. Va pândește de undeva dictatura, care preocupă nu numai politica, ci și cultura țării. Beții atunci d. Dinu Brătianu cadrat în acțiune. Figura-i sumbră vine parca din trecutul partidului său — din epoca doctrinei și a ideologiei. El a șters, cu creionul roș onturile dinainte. Și — posedat de un spirit de altădată — ace, cu hotărire, un gest demn ifrajic. Avem impresia că se manifesă o voință neșovăelnică, o coningere mai tare decât convingerea unui om, respectul parca pentru executarea ad itteram a unui testament lăsat de părinți Cultul părintesc, păstrat cu intenie în casa Brătienilor Ionel Brătianu și a gospodării nu numai țara după programii tatălui său, dar și-a organizat și Florica conform cu planul acestuia), — acest cult cuprinde și respectul pentru Contituția care intră in inventa miării. După cum împrejurările erează adesea pe eroii tronului — împrejurările fac uneori, ca’n cazul de față, un on politic cu rol istoric... dintr’un administrator delegat al uneocietăți anonime. D. Dinu Brătianu joacă, ci onvingere și prestanță, acest ol istoric, aporturile Cu toată simplificarea toalei feminine, cu toată intimitaea sporturilor și cu toată goiciunea dela ștranduri, — fetele plâng că nu-i impresionează pe băeți.. cât străbunicile lor perdute in malacoluri, pe bărbații aceia posomorâți de odinioară... Realitatea — care de cele ma multe ori nu corespunde aștepărilor —• nu emoționează prin ceiace realizează, ci prin ceiaci promite. Un decolteu discret la ă drum liber imaginației spa laradisuri nebănuite. Pe când goliciunea nu pune în mișcări maginația... A dispărut poezia discreți din jurul femeilor? Intr’adevăr, — dar vina cădi asupra lor... fiindcă tot ce laracteristic și particular e a mm în văzul public. Asupra acestei chestiuni atinsă cuvântul colaboratoarele paginii ,,Lumea-Capitala”. Specializare La dispensariile pentru controlul prostituatelor — vine regulat o bătrână cerșetoare, car s-a specializat în meseria-i pra Ucată în acest mediu. Afacerile îi merg foarte bini Ea se vede zilnic în epoca t de glorie: tânără, frumoasă, cochetă... Iar prostituatele îi întind repede pomana — de feema viitorului, să nu ajungă ele ca dânsa. Și în acest caz să se găsească cineva, atunci are să le ajute... M. SEVASTOS Silueta Prin gând mai trece amintirea te Ca un fum iluminat pe care Boarea serii îl transfigurează Intr’o rugăciune cu icoane. Visul meu de-odinioară, Mort, trece’n serile de vară Intr’o navă a unui nor de ăra*... Spre Apus. Cel din urmă nor... Tot ce-a fost e dincolo de iunie, Numai umbre și lumini, — Fâlfâiri neînțelese pe de-asupra mea Uneori și-acuma amintirea ta tot mai stările în mine, luminoasă, Ca un clar de lună ce’n cadrul ferestrii S’ar mișca încet, Ireal și straniu de tăcut și de discret Noaptea’ntreagă pe covorul din odaea mea Și-ar dispare, ca strigoii, dimineața. Noaptea are-atuncia transparenți de apt Și te simt pe tine, pe aproape. Ești undeva Cu toată veselia ta Și cu-ale tale tristeți mute, Și în sala asta când mi-i dor Și când cel din urmă nor Își duce nava cu amintirea mea. DEMOSTENE BOTEZ j. 5 LEI EXEMPLARUL IN ȚARA 10 LEI EXEMPL. IN STRĂINĂTATE Imperialism . Observațiile asupra vizilor se pot aplica și la indinacțiuni, învățămintele cele mai temeinice ni le dă istoria. Darcă întoarcem privirea spre un Ireafț nu tocmai depărtat, vei că — după războiul franco-german din 1870 — tratatul i fie la Versailles, crease o Germanie nouă, cu un aliaj ciudat și complex de energii moderne — intelectuale și materiale — făcând din această țară o putere al cărei sistem de educație devenise un exemplu de imitat atât pentru prietenii cât și pentru adversarii ei. Totuși, iată cum un scriitor contemporan din cei mai autorizați. Wells, în schițarea sa destul de documentată a Istoriei Universale, face analiza critică a evoluției sufletești a marilor puteri, de la 1871 până la cataclizmul războiului mondial, , arătând cum spiritul imperialist, pornit din Germania, a cuprins lumea întreagă, „Psihologia națiunilor e - știință încă rudimentară — zic - ce Wells. Psihologii abia au început să studieze pe individ ca cetățean. Dar e de o însemnătate incontestabilă, pentru cei cari studiază Istoria Universală, să reflecteze asupra educației mentale a generațiilor de Germani, crescute după biruințele din 1871. Toți Germanii erau — firește — plini de succesele sdrobitoare câștigate în timpul războiului, amețiți de a fi trecut așa de repede de la o lipsă relativă, la bogăție. N’ar f fi fost oameni dacă nu s’ar fi [ lăsat să fie copleșiți de vanitatea patriotică. Un învățător, un ’ profesor, i’iare nu preda sau nu propovăduia în toate ocaziile— ’ prielnice sau neprielnice — superioritatea națională, morală, intelectuală și fizică a Germanilor asupra celorlalte popoare, care nu exaltau cultul lor extraordinar pentru război și pentru dinastie, care nu afirma că erau destinați să guverneze lumea, era un om isprăvit, căruia nu-i mai rămânea decât sau să piară sau să trăiască în obscuritate. Tot învățământul istoric al Germanilor deveni o imensă întreprindere de falsificare a trecutului. Toate celelalte națiuni erau reprezentate ca sărace cu duhul sau în decadență. Prusienii erau șefii și regenerăratorii omenirii. Influența noilor doctrine imperialiste se resimți în deosebi cu putere — mai întâiu în Anglia, unde — cum spune Wells — spiritul poporului nu era pregătit suficient ca să poată resista unei influențe intelectuale venite din afară. 9 Sub farmecul imaginației orientale a lui Disraeli, care făccuse din, Victoria e împărăteassă, poporul englez se lăsă pe , nesimțite să fie condus spre mirajul imperialismului modern. Noul imperialism britanic își găsi poetul aspirațiilor sale în Rudyard Kipling. Presa ieftină îl susțin de asemenea. In Franța, imperialismul aparținea unui tip mai puțin autoritar ca cel din Germania. De altfel, el se intitula „naționalism” mai curând decât imperialism și era aplicat prin apeluri la mândrie patriotică, combătând pe socialiști și pe raționaliști, care căutau să intre în contact cu elementele așa numite rezonabile din societatea germană. Italia a fost de asemenea atinsă de frigurile imperialiste. In 1911 ea declară războiu Turcilor și anexă Tripoli.. Imperialismul se întinse apoi și în Statele Balcanice. Regele Bulgariei, Ferdinand, luă titlul de țar, iar dinaintea prăvăliiilor din Atena, se afișau hărți — traducând visul unui mare imperiu grec în Europa și Asia. In 1913, Serbia. Bulgavia. Grecia se aruncară asupra Turciei, deja slăbită prin războiul cu Italia și o goniră din toate posesiunile sale occidentale, afară de teritoriul dintre Adrianopol și Constantinopol. Apoi, la sfârșitul aceluiaș an, se luară la ceartă pentru împărțirea prăzii. România intră în joc și contribui la slăbirea Bulgariei. Marile puteri imperialiste: Austria, Rusia, Italia priveau cu atenție conflictul și se supravegheau reciproc. In Rusia, care rămăsese în urmă cu transformările de ordin politic și social, unii scriitori ca Dostoievski concepuseră un fel de imperialism mistic întemeiat pe ideea Sfintei Rusii și a misiunii sale în lume. Dar această noțiune nu pătrunsese încă destul de adânc în spiritul maselor. Dovada a făcut-o revoluția de mai târziu, pe care nimeni n’o prevăzuse. In Statele Unite, spiritul imperialist se arătă mai pronunțat după războiul cu Spania, atunci când locuitorii din insulele Filipine cerură imediat libertatea complectă și opusera rezistență armatelor americane. Punctul de vedere al președintelui de atunci Roosevelt cu privire la ocuparea unor insule scoate în evidență tendința imperialistă a marii republici americane. Și iată cum boala imperialismului, pornită din Germania, s-a întins la toate popoarele în anii care precedară tragedia din 1914. Toate marile puteri ale Europei erau atinse în acest an de un naționalism agresiv și alunecau spre războiu. Guvernul din Germania conducea danțul — închee Wells — și tocmai această țară căzu cea dintâiu în puț și deveni un grozav exemplu, pe care cei ce au păcătuit alături de ea nu pot decât să-l blesteme. Suntem prea aproape de evenimente, ca să le putem judeca într’o măsură dreaptă. Dar chiar atunci când perspectiva timpului o va îngădui și istoria imparțială își va spune cuvântul autorizat — dacă împrejurările vor da dreptate părerilor lui Wells — cine va putea susține că doctrina imperialistă a putut porni din simțul realității, când ea a condus — împotriva tuturor prevederilor — la cel mai fioros dezastru prin care a trecut omenirea? I. A. BASSARABESCU Portretul lui Cicero Un arheolog german crede a fi recunoscut într’un bust dintr’un mic muzeu provincial — Acireale (Sicilia) — portretul lui Iuliu Cezar, pentru care acesta a pozat și care este mai puțin stilizat, mai veridic decât toate busturile cunoscute ale dictatorului. Acireale, cetate ionică, situată pe coasta vulcanului Etna, este celebră prin colecțiile ei antice. In timpul cercetărilor n>uoi colecții de monede, savantul german a descoperit bustul într-un colț al muzeului. Opera a fost regăsită acum 200 de ani și a trecut succesiv drept bustul unui faun, apoi drept chipul lui Cicero. Savantul german scrie: lucrarea este brutal realizată și puternic individuală, făcută de un veritabil artist, un Grec probabil. Expresia complexă a figurii marelui împărat e redată întocmai: orgoliu, ardoare, dispreț, privire crudă și tristă, cu tendință către hilaritate.