Adevěrul Literar şi Artistic, septembrie 1935 (Anul 16, nr. 769-773)
1935-09-15 / nr. 771
1 i Anul XIV — Seria II — Nr. 77 . Duhiinî că 15 Septembrie 1935 • Jijf . Litterar =__ ___.. HR M mm m — si Artistic FONDATOR AL’ V> BELDIMAN 1888—1897 S FoNDAT IN 1899 CONST. MILLE 1897-1920 I S3 5 Lei Exemplarul In țară 10 Lei Exemplarul In sfrcincîaîe DK Licăriri în abis! S’a stins acela care purta făcrioara peste adâncurile fără fund ale haosului de azi, Henri Barbusse, unul dintre cei care au crezut în puterea verbului, pe care-l stăpânea cu mână de maestru. Născut în 1872, ginere al lui Catulle Mendès, el făcea parte din generația celor ce au căutat să dezlănțuie puterile oarbe ale instinctului, de sub conducerea rațiunii, pentru ca, redând lumii natura haotică dinainte de creațiune, să o reînvie, preînoind-o, din această turbare frământare, prin puterea verbului. „La început era Cuvântul și Cuvântul era Dumnezeu”. Din turnul de ivoriu, în care cisela forma și rafina senzația, Barbusse a fost aruncat în Infernul Focului. In flacărele sinistrului cataclism i-a apărut viziunea timpului și l’a atins durerea oamenilor... Și atunci un văl i-a căzut după ochi și a început a vâsli cu desnădejde în lumea forțelor oarbe, cărora se închinase, în tinerețe, spre slaba, dulcea dar sigura licărire a minții omenești, lucida cărare a rațiunii... „Cei care știu, să meargă să deschidă ochii celor orbi la minte”. Ce suntem noi, generația de azi, ce am făcut cu munca și sacrificiile noastre? Am lucrat, ca niște sclavi: „timp de cinci ani, șapte mii de oameni au fost uciși pe fiecare zi, căzând ca niște lucruri neînsuflețite în plină tinerețe!” Pentru ce? Pentru ce aceasta? 13 milioane de morți și miliarde de pierderi și cheltueli, în afară de încă 10 milioane morți, răpuși de boalele și mizeria adusă de el, fără a mai vorbi de cei ce i-au supraviețuit „cu moartea’n măruntaie” Toate aceste sacr’ificii le-am făcut pentru ce? Pentru ca să se ridice câțiva lași, acei fii de bogătași ambuscați, care apoi au cules laurii și onorurile războiului, pentru că s’au agățat de plăcerile vieții și de fericirea de a trăi, pe când gloatele de soldați, chiar mutilați și bolnavi, erau împinși spre măcelărie... Războiul a creiat pe față dreptul minciunii, după cum a creiat și acea înfiorătoare îmbogățire de pe urmele războiului. Cifrele la care urcă această scandaloasă bogăție, ne spune Barbusse, se socotesc cam în felul următor: 70 miliarde în Franța, armatorii englezi au câștigat numai în primele 31 luni ale războiului 15 miliarde. Comitetul de anchetă al lui Board of Trade constată că industria de lână a țesătorilor englezi a avut dividende de 3903 la sută! Cât despre proprietarii de mine ai Marii Britanii, câștigurile lor nu au nici o margine, iar acestea nu sunt decât amănunte din imensa grămadă a faptelor. Și pe când acești teribili paraziți ajung pe culmile vieții noastre sociale, totul se descompune în viața statelor, în cheltuelile publice conduse cu nerușinare și după plac. Pe când nu se ia nici o măsură împotriva tuberculozei, a alcoolismului, a locuințelor nesănătoase și pe când instrucția publică are un buget rușinos, se deschid credite de milioane, de sute de milioane, pentru un palat al Expozițiilor sau parcuri și alte fantazii nebunești. — Astfel, toate instituțiile de stat sunt luate rând, pe rând în cercetare, în cruda lumină a unei critici acerbe, neobosită și necruțătoare. Tratatul de la Versailles, ca și atitudinea față de Germania aliaților, au menținut în ascuns pentru interese de clasă, imperialismul german, spiritul de revanșă, i-au îngăduit înarmarea și o poliție înarmată care e de fapt o nouă armată. Dacă Anglia și Franța ar fi impus cu adevărat Germaniei o dezarmare reală, nu ar mai fi fost războiu, toate celelalte națiuni ar fi dezarmat. Pedeapsa însă se apropie. Mergem la faliment, la foamete și la năruire... Cuvintele profetice rostite acum 15 ani, s’au realizat pas cu pas. „Relele și cataclismul nu vin dela oameni, ci dela lucruri”, zice Barbusse. Atins în adâncurile vii ale ființei sale de scânteia apostolatului, problema salvării din lumea aceasta „fără axă și fără valori”, îi apare lui Henri Barbusse ca o poruncă a destinului. El se întoarce pe drumul Canossei, la rațiune și ordine spirituală: „Contrastul teribil,care e între realitate și adevăr se datorează realității, nu adevărului. Concepția cea mai idealistă este de fapt cea mai realistă, pentru că e complectă și armonioasă, fără lacune și fără confuzie, pentru că e un tot și un sistem!”. Nu există, zice el, decât două alternative, dreapta și stânga, în bătălia socială. Ele nu sunt de forță egală. A menține ceea ce există e mult mai comod decât a schimba. Unul din aceste două partide are nevoie de curaj, de îndrăzneală, celălalt nu are nevoie decât de pasivitate. Să ia deci bine seama cei ce stau la îndoială, șovăitorii, evoluționiștii, reformiștii! Ei sunt adevărata primejdie a mersului înainte al omenirii. Ei sunt cei ce amăgesc lumea în teorie ca și în acțiune..Clipa decisivă este acl Címul de conștiință și de bună credință trebuie neapărat să aleagă... Și iată-l pe acest poet, pe luptătorul din tranșee, care a suferit mii de morți în durerile și moartea fiecăruia din camarazi, păstrând până la urmă nădejdea că atâta suferință, atâta sacrificiu și atâta sânge vărsat din inima celor mulți, va duce până în cele din urmă la dreptate, la o lume fără războaie și fără exploatarea lor de către cei puțini. Iată-l acum când i s’au deschis ochii și a văzut geana zorilor, luându-și toiagul și plecând ca un nou Don Quijotte, măreț și piorabil, în lupta împotriva ignoranței, nenorociților, a celor mulți „care se înșeală până la suferință, până la nebunie și la sinucidere”. Ca porumbița albă a spiritului și idealului nemuritor au zburat atunci manifestele grupului Glore în toate unghiurile lumii. Unii au zâmbit cu ironie, alții au tresărit fără putere de a se înălța până la ei. ______ (Continuare in pag. O-a) ______HENRI BARBUSSE_______ George Lövendal Chip de țărancă 1 Circenses Reprezentația fusese Alcătuită cu’ngrijire, Iar animalele alese Cu rost de mare ’nsuf telire, ’ Gladiatorii de-opotrivă Crăpau în ei de forță nouă, Și ’nfățișarea lor masivă Era de cedrii grei de rouă. Maimuțele și măscăricii Înveseliseră pe gloate, Și glumele ca licuricii Sclipiseră de spirit, toate. Au început apoi să apară Din pivnițele zăbrelite Destinderile’n arc de fiară Cu svârcoliri înebunite. Băgeau o clipă la lumină Și se aruncau, săgeți, în urmă Cu sigură și cu deplină Pornire spre măcel în turmă Hiene, tigri, lei, pantere Și crocodili veneau grămadă, Și sângele lor din artere Țâșnea de peste tot cascadă. Urlau grămezi de carne ruptă Cu desnădejde de pe oase, In spasme crâncene de luptă Și de rostogoliri hidoase. Mulțimile aclamau cu buze Îngălbenite de ’acordare Învălmășelile confuze . De răgete și disperare Au scos apoi din cuști afară Și elefanții cât stejarii Și i-au lăsat din jos pe scară In poarta răvășitei aici Au întreprins un pas agale Prin vaerul arenei calde, Dar lacurile ancestrale Le-au înflorit in ochi smaralde Instinctele lor împăcate Cu sine’n limpezire rece ROMA S’au clătinat întunecate De-a presimți ce se petrece. Priveau ca stâncile ’nainte Cu capetele neclintite La revărsarea’pei fierbinte A bestiilor îndârjite. Se pomeneau cu lei sub burtă Și cu panterele’n spinare Și printre hoiturile turtă. Incăerați cu ’nverșunare S’au strâns atunci toți laolaltă Cu labele ’nmuiate ’n sânge Și, semn de rugăciune ’naltă. Au început în ei a plânge, N. DAVIDESCU * 1i ma PUSTIA Din lumina poieniței se vedeau întăiu frământările pădurii. Cele dintăiu brumărele schimbaseră culoarea frunzișurilor. Pe alocuri erau tonuri de aramă, prin alte părți coroane de un galben palid. In șesuri lungi, se amestecau pârloage, cu șiraguri de porumbrei și cu fânețe uscate, până într’un zăgaz de negură, la Prut. Vântul se umflă zvonind, cu o înfiorare aspră și stropind ploaie. —• Unde-i locul care se chiamă Bour? —■ Asta a fost spaima mea, duduie. Locul e aici în preajmă. Văd că în el nu-i nimeni și m’am liniștit. Ile s’a sfiit să vie așa de aproape. Vezi mata, duduie, băt dincolo de marginea din vale a pădurii, subt o movilă, la un copac rotat? învăluie vântul un pămătuf de fum. Nu se arată nicio mișcare. Acolo este un adăpost de unde se văd toate cât cuprinde ochiul. De nicăieri nu se bagă de samă ascunzișul. Tocmai acolo trebuie să fi pogorît domnu doctoraș Luca. Aici la Bour a avut Siminicaru alte întâlniri care n’au să mai fie niciodată. O dragoste și o primăvară, atâta este pentru fiecare viață. Simioana Ignea întoarse calul și potrivi poclada din pancraș. Domnișoara priveghea singurătățile. Nici fumul nu se mai zărea. Era o pustie cum nu văzuse niciodată: veninul ei îl simțise numai în anume gol de spaimă al unui vis de febră. O singură pasere cenușie, căreia nu putea să-i dea muxre, va uica cu repeziciune din văi pe valul pădurii, când cunoscu ființe străine, se abătu într’o latură, lăsând în urmă un țipet straniu. Intr’adevăr acolo la pădure7iul rotat, coborâseră doctorul Luca și vătavul Păun. Locul se chema Vatră. Nici ciobanii nu ajungeau până la el, ori îl ocoleau, nici flăcăuașii din sat, când scoteau, în nopțile de vară, caii la păscut. Respingerea care o aveau pentru cotlonul acela nu era datorită nici vreunei anume cunoștinți, nici vreunul eres. Se întâmplase să fie în preajmă, întăii, săruturi în jurul dâmbului, apoi mocirle negre. Copiii din sate vorbeau și de sorburi în acele mocirle, înfricoșându-se unii pe alții. Intre pășuni și mocirle creșteau în anii ploioși bălării mai nalte decât omul. Ca să nu se putezească in desimea lor lupii, ciobanii le pârjoleau, însă focul nu le putea niciodată mistui în întregime. Și copiii cu caii și ciobanii cu oile se simțeau cu totul departe și despărțiți de toate în acea întindere scitică. De câtăva vreme, după războiu, erau câteodată stârniți din tihna lor de paserea Roc, pe care o cunoscuseră străbunii lor din adâncimea vieții. De mii de ani pajura cu clonț de fier se prăpădise; acuma prindea să se arate iarăși subt nouri. Sprijiniți în bâte, dădeau capul pe spate și priveau acea trecere fioroasă, după care invectivau pe loc într’un chip special. De fapt absurditatea sudălmii — preferință amoroasă imposibilă — nu era decât o manifestare de admirație pentru minunile diavolului. Vătaful Păun lăsă calul în voie printre mocirle. Animalul călca atent pe spinarea de pământ bătut, sprijinită pe alocuri de țăruși îngrădiți. Doctorul urma după slujitorul său, își pipăi în buzunarul din dreapta al măntării pistolul automat și-i înlătură piedica de siguranță. Nu vedea încă nimic. In dosul pădurețului movila avea o surpătură circulară dedesubt. Pământul vegetal de deasupra, stăpânit de rădăcini și de ierburi, alcătuia un fel de streșină . Fragment din Paștele Blajinilor, ce Mihail Midoveanu deasupra surpăturii. Subt acel codru ardea un foc slab de spinării. Așteptau, cu spatele răzimate în mal, trei oameni. Unul din ei pârjolea la flăcări bucăți de slănină în țepușă de lemn. Din când în când ridica țepușa, ceilalți doi trăgeau cu degetele bucățile insulicau repede, mozosindu-le și clămpănindu-le, suflând în acelaș timp aburi de foc prin colțurile gurii. Când se arătă boierul, hoții depuseră pânea lângă vatră; cel dela jăratic înlătură țigla; lustrei pășiră de subt mal. Armele rămăseseră în adăpost. Caii, mai încolo, cap lângă cap, cu șeile pe ei, aveau trăistele cu grăunțe trecute pe după urechi. Cel mai tânăr era Siminicaru. Purta mintean de pănură, sură, căciulă, opinci și chimir. N’avea nicio podoabă, ca să nu fie cu nimic deosebit de oamenii de rând care trec pe drum ori pătrund într’o crâșmă. Se arăta bărbat voinic. Fruntea îngustă era încrețită ca de o sforțare și-i covârșea cu mult ochii, care apăreau mici și iscoditori. Avea o mustață sură ca să-l facă să pară mai tânăr decât era. Cei doi tovarăși dovedeau, prin culoarea întunecată a pielii, o obârșie neîndoielnică. Păreau mai în vârstă decât Ile Siminicaru. Cea mai mare osebire de căpitanul lor o aveau prin straiele strâmte, adunate de la negustori de vechituri din târguri. Acest port lămurea și vechea lor meserie de artiști. Păun vătaful ii cunoștea foarte bine. — Măi oamenilor se miră el. Voi sânteți Lascarache Larion și Moise Udilă. Când ați zvârlit în șanț cobzele? Bandiții negri păstrară o tăcere respectuoasă față de boier. — Cât stau subt mâna mea, sunt bărbați viteji, îi recomandă pe Siminicaru. După aceste vorbe, adresate vătafului, se mișcă din loc și se descoperi. Doctorul Luca descălecase. — Cucoane, grăi Siminicaru, am primit ordin că doriți să mă vedeți. Vătavul Păun îi atrase luarea-aminte, înălțând un deget. — Bresle, ascultă ce are să te întrebe boierul. Doctorul Luca găsea că un stăpân de pustie s’ar fi cuvenit să aibă o atitudine mai pitorească. Siminicaru îi apărea în același timp, și prea modest. Bătrânul Păun socoti nemerit să mai facă o reflecție, înainte de începerea sfatului, pentru ca să nu mai fie nicio îndoială asupra calității și drepturilor fiecărui puteri. . — Are lupul obiceiu înțelept, zise el fără să se adreseze nici uneia din părți, că nu bântuiește locul unde și-a ales sălaș. Siminicarulâse tăcut, arătându-și numai dinții. — In privința asta, mărturisesc că n’am păcătuit întru nimica, zise el. — Ascultă Ile, vorbi cu îndoială, boierul cel tânăr. — Da, cucoane, așa mă chiamă. * — Ascultă Ile, și răspunde fără înconjur și cu dreptate. — Da, cucoane, spuneți-mi numai despre ce-i vorba. — Ți-a trimes un anume răspuns vechilul de la Movileni? — Nu mi-a trimes nici un răspuns, cucoane. — N’a venit la tine unul Gligore al Săfticăi? — Gligore e borfaș de rând, cucoane. Nu cutează să se înfățișeze în ochii mei. — Ar putea veni cineva de-acum înainte ca să-ți propune acea afacere a lui Gherasim Tulbure de care am aflat noi. Să prăzi pe cucoana de la Movileni... — Domnișoara cea tânără? Dar de ce să fac eu asta? Urmați la pag, U»a