Adevěrul Literar şi Artistic, septembrie 1935 (Anul 16, nr. 769-773)

1935-09-15 / nr. 771

1 i Anul XIV — Seria II — Nr. 7­7 . Duhiinî că 15 Septembrie 1935 • Jijf . Litterar =__ ___­.. HR M mm m — si Artistic FONDATOR­­ AL’ V> BELDIMAN 1888—1897 S FoNDAT IN 1899 CONST. MILLE 1897-1920 I S3 5 Lei Exemplarul In țară 10 Lei Exemplarul In sfrcincîaîe DK Licăriri în abis! S’a stins acela care purta făcrioara peste adâncurile fă­ră fund ale haosului de azi, Henri Barbusse, unul dintre cei care au crezut în puterea verbului, pe care-l stăpânea cu mână de maestru. Născut în 1872, ginere al lui Catulle Mendès, el făcea parte din ge­nerația celor ce au căutat să dezlănțuie puterile oarbe ale instinctului, de sub conduce­rea rațiunii, pentru ca, re­dând lumii natura haotică di­nainte de creațiune, să o reîn­vie, preînoind-o, din această turbare frământare, prin pu­terea verbului. „La început era Cuvântul și Cuvântul era Dumnezeu”. Din turnul de ivoriu, în ca­re cisela forma și rafina sen­zația, Barbusse a fost aruncat în Infernul Focului. In flacă­­rele sinistrului cataclism i-a apărut viziunea timpului și l’a atins durerea oamenilor... Și atunci un văl i-a căzut du­pă ochi și a început a vâsli cu desnădejde în lumea forțelor oarbe, cărora se închinase, în tinerețe, spre slaba, dulcea dar sigura licărire a minții ome­nești, lucida cărare a rațiu­nii... „Cei care știu, să meargă să deschidă ochii celor orbi la minte”. Ce suntem noi, generația de azi, ce am făcut cu munca și sacrificiile noastre? Am lu­crat, ca niște sclavi: „timp de cinci ani, șapte mii de oameni au fost uciși pe fiecare zi, că­zând ca niște lucruri neînsu­flețite în plină tinerețe!” Pentru ce? Pentru ce aceasta? 13 milioane de morți și miliar­de de pierderi și cheltueli, în afară de încă 10 milioane morți, răpuși de boalele și mi­zeria adusă de el, fără a mai vorbi de cei ce i-au supravie­țuit „cu moartea’n mărun­taie”­ Toate aceste sacr’ificii le-am făcut pentru ce? Pentru ca să se ridice câțiva lași, a­­cei fii de bogătași ambuscați, care apoi au cules laurii și o­­norurile războiului, pentru că s’au agățat de plăcerile vieții și de fericirea de a trăi, pe când gloatele de soldați, chiar mutilați și bolnavi, erau îm­pinși spre măcelărie... Războiul a creiat pe față dreptul minciunii, după cum a creiat și acea înfiorătoare îmbogățire de pe urmele răz­boiului. Cifrele la care urcă a­­ceastă scandaloasă bogăție, ne spune Barbusse, se socotesc cam în felul următor: 70 mi­liarde în Franța, armatorii englezi au câștigat numai în primele 31 luni ale războiului 15 miliarde. Comitetul de an­chetă al lui Board of Trade constată că industria de lână a țesătorilor englezi a avut dividende de 3903 la sută! Cât despre proprietarii de mine ai Marii Britanii, câștigurile lor nu au nici o margine, iar a­­cestea nu sunt decât amănun­te din imensa grămadă a fap­telor. Și pe când acești teribili pa­raziți ajung pe culmile vieții noastre sociale, totul se des­compune în viața statelor, în cheltuelile publice conduse cu nerușinare și după plac. Pe când nu se ia nici o mă­sură împotriva tuberculozei, a alcoolismului, a locuințelor nesănătoase și pe când ins­trucția publică are un buget rușinos, se deschid credite de milioane, de sute de milioane, pentru un palat al Expozițiilor sau parcuri și alte fantazii ne­bunești. — Astfel, toate in­stituțiile de stat sunt luate rând, pe rând în cercetare, în cruda lumină a unei critici acerbe, neobosită și necruță­toare. Tratatul de la Versailles, ca și atitudinea față de Germani­a aliaților, au menținut în as­cuns pentru interese de clasă, imperialismul german, spiri­tul de revanșă, i-au îngăduit înarmarea și o poliție înarma­tă care e de fapt o nouă arma­tă. Dacă Anglia și Franța ar fi impus cu adevărat Germaniei o dezarmare reală, nu ar mai fi fost războiu, toate celelalte națiuni ar fi dezarmat. Pedeapsa însă se apropie. Mergem la faliment, la foame­te și la năruire... Cuvintele profetice rostite acum 15 ani, s’au realizat pas cu pas. „Relele și cataclismul nu vin dela oameni, ci dela lucruri”, zice Barbusse. Atins în adâncurile vii ale ființei sale de scânteia aposto­latului, problema salvării din lumea aceasta „fără axă și fără valori”, îi apare lui Henri Barbusse ca o poruncă a desti­nului. El se întoarce pe dru­mul Canossei, la rațiune și or­dine spirituală: „Contrastul teribil,care e între realitate și adevăr se datorează realității, nu adevărului. Concepția cea mai idealistă este de fapt cea mai realistă, pentru că e complectă și ar­monioasă, fără lacune și fără confuzie, pentru că e un tot și un sistem!”. Nu există, zice el, decât două alternative, dreapta și stânga, în bătălia socială. Ele nu sunt de forță egală. A menține ceea ce există e mult mai comod decât a schim­ba. Unul din aceste două par­tide are nevoie de curaj, de în­drăzneală, celălalt nu are ne­voie decât de pasivitate. Să ia deci bine seama cei ce stau la îndoială, șovăitorii, evoluționiștii, reformiștii! Ei sunt adevărata primejdie a mersului înainte al omenirii. Ei sunt cei ce amăgesc lumea în teorie ca și în acțiune..­Clipa decisivă este acl­ Cí­mul de­ conștiință și de bună credință trebuie neapărat să aleagă... Și iată-l pe acest poet, pe luptătorul din tranșee, care a suferit mii de morți în dure­rile și moartea fiecăruia din camarazi, păstrând până la urmă nădejdea că atâta sufe­rință, atâta sacrificiu și atâta sânge vărsat din inima celor mulți, va duce până în cele din urmă la dreptate, la o lu­me fără războaie și fără ex­ploatarea lor de către cei pu­țini. Iată-l acum când i s’au deschis ochii și a văzut geana zorilor, luându-și toiagul și plecând ca un nou Don Qui­­jotte, măreț și pi­orabil, în­­ lupta împotriva ignoranței, nenorociților, a celor mulți „care se înșeală până la sufe­rință, până la nebunie și la sinucidere”. Ca porumbița albă a spiritu­lui și idealului nemuritor au zburat atunci manifestele gru­pului Glor­e în toate unghiu­rile lumii. Unii au zâmbit cu ironie, alții au tresărit fără putere de a se înălța până la ei. ______ (Continuare in pag. O-a) ______HENRI BARBUSSE_______ George Lövendal Chip de țărancă 1 Circenses Reprezentația fusese Alcătuită cu’ngrijire, Iar animalele alese Cu rost de mare ’nsuf telire, ’ Gladiatorii de-opotrivă Crăpau în ei de forță nou­ă, Și ’nfățișarea lor masivă Era de cedrii grei de rouă. Maimuțele și măscăricii Înveseliseră pe gloate, Și glumele ca licuricii Sclipiseră de spirit, toate. Au început apoi să­ apară Din pivnițele zăbrelite Destinderile’n arc de fiară Cu svârcoliri înebunite. Băgeau o clipă la lumină Și se­ aruncau, săgeți, în urmă Cu sigură și cu deplină Pornire spre măcel în turmă Hiene, tigri, lei, pantere Și crocodili veneau grămadă, Și sângele lor din artere Țâșnea de peste tot cascadă. Urlau grămezi de carne ruptă Cu desnădejde de pe oase, In spasme crâncene de luptă Și de rostogoliri hidoase. Mulțimile­ aclamau cu buze Îngălbenite de ’acordare Învălmășelile confuze . De răgete și disperare­­ Au scos apoi din cuști afară Și elefanții cât stejarii Și i-au lăsat din jos pe scară In poarta răvășitei aici Au întreprins un pas agale Prin vaerul arenei calde, Dar lacurile ancestrale Le-au înflorit in ochi smaralde Instinctele lor împăcate Cu sine’n limpezire rece ROMA S’au clătinat întunecate De-a presimți ce se petrece. Priveau ca stâncile ’nainte Cu capetele neclintite La revărsarea’p­ei fierbinte A bestiilor îndârjite. Se pomeneau cu lei sub burtă Și cu panterele’n spinare Și printre hoiturile turtă. Incăerați cu ’nverșunare S’au strâns atunci toți laolaltă Cu labele ’nmuiate ’n sânge Și, semn de rugăciune ’naltă. Au început în ei a plânge, N. DAVIDESCU * 1­i ma P­USTIA Din lumina poieniței se ve­deau întăiu frământările pădu­rii. Cele dintăiu brumărele schimbaseră culoarea frunzișu­rilor. Pe­ alocuri erau tonuri de aramă, prin alte părți coroane de un galben palid. In șesuri lungi, se amestecau pârloage, cu șiraguri de porumbrei și cu fânețe uscate, până într’un ză­gaz de negură, la Prut. Vântul se umflă zvonind, cu o înfiorare aspră și stropind ploaie. —• Unde-i locul care se chia­­mă Bour? —■ Asta a fost spaima mea, duduie. Locul e aici în preaj­mă. Văd că în el nu-i nimeni și m’am liniștit. Ile s’a sfiit să vie așa de aproape. Vezi mata, du­duie, băt dincolo de marginea din vale a pădurii, subt o movi­lă, la un copac rotat? învăluie vântul un pămătuf de fum. Nu se arată nicio mișcare. Acolo e­­ste un adăpost de unde se văd toate cât cuprinde ochiul. De nicăieri nu se bagă de samă as­cunzișul. Tocmai acolo trebuie să fi pogorît domnu doctoraș Luca. Aici la Bour a avut Simi­­nicaru­ alte întâlniri care n’au să mai fie niciodată. O dragoste și o primăvară, atâta este pen­tru fiecare viață. Simioana Ignea întoarse ca­lul și potrivi poclada din panc­­raș. Domnișoara priveghea sin­gurătățile. Nici fumul nu se mai zărea. Era o pustie cum nu vă­zuse niciodată: veninul ei îl simțise numai în anume gol de spaimă al unui vis de febră. O singură pasere cenușie, căreia nu putea să-i dea muxre, va uica cu repeziciune di­n văi pe valul pădurii, când cunoscu ființe străine, se abătu într’o latură, lăsând în urmă un țipet straniu. Intr’adevăr acolo la pădure7­iul rotat, coborâseră doctorul Luca și vătavul Păun. Locul se chema Vatră. Nici ciobanii nu ajungeau până la el, ori îl oco­leau, nici flăcăuașii din sat, când scoteau, în nopțile de vară, caii la păscut. Respingerea ca­re o aveau pentru cotlonul acela nu era datorită nici vre­unei a­­nume cunoștinți, nici vre­unul eres. Se întâmplase să fie în preajmă, întăii, săruturi în ju­rul dâmbului, apoi mocirle ne­gre. Copiii din sate vorbeau și de sorburi în acele mocirle, în­­fricoșându-se unii pe alții. In­tre pășuni și mocirle creșteau în anii ploioși bălării mai nalte decât omul. Ca să nu se pute­­zească in desimea lor lupii, cio­banii le pârjoleau, însă focul nu le putea niciodată mistui în întregime. Și copiii cu caii și ciobanii cu oile se simțeau cu totul departe și despărțiți de toate în acea în­tindere scitică. De câtăva vre­me, după războiu, erau câteo­dată stârniți din tihna lor de paserea Roc, pe care o cunoscu­seră străbunii lor din adânci­mea vieții. De mii de ani paju­ra cu clonț de fier se prăpădi­se; acuma prindea să se arate iarăși subt nouri. Sprijiniți în bâte, dădeau capul pe spate și priveau­­ acea trecere fioroasă, după care invectivau pe loc în­­tr’un chip special. De fapt ab­surditatea sudălmii — prefe­rință amoroasă imposibilă — nu era decât o manifestare de admirație pentru minunile dia­volului. Vătaful Păun lăsă calul în voie printre mocirle. Animalul călca atent pe spinarea de pă­mânt bătut, sprijinită pe alocuri de țăruși îngrădiți. Doctorul urma după slujito­rul său, își pipăi în buzunarul­­ din dreapta al măntării pistolul automat și-i înlătură piedica de siguranță. Nu vedea încă nimic. In do­sul pădurețului movila avea o surpătură circulară dedesubt. Pământul vegetal de deasupra, stăpânit de rădăcini și de ier­buri, alcătuia un fel de streșină . Fragment din Paș­tele Blajinilor, c­e Mihail Midoveanu deasupra surpăturii. Subt acel codru ardea un foc slab de spi­nării. Așteptau, cu spatele ră­­zimate în mal, trei oameni. U­­nul din ei pârjolea la flăcări bucăți de slănină în țepușă de lemn. Din când în când ridica țepușa, ceilalți doi trăgeau cu degetele bucățile insulicau repe­de, mozosindu-le și clămpănin­­du-le, suflând în acelaș timp aburi de foc prin colțurile gurii. Când se arătă boierul, hoții de­­puseră pânea lângă vatră; cel dela jăratic înlătură țigla; lus­trei pășiră de subt mal. Armele rămăseseră în adăpost. Caii, mai încolo, cap lângă cap, cu șeile pe ei, aveau trăistele cu grăunțe trecute pe după urechi. Cel mai tânăr era Siminicaru. Purta mintean de pănură, sură, căciulă, opinci și chimir. N’avea nicio podoabă, ca să nu fie cu nimic deosebit de oamenii de rând care trec pe drum ori pă­trund într’o crâșmă. Se arăta bărbat voinic. Fruntea îngustă era încrețită ca de o sforțare și-i covârșea cu mult ochii, ca­re apăreau mici și iscoditori. A­­vea o mustață sură ca să-l facă să pară mai tânăr decât era. Cei doi tovarăși dovedeau, prin culoarea întunecată a pie­lii, o obârșie neîndoielnică. Pă­reau mai în vârstă decât Ile Siminicaru. Cea mai mare ose­bire de căpitanul lor o aveau prin straiele strâmte, adunate de la negustori de vechituri din târguri. Acest port lămurea și vechea lor meserie de artiști. Păun vătaful ii cunoștea foar­te bine. — Măi oamenilor­ se miră el. Voi sânteți Lascarache Larion și Moise Udilă. Când ați zvârlit în șanț cobzele? Bandiții negri păstrară o tă­­cere respectuoasă față de boier. — Cât stau subt mâna mea, sunt bărbați viteji, îi recomandă pe Siminicaru. După aceste vorbe, adresate vătafului, se mișcă din loc și se descoperi. Doctorul Luca des­­călecase. — Cucoane, grăi Siminicaru, am primit ordin că doriți să mă vedeți. Vătavul Păun îi atrase lua­­rea-aminte, înălțând un deget. — Bre­sle, ascultă ce are să te întrebe boierul. Doctorul Luca găsea că un stăpân de pustie s’ar fi cuvenit să aibă o atitudine mai pito­rească. Siminicaru îi apărea în același timp, și prea modest. Bătrânul Păun socoti nemerit să mai facă o reflecție, înainte de începerea sfatului, pentru ca să nu mai fie nicio îndoială a­­supra calității și drepturilor fie­cărui puteri. . — Are lupul obiceiu înțelept, zise el fără să se adreseze nici uneia din părți, că nu bântuie­­ște locul unde și-a ales sălaș. Siminicaru­lâse tăcut, arătân­­du-și numai dinții. — In privința asta, mărturi­sesc că n’am păcătuit întru ni­mica, zise el. — Ascultă Ile, vorbi cu în­doială, boierul cel tânăr. — Da, cucoane, așa mă chia­mă. * — Ascultă Ile, și răspunde fă­ră înconjur și cu dreptate. — Da, cucoane, spuneți-mi numai despre ce-i vorba. — Ți-a trimes un anume răs­puns vechilul de la Movileni? — Nu mi-a trimes nici un răs­puns, cucoane. — N’a venit la tine unul Gli­­gore al Săfticăi? — Gligore e borfaș de rând, cucoane. Nu cutează să se în­fățișeze în ochii mei. — Ar putea veni cineva de-a­­cum înainte ca să-ți propune a­­cea afacere a lui Gherasim Tul­bure de care am aflat noi. Să prăzi pe cucoana de la Movi­leni... — Domnișoara cea tânără? Dar de ce să fac eu asta? Urmați la pag, U»a

Next