Adevěrul, februarie 1889 (Anul 1, nr. 137-160)

1889-02-01 / nr. 137

din capitală, „că aici populaţiunea ar fi e­­sasperată de basbuzuciile Prefectului şi că ar fi revoltată, şi armata de vânători din Iaşi ar fi venit spre a potoli răs­­coala, ba încă o adevărată luptă ar fi urmat între armată şi popor, şi că ar fi fost mai mulţi morţi şi răniţi.“—Crez că asupra acestui 'Îytora, m’aţi întrebat, la care v’am respims în scunt telegrafic, şi acum mai în prelarg : că,toate’s poveşti, invenţii făcute de un şmdicher, spre a amăgi ziarele, precum pe Lupta, Drep­turile Omului, etc. — ba a mişca foarte mult lumea, pe când în realitate, n’a fost nici gândire de revoltă, fie în oraş, fie la ţară. Gluma acelui om, ce a dat asemenea ştire la ziare,­­costă altă dată când va fi nu se va crede. Aici în Bacău este liniştea cea mai mare, ca în timpul cel mai anormal, şi prin sate asemenea. Un batalion de vânători, în adevăr zilele trecute au­ sosit din Iaşi, poate în presupunerea unor rescoale ţărăneşti ce se vor face de acum înainte, dar nu pentru present, când e linişte complectă. Prefectul de Bacău­ (după mine) a lucrat cu mare uşurinţă în privinţa so­cialiştilor, ce încep a se forma ş’aici de vr’o câte­va luni, al căror N­ 1 este u­­nul singur Teodora, profesor de gimnaz, scos acum din funcţie de D-l Maiorescu. Prefectul a lucrat cu uşurinţă, căci a făcut caz mare de Teodora, oprind pe puţinii ţărani de a se duce la Teodora spre a le face suplici pentru căpătare de pământuri, aşa că astă oprire făcân­­du-se la cel puţini, vestea a mers la cei mulţi, care crezînd pe guvern de un duşman al lor, şi pe Teodora de un mântuitor, au­ năvălit în târg, şi cei care nu se gândeau a se mişca de la casele lor, — prefectul mai înoeşte greşala, că pune soldaţi la bariere, osebit de străji la locuinţa lui Teodora, şi să naşte mai mare dor a sărmanilor de a vedea pe Teodora, căci unii venea la o­­raş pentru trebuinţele lor şi soldatul îl gonea înapoi că vine la Teodora, (ose­bit de înbrânceli, ghionturî etc.) aşa că Teodora s’a făcut foarte popular mai mult prin administraţie de cât prin sine, — pe când prefectul, dacă lăsa pe oa­meni liberi,— Teodoru remânea tot u­­nul, şi oamenii tot liniştiţi, pe când Teodoru azi dacă ar voi să facă o re­voltă, ar putea-o face foarte cu ciomege în loc de puşti; uşor, — ori fie ce s’ar zice însă de el, vă pot spune că e un om cu minte, el a stâmpărat şi stâmpără pe ţărani. Spre exemplu, cu 15 zile înapoi, la densul era vr’o 20 de ţărani cărora le făcea suplici; o dată vine poliţia şi câţi­va soldaţi să’l împrăştie. Teodoru merge cu câţî­va din el la tribunal a­­rătând procurorului, — din oamenii ră­maşi însă, merg în satele vecine, şi până seara, erau­ gata a intra în oraş câte­va sute, şi pentru ce? Să libereze pe mântuitorul lor Teodoru, de care au­zise că e arestat. — Teodoru însă nu fusese arestat, şi aceasta a fost un no­roc pot zice, căci în adevăr să putea face o vărsare de sânge. Teodoru însă când a­ude de venirea ţăranilor, le tri­mite respuns tot prin ţărani, mai înainte de a intra în oraş, ca să se întoarcă la casele lor, că nu prin bătae vor că­păta pământuri, şi îndată s’a făcut li­nişte. * Prefectul mai face o greşală că ares­tează la poliţie pe un Diacon Mare, şi pe un privat Nicubrat, sub cuvânt că propagă socialismul. — nu’i vorbă, că le-a dat drumul peste câte­va ceasuri,— au indignat pe ori­care, şi aceşti doi, de şi fără nici o însemnătate in socie­tate, iată’i martiri, pe când dacă’i lăsa în pace, el remânea tot ca nişte simpli muritori, căci nici sunt avuţi, nici au­ cultură. Apoi senatorul G. Sturdza de aici, am văzut că a făcut o interpelare Minis, instrucţiei pentru Teodoru prof, apoi Ernest Sturdza în Cameră, toate au fost de prisos, căci dacă şi prefectul şi el ar fi tăcut, Teodoru rămâne tot un profesor ca fie­care, neînzeit de ţărani, acum lucrul e în favoarea lui, de­şi e scos din profesorat, ca mâine se va alege deputat la Roman în locul lui Veniamin ce’i trimis la armată, unde V. Morţun este stăpân în col. III. Vă dau aceste lămuriri aşa cum s’a urmat, nu ştiu ce v’aş răspunde mai mult la telegrama D-voastră, dar dacă vă mai trebue ceva scriţi-mi anume, şi vă voi fi răspunde bucuros de tot adevă­rul, căci nuam­ nici un interes a ascunde pe unul sau pe altul, sau cele ce se vor petrece pe aici. D. Dr. foarte mult, căci un adevăr chiar. Informaţiuni Ziarul Democraţia face mare gă­lăgie împrejurul unei declaraţiuni făcute de D. C. Dobrescu-Argeş, relativă la darea în judecată a gu­vernului I. C. Brătianu. Iată la ce se reduce însă de­claraţia deputatului colegiului III de Argeş. D-sa recunoaşte că a afirmat ţi­nut redactor al Democraţiei că fă­cea mai bine de nu iscălea din cauză că iscăliturei sale i se poate da caracterul unei resbunari per­sonale , însă în princip­al este pen­tru darea în judecată a guvernu­lui I. Brătianu şi va face azi o a­­semenea declaraţie în Cameră. O nouă pacoste e în ajun să cadă peste capul căpitanului Stăn­­ciulescu. Până acuma el e acuzat de o­­mor şi de furt, de acuma îi mai vine o nouă categorie de delicte, punerea de foc. Se zice că ar fi autorul intelec­tual al focului care a consumat casa­­ lui Neculcea. Atâta mişelie la un singur om! Greu ne vine a o crede şi pe asta. Societatea industrială „Curtea de Argeş“, va da un bal la 3 Fe­bruarie, în sala­ hotelului Dacia, în folosul terminării şcoalei ce a clă­dit societatea în comuna Vărsă­­neşti (judeţul Argeş). Prin viitorul buget al ministe­rului lucrărilor publice, se va pre­vedea sumele necesare pentru mă­rirea materialului căilor ferate ro­mâne. In cursul lunei Martie, se vor face mai multe schimbări de gar­­nizonă printre trupele noastre de infanterie. In strada Vestei s’a deschis o fabrică de materii farmaceutice pen­tru toaletă. Interpelarea D-lui senator Fleva, relativă la scutirile de taxe acor­date fabricei Goetz, va veni la or­dinea zilei, Vineri 3 Februarie. ADEVÉRÜL D. T. Ionescu, a fost numit pro­fesor de istorie la externatul se­cundar de fete No. 2, iar D-na Rizu, care ocupa până acum acea catedră, trece în aceiaşi calitate la Externatul No.­ 1. Se pare că ministerul instruc­­ţiuneî s’a convins de tiranica mă­­sură adoptată in şcoalele noastre primare de ambele sexe, de a se opri copii nemâncaţi la şcoală, ca pedeapsă pentru greşeli discipli­nare sau neaplicare la învăţătură. D. Maiorescu a dat o circulare, ca această măsură să nu mai fie întrebuinţată de acum înainte.­­România Liberă desminte sgo­­motul că locuitorii din comuna Greci-Grădiștea, ar fi bătut pe pri­mar și pe ntâ­r. linii I­liu Dob­rescu (Am) Cestiunea Socialiştilor (Urmare) Acum în nici o ţară din lume, şi ni­meni nu poate asigura, că nu vor fi cu totul altele de­cât acele ce prevedem as­tăzi, formele de organisaţie ale unei so­cietăţi socialiste. Iată pe ce incertitudine întemeiază ei sciinţa lor. Şi apoi, cel puţin scriitorii, ale căror opere ne citaţi, şi pe cari îl copiaţi, au­ meritul că au scris din sciinţa lor, din observaţiunea lor, pe când d-stră nu aveţi bagagiul ştiinţific ce­­ posedaţi, de cât de peste frontieră, deci de contrabandă! (Aplause). Şi ast­fel de socialism cu care vă îm­păunaţi ca cioara cu pene streine, e în adevăr socialism mascat, ori de carna­val? (Ilaritate). D. I. Nădejde. Dar şi dumneata te declarai că eşti cu vederile noastre ? D. C. Dobrescu: Dar crezi d-ta că eu pot să tăgăduesc aceasta ? Şi oare ce fac acum de­cât să fac istoricul relaţiu­­nilor noastre şi apoi să încheiu ceea ce cred astăzi. Am crezut odată că d-stră sunteţi ceva^’ioşi pentru popor, dar acum fac^JEă onorabilă înaintea sa-Astăzi cam­ ved că Se rezumă la ni­mic sinceritatea d-stră, nu vă mai cred nici eu în nimic. Dumneata ai pretins că poţi să fii pen­tru ţărani mai mult de­cât alţii, şi v-aş întreba, câte sate ai vizitat, trăind în localitate, în mijlocul ţăranilor şi studiind cu dânşii nevoile lor ani întregi, ca să poţi avea dreptul acesta? Eu ştiu un lucru: Socialiştii din Ru­sia şi din alte state, mai înainte de toate aceşti sinceri luptători, trec în sate, fac studii în faţa locului, şi petrec ani în­tregi împreună cu ţăranii, cu cari îndură toate suferinţele; şi după ce au simţit că au putut să tragă de acolo tot ce poate constitui un capital imens, nu nu­mai de material ştiinţific dar chiar prac­tic, tocmai atunci vin şi scriu ziare din propriul lor studiu, iar nu copiază numai, cum faceţi d-stră. Unde ai făcut d-ta ase­menea studii ? De unde şi când te-ai iden­tificat cu interesele poporului? Dacă caut in alte părţi, găsesc oameni cari au stu­diat pe ţăran şi interesele sale, fără să’i ceară mai intein încrederea lui, şi apoi să’i dea ceva,—tocmai ceia ce d-stră aţi făcut în sens invers. (Aplause). Dumneata chiar, nu cunoşti pe ţărani; şi dovadă este că, ai căutat printr’o se­rie de jălbi reditate cum înţelegeţi d stră, să vă câştigaţi simpatia ţăranilor, şi pe de altă parte, să speriaţi pe proprietari cu o agitaţiune ţărănească ca apoi să ziceţi: Noi socialiştii suntem o forţă, să aveţi grijă şi de noi. (Aplauze, întreru­peri). D. preşedinte. Vă rog, d-le Nădejde, numai întrerupeţi. Domnilor deputați, suntem locuitorii unei ţări tot­dea­una expusă la eminente şi neprevăzute pericole din afară. Ştiu bine cum sunt judecate în Europa agi­taţiunile socialiste. Ce? Vroim a crea duşmanilor noştri, noi ruşine, pretexte? Dacă colegii mei socialişti îşi iubesc în adevăr ţara, cum susţini, de ce nu dau propagandei lor un caracter serios, paci­­nic, frăţelnic şi instructiv ? De ce nu spun curat că socialiştii nu sunt dar oameni cari cred că, chiar le­gile actuale de s’ar aplica, mult bine s’ar face populaţiuneî rurale. Căci ce so­cialism este acesta, care cere execuţiu­­nea unor legi făcute de alte partide, pe care le denumesc reacţionare ? Moda eti­chetelor politice va eşi! (Aplause). Ce pace socială aduceţi, când zilnic spuneţi suferindei populaţiuni rurale ca să -şi mute gândurile de la partidele ac­tuale că vor face ceva pentru densa! Acesta e un sfat sănătos şi cu bune urmări ? D-ta, d-le Nădejde, eşti un desnădăj­­duitor al celor ce sunt aproape desnă­­dăjduiţi. Dibăcia unor oameni noi, cari caută încrederea poporului, este de a-i dovedi superioritatea şi sinceritatea lor fără de a ponegri şi calomnia pe adversar. Rolul nostru al celor ce credem că vom putea face mai bine poporului de­cât alţii, este de a-i lumina acestuia con­ştiinţa ca să vadă singur ceia ce i se cuvine. Nu instigaţiunile, nu insinuaţiunile ma­liţioase, nu violenţa condeiului şi a lim­­bagiului, va putea linişti oţelirea spiri­telor şi domoli necazurile învechite, ci, discuţiunea senină a faptelor, studiul cau­zelor, toate în chip experimental, aceasta e misiunea cel puţin a celor ce vin în numele ştiinţei şi adevărului să vor­bească acolo jos unde nu este lumină. (Aplause). D-lor deputaţi, tactica celor ce voesc a câştiga încrederea sătenilor e simplă. Trebue să te osteneşti a te duce în sat, ori cel puţin a pândi pieţele, respân­­tiile, stradele la oraş, în vreme de târg sau ori­când. A te amesteca în vorbă cu ţăranii mai simpli, dar mai amărîţi; ai văicăra de păsurile lor; a le vorbi de ceea ce guvernul au făgăduit a le da, şi nu le-au­ dat, a nu te sfii să intri cu el în câr­ciumă, a afla de nevoile satului, ale lo­­calităţei. Să mai vorbeşti ceva de poli­tica înaltă, şi apoi repede să treci la abu­zurile slujbaşilor comunali, administrativi şi agenţilor fiscali; aci e tot secretul de a’i dobândi inima. Te oferi să’i faci o petiţiune la stăpânire, şi făgădueşti aju­torul cu vorba bună pusă la vreme. Iată ceia ce fac prietenii noştri pe toată ziua pe unde pot, când întâlnesc sătenii, sau prin sate, ei făgăduesc ţăranilor domnia în comună, şi mijlocirea să li se dea pământ. Acesta e tot programul, tot socialismul. Vedeţi că acesta e un socialism sui-generis, dar această pro­cedare au avut-o şi alţii, în diferite timpuri şi locuri. Deosebirea între aceia şi socialiştii noştri de acum e că cel d­inainte o fă­­ceau numai în epoca alegerilor şi în restimpuri, pe când aceştia o fac ne­contenit.­­ Aşa dar ceia ce susţin domnii socia­lişti că d-lor au mai multă trecere la ţărani de cât ceî-l’alţî oameni, este ab­surd, căci câţi ca d-voastră nu s’au dus la ţărani, iau amăgit, şi ast-fel au fost aleşi deputaţi; dar după un timp oare care, vedând ţăranii că nu sunt adevă­raţii lor amici, ’i-au înlăturat; ţăraniil vă dă credit dar nu pe motiv că de la înce­put sunteţi crezuţi pe cuvânt de mân­tuitorii lui, ci pentru că el în nesfârşita’­ răbdare, îşi zice: „haide să încercăm şi cu aceştia, să le dăm încredere, şi vom vedea ce vom face.“ Nenăscuţi în mijlocul ţăranilor, ne­­crescuţi alăturea cu ei şi printre ei, nevăzând şi nesimţind zilnic nevoile a­­cestuia, mai felurite şi mai numeroase de­cât se pot închipui, neavând nici o legătură materială sau morală cu el, neavând grijă şi interesul că al a le răspunde de misiunea ce ’ţî-afi dat’o, cum v’ar crede sătenii pe d-voastră, mai devotaţi cauzei lor de cât pe ori­ care din albăstrime? Cu ce’i asiguraţi că mâine, având puterea în mână nu le întoarceţi spa­tele, cum s’au întâmplat cu alţii? Nu făgăduim nici unul om compătimirea pentru semenul său; ceia ce va fi mai mult peste aceasta este o excepţie, şi d-voastră nu a’ţi format’o până acum. Eu v’am dovedit, d-le Nădejde, că nu poate să existe între d-voastră şi ţărani nici comunitate de interese, nici de sentimente, nici de intenţiunî, nici de cultură, de nimic în fine. Este o deosebire mare între socialişti de felul d-voastră şi ţărani, în cât mai multă comunitate se găseşte între mulţi dintre d-nii deputaţi­­din Cameră, de­cât între d-voastră şi ţărani (aplause). D-voastră îmi veţi da voie să păstrez a face o analiză şi o demonstraţiune mai largă, complectă şi chiar definitivă după venirea noastră de la Roman, unde avem să facem o anchetă, anchetă cât se va putea de detailată asupra influen­­ţei socialismului, ce se zice că este acolo asupra ţăranilor şi vă voi­ arăta care sunt cauzele că ţăranii de acolo, v’au dat încrederea d-voastră. Aşi vorbi mai multe, dar n’aşi voi să’mî micşorez rolul ce aş avea acolo. D-lor, eu aşi ruga pe d. Ministru să nu se îngrijască de împrejurarea că se aud sgomote cum că socialismul pro­gresează, nu! Căci în ziua în care d-voastră veţi bine-voi cu toţii, fie­care în cercul d-voastră, a face contra pro­pagandă, arătând cum­­pentru aplicaţiu­­nea legilor actuale sunteţi cu toţii, ca unii ce sunteţi însuşi autorii lor, înain­tea celor ce vă concură pentru astăzi şi a dovedi până la ce punt d-lor sunt sinceri şi a’i pune în contradicţiune arătând ceia­ ce au spus la 1878, şi ceia­ ce spun astăzi, în cât azi se con­fundă cu partidele actuale, şi de multe ori sunt chiar mai jos de­cât d-voastră, în­cât eu îl găsesc foarte retrograzi (a­­plause, întreruperi, sgomot). D-lor, toţi când nu sunt la putere, făgăduiesc totul, dau totul, dar când se văd ajunşi acolo, prea mulţi dintr’ânşii îşi iau seama, iar alţii n’ar mai da ni­mic (întreruperi). Cel puţin până acum, socialismul este un lucru care se vede zi cu zi, că este aproape nerealizabil, şi mie îmi pare bine că d-nii socialişti fac progres de lasă una câte una din ale d-lor : iată cum îşi fac educaţiunea, şi cred că va veni o zi în care vor cădea şi temerile influenţei socialismului asupra ţăranilor. Ceia­ ce mai ştiu eu de d-nealor ca activitate nu e să vorbesc că ar fi de rea credinţă în unele ce au adoptat, dar că ’şi face fie­care cum a învăţat şi cum ştie negustoria lui (aplause). Negustorie politică. Singurul lucru care v’ar putea în­griji, ar fi dacă ţăranii noştri s’ar găsi stăpâniţi de pasiuni politice ; aceste cu­rente ar fi anevoie de alinat. Dar ţă­ranul n’are până acum pasiunea po­litică. Ne rămâne a studia trebuinţele ur­gente de interes local, a le da reformele ce sunt puse în studiu, şi pe viitor, a nu se uita că trebue cultivate, fără în­ FOIŢA ZIARULUI „ADEVÉRUL“ 95 CĂSĂTORIA OCNAŞULUI DE ALEXIS BOUVIER PARTEA A TREIA T­RECUTUL CAPITOLUL XIV Catastrofa Bérard lăsă mâna pe care o ţinea în­tre ale sale, și aşteptă cu neliniște spe­rând că prietenul său va găsi spectrul. Cardinel desfăcu perdelele, se puse în­tre ele și întrebă râzând: — Ei! acum îl mai vezi ? — Da? — Ce! făcu Cardinet zăpăcit. Bérard urmă cu glasul întretăiat de spaimă. — Da! da! oh! e îngrozitor!... II văd întreg.... își întinde mâinile pline de sânge.... Ah! Și Jacques își ascunse obrazul în mâini ca să nu mai vază. Cardinet închise per­delele, și scoțând numai capul, zise: — Ia uită-te, acum îl mai vezi? — Da. — Și-a rezimat barba pe umărul tău. — Pe umărul meu! — Fugi d’acolo, are să-i curgă sân­gele pe obrazul tău. — Ah! Și Cardinel sări până în mijlocul sa­lonului, i­ se păru că simte pe piele căl­dura sângelui și fără să vrea, își șterse obrazul.... Văzând că era ridicol, zise: — Ce prostie!.... ’1 crezusem. De­o­dată Bérard dete un țipăt și zise: — Ah ! apa apa, glu, glu, glu.... Cardinet îmi intră apă în urechi... mă ține sub apă... scapă mă, mă ține la fund. La strigătul lui alergă toți chelnerii. Cardinel speriat nu mai putea să facă nici o mișcare. Bérard căzuse jos. Acolo luptându se cu un inamic nevăzut, se svârcolea, se sucea și se rostogolea pe scânduri ca un epileptic.... îşi ducea mâinile la cap ca și cum ar fi voit să-și apere fruntea de nişte lovituri nevăzute.... strigând: — Graţie!.... fie-ţi milă.... îmi spargi capul.... mă omori.... iertare! mi se des­chide fruntea... Şi fiind­că chelnerii îl ţineau ca să nu se lovească svârcolindu-se, el îşi fă­cu o silinţă supra­omenească şi se ridică în sus... îşi trecu de două ori mâna pe frunte... Mintea i se întorcea.... — Sunt nebun!... strigă el. Şi, cletinându-se, căuta să se ţie de mobile, apoi braţele sale se mişcară în gol şi căzu ţeapăn pe scânduri. CAPITOLUL XV Descuragiare După îngrijirile grabnice ale celor de față, sărmanul Bérard îşi veni în simțiri. II culcară pe canapea. Cardinel concedie pe chelnerii cari se uitase la el întrebându-se care să fie pricina ace­lei boale ciudate. Bérard cu ochii ne­mişcați, cu capul greu, se silea în zadar să-și esplice ceia ce se petrecuse. își a­­ducea aminte că nevasta sa, auzind că trăia cu un ocnaş, îl părăsise, de asta îşi aducea aminte, dar nu înţelegea de ce era aşa de sdrobit, de obosit, într’un salon de birt. Cardinel care ’l observă, îi luă mâna şi ’i zise: — Ţi-e mai bine, acum ?. Bérard se uita la el cu mirare şi zise: — Ce, aici erai! — Crezi că te-aşi părăsi tocmai atunci când ai mai multă nevoe de mine? — Nu, Cardinet, știu că pot să mă încrez în tine.... dar nu pot să -mi es­­plic pentru ce mă aflu aci. Cu toate astea e foarte simplu, răs­punse Cardinet, vesel că vedea că liniş­tea și rațiunea i se întorseseră împreună cu simțirea, am venit aci, înainte de a merge la tine. — Da, tu ai voit așa. — Și vezi că am avut dreptate .. Cardinel nu îndrăznea să zică mai mult, de frică să nu ’1 apuce iar ceva și aștepta să vază dacă Bérard își adu­cea aminte de pricina răului său. Aces­ta reluă cu un aer posomorât: — Da ai dreptate..., daca ași fi in­trat în casa acea părăsită ași fi murit... Așa dar s’a isprăvit, am rămas singur. —Mai întâiu trebue să vedem... — Ce să văd? — Casa ta. — Casa mea ! strigă Jacques, nici nu vreau să mai pui piciorul într’însa. — Ești nebun ? — Nebun!.... tu ai înebunit, de mă sfătuești să fac asemenea lucruri.... — Nu vrei să te mai întorci la tine?? Atunci ce vrei? — Să fug! — Tu să fugi! Bérard făcu semn că da.... Cardinet urmă: ,­­ .. . — E peste putință !.... Mai întăiu că exagerezi prea mult situația.... Casa e a ta; nevasta ta poate să plece de la tine dar nu poate aduce pe nimeni în casă; amenințările socrului tău n’are nici o valoare, precum ştii... Fii sigur că nevasta ta n’a spus la nimeni nici un cuvânt din ceea ce ştie. Impiegaţii îşi închipuesc că e numai o ceartă, lucrul cel mai obişnuit... Te-ai certat cu femeea ta, ea a plecat cu co­pil şi s’a dus la părinţii ei, atunci tata Fontaine, folosindu-se de lipsa ta, a ve­nit să se aşeze în casă ; asta se explică cu atât mai lesne, cu cât toată lumea ştie din ce pricină s’au supărat părinţii ne­vestei tale. Iţi poţi închipui că nevasta ta nu s’a dus să se fălească cu cea ce a­­flase despre tine; şi chiar dacă n’a fă­cut din iubirea ce are pentru tine a fă­cut pentru copil el.... Bérard se uită la Cardinet și’l între­bă uitându-se drept în ochii lui. — Nu mă înșeli, Cardinet ? sau mai bine nu te înșeli tu singur? Crezi tu că femeea mea n’a spus nimic părinți­lor ei? — Cred. — Ce ar esplica atunci venirea d-lui Fontaine la mine ? încăpăţânarea lui cu d-na Nitter şi mai ales ameninţarea lui că va lua conducerea casei în numele fe­­meiei mele şi în interesul copiilor. Cardinel nu ştiu ce să respundă, dar după câte­va minute de cugetare zise : — Femeia ta ajungând la părinţii ei, a fost silită să invente vre­o istorie ca să-şi justifice greşeala, părăsirea domici­liului conjugal şi mai ales ca să ascun­dă adevărul. Şi luând de pretext o ne­credinţă din partea ta, o legătură pe care ai fi avut-o cu vre­o femee ar fi vorbit de despărţire. — Tocmai despărţirea o să ceară să descopere tot. — Dar nevastă-ta nu vrea să se des­partă. Iți spun că a vorbit de despăr­țire, împinsă numai de prima mișcare. Atunci, părinții ei, pe cari ’i cunoști, au prins cuvântul din sbor, au căutat să o întărească în ideea asta și știind că nu erai aci, d. Fontaine s’a dus la tine. — Pentru ce fac asta daca nu știu nimic ? Care le e scopul ? — Cu toate astea scopul lor e foarte lesne de ghicit și mă mir că mai stai să te gândeşti. — Și este? — Să’ii ca tot ce ai... — Dar cum? (Va urma)

Next