Adevěrul, aprilie 1891 (Anul 3, nr. 787-813)

1891-04-01 / nr. 787

ANUL III. —Nr. 787. NUMĂRUL 10 BANI ^ ABONAMENTELE (NCEP LA . SI îs ALE FIE­CAREUl.UNl sl se plătesc tot*d’a-una .’aaiuts In Bucurcștî la casa Administrației. .Din Județe și Străinătate prin mandate poștale. Un an în țară 30 lei, în străinătate ,^$0 Șise luni «15.« • r ss Treî luni • 8 •* • tî Un num­er­ in StrăinState 16 bani MANUSCRISELE NU SE ’NAPOEAZ a­dministrația ui, - bulevardul elisabeta, O SINGTJEA E3DIOTZE Sa te fereștî, Române! de euin strein In casă. V. Alexandri. LUNI, 1 APRILIE 1891 ' •* i HUMERUL 10 BANI ANUNCIURILE Piu BUCURESUI și JUDEȚE se primesc NUMAI la ADMINISTRAȚIE. Dm STREINETATE, direct la administrație ^1 la toate Oficiile de publicitate. Anunciurî la pagina IV ..... . 0.30 to. lima » » » III. . ♦ . . , g,— lei « » * * U..... . 3,**. lei.4.» in­serțiuniie și Reclamele 3 leî rândul. LA PARIS, r.iarul se pâsește.^ie vîrfRfw^cu n» «irul la kiojcnl No, 117, BotaeTftrd f UN NUMER TI st D­irector politic : ALEX. Y. BELDIMANU REDACTI­A*1, 411, - BULEYARDUL ELISABETA, *» 111 111 Preludiul lui 10 Mai IN SFIRSIT..7 RAPIREA TRANSILVANIEI Boalele Sifilitice CAN I­ 11 N­ATURA MEA Dialoguri pentru Francmasoni Fetele Crâşmarului GELOSUL CU MINTE Bucureşti, 31 Martie 1891 PRELUDIUL 10 LUI Dedicat reptilelor externe şi interne. Era într’o noapte pe la sfârşitul lui Aprilie. Adormim greu după o zi de muncă obositoare, cu stoma­­chul gol şi cu gândul puţin mân­­gâetor că a doua zi perceptorul îmi va vinde şi scândurile — pat pe care dorm pentru neplată de bir. E cunoscut că flămândul visează lucrurile cele mai stranii : „Cai verzi pe păreţi“, cum se zice la noi. In acea noapte am fost şi eu jertfa unui vis rău.... Nu ştifi cum, de o dată mă tre­­ziia într’o mare Agaia de lectură; şi cum din fire sunt pătimaş politi­cian, apucaia imediat o gazetă să citesc. Şi citiia: ... „Şi pămentul României era încă deşert şi pustiu. Soarele nu ’l încălzea încă cu bine­facătoarele sale raze şi un întuneric veşnic domnea... Şi verdeaţă nu era şi un problem care a adus pe Darwin la despe­rare şi care rămâne pururea nedes­­legat este: cum a putut trăi acolo tribul sălbatic al Românilor, care la descoperirea lor nu cunoşteau încă nici întrebuinţarea cremenei pentru foc. Şi un mister cel puţin tot atât de adânc ca acel al origi­nea materiei este de unde au luat aceşti locuitori frunze de smochin spre a -şi acoperi părţile ruşinoase ale trupurilor lor goale.... Astă­zi acel trib sălbatic este un popor organizat, pe drumul cel mai bun spre o cultură roditoare şi sănătoasă. Peste câte­va zile el va serba cu o strălucire ne mai auzită jubileul domniei de nu se ştie câţi ani, de­oare­ce tradiţia nu ne spune şi documente scrise nu există, a Monarhului său, a că­­cărui înţelepciune a lăsat în urmă de tot vestita judecată a lui Solo­mon. înainte însă de a întona un imn de laudă marelor sale fapte, se cuvine a reîmprospăta în min­tea contimporanilor noștri o pa­gină istorică a tributului de altă dată, pagina metamorfozei sale din trib sălbatic în popor. „Cum nici la tributul cel mai sălbatic nu lipseşte un fruntaş al fruntaşilor, aveau şi Românii un cap din mijlocul lor. II depuseră însă într’o bună dimineaţă, căci e­­rau nemulţumiţi cu dânsul. Dar cum sălbaticii nu ştim­ ce e liber­tate şi misiunea omului pe pă­mânt, nu putură nici Românii trăi fără de stăpân şi ţinură mare sfat... „Şi soarele nu va lumina acest pământ şi verdeaţă nu va creşte până când nu vom fi robii su­puşi şi credincioşi ai unui stăpân,“ ziseră ei. Şi trimiseră soli cu daruri scumpe — de unde le-au luat, iar nu se ştie — la una din cele mai mari familii monarhice din lume implorând în genunchi să li se dea stăpân... Dar fură re­fuzaţi. Atunci ei îşi rupseră de dis­perare bucăţi din corpul lor—căci haine după cum am mai spus n’a­­veau—se loveau cu pumnii în cap şi se bociau: „ Vai! ce ne vom face fără de stăpân ! Vai de noi! Cum să ne’ntoarcem cu mâinile goale ?!“ Şi rătăcind aşa prin lume fără ţintă, deteră de o puternică dinastie care se’ndură de dînşii şi le dete un tî­­năr plin cu iluziuni şi idealuri „un bun stăpân“ cum zice Allgemeine Zeitung, pe principele Sauerkraut de Krenwürstl.. „Am zis mai sus că documente nu există şi că tradiţia nu ne-a păstrat data descălecărei noului Cap. Tocmai în acest moment însă ne soseşte ultimul buletin al celebrei Academii de ştiinţe din Bagomoya, care spune — bazându-se pe nişte bas-reliefuri găsite de curând— că era în ziua de 10 (22) Maiu 186 şi—6 când Principele Sauerkraut de Krenwi­rstl puse pentru înteiaşa dată piciorul său plin de majes­­tate şi de nobleţă pe pământul făgăduit de Bismarck & C­nie. „Aşa­dar ziua de 10 (22) Mai este ziua aleasă, măreaţă şi sublimă şi invidiată de celalte 364 de zile ale anului şi pe care Românii se pre­gătesc­­ o serba cu atâta strălu­cire şi foc de artificii. Şi ei au tot cuvîntul a-i fi recunoscători acestui Monarh, căci ceea ce Românii sunt azi şi ceea ce se află pe de­a­­supra şi pe dedesubtul pământului lor numai Lui o datoresc, Lui, care a săvârşit adevărate miracole pe care însă modestia ziaristică ne opreşte a le înşira. Nu ne putem opri to­tuşi — pentru satisfacerea cititori­lor noştri — a aminti câte­va din­­tr’însele în faţa cărora minunile din Evangelie ca prefacerea apei în vin şi ca hrănirea a 5000 de oameni cu vre-o trei pâini şi câteva ştiuci sunt adevărate nimicuri. Principele Sauerkraut de Kren­­wu­rst la venire speriat de hao­sul pe care l-a găsit — azi e acolo o Babilonie—ridică d­­ degete spre cer şi zise: „Să se facă lumină!“ Şi lumină se făcu... Apoi porunci: „Să se separe apele de uscat, pă­mântul să se acopere cu verdeaţă, Soarele să lumineze ziua şi Luna cu stelele noaptea, apa să furnice de peşti şi aerul de pasări... „Şi toate se făcură după porunca principelui Sauerkraut şi pământul României se acoperi cu verdeaţă frumoasă, ierburi, flori şi pomi roditori. „Şi mai zise Principele Sauerkraut de Krenwi­rstl: să dispară corup­ţia... să se organiseze un Stat, să se facă şcoli, să se creeze armata... Şi totul se făcu după cum zise El. »Ş’apoi, porunci Principele Sau­erkraut de Krenwi­rstl, să i se dea o listă civilă de milioane, un do­­meniu al coroanei, un fond al mi­lelor, Palate de reşedinţă şi lachei de serviciu. Şi îndată se făcu după porunca Lui’ şi capii tribului se grăbiră a’şi oferi care mai de care serviciile lor.... „Şi Principele Sauerkraut de Kren­wiirstl vezu ce a făcut că e bine făcut. „Aşa creă Principele Sauerkraut de Krenwiirstl în 25 de zile Sta­tul român de azi. A doua zeci şi cincea zi se odihni şi El şi hotărî ca această zi să fie o zi sfântă de repaos pentru toată suflarea româ­nească şi spre veşnică amintire îşi achită cei 12.000 de galbeni pe care îi făgăduise la 2 Iunie 1866 prin­­tr’o scrisoare ce se citeşte zilnic în Adevărul.11 ....„Cui datoresc Românii neatîr­­narea lor ? Numai bunului lor stă­pân,“ zice Allgemeine Zeitung. „Cui datoresc siguranţa avereî şi a persoanei? Lui Sauerkraut I, zice Neue Freie Presse­rem datoresc prosperitatea de până acum ? Inţelepciunea M. S. răs­­punde Wiener Allg. Zeitung. „Cui datoresc cultura lor? Nu­mai dragostei pentru lumină a lui Sauerkraut, adaogă o reptilă de pe Spre ea. Justiția ?... Numai marelui său simț de dreptate. — Și ce ne datorim nouă? în­­trebai­ eu atunci indignat de atâta tămâie. — „Bauer, das ist was anderes,“ îmi răspunseră toate’n cor. — „Dar spuneți ce ne datorim numai noué ?“ repetaia eu. — „Tobitohi di rumun! Mai pu­țin de cât nimic­­“ Și mă deșteptam asudat și tre­murând din tot corpul. Mă frecaia la ochi și sub impresia încă adâncă și rea a visului, murmuraia incon­­scient: Mai puțin de cât nimic! Intr’un sfert de veac ne datorim nouă înşine mai puţin de­cât ni­mic ... îngrozitor! Dar ce poate fi oare mai rău şi mai puţin de­cât nimic ? Ah, da, ştii Alegerea Principelui Sauerkraut de Krenwürstl! Bărbierul Curților Regale. ?? Asta­zi D. Lascar Catargiu, prim­­ministru al M. S. Domnitorului, Carol I la 1866, face parte din ca­binet. II întrebăm clar: Ce se face cu cei 12.000 gal­beni dăruiţi de Carol I prin scrisoarea sa din 2 (14) Iunie 1866 adresată Ministrului de culte C. A. Rosetti şi publicată în „Monitorul“ cu Nr. 118? Care este aşez0m£ntu] de bine­facere fondat cu această sumă ? Dacă banii s’au capitalizat, cât reprezintă astă­zi suma dăruită ? IN SFIRSIT... Cu toate principiile noastre deja îndestul de cunoscut*, publicului, cu toată ura neîmpăcată ce am pro­fesat şi profesăm contra Regelui Străin, contra Celuia ce, suntem convinşi, este peirea neamului ro­mânesc, nu ne putem opri de a recunoaşte binele, când el vine de la omul pe care nu­­ putem iubi, de la omul pe care nici un Ro­mân adevărat nu’l poate iubi. Ne mirăm numai cum un Har­pagon a putut avea un moment de generozitate, pe care nu nil putem altfel explica de­cât prin dorinţa ce o are de a ’şi face o populari­tate proaspeta, de care are nevoe pentru parada ce se pregăteşte la 10 Mai. Dar să venim la fapt; ori­care ar fi intenţiunea, bine-facerea e tot bine-facere. Aflăm — incredibile dictu—cum­­că Regele a dăruit din caseta Sa particulară 500 mii de lei în folo­ sul şcoalelor rurale, 250 mii lei pentru fundarea unei şcoale de orbi şi alte 250 mii lei pentru o şcoală de surdo-muţi, în total un milion. Fapta vorbeşte de sine, numai de nu şi-ar schimba gândul. RĂPIREA TRANSILVANIEI Acum când cestiunea românis­mului se agită la noi cât şi în streinătate, credem a face un ser­viciu cititorilor noştri, dând mai la vale discursul mitropolitului Al. St. Şuluţ Cărpenişanu, ţinut la conferinţa regnicolară de la Alba- Iulia, la 11 Febr. 1861, la care re­prezentanţii tuturor naţiunilor con­locuitoare au fost convocaţi spre a se pronunţa în cestiunea uniunei Transilvaniei cu Ungaria. Această cuvântare istorică con­ţine mai multe date de un interes actual şi complectează ast­fel „Me­moriul“ studenţilor din Bucureşti, ea va servi în acelaşi timp de exemplu şi de stimul generaţiunei de astăzi, arătându-i cum se apă­­rau bătrânii în contra asupritorilor seculari ai naţiunei noastre. * Excelentisime Domnule Preşedinte, mărită conferenţă regnicolară , Permiteţi mi ca, uzând de dreptul na­turei şi în acelaşi timp de dreptul acor­dat tuturor naţiunilor conlocuitoare prin înaltele diplome din 20 octombrie, 1860, să vorbesc în limba mea maternă română, de­oare­ce aceasta sugând-o cu faptele mamei mele, ideile mi le pot exprima mai bine. Mă rog să fiu bine ascultat şi bine­în­­ţeles, şi cuvintele mele să se ia în sen­sul care’l voiu da eu şi de cum­va cine­va nu mă va pricepe bine, sunt gata—în cât voiu putea — să dau desluşiri în limba celor­l’alte naţiuni conlocuitoare cu ai căror reprezentanţi am onoare a lua parte la această mărită adunare. Patru sute de ani se împliniră de când Românii au fost lipsiţi de dreptul d’a lua parte la adunările regnicolare. Astăzi, după 400 de ani, ei se află în fericita poziţiune d’a fi aici reprezentaţi prin fii soi de încredere. Toate naţiunile stau faţă în faţă, cu o sfială oare­care, ne­­ştiind dacă hrănesc unele pentru altele simpatii sau antipatii, fiind toate de ase­menea geloase pentru drepturile şi liber­tatea lor. Această stare de lucruri e me­nită a ne nelinişti pe noi reprezentanţii Români, mai mult ca pe ori­cine, de­oare­ce fiind neexperimentaţi într’ale po­liticei şi păşind pentru prima oară în această nouă arenă vom avea o luptă prea inegală printre cei 24 reprezen­tanţi maghiari, străluciţi prin naştere şi prin armele parlamentarismului. Pătruns însă de spiritul de pace şi iubire fră­ţească care ne-a strîns aici spre a pune bazele unei înfrăţiri eterne între toate na­ţiunile Patriei noastre comune, şi înte­meiat pe­­sfinţenia şi dreptatea­­cauzei noastre ce o apăr, vin cu o inimă sin­ceră şi deschisă să vă desvăluesc gân­durile mele. Ce cerem noi Românii? Cerem să ni se facă ceea ce străbunii noştri au făcut pentru Unguri la venirea lor în această ţară primindu-i în sinul Patriei şi dân­­du-le drepturi civile şi politice egale cu ale lor. Cerem să ni se respecte limba precum e respectată cea ungurească, cu un cu­vânt să ni se restituiască toate drepturile tradiţionale de care ne-a despuiat o per­­secuţiune sistematică pe la începutul se­colului XIV. Spre a nu se trage la îndoială aser­ţiunile mele, permiteţi-mi Domnilor, ca în interesul adevărului istoric, precum şi în interesul unei sincere înfrăţiri să lămu­resc această cestiune, chiar prin docu­mentele datorite istoricilor maghiari. Iată ce zice anonimul „Belae Regis Notarius“ (cap. 27.) Tune habitatores terrae violentes mortem Domini sui, sua propria voluntate dexteram dantes, Do­minum sibi elegerunt Tuhutum, patrem Horea, et in loco illo, qui dicitur Eseu­­leu, fidem cum juramento firmaverunt et a die illo locus ille nuncupatus est Es­culeu, eo quod ibi jura ver­unt. Tuhutum vero a die illo, terram illam obţinut­­ pacifice et feliciter.“ Mărită conferenţă ! această relatare a istoricului este de o însemnătate capitală, din care reiese că Tuhutum cu Ungurii săi, călcând drep­turile ginţilor, veni fără de veste şi o­­morî pe principele român Gelu, cu toate astea ei n’ar fi fost în veci în stare a supune Transilvania dacă Românii n’ar fi consimţit la pace şi de bună voe dacă nu le-ar fi acordat beneficiari. Tot a­­semenea mănoasele câmpii dintre Mureş şi Tisa, unde domnia Menumourutu (Mi­nos Marius,) având capitala la Bihor, lângă Oradea-Mare n’au fost cucerite de către Unguri prin superioritatea forţelor, — dovadă cele două bătălii crunte cari le-au fost fără succes, — ci prin o legă­tură de înrudire luând de soţie Zoltán, fiul lui Arpad, pe fiica unică a Domnito­rului român, care le-a lăsat drept zestre împârăţia sa. In adevăr, daţi-mi permisi­une să vă întreb în conştiinţă, stimaţilor fraţi maghiari, ce anume bătălie glorioasă aţi dobândit voi vre­o dată, regii Unga­riei sau principii Transilvaniei, la care Românii să nu fi luat o parte însemnată ?... Care e acel câmp de luptă unde sângele Românului n’a curs şiroae amestecat cu al Maghiarului, închegând ast­fel o fră­ţietate de interese comune? Pe acele vremuri multe din famiile frun­taşe din ambele naţiuni, şi casele domni­toare erau legate prin sânge şi afinitate. Pentru a nu cita de­cât câte­va cazuri, se ştie că sora memorabilului rege Bela IV fu nevasta lui Ion Asan, imperat al Românilor şi Bulgarilor, iar femeia lui Ştefan V, mama regelui Ladislau IV a fost româncă (v. Pray, Annalium, p. 218). Pe acele vremuri Românii aveau o ari­stocraţie puternică şi bogată, precum Voi­vodul Făgăraşului şi Voivodul Dragoş de pe timpul lui Ludovic-cel-Mare, care întemeiă principatul Moldovei şi alţii. Unde sunt astă­zi toate acele drepturi tradiţionale ? Sau poate noi Românii meritat-am prin vre-o crimă politică să fim lipsiţi de ele ? Nimic din toate astea, căci în cazul con­­trariu legile vechi şi analele ungureşti de sigur le-ar fi atestat cu litere mari şi negre... Un singur mare păcat ni s’a im­putat : religia, acest pretext pentru toate nenorocirile câte ne-au ajuns. Aici simt însă că ating o coardă dureroasă nouă tuturor; ating lucruri pe care veneraţi­­unea mea pentru scaunul apostolicesc ar fi trebuit să le acopere cu valul tăcerii, dacă jalnica stare a iubitei mele naţiuni n’ar reclama să le amintesc fapte, de alt­minteri pe cari nu le-aşi putea omite fără să vatăm adevărul istoric. In privinţa persecuţiunilor religioase Papii din Roma exercitau asupra Românilor, consideraţi ca schismatici, o presiune regretabilă prin mijlocirea regilor şi principilor catolici, neexceptând nici pe românul Ion Corvin de Huniad. De aci a urmat că majoritatea aristo­craţiei române, spre a nu-şi pierde drep­turile şi bunurile sale, fu silită să se contopească cu naţiunea maghiară, iar acei renegaţi deveniră cei mai neîmpăcaţi duşmani ai Românilor. Ast­fel naţiunea noastră părăsită şi neavând în dietă pe nimeni cine să-i ia apărarea, ci pretutin­deni numai inimici fanatisaţi şi asupri­tori, trebuia să ajungă sclava celorlalţi. De aci înainte subjugarea Românilor nu mai avu margini, proprietăţile lor se so­­coteau „res nullius“ pe care regii le duruiau după plac nobililor (v­ezî Aprob. Const. P. V. edict. 38, 39). Capii lor politici şi bicericeşti fură a­­runcaţî în temniţă pe simplul motiv că recunosc legea ortodoxă. „Uniunea celor trei naţiuni ale Tran­silvaniei“ din 1438, n’a avut alta în ve­dere de­cât spoliarea bieţilor ţărani Ro­mâni care’şi apăraii avutul cu armele în mână. Să nu credeţi măriţilor Domni, că expunând aceste fapte istorice, ve acuş de greşelile trecutului, cunosc spiritul gene­raţiunei actuale şi dorinţa de înfrăţire a tuturor naţiunilor conlocuitoare şi fran­­cheţa dintr’o parte şi din alta va servi numai cauza noastră. După aceste preliminări, permiteţi-mi să revin la obiectul desbaterilor noastre şi să răspund celor doi D-ni preopinenţi, Excelenţei sale episcop al Transilvaniei, Haynald, şi ilustrităţii sale contelui D­­elebi. înainte de aceasta rog însă pe excelența sa cancelarul baron Reményi să binevoiască a dispune să se dea fire prea înaltului manuscris imp de la 20 Octombrie 1860, ac­tului ministru, contelui Rech

Next