Adevěrul, iunie 1891 (Anul 3, nr. 844-871)
1891-06-25 / nr. 866
ANUL III. — Nr. 866. NUMERUL10 BANÎ " ABONAMENTELE IflCEP LA SI 15 ALE FIECAREI LUNI şi se plătesc tot'd’a ana ’nainte în Bucureşti la casa Administraţiei. Din Judeţe şi Străinătate prin mandate poştala Un an in tarii 30 Ioi, în străinătate 50 Şease luni , 15 , , , 25 Trei luni , a . , 13 ' Un număr tir Străinătate 15 bani MANUSCRISELE NU SE ’NAPOEAZA EDIŢIA INTĂIA Să te fereşti, Române! de cina strein în casă. ' 'f V. Alexandri. MARŢI, 25 IUNIE 1891 NUMERUL 10 BANI ANUNCIURILE v Ilin BUCUREŞTI ţi JUDEŢE se primesc î NUMAI la ADMINISTRAŢIE. Din STRXlNÉtATE, direct la administrație și la toate Oficiile de publicitate. Anunclurl la pagina IV...........o.3o b. Urna . . . HI............2.- le! , n . , II...... 3.— lei j Inserțiunele și Reclamele 3 Ioi rândul. LA PARIS, ziarul se găsește de vânzare cu numărul la blosoni No. 117, Boulevard St.-Hichel. UN NUMĂR VECHIO 30 BANI •" administrația 111. — BULEVARDUL ELISABETA, — 111Director politics ALEX. V. BELDIMANN REDACȚIA 111.-BULEVARDUL ELISABETA, — U1 TARIFUL D-lui VERNESCU PORTUL GALAŢI MISIUNICULTURALE CĂRŢILE DE PREEVIII zdunta-iurea-iTI ACCIDENTE Idila din strada Păunilor MORŢII ŞI VII Bucureşti, 24 Iunie 1891 TARIFUL D-lui_VERNESCU Se ştie, că cestiunea tarifului vamal a fost pentru guvernul actual cea mai grea sarcină. Pentru a avea acest tarif la timp, înainte de ziua expirăreî convenţiilor, D. Catargiu ’şi-a ales o majoritate pe sprinceană; din pricina tarifului s’a convocat parlamentul în sesiune de vară; în sfîrşit, tariful a fost şi este încă preocuparea de căpetenie a întregei ţâri de vr’un an încoace. Pentru a rezolvi această grea şi însemnată cestiune, se cerea un guvern de inimă şi de curaj, un ministru de finanţe cunoscător în cestiunile de politică economică internaţională şi simţind în inima sa ecoul suferinţelor diferitelor ramuri de activitate din ţară; în sfîrşit, mai trebuia o majoritate de oameni, conştienţi şi cugetători. In locul acestora, cine a avut data asta misiunea de a înzestra ţara cu un tarif? Un guvern ramolit şi pe atât de fricos în afară pe cât e de lipsit de scrupule înăuntru, un ministru de finanţe mai mult îngâmfat decât cult, mai mult ambiţios şi răutăcios decât simţitor şi drept majoritate, o turmă cuvântătoare.... pentru închiderea discuţiei şi luarea cu asalt a voturilor. Cu asemenea elemente, tariful nu putea să iasă altfel decât a ieşit un tarif de îngenunchiare a industriei şi comerţului nostru, a agriculturei şi meseriilor noastre, la picioarele Austro-Ungariei. Nu vorbim aci de taxele înscrise în tarif pentru fiecare marfă, vorbim numai de principiul dominant înscris în art. 2 al legei tarifului. Aci e mezul chestiune! şi aci guvernul, şi în special ministrul de finanţe, a dovedit desăvârşita sa lipsă de competinţă şi de dor de interesele ţărei. Art. 2 al legei tarifului prevede putinţa unor urcări de taxe sau chiar a proibiţiunei, faţă cu statele cari nu ne vor acorda avantagiile ce le dăm noi prin tariful acesta. Pentru a înlătura bunul plac al statelor mari şi favorurile ministerului nostru, era de cel mai mare interes ca acest articol să aibă o redacţiune foarte precisă şi foarte riguroasă. Trebuia să se arate anume în ce împrejurări şi în ce mod se vor aplica taxe urcate sau proibiţiunea şi, în special, cui. In privinţa aceasta se depuseseră trei amendamente. Unul al D-lui Skileru, foarte concis şi foarte direct îndreptat în potriva Austro- Ungariei. D-sa cerea neted o suprataxă de 30 la sută pentru produsele austriace, până când Austro-Ungaria ne va primi vitele şi cerealele Altul, al D-lui Ion Lahovary, care nu viza direct pe Austro-Ungaria, ci mai generaliza lucrul şi, în sfirşit, amendamentul D-lor Djuvara- Pallade - Iancovescu, foarte clar și respicat și neavând aierul unei provocări la resboiu. Se impunea pur și simplu ministrului, prin acest amendament, ca să nu acorde avantagiile acestui tarif decât acelor puteri, cari ne vor oferi avantagii identice. Aici pretexte diplomatice nu se mai încapeau. Guvernul a putut să se opue la adoptarea amendamentelor Skileru și I. Lahovary, ele fiind prea provocatoare, dar la amendamentul Djuvara, cazul nu era astfel. In art. 2 al guvernului, se zice că ministrul este autorizat a urca taxele; în amendamentul Djuvara se zicea: guvernul este ţinut a aplica, etc. Şi respunderea guvernului nostru faţă cu vr’o supărare externă era bine acoperită. Ministrul nostru n’avea de cât să respundă ai celor streini cari ar fi protestat în contra urcărei taxelor, îmi pare foarte rău, D-nii mei, dar nu ve pot servi, căci sunt silit de lege ca să vă aplic taxe mari, câtă vreme şi Dv. ni le aplicaţi nouă. Poziţia ministrului nostru ar fi fost clară, Austro-Ungaria ar fi ştiut ce o aşteaptă din partea noului tarif şi nu şi-ar mai fi bătut joc de noi. Aşa însă, cu încăpăţînarea D-lui Vernescu, care a pus chestiunea de încredere la acest amendament, care a pus adică persoana sa goală şi îngâmfată deasupra intereselor vitale ale ţărei, suntem la discreţia Austro-Ungariei, suntem cu mâinele legate „Guvernul este autorizat a aplica taxe mai mari până la proibiţiune chiar Statelor, cari vor aplica produselor noastre taxe exagerate.“ Aceasta e proza ministerială, nesărată, fără un înţeles hotărât, dar ale cărei urmări vor fi nefaste pentru noi. Cu autorizat şi cu exagerare nu se face politică vamală, D-le Vernescu. Ştim noi ce însemnează măsurile restrictive, pe care un ministru al lui Carol I este autorizat (dacă voeşte şi dacă poate) să le ia faţă cu nemţii, când aceştia ne vor aplica taxe exagerate. Taxele lor nu vor fi nici o dată exagerate pentru D. Vernescu, căci D-sa nu va avea voie să le aprecieze, chiar de ar avea cunoştinţele necesare pentru aceasta. In sfîrşit, ministrul s’a încăpăţînat, majoritatea l’a urmat orbeşte şi întreaga producţiune naţională va fi paralizată de Austro-Ungaria. Tariful D-lui Vernescu este aservirea noastră economică, autorizată de exagerata încăpăţinare a ministrului de finanţe. Acest tarif nu poate trăi mult timp şi modificarea art. 2 se impune chiar în sesiunea de toamnă. Poate că până atunci D. Vernescu se va potoli, ori, mai bine, va fi înlocuit în minister. Noi o dorim din toată inima. Un comerciant de interdicţie şi Lafargue la un an închisoare şi 100 de franci amendă. METZ, 23 Iunie. — Lupta pentru alegerile comunale a fost foarte vie. Au fost aleşi: 6 bătrâni germani şi 100 indigeni. Sunt 7 balotage. D-l Hahn, primar din Metz a fost reales. PARIS, 23 Iunie. — D. Carnot a vizitat în timpul dimineţei casele lucrătorilor de curând construite în cartierul Belleville. A fost însoţit numai de generalul Bruyère şi de colonelul Toulza în civili, nici o desfăşurare de poliţie. Preşedintele a fost foarte aclamat. A asistat dupe amiază la distribuirea recompenselor cursurilor profesionale pentru lucrătorii tipcanici. El a rostit o scurtă alocuțiune, care a fost foarte aplaudată. TELEGRAME VIENA 23 Iunie. — Azi a fost şedinţa de închidere a congresului poştal.’ DOUAI, 23 Iunie.—Curtea cu juraţi a judecat afacerea tulburărilor din Fourmies de la 1 Main. Acuzatul Culine a fost condamnat la 6 ani de reclusiune şi 10 ani ?? Astăzi D. Lascar Catargiu, prim ministru al M. S. Domnitorului Carol I la 1866 face parte din cabinet II întrebăm clar: Ce se face cu cei 12.000 galbeni dăruiţi de Carol I prin scrisoarea Sa din 2 (14) Iunie 1866 adresata Ministrului de culte C. A. Rosetti şi publicată în „Monitorul” cu Nr. 118? Care este așezământul de binefacere format cu această sumă? Dacă banii s’au capitalizat, cât reprezintă astăzî suma dăruită ? hărtie, pentru a omorî simţurile nevinovate ale copiilor, este ceva nemai auzit! Va veni ziua când toţi aceşti indivizi fără simţire îşi vor primi plata lor pentru mişeliele ce făptuesc. Argus. cărţile de" PREMII Se ştie că în bugetele comunelor sunt prevăzute nişte sume anumite, după cum Comuna dispune mai mult sau puţin, cu care se cumpăr cărţile ce se dau ca premii şcolarilor. Se ştie de asemenea că aceste premii au două înrâuriri puternice asupra învăţământului: întâiu, că desvoltă gustul pentru silinţă răsplătind pe acei ce sunt mai buni în şcoală, şi al doilea înlesneşte pe părinţi în procurarea cărţilor de studiu necesare copiilor în clasa următoare. Mai trebue oare de vorbit asupra acestor două lucruri atât de recunoscute ca necesare în ţara noastră? Desigur nu, căci atât silinţa ce pun elevii prin şcoli, cât şi aceea ce pun profesorii ca elevii să le iasă buni, numărul şcolarilor ce frecventează şcoalele mai ales prin sate, cum şi mijloacele de care dispun părinţii pentru procura cărţi copiilor, fiind atât de restrânse, ne scutesc a mai înşira câte motive puternice au avut acei ce au prevenit lucrurile din timp. Dar de unde până mai acum vreo doi ani, învăţătorul—singur în stare de a şti de ce cărţi are nevoe copilul—şi Primarul cel mai aproape cu controlul şi cu baniicumpărau cărţile pentru premii după ce se consulta programul şcolei. Ce se întâmplă azi ? D. Prefect (?) porunceşte Primarilor ca să-i înainteze D-sale banii prevăzuţi pentru cumpărarea de cărţi, şi D-sa le cumpără singur şi ce cărţi: Succesiunea la tronul României. Jubileul de 25 ani. Poesiile lui Candiano şi toate prostiile şi inepţiile dinastice. Ce au să facă copii cu cărţile acestea ? Poate că smeuri dacă nu le vor întrebuinţa părinţii lor!... O mişelie mai mare nici că se poate! Cu banul săracului să se resplătească tîrîtorii cumpărânduli-se otrăvitoarele lor bale aşternute pe Misiuni culturale III *) Ziarul Kreuz-Zeitung şi după densul întreaga presă dinastică străină şi naţională, numeşte pe M. S. Carol I primul colaborator al Operei care a prefăcut o ţară enervată şi stoarsă într’un Stat bine organizat şi stimat. Aceasta este prea modest De ce nu şef-redactor ? Intr’adevăr M. S. seamănă mult cu un şef-redactor găzetăresc. Nie, aceştia nu fac la gazetă multă treabă şi primesc cel mai gras salariu , în schimb însă acoperă cu numele şi autoritatea sa şi e responsabil pentru toate nelegiurile comise în ziar de colaboratorii săi Aceasta este singura şi principala deosebire. In viaţa de Stat, miniştrii, colaboratorii şefului ţărei, a primului-redactor, acoper cu numele şi autoritatea lor nelegiuirile acestui din urmă, deoarece Suveranul după Constituţie nu e responsabil! Dar gluma la o parte. Fără voia noastră, ne vine în minte când contemplăm frumoasa operă săvîrşită în 25 de ani la noi în ţară, cunoscuta vorbă românească: Cum e turcul şi pistolul! Am văzut în viaţa noastră oameni care neavând idee ce însemnează un lac switzeran în mijlocul majestoşilor Alpi stau şi admirau o—mlaştină murdară, plină de broaşte şi de viermi. Sincer, noi democraţii nu suntem de loc încântaţi de opera săvîrşită în pătrariul de veac 1866—91. Totul depinde cum îţi pui întrebarea. In livrea, întrebarea se’nţelege că ’ţi-o pui cum şi-a pus’o Gazeta Crucei şi organele dinastice de la noi. Dar întrebarea just pusă, trebue aşa formulată: un progres am făcut, incontestabil; dar nu l’am făcut noi fiindcă sau cu toate că avem un suveran în capul nostru? Ş’apoi, n’ar fi putut realiza naţiunea acelaş progres — dacă nu unul şi mai mare — în acelaş interval de n’ar fi avut în fruntea sa un cap încoronat? Dacă n’ar fi putut, atunci ce s’alege de vigoarea şi capacitatea neamului nostru cu care ne place atât de mult a face paradă la om şi ce ocasiune bine sau rea venită? Nu trebue oare desperat de vitalitatea unui popor când nu e capabil a face ceva din propria iniţiativă şi din capul său ? Nu se află oare el pe cea mai joasă treaptă culturală când un tînăr prinţ — cu o cultură cel mult medie cum am arătat că au principii în genere — poate să-l ducă la glorie şi mărire naţională? Cât de mici trebue să fie năzuinţele şi aspiraţiile noastre! Cât de modestă trebue să fie perspectiva unui român când un progres ca acela făcut de noi până azi îl poate fermeca!.... Doară nu ni se va zice că un Suveran însemnează sau reprezintă vitalitatea naţională concretizată?! Sau ni se va putea zice aceasta despre un Domn pămîntean cu atât mai puţin de un străin. Cum tînerul locotenent german *) A se vedea No. din 9 Iunie, 91. — inger sau geniu chiar de ar fi fost— îndată ce a călcat pământul României s’a putut identifica cu interesele noastre, a putut să ne înţeleagă năzuinţele, aspiraţiile, nevoile şi—să ne îndrepte pe adevărata cale a progresului, pentru noi aceasta este o enigmă. Nu suntem de loc mâncători de străini, căci străinii sunt oameni ca şi noi. In teză generală noi suntem convinşi, adânc convinşi, că nici un stăpân— pământean sau nu—nu se poate identifica cu interesele stăpâniţilor pentru simplul motiv că e stăpân şi interesele unui stăpân n’au fost nici o dată acele ale stăpâniţilor. Pentru un Domn străin treaba e însă puţin mai încurcată. Când un grec se presintă Parlamentului nostru cu o cerere pentru indigenat şi ne zice: Aiţi mi este Patrie mediu iubeschi la seara asta, etc., atunci noi în gând zicem la rândul nostru: Candidatul e un renegat şi iubirea sa de Patrie e o simplă chestie de gheşeft. Căci, cum ’şi poate părăsi cineva de bună-voie adevărata sa Patrie fără motive atât de puternice ? Aceasta este numai dragoste de bulevard, dragostea de cafenea cântândă şi cu conştiinţa împăcată aruncăm în urnă o bilă neagră... Mulţi dintre capii încoronaţi se află însă în acest caz... Ba lor le lipseşte şi scuza luptei înverşunate pentru existenţa zilnică care face pe Grecu renegat. Şi cum se poate da crezământ unor Suverani că s’ar fi identificat cu interesele şi năzuinţele Patriei adoptate după ce nu s’au putut identifica cu interesele şi năzuinţele adevăratei lor Patrii pe care au părăsit’o de îndată ce o „misiune culturală“ le-a surîs în altă parte, aceasta este iar ceva inesplicabil pentru noi. O mulţime de proletari, uvrieni, ţărani, oameni scăpătaţi părăsesc zilnic Europa îndreptându-se spre America, Australia, Indii, Africa. Un foarte mare contingent de emigranţi dau clasele de jos ale laboriosului popor german. Cu inima grea şi sfâşiată îşi părăsesc aceşti nenorociţi locul naşterei, frumoasa şi scumpa lor ţară. Fără speranţă de a mai revedea pe rude, prieteni şi cunoscuţi ei se îndreaptă spre ţări depărtate cu noua şi adesea amăgitoarea speranţă că vor găsi acolo cel puţin un codru de pâine şi când îl găsesc, ei jubilează ca mateloţii lui Columb când au zărit lumea nouă, după ce au desperat de a mai da de uscat. Pămint! Pămînt! Cine dintre noi are curagiul şi dreptul de a da cu peatra în nenorociţi fiindcă şi-a fi părăsit Patria ? Cine dintre noi are curagiul de a mustra pe aceşti lihniţi şi flămânzi şi a le vorbi de datorii patriotice? însemnează doară pentru dânşii Patria muncă de rob, privaţiuni de tot soiul, exploatarea neomenoasă, sacrificiul vieţei şi ’n schimb—moartea cea mai crudă findcă omoară încet, foarte încet, moartea prin foame ! Nu! Ori de câte ori am văzut în viaţa mea un asemenea „transport“ de emigranţi pe care şoviniştii săeni îi numesc pioneri ai culturei germane „în străinătate“, o tristeţă şi o compătimire nesfîrşită mă apucă şi îmi ziseiu în gând: „Mergeţi cu bine, voi martirii ai organizaţiei sociale moderne, mergeţi cu bine voi cu faţă palidă şi brăzdată, cu durerea zugrăvită pe dânsa, cu părul albit înainte de