Adevěrul, mai 1892 (Anul 5, nr. 1165-1192)

1892-05-04 / nr. 1168

ANUL V.—No. 1168 ~ NUMÉRUL 10 BANI ABONAMENTELE ÎNCEP LA 1 ŞI 15 ALE FIE­CĂREI LUNI şl se plătesc tot-d’a-un­a înainte In Bucureşti la casa Administraţiei. Din Judeţe şi Străinătate prin mandate poştale Un an în ţară 80 lei, în străinătate 50 Şease luni,, 15 , , » 25 ^ ~ Trei luni , 8 „ „ , 13 Un numSr In străinătate IS bani MANUSCRIPTELE NU SE INAPOIAZA O.8IQ­TIH-A.­ELDIŢIE Să te fereşti, Române! Se cuiți strein în casă V. Alexandri. ADMINISTRAŢIA 10,­­ STRADA. ACADEMIEI, IO Director politic: ALEX. V. BELDIMANU REDACŢIA LUNI 4 MA­RI 1892.11 NUMERUL 10 BANI ANUNCIURILE Din BUCUREŞTI şi JUDEŢE se primesc: NUMAI la ADMINISTRAŢIE, din Străinătate, direct la administraţie şi la toate Oficiile de publicitate. Anunciya la Imagina'UV...................0,30 b. linia III . . . . . . 2,— lei „ ' Sn. a ? ^\NI.................3,— lei „ ift^i­țiunele ^i pe eternele 3 lei rândul. Paris, ziarul * găsește de vânzare cu nu­­mărul la kioseni Noi 117, Boulevard St.-Mich­el ’Jc, 'i i UN NUMER VECfflU 30 BANI 10, — STRADA ACADEMIEI,­­10 Bucureşti, 3 Mai 1892. SEPTEM AN A Cu chiu cu val, criza ministerială din Italia este aproape de sfîrşit, dacă nu cum­va pănă la apariţia acestor renduri noul minister nu va fi cons­tituit. Cu ocazia crizei actuale, pe care italienii glumeţi au poreclit-o „criza chibriturilor“, din cauza monopolu­lui pe care voea fostul ministru de finanţe să-l înfiinţeze şi care și-a pro­vocat căderea, cu ocazia acestei crize, zicem, iar a fost pusă în joc toată politica Regelui. Ceea ce este mai curios în toată această criză, e faptul că opinia pu­blică se desinteresează cu totul de schimbările ministeriale care nu pot aduce nici o îmbunătăţire în starea de mizerie a ţăre’i. Italienii sunt a atât de sătui, atât de enervaţi de anomaliile din anii din urmă, în­cât — cum spune L’Indépendance belge — regimul parlamentar este foarte dis­creditat în ochii lor, până intr’atât în­cât ei încep a spune că e mai bine fără guvern de­cât cu unul a­­semenea. Din această cauză, lucrurile cele mai serioase sunt luate în glumă. Cu toate acestea, votul care a pro­vocat căderea ministerului Rudini, e foarte clar. Ordinea de zi, primită de fostul prim-ministru, a fost respinsă cu 138 voturi contra 186. Aceste din urmă coprind toată dreapta, afară de câte­va excepţii neînsemnate, şi grupul liberal condus de D. Nicotera, pe când noua majoritate coprinde 140 deputaţi din stânga constituţională şi stânga radicală, iar restul e compus din centru, care înclină mai mult spre stânga de­cât spre dreapta. Deci, iarăşi cele două „mari partide“ li­beral şi conservator, se găsesc din nou faţă ’n faţă compacte şi omo­gene, după atâţia ani de îmbucătă­­ţire, căci şi D. Nicotera cu partizanii săi se vor întoarce în rindurile libe­ralilor. Ar fi fost deci firesc lucru ca o dată cu rezolvirea crizei să se res­tabilească aşa zisul mecanism consti­tuţional, funcţionarea instituţiilor re­prezentative pe baze normale. A­­ceasta însă nu intră în calculele ex­terne ale lui Umberto cel tăcut. Ma­joritatea liberală cuprinde extrema stângă, care a combătut tot­dea­una tripla alianţă, care cere economii în cheltuelele militare şi merge chiar pănă acolo că îşi iea de ideal dezar­marea generală. Un minister progre­sist ar fi fost silit să ţie seamă de dorinţele stângei radicale, şi ar fi trebuit cel puţin să dea alianţei cu Germania şi Austria o interpretare mai pacinică, mai platonică de­cât în trecut. Prietenii triplei alianţe sunt contra situaţiilor lămurite; ei au interes ca să perpetueze zăpă­ceala parlamentară şi să întreţie, în­tocmai ca junimiştii noştri, confuzia în partide, confuzie mulţumită căreia conservatorii au ajuns sentinela tri­plei alianţe. D. Giolitti, care a fost însărcinat cu compunerea ministerului, este pie­­montez, şi piemontezii sunt conside­raţi în Italia ca cei mai credincioşi amici ai dinastiei de Savoia. Ei nu sunt tocmai agreaţi în celelalte pro­vincii, dar tot­deauna în situaţiile grele parlamentare, din rindurile lor îşi recrutează Regele Italiei miniş­trii săi. D. Giolitti va compune, probabil, un nou minister-ghiveciu a cărui menire va fi continuarea triplei ali­anţe cu ori­ce preţ, chiar cu preţul unei disolvări. * Dezbaterile asupra revizuire! Con­stituţiei continuă în parlamentul bel­gian. Principiul votului universal ca şi referendum regal, au fost primite. Când se vor închide desbaterile, vom face o dare de seamă amănunţită. * In Anglia, Camera a primit, în ultima-I şedinţă, articolele I şi II ale birului D-lui Chaplin, prin care se u­­şurează ţăranilor căpătarea proprie­­tăţeî mici agrare. S’a vorbit un moment de disolva­­rea parlamentului, dar guvernul en­glez după multă tergiverseală a decis a nu face disolvarea, nici în Iunie nici în Iulie, cum era vorba mai întâi, ci a urma părerea Reginei de a se men­ţinea actuala administraţie până la termenul firesc. Liberalii englezi şi-aui apropiat cele mai multe reforme democratice, şi disolvarea parlamentului ar avea de rezultat izbânda lor sigură. Este deci firească frica lordului Salisbury de disolvare. De altă parte, proletarii englezi se organisează și se întăresc pe fie­care zi. Mai multe greve sunt gata să isbucnească, între care la sud de Stafford, unde minerii vor o zi liberă pe septămînă, la „Forest of Dean“ unde trebuia să se declare chiar ori greva pentru a împedica pe patroni de a scădea salariile cu 12T/2 la sută. Sunt temeri că și lucrătorii docn­­ilor din Londra și Sainte-Catherine se vor pune în grevă. * In Grecia alegerile sunt la ușă. D. Tricupis a declarat intr’un discurs recent, că în aceste alegeri S8 joacă soarta regatului elin. Intr’adevăr, chestiunea asupra că­ruia au să se pronunţe alegătorii este foartă gravă. Dacă D. Delyannias reu­şeşte, monarhia capătă o lovitură de moarte, căci Regele George ar trebui, sau să primească pe un prim-minis­tru pe care l’a gonit într’un mod cu totul neconstituţional; sau să plece din ţară, căci nu este admisibil că Re­gele l’ar mai goni odată, fără pri­mejdie. Şi Regele George e atât de con­vins de aceasta, în­cât— cum anunţă ziarele streine—el se gândeşte de pe acuma la abdicare, în cazul când a­­legerile ar da majoritatea lui De­­lyannis. Se pare însă, că aceasta nu se va intempla, căci partizanii lui Tri­cupis lucrează din resputeri pentru a-și asigura izbânda. Ori­cum ar fi, guvernul actual, pre­­sidat de D. Constantopoulos, va juca un rol cu totul secundar în alegeri și nu va întruni de­cât un mic nu­­măr de voturi. * In ţară, situaţia majorităţei şi chiar a guvernului începe să se zdruncine rea. Un incident la Cameră, despre care s’a vorbit, a fost o dovadă des­pre înţelegerea din tabăra guverna­mentală. Se pregăteşte un fel de conspira­ţie reciprocă între junimişti şi catar­­gişti şi este aproape sigur că guver­nul, în compunerea lui actuală, nu va mai dura mult. Vefaremo, Neagu. Două făgăduinţi In anul 1866 — Lascar Catara­giu fiind ca şi astăzi prim-mi­­nistru — Carol I a dat cuvintul Sen de Hohenzollern că Curtea de Casaţie va fi strămutată în ca o compensaţiune dato­rită veche! capitale a Moldovei pentru sacrificiul făcut in fa­vorul Unire! Principatelor su­rori. Curtea de casaţie stă incă neclintită in Bucureşti. VERBA VOLANT In anul 1866 — Lascar Catar­­giu fiind ca şi astăzi prim-mi­nistru—Carol I, prin scrisoarea Sa cu data 2 (14) Iunie şi publi­cată In Monitorul Oficial Nr. 118, a promis suma de DOUE­SPRE­­ZECE MII GALBENI pentru o ins­­tituţiune de bine­facere. Suma de două­spre­zece mi­ galbeni stă încă neclintită in lada regală. SCREPTA VOLANT Datoria primului ministru de la 1866 şi de la 1892 este de a spune Suveranului seu că nu este mai mare ruşine pentru un Cap încoronat de­cât de a nu respecta cuvlntul Său. iscă­litura Sa.­t A. V. B. Serviciul sanitar rural IV Am arătat că condiţiele neprielnice ale vieţei ţăranului şi împrejurările mai mult de­cât mizerabile în cari funcţioneză me­dicul de plasă, sunt de învinuit dacă popu­laţia rurală încă n’a câştigat încredere în superioritatea medicinei asupra babelor. Dar mai e o cauză, de altmintrelea foarte importantă. Serviciul de medic de plasă nu există de mult timp în ţară. Dacă azi se simte lipsă de personal medical, putem să ne închipuim ce a fost mai înainte cu 10—15 ani. Micul număr de doctori, află­tori în ţară, erau mai toţi streini şi gă­seau mult mai avantajos să practice în o­­raş, azi încă sunt destule locuri pe la o­­raşe şi doctorii nu se îmbulzesc pentru posturile plăşilor. Ministrul de interne nea­­vând funcţionari pentru serviciul nou creat *) a căutat să-l producă. In ajutor i-a venit reposatul dr. Davila, care a făcut tot ce a putut pentru înfiinţarea şcoalei de me­dicină. Se prindeau elevi din toate părţile, cu sau fără voe în studiu pregătitor, şi se bă­gau în şcoala de medicină. Greutăţi mari nu s-au pus şi peste puţin au început să iasă aşa numiţii „licenţiaţi în medicină“. Cererea pentru ast­fel de diplomaţi a fost mare, căci şi armata n’aveau doctori şi tinerii doritori de a colabora pentru pro­gres au­ venit cu duiumul. Nu poate fi mi­rare pentru nimeni, când din asemenea în­­prejurări au eşit practicanţi foarte puţin celebrii în ale medicinei. Aceştia au um­plut la început locurile de la ţară. Prin el au crezut cârmuitorii că vor duce în bordeiul ţăranului isvorul tăm­ăduirei de boale şi de prejudiţii în privinţa ştiinţei medicale. Se întâmpla însă de multe ori că un moşneag ştia să aşeze mai bine oa­sele unui picior frânt de­cât stimatul dis­cipol al lui Esculap . Ba s’a întâmplat ca „le medicin malgre lui“ să nu fi putut îndrepta o sclintitură a unei mâini! Toată lumea ştie acest lucru, dar nu se prea spune; toată lumea de la ţară cunoaşte perfect gradul de pricepere al doctorului de plasă şi asta-i o pricină mare de neîn­credere. Şi cei ce întăresc mai mult pe sătean în credinţa lui despre necapacitatea doctorului de la ţară, sunt toţi surtucanii, care la cel mai mic lucru pleacă prin ca­pitalele de judeţe, ca să consulte „un dof­tor adevărat“. De câţi­va ani încoace, odată cu prefa­cerea şcoalei de medicină in facultate, o­­dată cu reorganizarea învăţămîntului me­dical, am început a avea o generaţiune de medici capabili şi inteligenţi, doftori cunoscători în ale meşteşugului lor. Cea mai mare parte însă din tînăra generaţie de doctori găsesc ocupaţiune in oraşe şi prin spitalele orăşeneşti. Serviciul sanitar are o mulţime de posturi de spitale şi o­­raşe încă vacante şi azi. Este adevărat că direcţia serviciului sanitar cere, pentru a te putea prezenta la concurs, şi certifica­tul că ai făcut un an ca medic de plasă, dar nu-l cere numai­de­cât. Cine are 2 ani ca intern la Paris sau la Viena, cine a fost 2 ani medic secondar la un spital se poate prezenta la concurs fără să fi fost medic de plasă. Aşa că numai doctorii lip­siţi de mijloace şi cari n’au nici un chip de a se putea stabili ca începători într’un oraş, numai aceştia se duc la plasă. Ei se duc cu gândul să plece cât mai curînd posibil, stau la plasă numai pentru cele 4 sute de lei şi caută să fie aproape de oraş, pentru a putea frequenta spitalele din când în când, pentru ca, într’un cu­­vînt, să se poată prepara bine de un con­curs pentru o culoare de oraş sau pentru medic primar de judeţ sau de oraş. Nu­mai doctorii necetăţeni şi lipsiţi de mij­loace ar putea sta maî mult ca medici de plasă, căci, ei neputînd ocupa posturi la oraşe sau la spitale nu pot rîvni concur­sul sau cel mult se pot gândi să practice în oraş. Pentru a se aşeza însă la oraş e nevoie azi de un capital oare­care şi deci doctorul fără drepturi e silit să stea chiar câţî­va ani la ţară, pănă să-şi strângă câ­te­va parale şi apoi să plece. Se pare însă că legiuitorii noştri vor cu tot dinadinsul ca plasa să n’aibă nici­odată un medic bun. Pentru medicul cetăţean român creează pe fie­ce zi locuri noul la oraşe şi prin a­­ceasta le face de prisos plasa; iară pen­tru medicul, aşa zis strein, e o adevărată batjocură să funcţioneze într’o plasă. II numeşte prin contract în care îi pune condiţiunea că „îndată ce s’a prezenta un cetăţean romín şi va cere locul, el trebue să-l părăsească imediat“. Ce se întâmplă? Iată un caz concret: D-rul X... ia o plasă, se mută cu fa­milia sa la reşedinţă, cumpără cai şi tră­sură, plăteşte chirie pe şease luni, aduce un stânjen de lemne, angajează trei po­goane fân şi 2 chile ovăz pentru cai. După 4 luni este înlocuit cu un cetăţean român şi doctorul X... pleacă. In 4 luni a primit leafă 1.700 lei *) şi a cheltuit cu cele ară­tate mai sus 1.180. Se înţelege că X... n’a putut trăi cu restul da 520 lei timp de 4 luni, aşa că a plecat din plasă cu datorii! Când jumătate din plăşile noastre sunt vecinie vacanţa, când o parte din ele sunt ocupate de doctoranzi, cât pentru doctorul cetăţean român sunt o sumedenie de locuri în oraşe, când deci pentru ţăran nu ne ră­mâne de­cât să recurgem la ajutorul me­dicilor aşa numiţi străini, când deci avem încă cea mai mare nevoie de medici, să tratezi în aşa chip pe acei ce-ţi oferă ser­viciile lor atât de trebuincioase, asta în­seamnă pur şi simplu că te îngrijeşti de funcţionarea conştiincioasă a serviciului sa­nitar rural ca şi deputatul colegiului ţără­nesc de nevoile materiale ale alegătorilor săi, înseamnă că nu iei de loc în serios cestiunea sănătăţii satelor, ca-i vorba nu­mai de aruncat praf în ochii mulţime!. N’ar fi mai nimerit să spuneţi verde, că nu vă trebue medici pentru săteni? Căci, singurii doctori cari ne oferă ga­ranţii că vor sta mai mult pe la ţară, sunt trataţi mai rău de cât simplii servitori; ba pot zice că ne batem joc de dănşii ca de cel din urmă oameni din societate. A oferi un serviciu cui­va, a-1 pune să facă o sumă de cheltueli, a-î reţinea din salariu pentru pensie, fără a-i da dreptul să beneficieze din aceste reţineri, a-1 pune în desăvîrşită nesiguranţă de stabilitate, ba dimpotrivă să-l asiguri că la ori­ce moment, în timp de iarnă ca şi pe vremea toamnei îl dai afară fără să aibă dreptul să spue un cu­­vînt, se poate o mai crudă bătaie de­ joc pentru un om, care a muncit o sumă de ani pănă ce a fost proclamat doctor în me­dicină ? Şi poate crede cine­va că doctorul, care e nevoit să primească un serviciu în asemenea mizerabile condiţiuni, va avea vre­o tragere de inimă pentru conştiincioasa îndeplinire a datoriei sale? O atare presu­punere e o curată utopie, mai ales când pilda o are şi de la colegul său român, mult mai favorizat ca dînsul, care nu ţine plasa de­cât ca un mijloc de a avea 400 lei pe lună, pentru a nu suferi materiali­ceşte pănă la căpătarea locului de la oraş. In rezumat, la înfiinţarea serviciului sa­nitar rural, doctori de plasă nu puteau co­respunde chemării lor; astăzi, când pot aduce foloase şi sunt capabili, doctorii ce­tăţeni români, nu prea au poftă să stea la ţară, iar cei necetăţeni sunt răsplătiţi nn­*) Deşi n’au dreptul la pensie li­ se face totuşi reţineri pentru pensie! Iată o procedare imposi­bilă de înţeles şi greu­ de calificat. Cam ce nume­­ ar da D. Ministru de justiţie ?­tr’un chip care nu-î menit de loc să-l în­demne la căutarea săteanului cu durere de inimă. Apoi în aşa împrejurări, cum voiţi ca ţăranul să fie convins de superioritatea medicinei asupra descântecelor ? Pare că are cine să-l convingă? St. Petrescu. ") Aceiaşi lipsă de medici o simţea şi mini­sterul de război. IDEALURI In numărul jubilar al Convorbirilor li­terare se observă durerea ce simt reac­ţionarii la gândul că ideile mari şi uma­nitare au început să prindă loc în ini­mile tinere, pline de viaţă şi doritoare de progres, idei ce sunt propagate de marele critic I. Gherea. In toate părţile, se vede înrîurirea puternică şi bine­fă­­cătoare a criticelor reale. Literaţii au început a se insufla de ideile sale gene­roase, iar generaţia nouă, tînără, nu mai ascultă sfaturile de „nu spera şi nu ai teamă." Nici „de te ’ndeamă, de te chiamă, tu rămâi la toate rece.“ Şi dispreţueşte sonetele unui Cuza, care din vila sa pacinică şi în traiul trândav şi fericit, ne spune-ca o lege ce ne-a fost dată-că „traiul nu-i o gingaşă idilă“ în­tocmai ca ridiculul poet „D’Argenton“ din „Jack“ a lui Daudet, când spunea sărmanului Jack vorbele — din care, de­sigur, D. Cuza a fostt inspirat­ă „La vie n’est pas un roman.“ Să lăsăm aceste glasuri, ce sună în deşert, să-şî continue cântul lor şi să ne ocupăm de un articol din Convorbiri, „Idealuri“ scris de D. A. Philippide. Astă­zi voia analiza partea I-a a cri­ticei D-sale, partea literară, în care, cu rea intenţie vădită, atribue lui Gherea nişte teorii ce se găsesc, după credinţa noastră, numai în închipuirea D-sale. La începutul scrierii D-sale, zărim fraza următoare : „Acest scriitor (Gherea) confundă idea­lurile înalte sociale, cu întreaga desvoltare „intelectuală a omului, ca şi cum faptul „că a avea cine­va idealuri înalte ar fi un „talisman, care ar face din el în mod ne­­„cesar un mare artist scriitor, dispensan­­­du-l de altă muncă şi putere Bazat pe această idee, că Gherea nu admite nici geniu, nici talent, nici sănă­tate... nimic, ca un scriitor să poată pro­duce o operă artistică de valoare, D. Philippide caută s’o combată din toate puterile prin dovezi luate din literatura tuturor timpurilor. „Este curios — zice D. Philippide — „că Gherea în loc să’șî ia probele din „experiența de pănă azi, și le­ ia din pro­­­pria sa judecată." D. Philippide, de bună-seamă, nu cade în astă eroare şi începe a lua probe „din experiența de pănă azi." Noi nu-l vom urmări, în articolul de azi, în exemplele cu care își ilustrează părerea D-sale, căci mai toate au de scop să ne arate un fapt evident pentru toți,­­că nu e nevoie numai de cât de un ideal înalt social, pentru a crea o operă artistică de valoare.“ Cu toţii ştim, că un om plin de idea­lurile cele mai măreţe, n’ar putea să creeze vr’o operă artistică de valoare, dacă îi va lipsi talentul. Aceasta e evident. Ceea­ ce vreau să arăt aicea este, că prin toate argumentele D-sale, prin toată lupta sa, D. Philippide se inşală când crede a sfărîma vre­o părere de ale lui Gherea. Acest scriitor vorbeşte artiştilor de idealuri înalte sociale, când ei ar dori ca opera lor să aibă o putere moralizatoare ; iar nici de­cum ceea­ ce îi atribue D nui Philippide „faptul că a avea cine­va idea­luri înalte ar fi un talisman care ar face din el în mod necesar, un mare artist scriitor, dispensându-l de altă m­­uncă și putere. Iată ce zice Gherea:

Next