Adevěrul, august 1892 (Anul 5, nr. 1252-1280)
1892-08-01 / nr. 1252
ANUL V.No. 1252 EDIŢIA A DOUA NUMERUL 10 BANI ARONA ISSEKSTELE [ÎNCEP LA l&ŞI 15 ALE.FIECĂREI LUNI şl 99 platose tot«d5a-ars» înainta In Bucureşti la casa Administraţiei. Din Judeţe şi Străinătate prin mandate poştale Un an în ţară 30 lei, în străinătate 50 case luni, 15 . . . 25 lel luni « 8 „ „ . 13 U» uiubIp In «IrăiRitel« 13 bani MANUSCRIPTELE NU SE ÎNAPOIATA Să te fereşte Române! de citiți strein în casă V* Alexandri. SAMBATA 1 AUCUST 1892 NUMERUL io BANI gANUNciURILE Din BUCUREŞTI şi JUDEŢE se primesc, NUMAI la ADMINISTRAŢIE, din Străinătate, direct la administraţie şi la toate Oficiale de publicitate. Anunciuri la pagina IV . III. J . , n . Inserţiunele şi Reclamele La Paris, ziarul se găsea mărul la bioscule, 117,1 UN NUMER VEC: STRADA ACADEMIEI, IO ADIAINISTRAŢIA ie, strada academiei, ie Director politic: ALEX. V. BELDIMANU IO REDACŢIA . 0,30 b. linia Hrana Ţăranului Salubritatea publica Presa streina si cansa românationalism si internationalism Bursele la „Asilul Elena Doamna" LICĂRIRI Bucureşti, 31 Iulie 1892 Hrana ţăranului Am arătat starea în care se găsesc locuinţele sătenilor noştri. Cestiunea e foarte importantă. Locuinţa are o mare înrîurire asupra fizicului şi moralului locuitorilor. Foucher de Careil zicea cu drept cuvânt: Spune-mi unde locueşti, ca să-ţi spun cât eşti de sănătos, iar înţelepciunea poporului italian a plasticizat şi mai bine acest adevăr în proverbul: Unde nu intră soarele, intră doctorul. „Casa — zice cu drept cuvent. D. Dr Istrati în interesanta sa scriere O pagină din viaţa contemporană a României, — casa pentru familia rurală este ţara în mic; acum o neîngrijeşte şi poate că excesul de muncă ce i se cere, justifică aceasta: el e desgustat şi tâmpit. A-i da însă o casă salubră şi curată, a-1 face să o iubească, este a-1 fixa ţăreî, pe care o va iubi maî mult. Este a contribui la progresul ţăreî“. Şi în alt loc D-sa zice : „Să ştim dar bine că pe cât timp aice (în casa ţăranului) va dura încă mizeria şi decadenţa în care se află acum sătenii noştri, să fim siguri că în studiile noastre demografice nu vom avea a înregistra, — ceea ce am început deja a face, — de cât pierderea noastră prin degenerarea rasei. Dar nu e numai locuinţa care face ca rasa noastră să degenereze, mai e de asemenea şi hrana, după cum sunt şi bolile de care ţăranul suferă şi care-i sleesc cu desăvârşire puterile. Să cercetăm pentru astăzi foarte pe scurt cestiunea hranei ţăranului român. „Mizeria creată locuitorului desgustat de viaţă,—zice D. Dr. Istrati în aceeaşi carte p. 265. — demoralizarea în care se află sdrobirea bunelor sale gânduri; totul a contribuit a-l aduce în această mizerabilă stare, încât să nu ştie nici chiar cu ce se va nutri mâine11. Ţăranul se hrăneşte într’adevăr foarte rău. Din acest punct de vedere trebue să o spunem că şi biserica creştină e vinovată. Posturile pe care ea le cere sunt o adevărată sălbătăcie. Ele nu sunt o săptămână, o lună, două, pe an, ceea ce tot s’ar mai înţelege, ca o schimbare de regim alimentar. Socotind Mercurile şi Vinerile (şi mai fiecare ţăran posteşte o a treia zi pe săptămână, mai ales Lunea, ca să fie cu noroc) posturile formează mai bine de jumătatea anului. Şi ţăranul e evlavios. Gradul înapoiat de cultură îl face să fie bigot în înţelesul cel mai reu al cuvântului, înainte de toate el vrea să se pue bine cu D-zeu. A ucide un om pentru dânsul nu e un păcat mai mare decât a se înfrupta în Vinerea patimilor. Când ucide un om, sufere omul; când se înfruptă în zilele oprite, suferă D-zeu. Şi D-zeu e mai neiertător pentru aceste din urmă greşele. Dar chiar dacă ţăranul nostru n’ar fi bigot în acest sens şi în aşa grad, chiar dacă el ar fi pregătit să înţeleagă altmintrelea, într’un chip mai raţional, şi religia şi cultul, ce s’ar întâmpla? El tot n’ar putea să se hrănească mai bine de cum se hrăneşte, din cauză că condiţiunile economice în care trăeşte nu-i permit. Aşa încât postul pentru dânsul e de fapt o simplă scuză şi o mângâere, după cum era pentru vulpea din fabulă înălţimea la care strugurii se găseau aşezaţi. Şi ca cea mai bună dovadă că aşa este, ne poate sluji faptul, că chiar în zilele când prescripţiunile bisericeşti îl învoesc să mănânce de frupt (carne, lapte, brânză, etc.) el tot n’o face, pentru cuvîntul foarte simplu că nu are de unde. Cu ce se hrăneşte mai mult ţăranul ? D-nii P. S. Aurelian, Ioan Ionescu, Dr. Felix, Dr. Istrati, Dr. Obedenaru şi alţii cari s’au ocupat cu această cestiune au arătat-o. E o mizerie întreagă . Mămăligă cu ceapă, cartofi şi alte câteva zarzavaturi, rareori brânză şi foarte rare ori carne. In unele judeţe, mai ales pe malul stâng al Dunărei ardeiul are un rol însemnat în alimentaţiune... „Mii de oameni — zice D. Dr. Istrati— se nutresc cu mămăligă şi cu câte un ardeiu crud, cu sare, sau copt pe spuză şi cu puţin oţet.“ Dar ardeiul nu e de loc nutritiv şi mai ales ardeiul mic „e cauza a o mulţime de afecţiuni cronice ale stomahului la ţară şi poate fi considerat ca un stimulent la abuzul băuturilor spirtoase “ Aiurea D. Dr. Istrati spune că „sunt sate întregi în care abia una sau două familii au câteva cuiburi de cartofi.“ Pe alte locuri „urzicile constitue mai numai singure, cu usturoiul şi ceapa, alimentele întregei primăveri. “ „Ceea ce e curios şi paradoxal— mai adaogă D-sa, — e că aceasta se întâmplă în o ţară agricolă, de unde se exportă cerealele în Europa, care a ajuns chiar până a fi numită de gazetari grânarul Europei, şi în care nu se află decât a patra parte din populaţia ce cu fericire ar putea trăi în ea. „Anul acesta la Titu, unde se află o fabrică de rachiu, căte va sate din prejur se duceau de culegeau borhotul (porcirla) acră ce se leapădă de la fabrică, pe care o uscau şi făceau mălaiurî cu ea. „Adăugaţi făină de ghindă, de coceni de porumb, de coajă de copaci, tot soiu de bureţi şi rădăcini ce mănâncă, — şi atuneî vom vedea mai bine starea în care se află ţăranii.“ Şi D sa închee arătând că lipsa unei hrane substanţiale, nutritive, de cauza slăbiciunei, morbităţei, mortalităţei şi mai ales a puţinei resistenţe la muncă şi chiar a lenei ţăranului nostru.11 Locuinţa rea, nehigienică, hrana proastă şi insuficientă, munca uneori excesivă, necumpătată sunt isvoarele a o mulţime de boale, care decimează populaţiunea noastră rurală, îi slăbesc energia şi fac să degenereze rasa. Despre această cestiune ne vom ocupa într’un articol viitor. Ioan N. Roman: A se vedea Ultime Telegrame la pagina III, putinţă Capitala de unde focare murdare, merită laude. Noi ne-am grăbit a publica adresa primăriei şi a atrage atenţiunea publică asupra ei. Decât, avem o observaţie sau mai drept o propunere de făcut. Propunem D-lui locoţiitor de primar să numească o comisiune compusă din mai mulţi consilieri, ajutori, şeful serviciului salubrităţei, şi în care comisiune să figureze şi membri ai presei. O dată această comisiune alcătuită să viziteze pe neaşteptate oţelurile şi restaurantele din Capitală, şi asigurăm pe D. N. Filipescu că murdăriile ce se vor descoperi vor întrece cele mai pesimiste închipuiri. Numai aşa s'ar putea stîrpi focarele de infecţie. Ştim însă că această propunere nu va fi luată în consideraţie, căci interesele electorale primează chiar viaţa cetăţenilor. Totuşi aşteptăm. Argus. Salubritatea publică D. N. Filipescu, locoţiitor de primar al Capitalei, a avut o idee nemerită când, adresându-se presei, a rugat ca ea să invite pe cetăţeni ca să denunţe toate cazurile de necurăţenie pe care le ar constata, precum şi abaterile de la regulamentele comunale în ceeace priveşte salubritatea. Deşi nu suntem amici politici cu D. N. Filipescu, dar imparţialitatea ne obligă să recunoaştem că graba ce pune D-sa în a asigura pe cât e cu Nationalism sittritMlisi S’a observat un fapt demn de remarcat. La ivirea unui partid nou, întotdeauna chestia de naţionalitate şi de internaţionalism se pune pe tapet. Grupările vechi se declară de naţionale şi aruncă acuzarea de internaţionalism şi cosmopolitism la adresa grupărilor noul. Mai mult, grupările vechi revendică numai pentru ele patriotismul şi iubirea de ţară, iar grupările noul sunt tratate dacă nu de vîndute, apoi de absolut lipsite de patriotism şi chiar de antinaţionale. Ce însemnează aceasta ? Cum întâmplă acest fapt ? Vom căuta să explicăm. De mai bine de 40 de ani ţara noastră, clasele noastre sociale, tind a se ridica la nivelul celorlalte ţărî civilizate şi a -şi asimilia instituţiile, ştiinţa, artele, etc. Perioada de 40 de ani reprezintă aceste sforţări spre civilizare, pe care le face ţara nostră de când aspiră la o viaţă liberă. In general putem spune că sforţările făcute au fost încoronate cu succes. Viaţa civilizată europeană s-a desvoltat prin oraşele noastre. Legi, instituţii, şcoli, ştiinţe, arte, literatură, armată etc, există astăzi ca în apusul Europei. Aceste sforţări cresc necontenit. De la aceste neîncetate sforţări şi evoluţii, de la această muncă necurmată, mărturisim, au isvorit multe dureri, multe decepţii. Dar necontestat un fapt important se degajă, că noi românii trăim o viaţă în mare parte internaţională. Aşa, dacă ne raportăm la partidele noastre politice, apoi vedem că avem partide de toate felurile şi de toate nuanţele, ca un ţerile cele mai civilizate din Europa. Avem partide reacţionare şi partide radicale, socialiste, republicane, care toate şi-au împrumutat ideile, principiile, de la partidele aflătoare in apus. In realitate partidele n’au caracterul absolut naţional, ci ele sunt şi internaţionale. Tot aşa şi cu viaţa socială. Putem spune că trăim în mare parte o viaţă internaţională. Şi acest fenomen sa esplică prin legăturile ce avem cu Europa şi prin influenţa ei. Insă faptul cel mare, cel important este că adaptăm internaţionalismul la naţionalitatea noastră şi astfel ceia ce introducem, asimilăm şi adaptăm la caracterul de naţional. Din acest punct de vedere toate partidele sunt şi naţionale şi internaţionale in acelaş timp. Acuzaţiile ce vechile partide aduc pe tema internaţionalizmului la adresa nouilor grupări sunt neîntemeiate întru cât şi ele în fond sun internaţionale; iată adevărul. Insă există un partid la noi, care nu se mărgineşte la internaţionalizmul neevitabil care lam văzut mai sus, ci se întinde la un internaţionalizm înalt, visător, ca şi cum n’ar fi confinii naţionale. Acest partid, care nu e altul decât cel socialist, preconizează un internaţionalizat ilimitat şi necondiţionat. Aşa, în chestia Românilor de peste munţi, socialiştii nu privesc cu simpatia mişcarea pentru uniunea naţională şi vorbesc de fraternizarea muncitorilor români cu cei unguri, cu alte cuvinte burghezia română e considerată ca duşmană în chestia românească şi muncitorii români trebue să întindă mâna fraţilor lor Unguri.... Acest soiu de internaţionalizm pe lângă că e utopic apoi mai e şi stricător pentru moment, căci tinde a paraliza chestia românească în esenţa ei. Dacă partidele vechi îşi exagerează patriotismul şi aduc acuzaţii nefundate de un internaţionalizm exagerat, când şi ele au acel caracter internaţional, apoi tot aşa greşesc partidele socialiste, când în toate chestiele, chiar şi în cele naţionale se declară de internaţionale Noi republicanii-democraţi înţelegem altfel lucrurile, înţelegem internaţionalismul în organizarea noastră internă, în lupta claselor, dar în politica externă nu-l admitem. Acolo suntem pur naţionalişti şi căutăm să ne păstrăm naţionalitatea cu toate cuceririle politice, economice şi culturale internaţionale ce le-am făcut, mai cu seamă astăzi când chestia naţionalităţilor e la ordinea, ziei. In acest sens şi în contra tacticei urmate de socialiști ne-am ridicat într’un articol intitulat Românismul. Acest articol mi-a atras însă în schimb o ploae de injurii. D. Const. Mille, redactorul ziarului Munca, în două numere consecutive, discută și se încearcă să mă combată. Firește, n’am nemic de zis. E slobod fiecare sâ'şî arate ideile. La rîndul meu voiu căuta să scutur articolul D-lui Miile, de injuriile numeroase ce conţine la adresa mea şi să discut obiectiv teoria internaţionalismului faţă cu naţiunea română. In articolul viitor sper să pot dovedi că în actuala stare de lucruri, chiar partidul socialist de multe ori nu poate lucra în mod internaţional şi că de multe ori pune chestiunea naţională mai presus de internaţionalismul absolut. Apoi voia arăta că internaţionalismul ce-l afectează socialiştii în chestiunea românească e numai pe hârtie. Eduard Dioghenide. Presa streina si cauza româna Ziarul istrian La Provincia, care apare în Capo-Distria, publică în Nosăă de la August o foarte interesantă dare de seamă, asupra raportului general al Ligei culturale pe anul 1891, din care extragem următoarele : Liga Românilor pentru unitatea instrucţiune are acelaşi scop ca şi Schulvereinul Germanilor, ca şi cunoscutele societăţi slave, ca şi Liga noastră naţională, şi ca societatea Dante din regatul Italiei. In acest raport general asupra activităţei comitetuui central, care şi are reşedinţa în Bucureşti, se vorbeşte despre silinţele României pentru apărarea limbei lor în Transilvania şi Ungaria, ţări locuite de Români, contra Ungurilor, care cearcă să-i sugrume. Este vorba de 11 milioane de descendenţi ai gloriosului popor român, cari, în mijlocul Germanilor, Slavilor şi Ungurilor, luptă de secol cu glorie pentru a’şî conserva naţionalitatea lor şi a’şi ridica glasul pentru a’şi susţinea drepturile lor, făcând astfel din ce în ce maî anevoioasă înţelegerea mult încurcatei cestiunî a Orientului. Pe lângă discursul D-lui Lupulescu s’au adăogat felurite note şi documente, 61 la număr, dând dovadă de activitatea comitetului în diferitele ţări din Europa, şi răspunsurile ziarelor şi a diferitelor societăţi favorabile sau contrare cauzei române. Printre notele foarte importante, este a VII-a, care ne prezintă o dare de seamă a unei conferinţe ţinută la Paris în favoarea cauzei române, de D. Ocăşanu, şi în care cetim textual următoarele cuvinte. Rog pe cetitorii istriatii de a le ceti cu luare aminte din cauza consecinţelor ce vom trage din ele în interesul cauzei istriane . In această conferinţă D. Ocăşanu, se ridică la origina poporului român, care începe cu cucerirea Daciei făcută de împăratul Traian. Cucerirea aceasta, cu toate consecinţele ei, este aceia, care a constituit elementul etnic al formaţiunei şi al existenţei poporului român, răspândit în Ungaria, în Transilvania, în Basarabia Bucovina, etc. Continuitatea existenţei Românilor în Dacia, de la Traian pănă în zilele noastre, a fost expusă şi probată cu belşug în conferinţa D-lui Ocăşanu. Cu autoritatea multor scriitori antici şi moderni, densul combate teoria emigrăreî Românilor în secolui 11, 12 şi 13, teorie după care Maghiarii pretind a fi locuit ei aceste ţâri, înaine de cuceririle romane , şi se cred de prin acest fapt autorizaţi de a maghiariza pe emigraţii Români, (pag. 32). Intoleranţa Maghiarilor s'a ascuns mult timp sub masca unui liberalism în cavaleresc şi s’a silit tot-d’auna de a■ reprezenta rezistenţa celor-l alte naţionalităţi şi în special a Românilor sub aspectul unui servilism dinastic. Astăzî acest adevăr stabilit pe baze solide, se leagă, pe pagina 61 cu scrisoarea studenților croați din Viena, adresată Românilor, Viena, 25 Martie 1891. Scumpi Colegi, Noi vă mulţumim călduros de trimiterea memoriilor studenţilor români. Felul ■bărbătesc în care voi vă prezintaţî înaintea Europei neoficiale, ne-a consolat adine şi sincer, pentru că lupta pe care o susţin Românii în Ungaria în contra nedreptăţeî este aceiaşi pe care o susţin şi Croaţii. Interesele noastre sunt comune, inimicii noştri au unul şi acelaş nume. Acuzaţiunile pe care voi le puneţi înainte în memoriul nostru în contra banditismului politic modern, vor părea de necrezut Europei neoficiale. Dar noi care trebue să suportăm acelaş jug, noi vă înţelegem şi vă aprobăm în toate. Voi vorbiţi în numele dreptăţeî şi al civilizaţiuneî oprimate ; şi cauza dreaptă trebue să triumfe. Studenţii Croaţi din Viena. Deşi scris într’un stil cam pretenţios, sensabil verstei, noi aprobăm din toată inima generoasele simţimente ale tinerilor Croaţi, şi a Cehilor dintr’o scrisoare care precede pe aceasta. Din contră, cu mare neplăcere căutăm în zadar o broşură’ o adresă de acelaşi fel al studenţilor Itaieni din Viena, care cu această ocaziune nu s’au arătat destul de vioi, pentru a susţine cauza unui popor, de care suntem egaţî prin atâtea legături de simpatie şi de rasă. După ce autorul face oare-carî comparaţiunî între cele ce se petrec în Transilvania şi Croaţia şi după ce adresează studenţilor din Italia o mică admoniţiune, dînsul conchide ast-fel: Printre diferiţii subscrişî, citesc numele ilustrului Bonghi, del Martini, etc. Şi pe acela al reporterului nostru Eugen Ponovicî. In fine lucrarea e un opuscul important, pe care compatrioţii noştri istriani, ar face bine să-l citească pentru a’şi pune în cuget ca să încerce şi eî ceva analog, şi pentru a atrage atenţiunea Europei neoficiale asupra condiţiunilor noastre actuale de viaţă. Trimitem în cele din urmă salutările noastre din Istria fraţilor Român. Pe munţi noştri locuesc acum puţine mii de Români (Cici), sufocaţi de slavism, şi dieta istriană n’a uitat ca în ocaziunile solemne să le susţină drepturile lor. Acest fapt