Adevěrul, ianuarie 1894 (Anul 7, nr. 1741-1766)
1894-01-01 / nr. 1741
ANUL VII. — No. 1741. NUMERUL 15 BANI ABONAMENTELE ÎNCEP LA 1 ŞI 15 ALE FIECĂREI LUNI SI SE PLĂTESC TOTIVA-UNA ÎNAINTE in Bucureşti la casa administraţiei din Judeţe şi Streinatate prin mandate POŞTALE UN AN ÎN ŢARĂ 30 LEI; ÎN STREINĂTATE 50 LEI ŞASE LUNI . . 15 » » » 25 » TREI LUNI . . 8 » » » 13 » In immer în streinatate 1O bnnl Să te fereşti Române de cuin strein în casă V MANUSCRIPTELE NU SE INAPOIAZA O STWtrmĂ EDIŢIE o sn'vn \ nmniE. NUMERUM5 BANI ANUNCIURILE din Bucureşti şi judeţe se piumesc numai la Administraţie din Streinătate, direct la administraţie şi la toate oficiele de publicitate anuntujkT la pag. iv..................0,30 b. linia » » »nr....................2,— ie! » » » » n .... . 3,— » » INSERITELE ȘI RECLAMELE 3 LEI RÎNDUL. \\La Paris, ziarul se găsește de vinzare Î CU NUMERUL LA I kioscul No. 102, Bouteu, St.Germain V. Alexandru\ w NU?UMEU VECINU 50 BANI ADMINISTRAŢIA PASAGIUL BANCEI NAŢIONALE (CASELE KARAGEORGEVICI) Director politic: ALEX. V. BELDIMANU REDACŢIA PASAGIUL BĂNCEI NAŢIONALE (CASELE KARAGEORGEVICI) TINERIMEI... Aceea ce caracterizează vremea în care trăim, este lipsa de entusiasm. Vorbim, se înţelege, numai de ţara noastră. In ştiinţe, în literatură, în arte, în politică, în totul e o piroteală cum n’a mai cunoscut ţara asta nici cînd. Ştiinţa nu părăseşte cercurile universitaro-scolastice şi, ca tremurind de faţa lumei, nu se aventurează nici pînă afară din pragul casei, — o domnişoară crescută la pension şi care nici la fereastră nu se arată. Biata artă, mai decăzută decît oricînd, îşi ascunde capul de ruşinea gravurelor Universului ajutate de ale Războiului şi îşi pleacă fruntea în faţa pisicilor şi a copiilor plingători ai Gazetei Săteanului. Literatura, ameţită de Nigeri, scîlciată de Tind şi reviste-mărunţişuri, îşi vede cu ochii moartea, tot gindind la vremile cînd Cezar Boliac scria Sila cu pana muiată în cerneala durerei. Cît pentru nenorocita politică, a ajuns o mocirlă de care nu te poţi apropia fără batistă la nas, că te-ar înghiţi frigurile de baltă. Toate stîrpiturile, disidente ale talentului şi divorţate de cinste, toţi avortonii breslelor folositoare, degeneraţii şi reformaţii societăţei întregi, aci îşi găsesc liman ospitalier. De aceea ita şi chinorosul, demnul urmaş revăzut şi modernizat al crucei de tibişir, sînt în politica de astăzi lozinca la auzul căreia se deschid porţile triumfului... încolo, nici un curent sănătos, nici o idee. Uitîndu-te în juru-ţi, dacă ai tortura adevărului şi amorul dreptăţei, te vezi, par’că, într’un pustiu, te simţi un european în mijlocul unui trib de Figieni... Şi dacă n’ai o voinţă cuirasată cu oţel, dacă firea ’ţi-a dăruit un temperament mai indolent şi mai predispus la poezia neagră, nu-ţî rămîne decit să plîngî, nou Heraclit, asupra acestei societăţi bolnave de banalitate şi bolnave de neurastenia cea mai profundă, ce-ţi defilează pe dinainte ca un convoiu de feţe palide şi stinse, eleve ale pensionatelor de călugăriţe... * * # De unde vine anemia asta atit de pronunţată, chlorosa asta zugrăvită adînc pe toate producţiunile generaţiei de acum , într’un cuvînt putem pune diagnoza: lipsa de credinţă. Generaţia de astăzi e lipsită de credinţă. Balurile şi biliardul, complecturile şi cafenelele, iată ocupaţiile tinerilor, cît pentru tinere, nu sînt două sute de gazete de modă pe lume? Mănuşile şi pudra, corsetele şi dantelele nu sunt ocupaţii destul de serioase pentru o societate crescută în dispreţul altruismului şi în evlavia bigotă a codului manierelor elegante ? Şi unde nu-i tinerime, nu-i viaţă. Dacă Rusia a văzut zidurile Ţarismului cutremurîndu-se sub lovituri puternice, este că tinerimea rusească s’a desbărat de prejudecăţile inoculate odată cu laptele prunciei şi s’a aruncat cu tot avîntul în curentul popular. De acolo au eşit fecioarele sfinte cărora omenirea viitoare le va rosti cu veneraţie numele şi le va consacra o pagină în veci neperitore. Din valurile acelea a eşit Sofia Perovskaia, ducind cu ea in spinzurătoare dorul de răzbunare al umiliţilor, Vera Zasulici răzbunînd cu revolverul in stradă ultragiul lui Bogoliuboff, Hessa Hellman murind in închisoare cu dorul de luptă în piept...* * * In ţara romînească nu-i nevoie de asemenea jertfe. A ne gindi la noi în ţară la revoluţii şi a îmbrăca mantaua sumbră a conspiratorului, atunci cînd la lumina mare a zilei ne putem rosti cuvîntul şi vîntura ideile ar fi să imităm pe copiii cari după ce au citit pe Robinson Crusoe, o pleacă prin mahalale armaţi cu cremene, cu frînghii, cu steaguri albe, nădăjduind să se rătăcească, privind în fiecare om un Vineri... Sublimitatea naivităţei omeneşti ar face zîmbre, căci cu mult am fi intrecut’e noi... Este însă nevoie, o, e mare nevoe, de şcoala jertfei în mic. Vînătoarea exagerată după «cariere strălucite», transigenţa eternă şi eterna spaimă a zilei de iniine, indolenţa, visarea, nepăsătoarea privire la tot ce ne înconjoară şi vecenicul dor de mai bine pentru nemilostivul cu material, iată ce ne istoveşte, ne imbătrîneşte la 30 de ani şi ne face nefolositori lumei.... Şi dacă tinerimea noastră, inteligentă cum fără îndoială este, s’ar arunca şi dinsa în vîrtejul luptelor ce se dau astăzi între societatea veche, gîrbovă de păcate, şi între cea nouă care de-abia se ridică; dacă această tinerime ar face să facă ademenitorul glas al parvenire! şi ’şi-ar pune inima în sprijinul celor apăsaţi, de sigur Ţara întreagă, spoită pe din afară şi seacă in fond, ar lua altă faţă. Ştiinţă, arte, litere, politică, totul s’ar schimba dintr’o dată, ca sub lovitura misterioasă a unei necunoscute şi uriaşe puteri. Clădirea socială modernă, zidită cu sîngele celor de o vecie întreagă arşi pe rugul nedreptăţei, cimentată cu gemetele celor asupriţi, odată cu lacrime şi împodobită cu munca săracilor desmoşteniţi, are nevoe de o mină viguroasă ca s’o dărime ca un nou Samson, şi îngropînd sub năruiala ei păcatele Filistenilor, să reclădească o societate nouă cu Pacea la temelie, cu Libertatea în frontispiciu. Această mînă numai a tinerimei poate fi. Iată de ce privirea noastră la tineri se îndreaptă şi către tineri strigă glasul nostru. Bărbaţi şi femei, toţi ciţi sînteţî tineri, toţi al căror suflet nu s’a năclăit în rugina unor vremi robite, toţi ciţi aveţi o inimă cu simţire şi un creer cu judecată, adunaţi-vă sub culele acelui steag roşu, care înfăţişează o idee nouă dar eternă : fericirea neamului omenesc... In calea voastră trandafiri nu se vor aşterne, nu raiul oriental vă va deschide porţile şi îngerii din ceruri nu-şi înstruna-vor harpele ca să vă evite osanalele nemurirei. Vă aşteaptă mizeria, tăişul ascuţit al foamei, valul calomniei şi piatra vrăşmaşului, trestia cu oţet şi coroana de spini... înainte de a deschide poarta Zeiţei dreptăţei, vă vor înghiţi poate balaurii veninoşi din cale, vă va străpunge inima un fier vîndut, vă vor amărî sufletul cuvintele ţigancei cîrtitoare... dar intraţi. Nu în saloane prin glastrele strimte creşte stejarul falnic, vulturul nu sparge seminţe în colivii, nu în alcovul molatic a murit PrometeuL. ANTON BACALBAŞA. DIN TOT CE E MAI TRIST..... — DUPÍ JEAN 6ICARD — Din tot ce e mai trist în toamnă, Pe cînd Natura ’! maî pustie, Trezind în sufletele noastre O notă de melancolie , Gîndesc la florile acelea, — Cununi de-aducere aminte, — Cari-au trăit în cimitire Și mor uitate pe morminte........ NERVA. In Revista Nouă D. Hijdau, în Timpul D. Paul Negulescu,—un prea cunoscut şi un necunoscut,—se năpustesc asupra Adevărului literar. Regretăm că D. Anton Bacalbaşa fiind bolnav li lăsăm pe amindoi fără răspuns. Sperăm că in numărul viitor vom sta de vorbă, şi nu vor pierde nimic aşteptind. In acelaşi număr ne vom ocupă de Saul, noua tragedie a D-lor Al. A. Macedonsky şi Cincinat Pavelescu. VERSURILE UNUI FILOSOF — NOTE — Acei cari spun că azi poeţii se citesc puţin, nu afirmă neadevăruri. Felul de-a citi al mai tuturor contimporanilor constă intr’o repede aruncătură de ochi, sau intr’o grabnică fugă a minţeî pe citeva pagini, cari să nu-1 obosească şi să nu-1 intereseze mult. Şi e rară, foarte rară, speţa de urmăritori liniştiţi, profunzi şi emoţionaţi ai unui volum de versuri sau de proză. Cu toate astea, poeţii au acest statornic farmec de-a fi citiţi din vreme in vreme, atunci cînd anume stări de suflet ne apropie maî familiar de dinşii. In ei ne regăsim intru citva pe noi. Care visător obscur şi uitat într’un colţ de lume nu deschide, in ceasurile lui de veghiere, divinile singurătăţi ale lui Sully Prudhomne? Şi care spirit tulburat şi bolnăvicios nu şi-a uitat insomnia cu Poveştile extraordinare ale lui Edgar Poe ? In aceste clipe am pe masa mea volumul de versuri al lui Guyan. Omul, căruia îi aparţine acest nume, întruneşte în el trei mari individualităţi intelectuale: filosof, estetician şi poet. Impresia deosebită care ţi-o lasă citirea operilor acestui senin cugetător modern, este mai ales bunătatea, un optimism înţelept şi generos şi o simpatie de tot ce ne înconjoară. Acest om, care a murit la treizeci şi trei de ani, a păstrat pînă în cele din urmă momente ale agoniei neturburarea de suflet a unui martir in faţa morţei. Din resignaţie el face un fel de orgoliu şi înălţime a minţei, în potriva loviturilor pe care ni le dă Natura şi oamenii. In legile cele mai brutale ale lirei el intrevede un sens logic şi drept. Guyau, înainte de-a fi un artist, este om. Sensibilitatea, dar mai ales simţul lui moral, îl ridică la însemnătatea filosofică a lui Renan şi Michelet. Ca şi aceştia el gindeşte că nu în meşteşug constă artă, ci in emoţia şi în tendinţa onestă cu care o creezi. Jonglerii şi scamatorii de rime sunătoare, de versuri miraculoase, ca Theodore de Bauville, Gauthier sau toţi acei nebuloşi cari se numesc decadenţi, ei sunt cu desăvirşire nesuferiţi şi nu le îngăduie nici un loc in templul adevărat al artei. Religiunea lor e mincinoasă. Adevărata poezie are ca fond simţirea, chiar cugetarea trebuie să fie un mod de-a simţi. Şi de la sine, acest fond îşi va găsi expresiunea lui justă şi necăutată. «Simţul cel mai profund aparţine cuvintelor celor mai simple». ★ * * Poetul a cercetat adeseori taina nesfirşită ce învăluie nemărginirea, ca o poveste vecinie turburătoare de minţi. Creerul lui a fost neobosit şi dureros preocupat. Dar în acelaşi timp . ......Ceva din infinitul întunecat Am simţit că î mi străbate în inimă, — rănindu-mi-o ! Pe lingă această sensibilitate delicată, un spirit fiind de observaţiune desăvirşeşte talentul mare al lui Guyan. Fenomenele eului omenesc, ca şi fenomenele Naturei şi ale societăţei, nu-l lasă nepăsător, după cum sunt cei mai mulţi din artiştii aşa zişi puri, cari cred că arta nu se găseşte decît în fermentările fanteziei! Poetul vede o copilă jucîndu-se cu păpuşa şi inchipuindu-şi că e mama ei. Iluziune de copil, iluziune de om,— acelaşi lucru ! Toţi avem nevoie de această dulce amăgitoare! Fără iluzii viaţa n’ar avea înţeles, sau n’ar fi. Se înşală acei cari cred şi spun că au pierdut toate iluziile. Niciodată ele nu se pierd toate. Rămin tot-d’auna cineva, într’un colţ uitat al sufletului, de cari poate nu ne dăm seama, dar cari ne ţin de viaţă, ori cit de amară ni se pare. Frica de moarte nu mi-o explic de cit prin această legătură dintre viaţă şi iluzii. Fără iluzii s’ar muri aşa de lezne.. Dar ce rămin in urmă din tot ce-am cugetat, ce-am simţit, ce-am lucrat, ce-am nădăjduit? Ce lăsăm în acest gol întunecos şi depărtat al trecutului ?... Amintirile! Viaţa n’are poate nici un farmec mai trist, mai bine-făcător şi mai dumnezeesc decit amintirile. Această aducere aminte,—cind vagă cind clară, — de zilele noastre duse pentru tot-d’auna in adineul vremeî are nu ştifi ce parfum de mingiere, venit de departe, ce’ţî umple sufletul de-o dulce pietate... Poetul a analizat acest mare sîmţimînt omenesc într’una din cele mai admirabile poezii dintr’ale sale : Le pasée. Revăzindu-şi locurile copilăriei, se simte înduioşat in faţa unei pierderi, pe care tocmai acolo o înţelege: C’était moi-méme, betas, moi que j’avais perdu Oh ! comme j’étais loin !... Iluziunea şi amintirile sunt două din puternicile farmece ale vieţei. Dar viitorul ? Viitorul cu necunoscutul sau, cu aspiraţiunile sale, cu vecînicul sau mîine? Poetul il priveşte totdeauna cu încredere. Şi e departe a se afunda in poetizările false ale trecutului,— ca Eminescu, a nu vedea nici un mijloc de scăpare pentru soarta omenirei, a ridica din umeri şi a rosti cuvintele : «să dispreţuim viaţa!»—ca Leopardi; nici nu azvârle ţipete de revoltă unei Dumnezeiri fictive, — ca D-na Ackermann ; nici nu visează la distrugerea totală a omenirei, — ca Hartmann. Le bonheur le plus doux est celui qu’ou espére Guyau nu e un pesimist. Natura cu frumuseţea ei eternă şi cu legile ei hotărite, îl impresionează, il atrage şi o acopere cu simpatia lui. Zărind un uvrier onest şi muncitor, după o zi de trudă, rezemindu-şî capul de sinul unei femei bune şi mingiietoare, cugetă la fericirea pe care o poate gusta omul din iubire. Totul pentru ele simpatie şi lumină... Volumul lui Guyau trebue să ocupe intr’o bibliotecă,—cum zice așa de bine Jules Lemaitre — «le coin de sages et de consolnteurs». Tradern. 1 Deşi Adevĕrul literar a eşit Duminica trecută cu tirajul maxim, totuşi ni s’au cerut inco două mii de foi în capitală şi provincie. Această cerere extraordinară find pricinuită probabil de articolul „Un fakir plagiator,“ îl reproducem astăzi pe pagina a doua pentru a mulţumi pe toţi cititorii. ŞARLATANIA_SPIRITISTĂ Chestiunea spiritelor ciocânitoare (1) care in momentul de faţă pare a preocupa pe amicii misterului, merită In adevăr o atenţiune deosebită. Dar cauza? E simplă de tot. Un învăţat, celebrul profesor Schiff, nn de ajuns*de sceptic cind e vorba de spirite ciocânitoare, şi-a impus de curind sarcina de a Ie fura secretul isbindelor lor. Cu ocazia congresului medical din Besancon, profesorul Schiff a istorisit numeroşilor medici intimplările faimoasei sale escursiuni in ţara spiritelor. Caşul merită de a fi descris pe larg. Intr’o zi, profesorul Schiff fu chemat lingă o fată tinără, muncită de spiritele ciocânitoare. Cind s’a dus s’o vadă, ea era culcată în patul seu și învelită pînă la gît. După citeva minute, D. Schiff aude niște sgomote cari, crescînd din ce în ce, flevin îndestul de tari și mai cu seamă seci și vibrătoare. De unde veneau ele?Tînăra fată stătea cufundată într’un somn letargic. Nimic nu mișca în odae. Sgomotele reîncepură și D. Schiff foarte intrigat, credea că ele iesă din pat. Dar, cum, prin ce mijldfc? Așadar, fata le provoca ? Da și nu ; căci să nu uităm, că corpul uman fiind compus din elemente umede, cum se explică atunci naşterea sgomotelor seci. Dar, reflectind puţin, doctorul băgă de seamă că sgomotele auzite de el era fi vibrătoare şi sunetul lor foarte prav. De la această ideie pînă la concluzia că aceste sgomote trebue să fie resultatul vibraţiei unei coarde lungi şi tare întinsă, nu era decît un pas. Şi pentru a produce acest efect, nu era de loc nevoe de o coardă specială. Mijlocul era foarte simplu. Făcînd să joace tendonul muşchilor hinp- permienî laterali (inseraţi de-a lungul fluorului piciorului). Fenomenul apare, în aceste condifiuni, cu totul glumeț. Profesorul Schiff a njtns de a domestici așa de bine spiritele ciorănitoare, încît ele cîntafi după placul lui tot ce le cerea. N’au ajuns să evite pînă și Marsilienza ? Și încă cum? Cu sunete seci și vibrătoare !... 11 Not. Red. (1) M. Schiff, profesor de fiziologie la facultatea de medicină din Geneva, este unul din cei mai mari fiziologiști contimporani. Recomandăm procedeul ingenios al profesorului Schilf tuturor detracterilor de spirite ciocânitoare. Mai intru cit priveşte pe aderenţii acestor spirite, fără îndoială că descoperirea profesorului Schilf n’are să le fie de nici un invăţămint. Pe lingă oamenii, cari sunt in stare să producă sgomote seci fără contactul cu obiectele însufleţite şi neînsufleţite, aceştia nu vor inceta de a crede că spiritele produc şi ele asemenea sgomote. BIETUL CODRU... Ca’n aiurirea unui leşin, cată La frunza-i ce se iroseşte ’n ploaie... In părăsita lui singurătate, De-ar şti că nu-i trăieşte nici o foaie! Foşneşte galbenu-i frunziş a moarte... Şi mila unui molcom prins te’nvinge: Ca mini, pe urma ta, uitare’a creşte Uşor, ca liniştea de fulgi, cind ninge... I. PĂUN S IMPLU NUVELA Prietenii fumau şi beau ceaiuri. Era un cerc de tineri, retraşi puţin de lume şi cam obosiţi de viaţă, înainte de timp. Se aduna, aproape in fiecare seară, la unul din ei, pentru a vorbi şi a cugeta. Fiecare povestise ceva din «romanul vieţei sale». Acum venise rindul lui Tudor Hlugeanu, — un tinăr înalt, slab şi cu o dulce expresie de tristeţe in ochi. — Al meu e simplu! zise el către prietinî. — Desigur, e o aventură de iubire. .. — Nu! — Sau poate o intimplare din viaţa ta de student? — Nici asta! — Atunci, despre ce e vorbe? — Veţi vedea. Toţi tăcură. In sobă focul ardea liniştit şi da un farmec intim acestor clipe de mărturisiri. Tudor Hlugeanu închise ochii pe jumătate, işi înclină capul pe umerii unui prieten, apoi începu : «Scrisoarea notarului îmi sosise la opt ore dimineaţa. Eram gata să ies de-acasă, pentru a a mă duce, ca de obicei, să mă plimb in grădina Cismigiu. De cu seară,mă simţeam indispus, mă inchisesem de vreme in odaie, spre marea uimire a prietenilor mei; iar lumina lunei, străbătind prin fereastra deschisă, mă supăra ca ochii unui curios cari se uită fix la tine, ca și cum ai fi un’animal de menajerie, sau o statuie de muzeu. Dormisem puţin şi agitat. Ce-aveam, nici eu nu -mi dam seamă. O tristeţe fără cauză, o stare de suflet chinuitoare prin neînţelesul ei. Ia urma urmei, pricepea durerea să fie cinstită, să ne lovească pe faţă. Singură fericirea are dreptul să fie neînțeleasă, — pentru că de aceia e fericire. Cu toate astea, imbrăcîndu-mă, nădăjduiam că arborii din Cismigiu imî vor reda curind dispoziția, cind tocmai atunci factorul postal imî aduse o scrisoare neplătită. Recunoscui scrierea notarului, — un băiat bun, cu minte și inimos, — care servea bietei mame, drept secretar. O viniia in buzunar şi ieşi in stradă. Ştiam mai dinainte cuprinsul scrisoare!: vecînicul «mî-e fior deţine Tudore!» a! bătrinei mele mume, şi-apei cuvinte cu de-al d’astea : «Vino, c’o să mă prăpădesc!... şi de cind tot mă uit a drum, să te văd venind,ni s’a întunecat ochii!» In realitate, frazele erau Întocmite de șiretul de notar, care, — pricepeam eu, — vrea să s’arăte că e meșter la condeiu. Băiatul ăsta privea adine in viitor* și ar fi ajuns departe dacă nu-i lipseafl mijloacele. Mi-aduc aminte de cind stăm cu el, pe aceiaşi bancă, în clasa treia primară, ce dragoste avea de învăţătură, şi cit de larg, cît de limpede, i s’ar fi deschis mintea dacă n’ar fi fost silit să’şi întrerupă şcoala.... Dar de şi cuvintele’ erau meşteşugite de el, într’insele vorbia inima mamei. Eu insă căzusem în ticăloşia multora din tineri: rmă orăşenisem, părăsisem Universitatea, luasem o bună slujbă la Ministerul de instrucţie, întreţineam o amantă, ba chiar căzusem într’un fel de pesimism de bulevard, bătindu-mi joc de fondul simplu şi sentimental al sufletului meu, cu care venisem în lume. Şi cu tot dorul mume-mei, mî-era peste putinţă să mă hotărăsc a mă duce in satul meu. ■ Şi erau mai mult de patru ani de cînd nu văzusem pe mama! Peste firea mea ţărănească, se aşternuse o fire străină, artificială şi bolnăvicioasă, hotărită de mediul stricat al prietenilor de carenpa ,şi al femeilor pierdute. Nu mai eram copilul liniştit, modest şi silitor din clasele primare; nu mai eram triumfătorul cinstit de la bacalaureat; mă schimbasem cu totul. Citeva relaţiuni meschine, citeva deprinderi rele, un amor ridicul şi nenorocit, îmi răsturnase intreaga mea natură sănătoasă şi bună, prefucindu-mă în aşa chip de nici eu nu mai mă recunoşteam. Cartea îmi devenise unită şi ’i tăgăduiam folosul ei in viaţă; m’ademeneau vanităţi peste vanităţi; aveam o sete nepotolită de bani, de dorinţi mari... Prietenii buni îmi deveniseră duşmani ; mă certam cu ei, morala lor mă revolta. Mă ameţise traiul trindav, neonest, stricat, cu aparenţele lui dulci şi strălucitoare...