Adevěrul, ianuarie 1894 (Anul 7, nr. 1741-1766)

1894-01-01 / nr. 1741

ANUL VII. — No. 1741. NUMERUL 15 BANI ABONAMENTELE ÎNCEP LA 1 ŞI 15 ALE FIE­CĂREI LUNI SI SE PLĂTESC TOT­IVA-UNA ÎNAINTE in Bucureşti la casa administraţiei din Judeţe şi Streinatate prin mandate POŞTALE UN AN ÎN ŢARĂ 30 LEI; ÎN STREINĂTATE 50 LEI ŞASE LUNI . . 15 » » » 25 » TREI LUNI . . 8 » » » 13 » I­n immer în streinatate 1O bnnl Să te fereşti Române de cuin strein în casă V MANUSCRIPTELE NU SE INAPOIAZA O STWtrmĂ EDIŢIE o­ sn­'vn \ nmniE. NUMERUM5 BANI ANUNCIURILE din Bucureşti şi judeţe se piumesc numai la Administraţie din Streinătate, direct la administraţie şi la toate oficiele de publicitate anuntujkT la pag. iv..................0,30 b. linia » » »nr....................2,— ie! » » » » n­ .... . 3,— » » INSERITELE ȘI RECLAMELE 3 LEI RÎNDUL. \\La Paris, ziarul se găsește de vinzare Î CU NUMERUL LA I kioscul No. 102, Bou­teu, St.­Germain V. Alexandru\ w NU?­UMEU VECIN­U 50 BANI ADMINISTRAŢIA PASAGIUL BANCEI NAŢIONALE (CASELE KARAGEORGEVICI) Director politic: ALEX. V. BELDIMANU REDACŢIA PASAGIUL BĂNCEI NAŢIONALE (CASELE KARAGEORGEVICI) TINERIMEI... Aceea ce caracterizează vremea în care trăim, este lipsa de entusiasm. Vorbim, se înţelege, numai de ţara noastră. In ştiinţe, în literatură, în arte, în politică, în totul e o piro­­teală cum n’a mai cunoscut ţara asta nici cînd. Ştiinţa nu părăseşte cercurile uni­­versitaro-scolastice şi, ca tremurind de faţa lumei, nu se aventurează nici pînă afară din pragul casei, — o domnişoară crescută la pension şi care nici la fereastră nu se arată. Biata artă, mai decăzută de­cît ori­cînd, îşi ascunde capul de ruşi­nea gravurelor Universului ajutate de ale Războiului şi îşi pleacă fruntea în faţa pisicilor şi a copiilor plingă­­tori ai Gazetei Săteanului. Literatura, ameţită de Nigeri, scîl­­ciată de Tind şi reviste-mărunţi­­şuri, îşi vede cu ochii moartea, tot gindind la vremile cînd Cezar Boliac scria Sila cu pana muiată în cerneala durerei. Cît pentru nenorocita politică, a ajuns o mocirlă de care nu te poţi apropia fără batistă la nas, că te-ar înghiţi frigurile de baltă. Toate stîr­­piturile, disidente ale talentului şi divorţate de cinste, toţi avortonii breslelor folositoare, degeneraţii şi reformaţii societăţei întregi, aci îşi găsesc liman ospitalier. De aceea ita şi chinorosul, demnul urmaş revăzut şi modernizat al crucei de tibişir, sînt în politica de astă­zi lo­zinca la auzul căreia se deschid por­ţile triumfului... încolo, nici un curent sănătos, nici o idee. Uitîndu-te în juru-ţi, dacă ai tortura adevărului şi amorul drep­­tăţei, te vezi, par’că, într’un pustiu, te simţi un european în mijlocul unui trib de Figieni... Şi dacă n’ai o voinţă cuirasată cu oţel, dacă firea ’ţi-a dăruit un tem­­perament mai indolent şi mai pre­dispus la poezia neagră, nu-ţî ră­­mîne decit să plîngî, nou Heraclit, asupra acestei societăţi bolnave de banalitate şi bolnave de neurastenia cea mai profundă, ce-ţi defilează pe dinainte ca un convoiu de feţe pa­lide şi stinse, eleve ale pensionate­lor de călugăriţe... * * # De unde vine anemia asta atit de pronunţată, chlorosa asta zugrăvită adînc pe toate producţiunile gene­raţiei de acum , într’un cuvînt putem pune diag­noza: lipsa de credinţă. Generaţia de astă­zi e lipsită de credinţă. Balurile şi biliardul, complecturile şi cafe­nelele, iată ocupaţiile tinerilor, cît pentru tinere, nu sînt două sute de gazete de modă pe lume? Mănuşile şi pudra, corsetele şi dantelele nu sunt ocupaţii destul de serioase pen­tru o societate crescută în dispreţul altruismului şi în evlavia bigotă a codului manierelor elegante ? Şi unde nu-i tinerime, nu-i viaţă. Dacă Rusia a văzut zidurile Ţaris­mului cutremurîndu-se sub lovituri puternice, este că tinerimea rusească s’a desbărat de prejudecăţile inocu­late odată cu laptele prunciei şi s’a aruncat cu tot avîntul în curentul popular. De acolo au eşit fecioarele sfinte cărora omenirea viitoare le va rosti cu veneraţie numele şi le va consacra o pagină în veci neperitore. Din valurile acelea a eşit Sofia Pe­­rovskaia, ducind cu ea in spinzură­­toare dorul de răzbunare al umili­ţilor, Vera Zasulici răzbunînd cu revolverul in stradă ultragiul lui Bogoliuboff, Hessa Hellman murind in închisoare cu dorul de luptă în piept...* * * In ţara romînească nu-i nevoie de asemenea jertfe. A ne gindi la noi în ţară la revoluţii şi a îmbrăca man­taua sumbră a conspiratorului, a­­tunci cînd la lumina mare a zilei ne putem rosti cuvîntul şi vîntura ideile ar fi să imităm pe copiii cari după ce au citit pe Robinson Crusoe, o pleacă prin mahalale armaţi cu cre­mene, cu frînghii, cu steaguri albe, nădăjduind să se rătăcească, privind în fie­care om un Vineri... Sublimi­tatea naivităţei omeneşti ar face zîm­­bre, căci cu mult am fi intrecut’e noi... Este însă nevoie, o, e mare nevoe, de şcoala jertfei în mic. Vînătoarea exagerată după «cariere strălucite», transigenţa eternă şi eterna spaimă a zilei de iniine, indolenţa, visarea, nepăsătoarea privire la tot ce ne în­conjoară şi vecenicul dor de mai bine pentru nemilostivul cu mate­rial, iată ce ne istoveşte, ne imbă­­trîneşte la 30 de ani şi ne face nefo­lositori lumei.... Şi dacă tinerimea noastră, inteli­gentă cum fără îndoială este, s’ar a­­runca şi dinsa în vîrtejul luptelor ce se dau astă­zi între societatea ve­che, gîrbovă de păcate, şi între cea nouă care de-abia se ridică; dacă această tinerime ar face să facă ade­menitorul glas al parvenire! şi ’şi-ar pune inima în sprijinul celor apă­saţi, de sigur Ţara întreagă, spoită pe din afară şi seacă in fond, ar lua altă faţă. Ştiinţă, arte, litere, politică, totul s’ar schimba dintr’o dată, ca sub lovitura misterioasă a unei ne­cunoscute şi uriaşe puteri. Clădirea socială modernă, zidită cu sîngele celor de o vecie întreagă arşi pe rugul nedreptăţei, cimentată cu gemetele celor asupriţi, odată cu lacrime şi împodobită cu munca să­racilor desmoşteniţi, are nevoe de o mină viguroasă ca s’o dărime ca un nou Samson, şi îngropînd sub năru­­iala ei păcatele Filistenilor, să reclă­dească o societate nouă cu Pacea la temelie, cu Libertatea în frontispiciu. Această mînă numai a tinerimei poate fi. Iată de ce privirea noastră la ti­neri se îndreaptă şi către tineri strigă glasul nostru. Bărbaţi şi femei, toţi ciţi sînteţî tineri, toţi al căror suflet nu s’a năclăit în rugina unor vremi robite, toţi ciţi aveţi o inimă cu sim­ţire şi un creer cu judecată, aduna­­ţi-vă sub culele acelui steag roşu, care înfăţişează o idee nouă dar e­­ternă : fericirea neamului omenesc... In calea voastră trandafiri nu se vor aşterne, nu raiul oriental vă va deschide porţile şi îngerii din ce­ruri nu-şi înstruna-vor harpele ca să vă evite osanalele nemurirei. Vă aşteaptă mizeria, tăişul ascuţit al foamei, valul calomniei şi piatra vrăşmaşului, trestia cu oţet şi co­roana de spini... înainte de a des­chide poarta Zeiţei dreptăţei, vă vor înghiţi poate balaurii veninoşi din cale, vă va străpunge inima un fier vîndut, vă vor am­ărî sufletul cuvin­tele ţigancei cîrtitoare... dar intraţi. Nu în saloane prin glastrele strimte creşte stejarul falnic, vulturul nu sparge seminţe în colivii, nu în al­covul molatic a murit PrometeuL. ANTON BACALBAŞA. DIN TOT CE E MAI TRIST..... — DUPÍ JEAN 6ICARD — Din tot ce e mai trist în toamnă, Pe cînd Natura ’! maî pustie, Trezind în sufletele noastre O notă de melancolie , Gîndesc la florile acelea, — Cununi de-aducere aminte, — Cari-au trăit în cimitire Și mor uitate pe morminte........ NERVA. In Revista Nouă D. Hijdau, în Timpul D. Paul Negulescu,—un prea cunoscut şi un necunoscut,—se nă­pustesc asupra Adevărului literar. Regretăm că D. Anton Bacalbaşa fiind bolnav li lăsăm pe amindoi fără răspuns. Sperăm că in numărul viitor vom sta de vorbă, şi nu vor pierde nimic aşteptind. In acelaşi număr ne vom ocupă de Saul, noua tragedie a D-lor Al. A. Macedonsky şi Cincinat Pavelescu. VERSURILE UNUI FILOSOF — NOTE — Acei cari spun că azi poeţii se citesc puţin, nu afirmă neadevăruri. Felul de-a citi al mai tuturor contimporanilor constă intr’o repede a­­runcătură de ochi, sau intr’o grabnică fugă a minţeî pe cite­va pagini, cari să nu-1 obosească şi să nu-1 intereseze mult. Şi e rară, foarte rară, speţa de urmăritori liniştiţi, profunzi şi emo­ţionaţi ai unui volum de versuri sau de proză. Cu toate astea, poeţii au acest statornic farmec de-a fi citiţi din vreme in vreme, atunci cînd anume stări de suflet ne apropie maî familiar de dinşii. In ei ne regăsim intru cit­va pe noi. Care visător obscur şi uitat într’un colţ de lume nu deschide, in ceasurile lui de ve­­ghiere, divinile singurătăţi ale lui Sully Pru­­dhomne? Şi care spirit tulburat şi bolnăvicios nu şi-a uitat insomnia cu Poveştile extra­ordi­­nare ale lui Edgar Poe ? In aceste clipe am pe masa mea volumul de versuri al lui Guyan. Omul, căruia îi aparţine acest nume, întru­neşte în el trei mari individualităţi intelectuale: filosof, estetician şi poet. Impresia deosebită care ţi-o lasă citirea ope­­rilor acestui senin cugetător modern, este mai ales bunătatea, un optimism înţelept şi generos şi o simpatie de tot ce ne înconjoară. Acest om, care a murit la trei­zeci şi trei de ani, a păstrat pînă în cele din urmă momente ale agoniei neturburarea de suflet a unui martir in faţa morţei. Din resignaţie el face un fel de orgoliu şi înălţime a minţei, în potriva lovitu­rilor pe care ni le dă Natura şi oamenii. In le­gile cele mai brutale ale lirei el intrevede un sens logic şi drept. Guyau, înainte de-a fi un artist, este om. Sen­sibilitatea, dar mai ales simţul lui moral, îl ri­dică la însemnătatea filosofică a lui Renan şi Michelet. Ca şi aceştia el gindeşte că nu în me­şteşug constă artă, ci in emoţia şi în tendinţa onestă cu care o creezi. Jonglerii şi scamatorii de rime sunătoare, de versuri miraculoase, ca Theodore de Bauville, Gauthier sau toţi acei nebuloşi cari se numesc decadenţi, ei sunt cu desăvirşire nesuferiţi şi nu le îngăduie nici un loc in templul adevărat al artei. Religiunea lor e mincinoasă. Adevărata poezie are ca fond simţirea, chiar cugetarea trebuie să fie un mod de-a simţi. Şi de la sine, acest fond îşi va găsi expresiunea lui justă şi necăutată. «Simţul cel mai profund a­­parţine cuvintelor celor mai simple». ★ * * Poetul a cercetat adese­ori taina nesfirşită ce învăluie nemărginirea, ca o poveste vecinie tur­burătoare de minţi. Creerul lui a fost neobosit şi dureros preocupat. Dar în acelaşi timp . ......Ceva din infinitul întunecat Am simţit că î mi străbate în inimă, — rănindu-mi-o ! Pe lingă această sensibilitate delicată, un spi­rit fiind de observaţiune desăvirşeşte talentul mare al lui Guyan. Fenomenele eului omenesc, ca şi fenomenele Naturei şi ale societăţei, nu-l lasă nepăsător, după cum sunt cei mai mulţi din artiştii aşa zişi puri, cari cred că arta nu se gă­seşte de­cît în fermentările fanteziei! Poetul vede o copilă jucîndu-se cu păpuşa şi inchipuindu-şi că e mama ei. Iluziune de copil, iluziune de om,— acelaşi lucru ! Toţi avem ne­voie de această dulce amăgitoare! Fără iluzii viaţa n’ar avea înţeles, sau n’ar fi. Se înşală acei cari cred şi spun că au pierdut toate iluziile. Niciodată ele nu se pierd toate. Rămin tot-d’auna cine­va, într’un colţ uitat al sufletului, de cari poate nu ne dăm seama, dar cari ne ţin de viaţă, ori cit de amară ni se pare. Frica de moarte nu mi-o explic de cit prin această legătură dintre viaţă şi iluzii. Fără iluzii s’ar muri aşa de lezne.. Dar ce rămin in urmă din tot ce-am cugetat, ce-am simţit, ce-am lucrat, ce-am nădăjduit? Ce lăsăm în acest gol întunecos şi depărtat al trecutului ?... Amintirile! Viaţa n’are poate nici un farmec mai trist, mai bine-făcător şi mai dumnezeesc decit amin­tirile. Această aducere aminte,—cind vagă cind clară, — de zilele noastre duse pentru tot-d’auna in adineul vremeî are nu ştifi ce parfum de min­­giere, venit de departe, ce’ţî umple sufletul de-o dulce pietate... Poetul a analizat acest mare sîmţimînt ome­nesc într’una din cele mai admirabile poezii dintr’ale sale : Le pasée. Revăzindu-şi locurile copilăriei, se simte în­duioşat in faţa unei pierderi, pe care tocmai acolo o înţelege: C’était moi-méme, betas, moi que j’avais perdu Oh ! comme j’étais loin !... Iluziunea şi amintirile sunt două din puter­­nicile farmece ale vieţei. Dar viitorul ? Viitorul cu necunoscutul sau, cu aspiraţiunile sale, cu vecînicul sau mîine? Poetul il priveşte tot­deauna cu încredere. Şi e departe a se afunda in poetizările false ale tre­cutului,— ca Eminescu, a nu vedea nici un mijloc de scăpare pentru soarta omenirei, a ri­dica din umeri şi a rosti cuvintele : «să dispre­ţuim viaţa!»—ca Leopardi; nici nu azvârle­ ţi­pete de revoltă unei Dumnezeiri fictive, — ca D-na Ackermann ; nici nu visează la distrugerea totală a omenirei, — ca Hartmann. Le bonheur le plus doux est celui qu’ou espére Guyau nu e un pesimist. Natura cu frumu­seţea ei eternă şi cu legile ei hotărite, îl impre­sionează, il atrage şi o acopere cu simpatia lui. Zărind un uvrier onest şi muncitor, după o zi de trudă, rezemindu-şî capul de sinul unei fe­mei bune şi mingiietoare, cugetă la fericirea pe care o poate gusta omul din iubire. Totul pentru ele simpatie şi lumină... Volumul lui Guyau trebue să ocupe intr’o bibliotecă,—cum zice așa de bine Jules Lemaitre — «le coin de sages et de consolnteurs». Tradern. 1 De­şi Adevĕrul literar a eşit Du­minica trecută cu tirajul maxim, to­tuşi ni s’au­ cerut inco două mii de foi în capitală şi provincie. Această cerere extraordinară find pricinuită probabil de articolul „Un fakir plagiator,“ îl reproducem astă­zi pe pagina a doua pentru a mulţumi pe toţi cititorii. ŞARLATANIA_SPIRITISTĂ Chestiunea spiritelor ciocânitoare (1) care in momentul de faţă pare a preocupa pe amicii misterului, merită In adevăr o atenţiune deosebită. Dar cauza? E simplă de tot. Un învăţat, celebrul profesor Schiff, nn de ajuns*de sceptic cind e vorba de spirite ciocânitoare, şi-a impus de curind sarcina de a Ie fura secretul isbindelor lor. Cu ocazia congre­sului medical din Besancon, profesorul Schiff a istorisit numeroşilor medici in­­timplările faimoasei sale escursiuni in ţara spiritelor. Caşul merită de a fi descris pe larg. Intr’o zi, profesorul Schiff fu chemat lingă o fată tinără, muncită de spiritele ciocânitoare. Cind s’a dus s’o vadă, ea era culcată în patul seu și învelită pînă la gît. După cite­va minute, D. Schiff aude ni­ște sgomote cari, crescînd din ce în ce, flevin îndestul de tari și mai cu seamă seci și vibrătoare. De unde veneau ele?Tînăra fată stătea cufundată într’un somn letargic. Nimic nu mișca în odae. Sgomotele reîn­cepură și D. Schiff foarte intrigat, credea că ele iesă din pat. Dar, cum, prin ce mi­­jldfc? Așa­dar, fata le provoca ? Da și nu ; căci să nu uităm, că corpul uman fiind compus din elemente umede, cum se explică atunci naşterea sgomotelor seci. Dar, reflectind puţin, doctorul băgă de seamă că sgo­motele auzite de el era fi vi­brătoare şi sunetul lor foarte prav. De la această ideie pînă la concluzia că aceste sgomote trebue să fie resultatul vibraţiei unei coarde lungi şi tare întinsă, nu era de­cît un pas. Şi pentru a produce acest efect, nu era de loc nevoe de o coardă spe­cială. Mijlocul era foarte simplu. Făcînd să joace tendonul muşchilor hinp- perm­­­ienî laterali (inseraţi de-a lungul fluorului piciorului). Fenomenul apare, în aceste condifiuni, cu totul glumeț. Profesorul Schiff a njtns de a domestici așa de bine spiritele cioră­­nitoare, în­cît ele cîntafi după placul lui tot ce le cerea. N’au­ ajuns să evite pînă și Marsilienza ? Și încă cum? Cu sunete seci și vibrătoare !... 1­1 Not. Red. (1) M. Schiff, profesor de fiziologie la facultatea de medicină din Geneva, este unul din cei mai mari fi­­ziologiști contimporani. Recomandăm procedeul ingenios al pro­fesorului Schilf tuturor detracterilor de spirite ciocânitoare. Mai intru cit priveşte pe aderenţii acestor spirite, fără îndoială că descoperirea pro­fesorului Schilf n’are să le fie de nici un invăţămint. Pe lingă oamenii, cari sunt in stare să producă sgomote seci fără con­tactul cu obiectele însufleţite şi neînsufle­ţite, aceştia nu vor inceta de a crede că spiritele produc şi ele asemenea sgomote. BIETUL CODRU... Ca’n aiurirea unui leşin, cată La frunza-i ce se iroseşte ’n ploaie... In părăsita lui singurătate, De-ar şti că nu-i trăieşte nici o foaie! Foşneşte galbenu-i frunziş a moarte... Şi mila unui molcom prins te’nvinge: Ca mini, pe urma ta, uitare’a creşte Uşor, ca liniştea de fulgi, cind ninge... I. PĂUN S IMPLU N­U­­V­E­L­A Prietenii fu­mau şi beau ceaiuri. Era un cerc de tineri, retraşi puţin de lume şi cam obosiţi de viaţă, înainte de timp. Se aduna­, aproape in fie­care seară, la unul din ei, pentru a vorbi şi a cugeta. Fie­care­ povestise ceva din «roma­nul vieţei sale». Acum venise rindul lui Tudor Hlugeanu, — un tinăr înalt, slab şi cu o dulce expresie de tristeţe in ochi. — Al meu e simplu! zise el către pr­ietinî. — De­sigur, e o aventură de iubire. .. — Nu! — Sau poate o intimplare din viaţa ta de stu­dent? — Nici asta! — Atunci, despre ce e vorbe? — Veţi vedea. Toţi tăcură. In sobă focul ardea liniştit şi da un farmec intim acestor clipe de mărturisiri. Tudor Hlugeanu închise ochii pe jumătate, işi înclină capul pe umerii unui prieten, apoi în­cepu : «Scrisoarea notarului îmi sosise la opt ore di­mineaţa. Eram gata să ies de-acasă, pentru a a mă duce, ca de obicei­, să mă plimb in gră­dina Cismigiu. De cu seară,­­mă simţeam indis­pus, mă inchisesem de vreme in odaie, spre ma­rea uimire a prietenilor mei; iar lumina lunei, străbătind prin fereastra deschisă, mă supăra ca ochii unui curios cari se uită fix la tine, ca și cum ai fi un’animal de menajerie, sau o statuie de muzeu. Dormisem puţin şi agitat. Ce-aveam, nici eu nu -mi dam seamă. O tris­teţe fără cauză, o stare de suflet chinuitoare prin neînţelesul ei. I­a urma urmei, pricepea durerea să fie cin­stită, să ne lovească pe faţă. Singură fericirea are dreptul să fie­ neînțeleasă, — pentru că de aceia e fericire. Cu toate astea, imbrăcîndu-mă, nădăjduiam că arborii din Cismigiu imî vor reda curind dis­poziția, cind tocmai atunci factorul postal imî aduse o scrisoare neplătită. Recunoscui scrierea notarului, — un băiat bun, cu minte și inimos, — care servea bietei mame, drept secretar. O viniia in buzunar şi ieşi in stradă. Ştiam mai dinainte cuprinsul scrisoare!: vecînicul «mî-e fior deţine Tudore!» a! bătrinei mele mume, şi-apei cuvinte cu de-al d’astea : «Vino, c’o să mă prăpădesc!... şi de cind tot mă uit a drum, să te văd venind,­ni s’a întunecat ochii!» In realitate, frazele erau Întocmite de șiretul de notar, care, — pricepeam eu, — vrea să s’a­­răte că e meșter la condeiu. Băiatul ăsta privea adine in viitor* și ar fi ajuns departe dacă nu-i lipseafl mijloacele. Mi-aduc aminte de cind stăm cu el, pe aceiaşi bancă, în clasa treia primară, ce dragoste avea de învăţătură, şi cit de larg, cît de limpede, i s’ar fi deschis mintea dacă n’ar fi fost silit să’şi întrerupă şcoala.... Dar de şi cuvintele’ erau meşteşugite de el, într’insele vorbia inima mamei. Eu insă căzu­sem în ticăloşia multora din tineri: rmă orăşe­­nisem, părăsisem Universitatea, luasem o bună slujbă la Ministerul de instrucţie, întreţineam o amantă, ba chiar căzusem într’un fel de pesi­mism de bulevard, bătindu-mi joc de fondul simplu şi sentimental al sufletului meu, cu care venisem în lume. Şi cu tot dorul mume-mei, mî-era peste putinţă să mă hotărăsc a mă duce in satul meu. ■ Şi erau mai mult de patru ani de cînd nu vă­zusem pe­ mama! Peste firea mea ţărănească, se aşternuse o fire străină, artificială şi bolnăvicioasă, hotărită de mediul stricat al prietenilor de carenpa ,şi al femeilor pierdute. Nu mai eram copilul liniştit, modest şi silitor din clasele primare; nu mai eram triumfătorul cinstit de la bacalaureat; mă schimbasem cu totul. Cite­va relaţiuni mes­chine, cite­va deprinderi rele, un amor ridicul şi nenorocit, îmi răsturnase intreaga mea natură sănătoasă şi bună, prefucindu-mă în aşa chip de nici eu nu mai mă recunoşteam. Cartea îmi devenise unită şi ’i tăgăduiam fo­losul ei in viaţă; m’ademeneau vanităţi peste vanităţi; aveam o sete nepotolită de bani, de do­­rinţi mari... Prietenii buni îmi deveniseră duş­mani ; mă certam cu ei, morala lor mă revolta. Mă ameţise traiul trindav, neonest, stricat, cu aparenţele lui dulci şi strălucitoare...

Next