Adevěrul, august 1894 (Anul 7, nr. 1934-1961)
1894-08-01 / nr. 1934
ANUL VII.— No. 1934. NUMERUL 15 BANI ABONAMENTELE INCEP LA 1 ŞI 15 ALE FIECĂREÎ LUNÎ SI SE PLĂTESC TOT-DAUNA ÎNAINTE in Bucureşti la casa administraţiei din Judeţe şi Streinatate prin mandate POŞTALE UN AN ÎN ŢARĂ 30 LEI; ÎN STREINĂTATE 50 LEI ŞASE LUNI . . 15 » » » 25 » TREI LUNÍ . . 8 » » » 13 » Un u vmer în streinatate SO bani MANUSCRIPTELE NU SE INAPOIAZA NUMERUL15 BANI ANUNCIURILE din Bucureşti şi judeţe se primesc numai la Administraţie din Streinatate, direct la administraţie şi la toate oficiile de publicitate anunciurî la PAG. iv...............0,30 b. linia • » »iii...............2,— le! » » » » ii.............3.— » INSERȚIELE Șl RECLAMELE 3 LEI RÎNDUL. La Paris, ziarul se găsește de cu numerulla' * '' kioscul No. 192, Boaba.. St.Germen?- 1 * 1 și UN NUMER VECHII1 5 ----------------------.____1 '3. L^. *1' ADMINISTRAȚIA PASAGIUL BANCEI NAŢIONALE (CASELE KARAGEORGEVICI) Director politic: ALEX. V. BELDIMANU REDACŢIA ‘' PASAGIUL BANCEI NAŢIONALE (CASELE KARAGEORGEVICI) O SINGURÄ EDITTE Să te ferești Române de cuiți strein în casă X. Alexandri. LUNI 1 AUGUST 1894. IARNA, VARA SI ARTA Romîî crucit. Răsfoeşti paginile severe ale tuturor criticelor şi găseşti o sumedenie de «cauze profunde» ale înălţărei sau scăderei productiunilor literare. Unii iți spun că trebue să cauţi pricina în condiţiile economico-sociale ale Epocei; alţii te asigură că totul depinde pur şi simplu de gradul de cultură al poporului. Se poate. N’am de gînd să intru aici în cercetarea cauzelor profunde, pentru că nu sînt competinte. Mi se pare însă, că am descoperit o nouă cauză, care e de zece mii de ori mai adîncă şi mai reală. Nu rîdeţi,vă rog; dar cauza aceasta este... temperatura atmosferică. In adevăr, cu literatura se întîmplă contrariul de ceea ce se întîmplă cu revoluţiile. Lombroso, care pune pe revoluţionari în rîndul anormalilor, susţine—întemeiat pe date istorice— că mai toate revoluţiile se întîmplă pe călduri, deoarece căldura scoate pe oameni din sărite, mai rau de cit un regim reacţionar. Chiar Marea Revoluţie franceză a izbucnit în ziua de 14 Iulie (1789). Pe frig, nimeni nu s’ar fi gîndit să ia Bastilia. Caserio, nici el n’ar fi săvîrşit atentatul, dacă luna lui Iunie nu l’ar fi găsit tot anarhist. Ce să mai discutăm însă? Asemenea adevăruri n’au nevoie de demonstraţie... nici chiar de «demonstraţie naţională»,cum ar zice un «confrate» ajuns celebru. Cine nu ştie că, pe cînd nu se inventase puşca Martiny, revoltele de stradă se potoleau pompierii cu apă rece? Cine nu ştie apoi, că doctorii recomandă duşuri oamenilor cu harţag. Ei bine, cu literatura lucrurile merg tocmai din potrivă. Iarna, odată cu sosirea ciorilor, a zăpezei, a balurilor mascate, — încep să năpădească tot felul de foi literare, periodice cu luna ori cu anul. Reviste, apendice la foi politice, fascicule cu ilustraţii, toate cer să trăiască şi ele pe «arena publicităţei», după ce în «primul articol» au arătat «cine sînt şi ce vor». Cînd vine însă vara, sărmanele foi îşi ard aripile în para necebitei! Dar să vin la fapte: Iarna trecută, cum a apărut Adevărul Literar, ne-am pomenit că, — de ce? pentru ce? ca ce? — au năpădit pe tărîmul blajinei noastre ţări o nemiloasă sumedenie de«literare». Aveam Viaţa, Ţara Literară, Lumina şi atitea şi catitea, de care...cine-şi mai aduce aminte? Şi scriau! Care de care mai sigur de el, care de care mai convins că are să reformeze literatura romînă, nu mai ştiai pe unde s’apuci, ca să scapi de ameninţătorii reformatori. Trecu o lună, trecură două, trecură trei, — şi căldurile începură să se arate pe orizontul Romîniei. Se topea zăpada, eșeau ghioceii, se lepădau paltoanele; însă viguroşii reformatori nu se lăsam Pină ce ne pomenirăm într’o zi cu nişte călduri de 380. Ca prin farmec Lumina ’ntinse mîna Vieţei, Viaţa, Ţarei Literare,— şi citetrele copilele îşi luară zborul la Domnu ’n ceruri... Nevinovate şi triste şi palide femei, — de ce v’aţi stins? Prin urmare, e lucru dovedit astăzi, că și căldura are o influență teribilă asupra progresului literaturei. In adevăr, de astă iarnă şi pîn’acuma, condiliunile economice ale tarei nu sau schimbat, cultura poporului e sigur că n’a retrogradat, ce dar a făcut să dispară atîtea publicaţiunî? Mi se va obiectă, — şi cu multă dreptate, — că dispariţia Vieţei, Lumineî şi Ţarei Literare nu însemnează un regres, ci un progres. Aşă este, calitativ, cantitativ insă, faptul rănîne în picioare: se «consumă» mai puţină hirtie. Inc’odată dar, ce e la mijloc? Nu ezit de a spune: căldura! In adevăr. Iată nişte tineri doritori de a colabora pentru progres. Ei se retrag într’un colţ, iau Lyra ’n mină, şi dă-i şi dă-i şi dă-i, pînă ce auzi cîinii ’n Giurgiu. In momentul perpetrărei, ei sunt literaţi,—aceasta n’o puteţi contestă. Cînd însă încep să iasă aburi din piatră seacă, fenomenul se produce şi ’n capetele tinerilor literaţi. Din capetele lor, care se pot califică tot ca piatra de maî sus,—din capetele lor, de unde iarna eseau numai fumuri, începe a eşi un miros de funingini. Peste puţin, consumatum est Ah! Organele ’s sfărmate şi maestru’! cam nebun! Neîndoelnic, relaţiunea cauzală este evidentă. Cînd, după toate cercetările, nu găseşti alte motive ale dispariţiunei; cînd coincidenţa dispariţiei cu apariţia căldurilor îţi izbeşte ochii; cînd, chiar înainte de călduri, chiar şi iarna, tinerii aveau simptome de călduri, — trebuie să fii de o rea credinţă patentă, ca să nu recunoşti că există o relaţiune adîncă şi intimă intre activitatea acestor literaţi şi temperatura atmosferică. Şi nu noi, cronicari imparţiali, vom tăgădui acest adevăr elementar, această causa causarum! Un mare autor a zis: in cauda venerum. Noi vom zice : Are meteahnă la cap! Şi zicem aceasta cu multă certitutedine, de vreme ce există o serie de literaţi, la cari cauda ţine loc de aceea ce de regulă se chiamă cap. Acesta-i chiar motivul pentru care ei numesc toate producţiunile lor îndoioase «copo d’opere» şi le savurează par’că le-ar fi eşit din cap. Pe ei nu poţi să-i critici, nu poţi să-i ataci, nu poţi să-i distrugi,— pentru că, zic dînşii, noi avem cap. La călduri însă, — cap...itulează, cum ar zice doctorul lor fără voe. Din parte-ne, supunem aceste slabe observații criticei severe și credem că ele ar putea sluji foarte mult la luminarea opiniunei publice. Anton Bacalbaşa. GALERIA LITERARA COLONEL G. BOTEANU N’a ştiut lua pildă bună de la superiorul D-sale generalul Candiano Popescu, care, rămânind în activitate la meliţie, în literatură a trecut la retragere. Don’ colonel G. Boteanu dimpotrivă, spre unanimul regret al melitarilor ca şi al ţivililor, a părăsit nobila carieră a armelor pentru cea a lui Th. M. Stoenescu. In această carieră a sa, don’ colonel G. Boteanu, care astăzi primredactează Revista noutăţilor minunate, e de o activitate deplorabilă. Regulat, pe fiecare săptămină, el aşează in coloane strinse un număr de strofe variind între 25 şi 50. Din coada acestor coloane don’colonel comandă atacuri împotriva tuturor viţiilor trecute, presente şi viitoare. In contra lenii, de pildă, pentru că, după cum a spus şi Prodănescu Lenea sace, nu munceşte, dom’le. Sau împotriva ghiordumului, cacealmalei şi maosuluî, căci: Printre norii groşi de fum Ce se ’nalţă prin saloane Se văd mese de ghiordum Conturnate de cucoane. Iar cînd vine «ziua timp de muncă» cucoana doarme «ca o şuncă, scoţind horcăeli pe nas şi sunete de contrabas», pe cînd soţul, «amploiat nenorocit». Cite-odată se opreşte Şi de uşă se lipeşte Ca s’asculte de strănută... In sfirşit în contra egoiştilor cărora le spune: «Reluaţi-vă mormintul», căci Este rîndul să trăiască Dafinul în suvenir. Altă dată, pentru variaţie, s’apucă să traducă la sigur—cum ar zice Miţa Baston, — pe bietul Alfred de Musset. Este oare pe zăpadă, sau p’o statue mai albă Că ăst candelabru d’aur sub alcovu-î atîrnat FaCe-azurul ca să joace pe perdele ca o salbă? Musset se cutremură în mormînt, dar don’ colonel merge înainte neînfricoşat, ţinînd pasul în urma lui Th. M. Stoenescu. Aci îşi are asigurat gradul sau in ierarhia deciuplinată a literelor române. DIN TONŢII ALPI I Ei cîntă... Danţul lor se’ntinde La umbra ulmului bătrin; Iar alţii beau şi, pe genunche, işi string iubitele la sin... Ţiganii tălmăcesc pe strune Din cinteci vechi poveşti de dor, Şi sub măestrile arcuşuri Plîng inimile tuturor... II Bavaria e plină toată De munţi, de ape şi femei,— Şi nu-i drăguţa să nu-şi aibă Drăguţul ei... Străin, cînd m’au văzut pe mine, Că trec, pribeag şi singur lacul, Toţi m’au privit duios, şoptindu-şi: «Săracul»! (Thumseer Trade). O NUVELA PREMIATĂ Ce-or fi avînd nemţii cu viaţa noastră ţărănească? N’a fost destul mizgălită pe hirtie de Brociner, n’a fost destul... exagerată de Sanda răsbunătoarea, trebuia acum să maî vie şi nobilul Oswald Neuscholz de Jassy s’o maî ia odată la refec. Nu ştiţi cine e D. Oswald de Jassy? Nici eu. Ştiu însă că e autorul unei nuvele nemţeşti, a cărei traducţiune s’a publicat zilele trecute în Rominul. Nuvelei îi zice Iordanca, iar în ce priveşte genul căruia ea aparţine, traducătorul ne spune numai atît că este o nuvelă premiată. De cine, cu ce, pentru ce, nu importă. Ar importa însă în adevăr a se şti cam ce idee şi-or fi făcînd nemţii care citesc astfel de nuvele premiate, despre ţăranii şi ţărancele noastre, despre viaţa ţărănească din acest colţ de Halh-Asien căruia de obicei i se zice pe nemţeasca curentă wilde Walahei. Desigur, dacă acei nemţi ar crede pe D. Oswald de Jassy, ar trebui să se desveţe pentru totdeauna de aceste nepotrivite expresii, căci ar putea să vază că la noi, dacă e vorba de civilizaţie, apoi primarii săteşti vorbesc ca marchizii lui Ponson du Terrail, iar tinerele noastre ţărance ar putea da mult înainte tuturor junelor castelane care populează foiletoanele lui Petit Journal sau fasciculele romanelor traduse in editura Universului. In adevăr, Iordanca — tînăra țărancă a D-luî de Jassy — deși nu e decit o vagabondă pe care un grănicer călare o prinde pribegind și o aduce domnului primar, cînd acesta o întreabă, cu un aer sever: — Cum îţi zice? Iordanca, vagabonda, răspunde «cu o linişte şi armonie de limbă care mişcă pe auditoriug: — Cum hai zice? Ce vă poate folosi dacă o veţi ştie (Nu mai vorbim de traducţie!) întrebaţi priveghetoarea cine este, ciocîrlia cum îi zice? Pe ăst pămînt este atita loc şi totul creşte şi trăeşte cum î-a dat-o Dumnezeu! Iar cînd primarul o ameninţă «să o închidă la primărie şi apoi să o trimeată peste bariera satului», ea protestează glăsuind: — N’o faceţi asta, domnule primar. Nu luaţi floarei lumina cerului, ciocirliei (iar ciocîrlia!) văzduhul in care slăveşte pe Domnul. Primarul se convinge numai de cit şi se mulţumeşte «să-i spună dar cum o chiamă». Cum o chiamă ştiţi. Aflaţi dar pentru ce e vagabondă : şi-a rătăcit drăguţul şi de trei luni il caută. — De trei luni de zile — zice ea — sunt pe drum. Colo unde soarele sărută marginele albastre ale munţilor născut-am (a şi născut deja, săraca) şi crescut-am. Din sat în sat umblat am peste mări şi ţări (!), văi şi dealuri. Mers-am fără frică de nimica, căci dusu-m’a dragostea şi însoţitu-m’a nădejdea. Şi-o dă nainte pe coarda asta. «Ca dalba lună sărutată de plelele negre ale nopţii», aşa văzu faţa albă a lui Ionel, ntrăgostită de perul şeii negru, aşa umbla după plug...» Şi primarul n’o leagă, şi n o trimite la balamuc, ci după ce «o ascultă cu atenţiune încordată», esclamă: — Bine, Iordanca, vei rămînea aci cit vei dori, și unde voi putea face ceva pentru tine, voi face-o mîine chiar, o să ai prilej a ne desfăta cu cintecele tale (şi n’o auzise în viața lui căntînd !). In satul vecin e nuntă și eu sînt naş. Pe sfinta Paraschiva! —adăogă nobilul marchiz... pardon, primarul, — ce uimiţi vor fi nuntaşii să te vadă şi să te audă căntind. Se ’nţelege, şi aţi ghicit deja cu toţii că nunta despre care e vorba era să fie tocmai a Ionelului pe care-l căuta vagabonda. Asta este în literatura nuvelistică o reţetă mai cunoscută decit sulfatul de chinină in mediană. Toate se petrec de-aci nainte conform reţetei consacrate: Ionel, «a cărui faţă la aceste cuvinte deveni palidă ca ceara» păşeşte înainte şi «privirea sa întilni cu o forţă magnetică» pe a minunatei vagabonde. «O nelinişte penibilă se împuternici de oaspeţi». — Lăsaţi-mă... — îngănă ea — lăsaţi-mă să privesc... să mă încredinţez... Ionel, da, e el, Ionel... Mireasa e aproape de leşinat. Dar după scenă urmează renunţarea, şi aceasta tocmai atunci cînd Ionel se hotâreşte să ceară socrului «să-l desfacă de jurămintele sale». Dar socrul esclamă: Om fără cunoştinţă (II), acum după ce s’a făcut cununia civilă ? Atunci Iordanca «îşi revine în fire» şi «se dă un pas înapoi». — Este hotărit, — zise ea cu o voce tremurîndă, dar nu fără oare-care solemnitate, — omul dragostei mele nu poate fi bărbatul meu. Ionel este bărbatul unei alteia. Sfinta fecioară mă va mîngăia... Săftică, ia-ţi bărbatul şi du-te la biserică ! Ionel esclamă Iordanca cu lacrămile în ochi, dar Iordanca îl trimite şi pe el la biserică şi se depărtează «indicind cu mîna că nu doreşte să fie însoţită». Gata.* * * O fi dat cineva vre-un premiu D-lui de Jassy pentru această nuvelă — trebue să-l credem dacă ie-o spune — dar ce premiu s’ar cuveni oare atunci celor cari în zilele noastre ar mai avea curajul şi răbdarea să citească ast-fel de nuvele din popor. Hotărît, pentru o ast-fel de muncă nu se mai găsesc azi de cit nemții. De aceea, dacă mai ai de gînd să mai scrii vre o nuvelă ca asta, D-le de Jassy, las-o, te sfătuesc, netradusă. .. O, BORŞ! FABULA ROMÎNĂ ...Iar eu mănînc borş la Cişmegiu... Ţara. E era un tinăr plin de visuri. Una din acele naturi pe care soarta le-a destinat să mănînce borş la Cişmegiu şi la gazetă. Intr’una din zile, pe cînd soarele trimetea raze calde pe acest pămînt de mizerii, E se plimba trist prin saloanele Scrintelei. Ce avea EI De ce suferea el? întrebaţi de ce sufere frunza îngălbenită, pasărea ce cîntă duios, unul ce murmură. Ga frunza, ca pasărea, ca unul, era şi el,— pe cînd în depărtare se auzea o flaşnetă intonînd din Trovatore: Stride La Vampa...! E luă un condeiu și scrise, sub inspiraţia divinei şi necunoscutei melodii, cîteva rînduri la «Corespondenţa» din Ţara: — «La Vampa.'T. Ocna.— Adevărul literar nu mai apare...» Apoi se duse la Cişmegiu spre a continua să mănînce borş.* ¥ ¥ Morala acestei nuvele tendenţioase: Adevărul literar apare mereu. Ţara literară nu mai iese, — şi, totuşi , mănîncă înainte borş. Wunder. SUICIDATUL ^RECALCITRANT Vasilache Tremurici zis şi Foame-lungă, venise pe lume fără să se nască, căci nu-şî cunoştea nici pe măsa, nici pe tata-sau , — şi nu numai el, dar nu se găsea nimeni pe întinderea celor 130.000 de chilometri pătraţi ai Romîniei, care să-i fi cunoscut părinţii. Cum şi ce fel a crescut plnă la şapte ani, iar nu se ştie. Vasilache îşi aminteşte numai că s’a pomenit o dată că-i de şapte ani. De aici încolo o inimă miloasă la stîns de pe drumuri, l’a spălat, l’a pieptănat, la îmbrăcat cu ce-a putut şi l’a dat la şcoală. Sătul de glumele băeţilor, de ocările profesorilor şi de gramatica lui Manliu, Vasilache a fugit de sub tutela cărţei şi a binefăcătorului său, şi s’a perdut prin lumea largă. Contimporanii săi afirmă că nimeni n’ar fi în stare să spue ce-a făcut Vasilache pînă la vrrsta de 20 ani şi nici pe unde a umblat,—atit numai se poate afirma cu siguranţă că în toată vremea asta de zece ani, Vasilache n’a făcut nici un pas peste graniţele politice ale patriei sale natale. La vrrsta asta însă a apărut fără de veste pe stradele capitalei, lung şi deşirat, cu genunchii eşiţi prin pantaloni, cu ghetele roşii şi scîlciate şi mare amator «de tot ce se debitează prin condeiu», cum o spunea el singur tuturor «prietinilor şi cunoscuţilor». Căci îşi făcuse îndată «prieteni şi cunoscuţi», dar toţi îşi băteau joc de dînsul, şi bietul Vasilache, ca să-şi poată astimpăra foamea lui vecinică şi nemăsurată, dedea oricui voe să-l batjocorească in schimbul unei porţii de mincare. Şi cu cit trecea vremea cu atita creştea şi el.*Şi creştea văzînd cu ochii, udat la cap de ploaea* cerului şi la picioare de umezeala cocioabelor in care bietul Vasilache îşi odihnea trupul. * A venit însă o vreme tristă pentru el, camarazii lui, din veselia şi batjocura cărora trăia ■ deveniseră cu vremea oameni serioşi, eşiţi din şcoală şi cu poziţie socială. Acum nu se mai uitau la dînsul şi pomana cu banul e mai grea şi mai anevoioasă pentru fieştecare, decît pomana cu porţia de mincare. Străin cu totul pe lume, incapabil să se ocupe cu cel maî mic meşteşug sau meserie, Vasilache devenise tuns, palid, şi slăbea şi se prăpădea pe măsură ce rămînea mai singur şi mai stingher în viaţa asta păcătoasă. Intr’o bună dimineaţă, după un somn lung şi greu, plin de vedenii triste şi de munţi de pilaf, Vasilache s’a deşteptat cu siguranţa că pe ziua aceea nu va avea de ros nici coaja de pîine uscată şi mucedă din ajun. Atunci a luat şi el o hotărîre eroică pentru cei care trăesc bine şi au de toate, dar banală pentru unul ca dînsul: s’a hotărît să se omoare. Avea el, nu se ştie de unde, un pistol vechiu şi ruginit şi o cutie cu capse. L’a încărcat, i-a pus capsa şi l’a îndreptat cu linişte spre cerul gurei. Dar... plisc! capsa n’a luat foc. Şi bietul Vasilache a avut curajul să le încerce pe toate, dar degeaba ! Capsele căpătaseră reumatisme cronice ca şi dînsul. * * * Atunci s’a hotărît să se spînzure. Şi-a destrămat toată căptuşala singurei haine pe care o avea, şi-a făcut din ea un fel de funie cu laţ şi a plecat la şosea să-şi facă samă. N’a uitat însă să ia cu dînsul pistolul şi cutia cu capse, aşa poate la caz dacă se rupe funia, cine ştie !... Ajuns la şosea s’a suit într’un copac, a legat funia de o creangă groasă pe care s’a aşezat şi el călare, după ce şi-a pus mai întîi lanţul în gît. Una!... două!... trei ! şi Vasilache a tras cu pistolul; dar pistolul făcu iar plisc ! şi nu luă foc. Atunci Vasilache se răsturnă de-a berbeleacul de pe creangă ca să se spînzure. Funia s’a rupt şi Vasilache a căzut grămadă la pămînt, aşa cit era el de mare şi de grea. Dac’a văzut şi-e văzut, s’a sculat şi el de jos, s’a scuturat de praf, s’a uitat sus în copac la funie pînă ce s’a săturat şi pe urmă a plecat acasă, şontîcăind şi plin de o funeră disperare.* După chibzuinţe lungi, a hotărît să nu se lase, să încerce mereu cu suicidiul. S’a pus să-şi fabrice o funie nouă, a plecat la Floreasca, a ales un copac ale căruia crengi dedeau mai toate pe lac, s’a urcat în el, şi a reinoit operaţia de la şosea. Trage cu pistolul,— plisc ! nu ia foc, îşi dă drumul de pe creangă,— se rupe funia şi cade in apă. Aici era şi nădejdea lui supremă : să se înece în lac dacă celel’alte două mijloace n’or reuşi. Ţi-ai găsit! Doi pescari care se aflau prin apropiere s’au repezit la el cu o luntre, şi l’au scos din baltă muiat ca un burete şi cu părul plin de verdeaţă de părea că i un acoperiş de casă veche. ft . * După cîteva zile de post şi cugetare, faţa lui Vasilache s’a luminat*ca un lampion de la serbările populare din Cişmigiu, căci Eureka acum găsise mijlocul infailibil de a se omori. Mai avea pe lume un singur prieten: un farmacist. Vasilache reuşi să capete de la dînsul o sticluţă cu otravă şi se puse din nou în campanie înarmat cu funia şi cu pistolul cunoscut. Cînd caută omul prea multe complicaţii la lumea asta, întotdeauna greşeşte. Aşa şi Vasilache al meu. In loc să înghită otrava în pace bună, să vedeţi ce i-a dat dracul în gînd să facă. S’a dus iar la Floreasca şi iar a încălecat pe o creangă, iar şi-a pus funia de gît şi iar şi-a încărcat pistolul. Ce-şi zicea el: — Dacă pistolul nu ia foc, dacă funia se rupe şi dacă căzind în apă mă scoate iar cineva, apoi mor de otravă, căci am s’o înghit înainte de-a încerca cele-l’alte mijloace. După ce-a înghiţitVasilache otrava, s’a pus pe lucru. Pistolul a făcut*plisc ! Funia s’a rupt, a căzut în lac dar îva fost scos imediat ci dupe cîteva minute, după ce a înghiţit ca la o vadră bunăs de apă. După ce l’au scosafară de păr’şi de urechî, salvatorii lui Vasilache s’au pus să-l strîngă cu o curea peste pîrtece de ţişnea apa din el ca dintr’o tulumbă, şi ţîşne’a în două cu otrava pe care o înghiţise. In cit bietulVasilache, după ce-a dat afară dintr’nsul toată apa şi toată otrava pe care o înghiţise, a plecat acasă teafăr sănătos dar cam besmetic pe două cărări, par’că băuse numa vin vechiu în loc de apă şi otravă. Sătul de train, lihnit de foame şi descurajat la culme, nenorocitul de Vasilache nu poate să se urnească nici din casă, nici din viaţa pămîntească. Ca să mai încerce să-şi facă singur samă, nici prin gind nu-i trece. Acuma aşteaptă un cutremur de pămînt care să dărîme casa peste el și să-l lățească, — afară numai dacă nu l’o da proprietăreasa a ta înainte de cataclism. ■ti 1. TU.