Adevěrul, iunie 1895 (Anul 8, nr. 2214-2241)
1895-06-25 / nr. 2238
2 ADEVERUL ILUSTRAT --------------------------------------------------- CRONICA SAPIAIINALA înalta societate ca şi societatea mai de jos îşi caută un adăpost sigur în contra caniculelor care ne iau cu asalt Capitala, în ciuda îmbunătăţirilor, a tramvaiului electric şi a nouălor bulevarde nu poate răcori pe nimeni, afară doar de cei ce stau la răcoare, iar drumul de fier dovedeşte că este o instituţiune bine făcătoare. Societatea operează, ca în toate vremurile de mari dezastre, o retragere la munţi. In această privinţă n’am derogat nici cît de la marile tradiţiuni ale neamului nostru. In vechime, cînd invaziunile selbatece populau cîmpiile acestei nenorocite ţări, locuitorii se refugiau cu toţii în creerii munţilor unde, bineînţeles, nu găseau nici casinouri, nici vile ca în Elveţia, nici lumină electrică. O atare măsură a propus-o şi Dl. Ion Ghica cînd cu războiul din 1877—78, o asemenea tactică o admitem şi astăzi toţi cîţî fugim de pîrjolul căldurilor tropicale. Dacă aşi fi fost pe vremurile invaziilor şi a retragerei la munţi, m’aşi fi rugat lui Dumnezeu, ca, cel puţin, duşmanul să nu năvălească ţara în Iunie, Iulie sau August, pe vremea cînd e mai frumos la Sinaia decît in Bucureşti. Il quelque chose malheur est bon! Sînt momente în viaţa anotimpurilor cînd şi invaziile au frumuseţea lor. Cum, însă, independenţa noastră este garantată, acuma, nu ne mai putem teme de năvăliri şi, prin urmare, cine să ne mai trimită în viligiatură? In ţara românească escursiunile de vară şi călătoriile pentru staţiunile de ape minerale şi de aer curat au început să prindă. Oricum, drumul de fier şi descoperirea atîtor izvoare minerale au încurajat deplasările pe vreme de vară, fapt care displace în mod suveran berarilor şi negustorilor cu grădini din Bucureşti, a cărora clientelă îi lasă cu sănătate pe tot timpul acestui sezon. * * * Singurii muritori cari nu se pot retrage la munţi, nici chiar în momentele cele mai grele, sîntem noi, luceferii opiniunei publice, cărora ne este interzis să stingem lampa nici cît ai clipi din ochi. Sîntem osîndiţi la un fel de muncă silnică necunoscută celor vechi, aşa că, în această privinţă, am derogat cu totul de la tradiţii. Această osîndă barbară provoacă în lumea modernă atîtea rezultate funeste încît patologia ne poate mulţumi, căci am îmbogăţit-o. Nevroza ne datoreşte existenţa, iar terapia cu apă se poate mîndri că îi încurajăm industria ; sistemul nervos duce pe umerii săi întreaga propăşire intelectuală ; el plăteşte, sărmanul, toate oalele sparte ale organizatului. Consecinţa nevrozăreî continue este că medicina s’a pomenit, de o dată, in faţa unor boale nouă, a unor simptome maladine necunoscute, care au pus degetul în gura celor mai celebrii Esculapi. Boala modernă, boala acestui sfîrşit de veac se chiamă neurastenia, o tulburare serioasă a funcţiunilor nervoase care se manifestă în chipuri foarte deosebite şi al căreia leac nu-l poate procura decit o avere bunicică şi un repaos absolut. Vae vieles, vai de bietul proletar intelectual care, ceas cu ceas, îşi toceşte nervii pentru gloria şi fericirea generaţiunilor viitoare. Tendinţa omenirei către boalele nervoase ar trebui să atragă mai serios luarea aminte a medicilor şi a autorităţilor noastre medicale ; dar cine să cugete la asemenea lucruri serioase ? Cînd Eforia spitalelor civile a clădit marele palat de pe Bulevard ne aşteptam la ceva mai bun, dar în loc să ni se procure o instalaţiune europeană, un stabiliment de băi în condiţiuni ireproşabile, d-nii erori ne-au oferit osală de spectacole şi nişte băi ca vai de ele. . . Astăzi în întreaga Capitală a Romîniei n am avea un singur stabiliment de idioterapie, dacă un medic particular, simpaticul dr. Erdreich, în marginea mijloacelor sale modeste, nu ar face adevărate sacrificii în interesul sănătăţei publice. Lucrul e cam ruşinos pentru Eforiile, consiliile sanitare şi chiar pentru guvern; e ruşinos ca sănătatea publică să fie neglijată atît de mult. Tot ce ne mai rămâne de făcut este să tragem nădejde. Const. C- Bacalbașa. FUGIŢI, FUGIŢI... Adoarme satul de cu sară In umbre moi, în aer sur; Ca de-obiceiu Sătenii s’au culcat pe-afarâ Şi codrii vineţi de’mprejur Adorm şi ei... Li-î somnul dulce’n amurgit — Şi’n umbră toate’ncetul mor De cum apune; Pe stîncî de plumb, la răsărit, Apasă greu un negru nor Ca de cărbune. Acolo parcă stă pe loc — Şi totuşi creşte Poros De’ntunecat; II luminează benzi de foc Şi’n tunet surd se lasă’n jos Vuind spre sat. Săteni, buimaci de somn, s’adună — Şi’î vezi, de fulgeră cumplit, Făcîndu-şî cruce — Şi codrii aue cînd tună, Iar clopotele de la schit Se plîng năuce. Un brad s’aprinde fulgerat — Şi parcă munţi se prăbuşesc Mugind nebuni — Şi boabe mari de apă bat In prund şi fierb şi clocotesc Ca pe cărbuni. Prin urletul cumplit de-afară, Departe, oameni îngroziţi S’aud strigînd Cu voci sălbatece de fiară : „Fugiţi; vin apele; fugiţi, „Fugiţi curînd!“ Un trăsnet prinde să detune — Ş’o clipă codrii răvăşiţi S'au luminat: S’asvîrl puhoaele nebune Şi vin gemînd,—potop, „fugiţi, „ Fugiţi din sat !“ Artur Stavri. -------------------------------------------------- TRECUTUL Veşnic ca o stafie trecutul îî eşia înainte. Ce’i folosea ei buna stare materială în care se tolănea, obosită de un train din cele maî zbuciumate şi însetată de a gusta dintr’o vieaţă nouă ? Ce’i folosea dragostea de care era înconjurată, o dragoste sinceră de copilandru care’şî pusese în acest prim amor toate năzuinţele unei firi cinstite şi entuziaste ? Ce’i foloseau luxul în care se simţia maî mult jenată şi toate plecăciunile slugarnice ale servitorilor ? Ce’i folosiau ei toate acestea, cînd trecutul nu’î dedea pace şi cînd nesiguranţa zilei de mîine o făcea să nu creadă în acest vis frumos pe care îl trăea aevea acum ? Cînd el nu-i lîngă dînsa, cînd poate să-şi lepede masca de amanta iubitoare şi fericită, simte o bucurie imensă de-a fi singură cu ea însăşi, de-a înlătura prezentul şi a se afunda în noaptea murdară a trecutului. Simte o plăcere nemăsurată de-a-şî scotoci ranele inimei sale şi singură, faţă cu ea numai, găseşte pacea şi liniştea sufletului. O ploaie caldă de lacrimi îî înmoaie durerea. Apoi un fel de fatalism îngust şi mic o face să se lase în voiea întîmplăreî şi să zică: «Intîmpli-se ce se va întimpla». Numai cînd el se întoarce, cînd mîngîios şi cu remuşcarea de-a o fi supărat, o întreba de ce a plîns, îi revine din nou desgustul de sine însăşi, înaintea minciuneî cu care trebue din nou să astîmpere curiozitatea şi jalea lui. Minciuna ! Minciuna! Veşnic minciuna! Vieaţa ei se rezumă în a minţi tuturora şi pentru toate. Cum ar voi mai bine să se arunce în braţele lui, să plîngă, să’l roage de iertare, să’i spună tot trecutul, să’i ceară să şteargă cu buretele peste ce a fost înainte de al cunoaşte — şi să înceapă o vieaţă nouă, în care totul să fie limpede şi ea să nu maî fie silită să’l adoarmă cu poveştile unui trecut nenorocit. Şi dacă ar fi numai atîta ? La fiecare pas însă al vieţei, stafia trecutului îî se arăta ameninţătoare şi-î pare că simte o plăcere să o ducă pînă la marginea prăpăstieî şi să-î zică: Uite! cu o vorbă numai te arunc, de unde norocul te-a făcut să eşi. In lumea unde el o duce cîţî nu o cunosc şi a cîtora nu a fost ? Fireşte, maî toţi au fost pînă acuma discreţi, cuviincioşi, n’au făcut nicî-o aluziune la dragostele trecute, atunci cînd era a tuturora şi cînd împrăştia favorurile trupului ei oricui i le cerea. Cine ştie însă dacă discreţia lor va fi eternă şi dacă nu se va găsi un mizerabil sau o mizerabilă mai ales—femeile sunt aşa de rele şi de invidioase!—ca să-i descopere tot trecutul, cu toate turpitudinile lui ? Ce va face ea atunci ? Ce va spune aceluia care a jertfit totul pentru ea, care avea dreptul, în schimbul atîtor jertfe, să nu fie batjocorit prin această tăcere asupra trecutului, mai mult încă, prin minciunile copilăreşti, cu care l-a prostit? Avea dreptul să o gonească ca pe cea de pe urmă femee pierdută şi să o arunce din nou în vâltoarea vieţei şi în noroiul de unde întîmplarea, şi el maî ales, o scoseseră. E desigur maî bine să afle din gura ei totul. Poate arerta-o or ar plînge şi el cu ea dimpreună asupra trecutului de care vinovată nu era. Cînd însă o altă gură îî va spune adevărul, totul va fi perdut. Simte că el niciodată nu o maî va erta. Şi de-o va erta chiar, ce vieaţă umilită de femee care se simte de prisos, care se ştie că trăeşte din mila lui! De cît asemenea traiu, maî bine ticăloşia foastei sale vieţi, cînd nu datora nimănuia nimica, nici măcar recunoştinţa. lî se pare că a comis o crimă şi că dinîr’un moment în altul poate să fie descoperită. De cîte ori cînd în trăsura-î luxuaosâ trece ca fulgerul înspre șosea, nu’î se pare că in altă trăsură s’a vorbit de dînsa, că a fost arătată de unul sau că altul i-a făcut un semn de înţelegere. Si el, el stă inocent şi blînd, la dreapta ei, îî spune dulci vorbe de dragoste, pe cînd ea se vîră maî afund în trăsură, doar o scăpa de toate amintirile vii ale trecutului. Ce fericită ar fi să plece cu el departe, departe, unde să fie altă lume, unde să nu’i fie cunoscut nimeni. Acolo poate s’ar deprinde și ea cu propria e i minciună, ar crede drept realitate visul care ’l trăeşte acuma şi ar începe, cu adevărat, o vieaţă nouă şi fericită. Cine ştie, poate chiar în inima ei stîrpită ar răsări din nou amorul şi n’ar mai juca comedie a dragostei cu acela care o iubeşte atît de mult. Dar nu ! Nu se poate ! asta este prea mult Ea ştie că este menită să sufere această tortură veşnic, că întotdeauna aspectul vieţei trecute are să-l fie prezent în faţa ei, teribil şi ameninţător. Şi de aceea, cu cît ea pare mai fericită, cu cît este maî mult iubită, cu atîta este maî obosită de acest rol teribil care trebue să’l joace în fie care minut al vieţei sale. Trecutul ! Trecutul! gîndeşte nenorocita, cum l’aşî putea eu ucide ? Const. Mille. --------------------1. ---------------------------