Adevěrul, iunie 1895 (Anul 8, nr. 2214-2241)

1895-06-10 / nr. 2223

ÍNUL Vm.-No. 2223 NUMERULJO BANI ABONAMENTELE ÎNCEP LA 1 SI 16 ALE FIE­CAREI LUNI «i am puma tot-d­a-om ihaintr in Bucurefti la­ casa administratiei din Judtf» fi Streinatate prin mandate POfTAtJI n AM toi TARi 30 h­î ; In strrinItath 50 ud­­ SS­I » ÎS­t m A* In tara «W u KSi3:: ‘îl MAWJSailPTKLI NU SE INAEOUZi ADMINISTRAŢIA ^mad­iul bAncii naţionali (C­abili kaiaqborgevicq EDIŢIA A TREIA SAMBATA 10 IUNIE 1895. NUMERUJMO BANI ANUNCIURILE »IN Bucureşti şi judeţe sk primesc numai la Administraţie din Streinătate, direct la administraţie is la toate oficiile de publicitate JlNUNCiuri la pag . iv.... . 0,30 b. linia » » »iii...................2,— lei » U_ » » » ii...................3,— » » m INSERȚIEI.* Șl RECLAMELE 3 LSI RINDBL. * La Paris, ziarul se găsăște dk vîksae■ CB WTJMKRBL LA 5a te ferești Române de cuiți strein în oslsS ’HW“* No­ me Boako' St’G*rm*i* ▼. AlwaMrt. O^N'l^nMER VEGHIU 30 BANI Director politic: ALEX. V. BELDIMANU 1 ' -';'s^:REDACTEA nr. ..... .» ^ w ^ I pasaghil •Ancei naționale «casele karaseoraevaisii 48 Iară noi ? Noi epigonii... Eminescu. Astâ­zi sînt patru­zeci şi şapte de ani— o jumătate de veac aproape — de cînd la Islaz s’a ridicat steagul re­­voluţiunei. După atlta amar de timp, azi cînd generaţiunea care a făcut pe 1848 aproape s’a stins şi cînd această dată este aproape compromisă de papugiii cari au desfăcut-o ca marfă curentă politică, ba chiar ca marfă de faliment, astâ­zi e momentul de a ne întoarce privirea spre oamenii şi epoca plină de entuziasm de atunci. Eram în mijlocul barbariei orientale cînd tineri scoborîţi din familii nobile, sosiţi din Paris, unde îşi încălziseră ini­mile la jocul ideilor umanitare ale ca­pitalei Franţei, şi-au­ făurit marele gînd de-a regenera ţara şi a o pune pe aceeaşi treaptă cu Apusul. Nici batjocura, nici prigonirea, nici intriga, nimica nu a putut întuneca şi slăbi entuziasmul lor. Şi cînd revolu­­ţiunea s’a proclamat, cîtâ naivitate, cîtâ încredere şi cît patriotizm nu respiră din toate actele acestor oameni,dintre cari foarte puţini au devenit oameni prac­tici. Cei mai mulţi viaţa întreagă au petrecut-o în negurile idealizmului po­litic, ne­putînd fi oameni de guvernă­­mînt, ci un fel de apostoli ai ideilor generoase care au fost crezul întregei lor vieţi. Lor li se poate aplica cuvîn­­tul lui Crist „că te va mintui credinţa“. Amanţi veşnic tineri ai cuvintului li­bertate, o vieaţâ întreagă ei vor crede că acesta este balsamul care poate lecui toate rănile sociale, şi cît vor trăi, un singur moment, nu vor uita că acesta le a fost programul unei în­tregi vieţi. Ce amară trebue să le fi fost moar­tea, cînd după atîtea zeci de ani de muncă, de jertfe şi de stradam­inţi, în­­chizînd ochii ei au fost nevoiţi să vadă cît de’micâ le-au fost brazda ce au tras-o pe pâm­întul ţârei romîneşti. Cînd Costache Rosetti, pe patul sau de moarte, a spus fiilor săi că ei tre­bue să se ocupe de sătean, aceasta era o recunoaştere, in extremis, că pentru talpa ţârei romîneşti întreaga mişcare de la 1848 nu făcuse aproape nimic. Aceasta era recunoaşterea tristă că o stare socială nu se schimbă cu vorbe şi cu ea nu se schimbă întru nimic prin schimbarea formei politice ! Generaţiunea însă de la 1848 şi-a făcut datoria cu prisos. Ea, fireşte, nu putea face de­cit aeea ce era posibil să facă în acele timpuri. Tot ce era cu putinţă, era de-a schimba forma de gu­­vernămînt, de-a începe măcar simula­crul vieţei politice şi mai ales de-a ne da nepreţuita libertate a presei şi a în­trunirilor. A cere de la această miş­care cea ce nu era posibil să ne dea în împrejurările politice şi sociale de atunci, ar fi o nedreptate. Dezvoltarea socială şi economică a Romîniei nu putea permite ca visurile splendide ale Goleştilor, Rosetteştilor şi ale altora să fie aduse la îndeplinire. Generaţiunea de la 1848 avea misiu­nea ca să schimbe forma politică şi, a­­cest lucru îndeplinit, ea se poate spune că şi-a făcut datoria. Ulterioara şi fireasca dezvoltare a burgheziei romîneşti a făcut ca unii din oamenii de la 48 să devie retro­grazi şi politiciani ordinari. Ei însă pot fi socotiţi ca eşiţi din rindurile aces­tei falange democratice, care tot­dea­­una a plutit în idealizmul ei politic. Pe mormîntul bătrînilor datori sîn­­tem să depunem prinosul admiraţiu­­nei şi respectului nostru. Şi cu atît mai mult datori sîntem la aceasta, cu cît nici măcar nu ne putem asemăna cu dînşii. Faţă de ei le sîntem epi­gonii, umbrele lor şterse şi micşorate. In ce mai crede generaţiunea noas­tră ? Ar fi o insultă ca să numim en­tuziasm îmboldul care ne împinge să lucrăm pentru aducerea la viaţa poli­tică a maselor populare. Oh ! cum răsună în amintirea mea fragmente din admirabila poezie a lui Eminescu: Epigonii EI credeau în ceva. In ce credem noi ? Ei erau oameni cari treceau peste mizeriile vieţei şi noi ne facem un mijloc de train din ele. De folos că ideile sunt mari, splendide, că ne pot orbi cu frumuseţea şi umanita­­rizmul lor strâlucitor, ce folos că ide­alul nostru este mult mai larg şi mai atrăgător de­cît acela al predecesorilor noştri, ce folos că o lume nouă de astă­­dată se naşte sub ochii noştri, ce fo­los de toate, cînd inimile sînt secătu­ite, cînd sufletele sînt mici şi cînd cu ruşine trebue să plecăm fruntea înain­tea uriaşilor de la 1848 ? Şi de aici, trist şi fără iluzii, îmi place să recitesc ultima strofă a Epi­gonilor lui Eminescu : Rămîneţî dară cu bine, sfinte firi vizio­nare Ce făceaţi valul să cînte, ce puneaţi stea­ua să zboare, Ce creiaţî o altă lume, p’astă lume de­­noroi; Noi reducem tot la praful azi in noi, (miine ’n ruină ; Proşti şi genii, mic şi[m­are, sunet, sufle­tul, lumină Toate’s praf... Lumea’! cum este şi ca­­dînsa sîntem noi. Const. Miile. ---------------------------------------------—— Filantropie fantezistă L’Indépendance Roumaine ne aduce la cunoştinţă cum că un francez numit Bar­­rucaud s’a apucat de făcut propuneri de filantropie fantezistă într’o revistă care poartă titlul de Revue Blanche. Pare că acest Domn Barrucaud şi-a propus—nici mai mult, nici mai puţin— să rezolve chestia celor cari pier­de foa­me, numai în două timpuri şi trei mă­suri. Acest filantrop fantezist a propus ca statul şi comunele să furnizeze pîinea gratis tuturor locuitorilor, dar nu de-a dreptul, ci prin intermediarul brutarilor cari să elibereze pîinea în contul autori­tăţilor. La care propunere L’Indépendance de­clară că nu vrea să rîdă,­­iar se pune să facă nişte constatări cu cifre, pe care noi i le contestăm în mod formal. Zice confratele nostru că o asemenea propunere, dacă s’ar realiza, ar aduce finanţele altor state în general şi cele ale noastre în special, într-o stare analoagă cu finanţele comunelor Slatina, Buzau şi alte comune ajunse în stare de faliment sub conservatori. Aşa de pildă, pîinea gratuită ar costa pe statul român suma de 180 de milioane de lei, iar bugetul nu-i de­cît de 208 milioane. Aşa că dacă toată lumea şi-ar minca pîinea cotidiană, bugetivorii ar fi ne­voiţi să se hrănească cu răbdări prăjite. Iaca nu-i aşa. Nu ştim cum se pre­zintă propunerea D-luî Barrucaud în alte ţări, dar la noi ea ar putea fi realizată în condiţii normale. Mai întîi şi ţărănimea nu mănîncă pîine de cît foarte rar. Se pune deci chestia cum am putea realiza propunerea Bar­rucaud prin oraşe, unde muncitorii mă­­nîncă pîine cînd au cu ce, şi rabdă cînd n’au de unde. Punînd dlar la dispoziţia acestora su­mele care se cheltuesc cu jandarmeria rurală, cu sub-prefecţii, cu fondurile se­crete, cu părăzile, plus listele civile ale familiei regale, domeniile coroanei, toate sumele cu care se întreţin bugetivorii de lux, e sigur că s’ar putea asigura muncitorilor de la oraşe nu numai pîinea cotidiană, dar şi cite un biftec pe de­asupra. Aşa că ori­cît de fantezistă ar putea fi propunerea D-luî Barrucaud, la noi ea se poate perfect aplica fără să ruinăm de loc statul. E drept însă că mare folos n’ar trage muncitorii din măsura asta, căci patro­nii sînt ai dracului, imediat ar tăia din salariile muncitorilor valoarea pîinei și a biftecului furnizate gratis de stat. In cît la urma urmei tot ceîi bogați s’ar folosi din propunerea fantezistului filantrop francez. Mă mir că L’Indépendance a combătut-o— se vede că n’a examinat-o mai de aproape. I. Th. NAT­­HA ZILEI La băi Boerii au început să plece la băi, după ce au dat ţara la bae. E curios, însă, de ştiut cam ce fel de sta­ţiuni şi-au ales personagiile noastre de frunte. M S. regele, constatiind că voiajurile în străi­nătate costă parale, a decis să rămîie toată vara la Sinaia. Toată supărarea M. S­e numai că n’a putut încă vinde statutul palatul de la Peleş şi ast­fel a închis bunătate de capital în creerii munţilor. D-luî Petrache Carp, ca unul ce are sticleţî la cap, i s’a orinduit de doctori o şedere mai în­delungată la monastirea Pasărea. Cuconul Lascăr Catargiu, fiind de părere că toate băile aistea moderne sunt nişte mofturi, a cerut conged de două luni ca să meargă la hagialîc şi să se scalde in Iordan, căci e apă făcătoare de minuni. Primul procuror Paraschivascu a lăsat la a­­precierea ministrului să-i aleagă staţiunea bal­neară D sa a declarat că merge ori­unde nu­mai apă să fie. Primarului Filipescu guvernul i-a refuzat con­­gediul și l-a osîndit să facă băile în București pentru ca să se sature de apa Dumnealui fil­trată. Popovici-Răcăciune, în vederea procesului ce are, a cerut să facă băi la Slănic pentru că Ocna e mai aproape. Singur nenea lancu B­ătescu nu vrea să meargă nicăiri „fiind­că toţi proştii de doctori nu l’au trimes de­cît la băi de ape.“ Iar subscrisul face bae la d­rul Erdreich şi, slavă Domnuluî, căi merge destul de bine Vax. —-------------------*9----------------------O sentinţa nenorocita Curtea de casaţie a hotărît ca romînii tran­silvăneni cari s’afi stabilit în Dobrogea n’afi drepturi cetăţeneşti. Poate că din punct de vedere juridic şi strict constituţional, Curtea să aibă dreptate. Con­secinţele acestei hotăriri vor fi însă foarte dăunătoare provinciei noastre trans-danubiene. Mai întîi şi coloniştii romîni de peste m­unţi nu vor mai veni să se stabilească acolo, şi fi­ind dată emigraţia continuă a turcilor şi a tătarilor, Dobrogea va rămînea în mare parte pustie. Paguba va fi mare şi din punct de ve­dere politic şi din punct de vedere economic, iar romînii de peste munţi cari sînt obligaţi să emigreze, vor apuca spre America şi spre alte ţări, rămînînd ast­fel­ierduţi pentru nea­mul nostru. Dar nu-i numai atîta. Familiile de romîni transilvăneni şi bănăţeni stabilite în Dobro­gea, posedă aproape exclusiv proprietăţi ru­rale. Dacă 11 se ia dreptul de cetăţeni, pose­sorii acestor pămînturi vor trebui să le vîndă imediat, să devie vagabonzi şi pieritori de foame, căci după legile noastre străinii n’au­ d­ept să poseadă proprietăţi rurale. S’au­ gindit Domnii de la Curtea de casaţie la împrejurarea asta? S’afi gindit e! că nişte oameni nevinovaţi, care afi muncit ani şi ani întregi, au desţelenit pământul­ pustil şi au populat o ţară pustie, vor fi despoiaţi dintr’o zi în alta de rodul muncel lor. Nu mai vorbim de şicanele administraţiei care vor curge droae pe capul bieţilor oameni, de sfănţuială, de atîtea neajunsuri pricinuite de sentinţa Curţei de casaţie şi pe care corbii administraţiei le vor exploata fără milă. Făcea mai bine Curtea să lase chestia în suspensie, cum a lăsat'o de la 1881 încoace, și Camera s’o tranşeze la toamnă prin îm­pă*­m­întenirea coloniștilor din Dobrogea. -------------------------------------------------------• Lynx. REVIZUIREA CARIILOR DIDACTICE Farsa grotescă care se chiamă : Cerce­tarea şi aprobarea cărţilor didactice, se joacă cu un serios care te uimeşte. Se spune că secretul asupra deliberă­rilor comisiunei este garantat, se afirmă că totul se face in cel mai adînc mister pentru a se garanta seriozitatea lucrări­­or şi pentru ca toată lumea să fie cu­rioasă de dreptatea înaltă care prezidă la această operaţie.Am fi ispitiţi să credem că, măcar în această privinţă, ţara românească a făcut un pas înainte şi că a fost părăsită de atot­puternicul hatâr. Sunt, însă, fapte care îndreptăţesc a crede cum că, excep­ţie făcîndu-se de cîte­va cazuri, toţi au­torii ştiu perfect în a cui examinare le-a căzut cartea, iar stăruinţele şi stăruitorii sînt la ordinea zilei acuma ca şi în­tot­­deauna. Apoi nu trebuie să uităm că în ţara noastră este foarte greu ca un oficial să nu fie abuziv şi să nu caute a dovedi lumei cum că e un "personagiu şi o putere. Cu­noaştem cazul unui Domn inspector şco­lar renumit pentru năzbitiile sale, care a respins o carte maltratînd pe autorul ei pentru singurul motiv că nu-i plăceau o­­chii acestuia. Raportul acestui Dom ins­pector se găseşte în archiva ministerului de instrucţie, şi­ poate fi considerat ca un cap de operă de răutate, de ignoranţă şi de prostie. Goana în contra cărţilor neagreate este mare. Inspectorii au adresat circulări tu­turor primarilor din ţară cerindu-le să trimeată la inspectorat lista complectă de toate cărţile ce circulă în şcoalele acelor comune, dacă cărţile au fost aprobate şi cu ce ordin, dacă sunt cartonate sau nu etc. Ministerul lucrează cu foarte multă e­­nergie în această chestie vitală pentru în­­văţămînt şi mai ales pentru autorii fa­vorizați și favoriți. Nici măcar dreptul de a gîndi şi de a scrie nu le-a mai rămas bieţilor profe­sori. Gîndirea şi scrierea lor supuse vor fi controlului unor persoane, cite­odată foarte competente, dar alte ori ignorante, pătimaşe ori dispuse pentru favoritizm. Iată isprăvile D-luî Tache Ionescu. --------------------«8 St»--------------------­ Dragos Subiecte pentru Voci Tara, neavlnd de lucru zilele astea, s’a apucat să dea subiecte de articole de fond Vocilor, luîndu-le apărarea împotriva—nu știm cui, căci noi unii n’am văzut nicăiri «cam­pania de nimicire» pe care ar duce-o cineva împotriva acelor interesante și distractive ciuperci. Dimpotrivă, presa din Capitală a făcut în­tot­deauna o largă reclamă confraţilor din provincie, şi de­sigur fără concursul nostru puţini cetăţeni ai acestei ţări libere ar şti de existenţa Luceafărului, Paladei, Galaţi­lor, etc. Fireşte însă că falsa aserţiune a Ţârii a găsit numai­de cît răsunet în coloanele acestor Voci, căci ingratitudinea e o buruiană aproape tot aşa de răspindită ca şi spanacul. Cea dintai la rînd e şi de astă dată Vocea lui Nebunelu­ care ţine in următorul chip isonul Ţării: De la o vreme ziarele bucureştene deschise­seră razboiu ziarelor din provincie. Pretenţiuni din cele mai stupide au fost ridicate cu acest prilej... Şi iată cum se .. . plagiază istoria ! Rǎzboiu ziarelor din provincie ? Pretenţiuni faţă de ele ? Ce räzboiu ? Ce pretenţiunî ? De cînd se face räzboiu caraghioşilor ? Şi cine ar putea avea pretenţiunea ca să le schimbe felul de a fi? In adevăr, dacă o ast­fel de pretenţiune ar exista, ea ar fi stupidă, aproape tot atît de stupidă ca ziarul Galaţii. Dar organul nebunelian merge şi mai de­parte de cît Ţara. El promite a arăta «într’un număr viitor» că, dacă e vorba, organe ca dînsul au şi o «superioritate circumstanţială» asupra presei din Capitală. Nu te mai osteni de­geaba, Voce dragă. Superioritatea ta «circumstanţială» am arătat-o noi de mult şi vom continua a o releva şi de aci înainte, de cite ori vom găsi de cu­viinţă a atinge în coloanele noastre și nota burlescu. Rad. T­IPURI S’a ivit, de­odată, pe stradele Bucureştilor ti­pul acesta, purtînd haine albastre şi şapcă albă, iar musteţile atîrnîndu-i cu mult de­desubtul bărbiei. Cine să fie­ arest personagiu­ necunoscut, original şi caraghioz ? Unii pretind că vine din Rusia pentru a face o concurenţă teribilă vestitului Ge­­raudel şi pentru a infiltra în sîngile­­Romînilor corupţia muscălească Dacă am fi superstiţioşi ar trebui să credem­­că tipul face meseria lăcustelor care, ori de câte ori apar în ţara romînească, prevestesc o invazie muscălească. Faţă cu concurenţa venită de peste graniţă a­flăm că toţi peştii şi Geraudeliî romîni s’au con­stituit în cartel pentru a combate străinizmu. Din cartel fac parte: Marcu, Geraudel şi un tînăr cu musteţile blonde şi răsucite în sus, care îşi per­mite să se laude că ar fi un înalt magistrat infamie! Vardalabum. Din carnet —Comunic onor. p. t. public cum că plebiscitul ce am deschis faţă de „tipul“ apă­rut în Adevĕrul de la... curent, a dat un rezul­­tat­^strălucit pentru mine şi zdrobitor pentru C. Miile Poporul român, cu unanimitate de voturi, a declarat că portretul în discuţie nu seamănă cu Papa Gilet, ci cu artistul Milie sau cu Napo­leon­­, Ţara, consultată în mod liber, şi nesupusă la nici un soiă de ingerinţe a dovedit că ie sătulă de infamiile tuturor partidelor şi s’a pronunţat cu entusiazm pentru partidul, plin de viitor, al lui „Vardalabum“. Onoare unui popor care ştie să se îngrijească un aşa chip de destinde sale Nu pot trece cu vederea, însă, că D-l C. Miile, consecinţe cu principi­le bizantine ale vechilor partide, re­fu­ză de a plăti sticla de şampanie, sub cuvînt că aşi fi falsificat listele electorale. Îl denunţ pe D-l Miile miilor de cetăţeni cari mi-au dat preţiosul lor concurs în această grea împrejurare, iar eu, cu conştiinţa împăcată că nu mi-am mînjit stomachul cu şampania burgheză, îmi vom bea liniştit şi cu fruntea senina miş­maşul democratic. Jos masca! Vardalabum. Un peşte exotic Eldorado Patacu Şi adică de ce nu ? ! De ce nu mî-aş întreţine cititorii acestei rubrici din gazetă decit cu „Criza mi­nisterială», cu „Instituţiile de credit» şi cu «E­xtracţiunea petroleuluî ?» Sunt mii şi mii de muritori cari se sinchisesc de toate astea tot aşa de mult ca şi de cizmele căpătate ale lui Mahomed, dar cari se amuzează şi se interesează de localurile zise de petrecere din Capitală. Mai ales provincialii cari oftează după Capitală, ne invidiază şi îşi închipuesc că trăim în cine ştie ce Eldorado feeric, în si­nul lui Avram sau în raiul lui Mahomed, trebue să fie foarte doritori de-a afla cite ceva din fericirile noastre cotidiane. Iubiţi provinciali, aflaţi dară că Eldora­­dul nostru poartă şi supra­numele­ melo­dios de Paţacil, se află situat în strada Doamnei şi procură ori­cărui doritor de a-l vizita cele ce veţi citi mai jos. Intrarea acestui local celebru nu-i tocmai plăcută. Pe o pînzâ mare sînt zugrăviţi o mulţime de vizitatori păziţi de doi jandar­mi călări cu săbiile scoase şi cari trag cu coada ochiului spre public să vadă dacă nu cum­va bagă cine­va în buzunar ceştile de Schwartz sau halbele vădane, cum zice cîntecul. Pare însă că tabloul e numai o simplă alegorie decorativă, căci n’am remarcat alţi jandarmi în grădină de­cît un ofiţer din această armă, avind aerul foarte pacific şi sabia în teacă. Cind zic grădină, să ne înţelegem. E drept că acest Eldorado a realizat oare­care progrese în materie de verdeaţă, căci copacii nu sunt numai zugrăviţi pe pereţi, ci reprezentaţi în frunte şi ’n crengi prin­­tr’un plop şi un salcim. In colo grădina se aseamănă cu o porţie foarte limitată dintr’un pustiu oare-care, pe nisipul căruia s’au aşezat cite­ va duzini de mese şi de scaune.* * * Dar partea cea mai interesantă, e partea artistica a localităței. N’am fost nici o dată mare mama lor de «Două orfeline», de «Iancu Jianu» şi alte scamatorii care se joacă pe la teatrele naţionale şi internaţionale. De cînd sînt n’am putut să’mî dau iluzia că lucrurile se întîmplă aidoma, că oamenii după scenă îmbrăcaţi cu chitii de hîrtie a­­urită şi cu musteţe de cinepă, şi damele date cu boia multiculoră şi­ impopoţonate cu diademe strălucitoare de sticlă, sint in ade­văr eroii şi eroinile presupuse că ne arată emoţii şi scene din lumea reală. Probă că toată lumea judecă întocmai ca mine, e că nici o dată n’am auzit zi­­cindu-se: «ai văzut pe Hamlet?»,—ci toţi zic: l’aî văzut pe Nottara ?„ * s «ţţ jţ* Cu cea mai vie plăcere am constatat că în localurile de petreceri de vară nu se mai păstrează moftul aparenţei, ci lucrurile se petrec pe scenă ca pe strade, în cafenea, ca in lumea de toate zilele. Mai i­icin te simţi foarte comod la El­dorado. Poţi să stai cu pălăria pe cap, cu picioarele pe masă, să fumezi, să beîi să ţipi in gura mare, cred chiar că dac’aî fi ‘ministru, ai putea perfect guverna ţara stind în acelaşi timp şi la Eldorado Pa­­ţacu. Mai mult de­cît atîta. Personajele de pe scenă nu fac pe ticăloşii ca la teatru, ele fac cu ochii la public, işî şterg nasul dacă simt trebuinţa chiar cind o asemenea ope­raţie nu intră în repertoriu, in sfirşit fac una cu publicul. Şi publicul le răspunde, le acompaniază în toate, trăeşte cu ele în­tr’o vecinicâ comunicare de gesturi, idei şi altele. ** * O inovaţie fericită în asemenea localuri e suprimarea orchestrei, fapt care pune pe publicul din banca întiia la un stinjen Şer­­ban-Vndă de actori şi de actriţe. Mulţumită acestei inovaţii poţi perfect distinge vîrsta cîntâreţelor, calitatea hai­nelor, precum şi felul şi calitatea ciorapi­lor de damă şi a dantelelor care circulă actualmente, pe piaţă. In ce priveşte talentul celor de pe scenă, trebue să constatăm cu durere că el e in­ferior talentelor pe care ni le servesce sce­nele de iarnă ca Teatrul Naţional, Opera italiană şi altele. Sunt o sumă de nemţoaice care, mulţu­mită faptului că s’a oftinit drumul de la Viena la Bucureşti, trăesc aproape simul­­taneu în ambele Capitale şi plictisesc lumea nemţească şi cea romînească la scurtă distanţă. Aceste cîntăreţe ar face mai bine să nu umble cu mofturi, să nu se mai facă cum că vor să ne epateze cu vocea, cînd e ştiut că nu ăsta e scopul lor de căpetenie. Asi’ propune ca să li se dea voe să se plimbe pe scenă şi să sară in sus cît vor pofti, dar cu gura închisă. In­colo, scamatori, negrii, concertul cu clopote, sunt mai pre­sus de ori­ce laudă și cu totul superioare ca artă marilor tea­tre. Index.

Next