Adevěrul, mai 1897 (Anul 10, nr. 2818-2845)

1897-05-01 / nr. 2818

ANUL X Ho. 28x8 Abonament© Încep 1* 1 şi 15 ale fie­care! luni ţi ta plitesc înainta Un an tn tari 10 lei; ta strainStata spalel Saee Iuni 15 a . ‹ 15 • trai luni 8 » . ‹ £8 ‹ Numărul 10 bani Ia gtrein&tate 15 bani ADMINISTRAŢIA SPASA». BANCEI NAŢIONALE (TESL.IaFi'Oftf Bio. d­e seară Director politie: ALEX. Ve BELBIMAliU REDACTIA de enla. strem m casă l V. Alexandri m JOUI i MAI 1897 iametoî ea prdnaea direct la Adminittnţia biaiului LiaSa­rac- IV , , lai o.5* bani • a III . ■ ‹ ¡ 1.— › • » ii . . I . . » » ăia tie mare am­ab de Un3 se face reducţv din latit Numărul 10 bani Ua umăr vecMft 20 ban! Pä£äs3 BANOEi NAŢIONALE (TELEKOM Mote 9éS) Ameninţările Turciei Odată cu ediția de SEARA a „Adevărului“ da asta­zi, cititorii sunt rugați să reclama chioșcarilor și vînzătorilor de ziare SUPLIMEN­TUL GRATUIT CU ȘTIRILE DE DIMINEAȚA. O REFORMĂ In sfîrşit, liberalii—liberalii cei mai buni şi mai democraţi — s’au hotărît să rupă cu gruparea D-lui Sturdza şi să se afirme. Acest pas hotărît şi energic este ^singurul salvator pentru partidul li­beral ameninţat să cadă în discredit şi în descompunere de pe urma nu­meroaselor şi marilor greşeli comise de primul cabinet al actualului prim­­ministru. In urma dispariţiunei oamenilor mari ai partidului liberal, în urma realizărei programului liberalizmului, acest partid nu mai avea raţiune de a fi, pe cîtă vreme nu s’ar fi preînoit. Conservatorii au înţeles mai de grabă acest adevăr, dînşii au înţeles nevoia de a părăsi multe din ideile lor vechi, de a se împăca cu unele cerinţe ale democratizmului modern, într’un cu­­vînt conservatorii au priceput că pen­tru o epocă nouă trebuiesc institu­­ţiunî şi oameni noui. Liberalii au rămas tot mai în ur­­£ mă. De aceea cabinetul Dina­ Sturdza a fost o crudă dezamăgire pentru li­beralii cei luminaţi. Nici o reformă n’a putut fi săvîrşită, nici o ideie n’a putut fi atinsă, nici un pas mai îna­inte nu a putut fi făcut şi, pe de­a­­supra, acest cabinet a compromis par­tidul printr’o serie de acte violente şi arbitrare. Acuma, în sfîrşit, o sumă de libe­rali s’au hotărît să iasă din neactivi­­tatea păstrată pînă acuma şi să sal­veze partidul care în trecut a făcut atîtea acte mari în această ţară. Se spune că gruparea dimprejurul D-lui Aurelian ar fi decisă să lupte pentru democratizarea partidului libe­ral, adică pentru primenirea şi pentru modernizarea lui. In cazul acesta, D­­a Aurelian şi cu amicii Domniei-sale vor aduce ţârei servicii semnalate, vor salva partidul liberal care este aproape de prăpăstie şi, în acelaşi timp, vor sluji țara căreia îi trebuiesc partide cinstite. Dar nu este numai atîta. Descompunerea partidelor politice, demoralizarea lor, slăbirea lor trep­tată nu poate de­cît să întărească domnia personală, ori să introducă anarhia în spirite. Cînd amîndouâ partidele noastre de guvernămînt vor deveni neputincioase pentru a da ţârei guverne serioase şi respectate, atunci se va găsi alt­cine­va care să guverneze, şi acel cine­va e regele. Ei bine, noi nu voim ca regele— ■*fie el Carol I sau altul—să devie stă­­pîn absolut, să dicteze fără control şi să înlocuiască partidele politice de­căzute şi anihilate. Pe de altă parte, cum ori­ce altă acţiune este urmată de reacţiune, nea­părat că puterea nelimitată a suvera­nului va dobîndi, în virtutea unei legi fizice, o contra-greutate şi a­­ceastă contra-greutate, ne mai pu­­tînd fi partidele cele distruse, va fi neapărat strada. Cînd în ţara aceasta nu vor mai fi de­cît aceste două forţe reale, Co- L Ioana şi uliţa, atunci în loc de al­ternarea la cîrmă a unor organiza­­ţiunî politice conştiincioase, vom a­­vea alternarea regimului personal şi al răscoalei, adică rotaţia autoritariz­­mului și a anarhiei. R.a.2,l­oiul greco-turc sunător, că poate va mişca chiar şi clopo­tele de pe casa ziarului cu brevet şi condi­­cuţă regală. Sfinx, FUGA ARTILERIEI GRECEŞTI DIN FARSALA. Nu vroim să ajungem la această extremitate şi de aceea salutăm cu veselie ori­ce încercare de a se resta­­tornici partidele noastre de guvernă­mînt pe temelii sănătoase şi cinstite. încercarea Aurelianiştilor de a re­forma partidul liberal trebuie încu­rajată şi secundată, trebuie să lup­tăm, toţi din toate grupările, ca să se formeze măcar două partide de guvernămînt, partide omogene, alcă­tuite pe baza principiilor şi cari să ţină seamă de nevoile ţarei. Partidul liberal reformat de o parte, partidul conservator de alta, dar amîndouă întinerite, modernizate, cap­abile să dea ţarei ministere pline de autoritate. Noua formaţiune liberală va fi în­­tîmpinată, deci, cu simpatii generale. Const. C. Bacalbaşa, armonie domneşte în familia conserva­toare, iar D. Carp se arăta mai solidar ca ori­cînd, cu partidul conservator. Şi cu toate acestea, iată că dizidenţa izbucneşte neaşteptată, violentă şi chiar lipsită de urbanitate. E drept că lupta fratricidă nu s’a dat de­cît la Ploeşti. Dar cine ştie ce se mai poate întîmpla! Stag.. SATIRA !*OIATTK­AA Strateghia lui Gheorghios ! Regele Grecilor a inventat o nouă tactică militară. după regulele acestei tactice, soar­ta bătăliilor nu se mai hotărăşte pe cîmpul de războiţi, ci la bursele străine. Iar coman­danţii armatelor, în loc să urce şi să scoboa­­re dealurile, urcă şi scoboară valorile şi efec­tele publice. Aşa,­­ Gheorghios, cînd avea nevoie să urce hîrtiile greceşti, pentru a le putea vin­de cu cîştig, depeşa moştenitorului: „Im! tre­buie o victorie“. Iar moştenitorul ataca, cu toate forţele, oraşul Reveni şi repurta un succes. Puţin după aceea, regele voia să cumpere hîrtiile greceşti, foarte scăzute, de aceea te­legrafia moştenitorului : „îmi trebuie o în­­frîngere !“ Imediat Grecii mlupau o trînteală zdravănă la Matti şi fugeau In dezordine pî­nă la Farsala. Iată noua strategie a regelel Gheorghios. Vax. 13 izidenţa Toate partidele noastre au dizidenţele lor. Par’că este scris ca să se adeve­rească vorba din Scrisoarea Pierdută : „Să avem şi noi faliţii noştri!“ Partidul liberal, ca unul ce este par­tidul cel mai numeros, are nu o dizi­denţă, ci două, socialiştii au dizidenţele lor, acuma Iată că şi în partidul con­servator izbucneşte, pe neaşteptate, o di­­zidenţă puternică. Şi cine se aştepta la aceasta ? Nu mai departe ţie­cît acum o lună de zile, D. P. Carp a venit în întrunirea partidului conservator la Isak^J­ac­a şi a susţinut candidatura generaîuluî Manu. Cu acea ocazie se părea că cea mai dulce Miine„Adevărul“ începe publicarea noului roman Valsul­­bărbaţilor care este un succes al zilei. Inperson­alităţi ori calcul ? De cînd ziarul „L’Imlépendance Roumaine“ a devenit organul palatului, e admirabil. Atît l-a uluit pe D. Lahovari cinstea că s’a urcat într’o sferă atît de înaltă, în­cît nu mai vede nici de stîlpul care-i susţine ga­zeta şi care se chiamă Hallier nici de fon­durile secrete puse la dispoziţiunea sa de Dimitrie Sturdza, neglijează chiar afacerile inavuabile cari sunt apărate de organul­e sale şi cari sunt probabil tot aşa de ru­şinoase ca şi moravurile redactorilor săi. In această sferă senină, ilustrul nostru confrate uită că trăieşte în ţara romînească şi descrie pe scumpul nostru rege în ast-fel de culori, în cît te întrebi dacă e vorba de Alexandru cel Bun, ori de Carol I ? Culeg cu cleştele cîte­va din laudele lui G. Em. Lahovari: „.... El (regele) — citim în ziarul francez,— contemplă omenirea de sus, într’o fel de inper­­sonalitate simpatică care-i permite să pla­neze pe nişte înălţimi unde nimic nu I tul­bură seninătatea sufletului. „De aceea, se înţelege uşor de ce a deco­rat scriitori talentaţi, cari au purtat în po­­trivă-i campanii odioase şi de ce a primit în casa sa militară ofiţeri cari au conspirat contra tronului. Din înălţimile de unde pri­veşte el viaţa, cine­va vede în mare şi în­ţelege slăbiciunile omeneşti; aici ura este necunoscută“. Aţi citit ? Carol I, cînd s'a apucat să cum­pere prin decoraţii şi favoruri concursul duşmanilor săi, nu a lucrat ca un bărbat plin de socoteală, ci cu sufletul senin, a fost mare şi a ştiut să forţe. Probabil că banii de cari este putred l-a strîns tot prin faptul acesta al planărei în sfere senine şi bătaia de joc de această ţară a făptuit-o tot pentru că priveşte viaţa din înălţimi ideale. ţ)gc& ziarul francez s!»r ci­ti in Australia, probabil că proza D lui Lahovari ar fi luată în serios. In Romînia însă, Carol idea­listul, regele inpersonal și mare la suflet, provoacă un colosal hohot de rîs, așa de ră­ intervenţiunea puterilor In sfîrşit, războiul greco-tvrro se apropie cu paşi siguri de sfîrşit. Puterile europene, cari priveau cu o aparentă nepăsare, cum Tur­cii resping pas cu pas pe Greci, apropiindu-se mereu de Atena, au crezut că a sosit timpul ca să puie capăt victoriilor otomane şi dia­pazon entuziasmului turcesc. După ce printr’o presiune extremă, Grecia a fost silită să încredinţeze rezolvarea inte­reselor sale puterilor, adestea, prin reprezin­­tanţii lor, au remis note identice la Yildiz- Kiosk şi Atena, cerînd imediata încetare a ostilităţilor. Puterea Turciei Victoriile numeroase ale Turcilor au pus pe Europa pe gîndurî In putredul imperiu otoman mai era atîta putere, cit nici otoma­nii nu credeau să mai fie. Enormele mijloace băneşti şi colosalele forţe armate pe cari le-au adunat Turcii au pus lumea întreagă în mi­rare. Grecii depreciaseră forţele turceşti; alt­fel nici el nu începeai; un războia, care l-a costat atita sing şi atîţia bani şi care ar fi putut să aibă urmări mult mai fatale pentru dînşii. Şi greşeala pe care au comis-o Grecii au comis-o mulţi, cari, de­ altminterlea, treceau ca cunoscători ai stărei de lucruri din Turcia şi aceasta poate servi ca o scuză pentru băr­baţii de stat al Greciei. Germania şi Turcia Există însă o perfectă dovadă că nici Tur­cia nu-şi cunoştea forţele. Cine nu-şi amin­teşte atitudinea detestabilă a acestei mari pu­teri, cînd Grecia a pătruns cu cîte­va sute de soldaţi în Creta! Turcia ar fi primit în acele momente ori­ce condiţiuni, cit de umilitoare ar fi fost ele, fiind­că nu credea că va putea să susţie un războiu cu un stat creştin, des­pre care credea că are sprijinul „moral“ al vre­unei puteri europene, în special al An­gliei. In aceste momente grave pentru Poartă, iată că intervine Germania, al căreia turco­­filizm nu se explică de­cît prin anglo­lobiamul, lezne de înţeles, al păturilor conducătoare germane. Atitudinea împăratului Wilhelm II şi a guvernului său­, au dat curaj sultanului­­ celor ce­ înconjoară,— aşa că războiul de aţă şi înfrîngerea lor, Grecii le datorează în bună parte Germaniei. Pretenţiunile Germaniei Acum telegraful ne anunţă că tot Germa­nia a fost statul care a silit pe Greci ca să se îngenucheze, să-şi retragă oştile din Creta, să primească fără obiecţie con­diţiunile de pace pe cari le va dicta Europa—şi toate acestea , numai şi numai din dragoste către Turci. Dar acum cînd puterile au căzut de acord a- 1­supra intervenţiunei, se naşte o altă cesti­­une: Turcia primi-va şi ea, fărfl nici o obiec­ţie, condiţiunile impuse de puteri ? Teamă ne este că nu. Şi in acest caz, cine poate pre­­vefiea complicaţiunile ce se mai pot ivi, dată fiind mnai ales a­­tudinea Rusiei, care a decla­rat că nu vă permite nici­odată ca Turcia să aibă faţă cu Grecia pretenţii exagerate. Ducele Henri d’Auraale Biografie. — Luptele din Algeria. —* Vice-rege. — Dr­eputat. — Membru al Academiei. Printre victimele, ca să zic a sa, indirecte, ale catastrofei din Paris, se află și ducele Henri d'Aumale. Acesta n’a murit în flăcări, ci, retras la una din moșiile sale din Sicilia, pentru a se reîntrem­a în vraşa unei boale grele, şi-a dat sfârşitul la auzul tristei ştiri că nepoata sa, ducesa d’Alençon, a căzut pradă flăcărilor B-:« rulai C­­i»te. Cu moartea ducelui d’Aumale se’ncheie una din părţile proeminente ale istoriei franceze. Ducele d’Aumale era un general de frunte şi un istoric însemnat. El a fost unul din fiii lui Louis Filip în care Orleaniştii şi-au pus mari speranţe. Nepotul lui Napoleon devenise preşedinte al republicei şi a zugrumat-o pe aceasta pentru a deveni împărat. Orleaniştii sperau că ducele d'Aumale va putea face şi el acelaş lucru pentru familia sa. Dar ducele nu era menit şi nici n’ar fi primit să joace un asemenea rol: între Orleanişti el era acela care ura mai puţin republica, sau, dacă-i vorba să credem pe unii din amicii săi, n’o ura de loc. Prinţul Henri Eugen Filip Louis d’Orleans, duce d’Aumale, s’a născut în Paris la 4 ia­nuarie, 1822, şi era al patrulea fiu al re­­regelui Louis-Filip. Ca şi fraţii săi, el a fost crescut în colegiul Henri I, şi s’a dia- 0113 printre cei mai buni elevi. Ducele intră în armată şi la 1840 se duse în Algeria, unde se distinse în foarte multe lupte și ajunsa pînă la gradul de general. Si cine nu a auzit despre victoriile ducelui in Algeria ? Cine n’a auzit despre victoria de la Smala Abd-el- Kader, pe care Horace Vemet a prins-o cil mină de măiestru pe o imensă pînzâ ? La 1844, ducele se reîntoarse în Franţa și se căsători cu principesa Maria de Burbon, o fică a prinţului de Salerno. Războiul din Al­geria, care continua mereu, îl ch­emă iarăşi în Africa şi cînd la 1847 comandantul suprem şi guvernorul general al Algeriei, mareşalul Bugeaud, îşi dete demisiunea din posturile ce ocupa, aceste posturi fură încredinţate duce­lui d'Aumale, care l- a administrat în cali­tatea unui vice­rege. • In acest post se afla cînd, l-a surprins re­­voluţiunea din Februarie, în urma căreia ta­tăl sau a fost dat jos de pe tron şi a fugit din Franţa. Ducele lansă o proclamaţiune către poporul algerian, prin care îndemna la aşteptarea pacînică a dispoziţiunilor guver­nului provizor; într’acelaşi timp însă, trimese guvernului provizor la mîna generalului Ca­­vaignac, demisiunea sa. Apoi se îmbarcă şi plecă în Anglia, de unde protestă în potriva exilăreî familiei sale şi unde scrise mai multe opere istorice şi militare. Cea din urmă o­­peră a sa a fost o istorie a prinţului Condé, pe al căruia ultim urmaş l-a moştenit, deve­nind ast­fel arh­imilionar. Multe din scrierile ducelui se îndreptau în­­potriva imperiului, care nu numai exilase fa­milia Orleans, dar îi şi confiscase aver­ea Şi nu eu puţin aceste scrieri au contribuit la uzurparea sistemului napoleonian. La războiul din 1870, ducele d’Aumale n’a putut participa ca fiind Orleanist. Şi aceasta deşi ceruse de nenumărate ori ca s’ă servea­scă chiar ca soldat de nudi. La alegerea din ianuarie 1871 pentru adunarea naţională, du­cele d­rumale a fost ales de departamentul Oise, ca deputat. Aceasta în urma unei de­­claraţiuni a ducelui, eă preferă monarchia constituţională, dar că în faţa dorinţei popo­rului, care cere republica, se supune. • La 1886, ducele d’Aumale a fost expulzat din Franţa, fiind­că protestase în contra ac­tului comis sub generalul Boulanger, act prin care pretendenţii şi fiii lor cei mai mari au fost expulzaţi din Franţa, iar rudele lor ex­cluse de la ori­ce funcţiune publică. Părăsind Franţa, ducele se duse la Bruxel- Ducele Henri d’Aumal.

Next