Adevěrul, mai 1897 (Anul 10, nr. 2818-2845)
1897-05-01 / nr. 2818
ANUL X Ho. 28x8 Abonament© Încep 1* 1 şi 15 ale fiecare! luni ţi ta plitesc înainta Un an tn tari 10 lei; ta strainStata spalel Saee Iuni 15 a . ‹ 15 • trai luni 8 » . ‹ £8 ‹ Numărul 10 bani Ia gtrein&tate 15 bani ADMINISTRAŢIA SPASA». BANCEI NAŢIONALE (TESL.IaFi'Oftf Bio. de seară Director politie: ALEX. Ve BELBIMAliU REDACTIA de enla. strem m casă l V. Alexandri m JOUI i MAI 1897 iametoî ea prdnaea direct la Adminittnţia biaiului LiaSarac- IV , , lai o.5* bani • a III . ■ ‹ ¡ 1.— › • » ii . . I . . » » ăia tie mare amab de Un3 se face reducţv din latit Numărul 10 bani Ua umăr vecMft 20 ban! Pä£äs3 BANOEi NAŢIONALE (TELEKOM Mote 9éS) Ameninţările Turciei Odată cu ediția de SEARA a „Adevărului“ da astazi, cititorii sunt rugați să reclama chioșcarilor și vînzătorilor de ziare SUPLIMENTUL GRATUIT CU ȘTIRILE DE DIMINEAȚA. O REFORMĂ In sfîrşit, liberalii—liberalii cei mai buni şi mai democraţi — s’au hotărît să rupă cu gruparea D-lui Sturdza şi să se afirme. Acest pas hotărît şi energic este ^singurul salvator pentru partidul liberal ameninţat să cadă în discredit şi în descompunere de pe urma numeroaselor şi marilor greşeli comise de primul cabinet al actualului primministru. In urma dispariţiunei oamenilor mari ai partidului liberal, în urma realizărei programului liberalizmului, acest partid nu mai avea raţiune de a fi, pe cîtă vreme nu s’ar fi preînoit. Conservatorii au înţeles mai de grabă acest adevăr, dînşii au înţeles nevoia de a părăsi multe din ideile lor vechi, de a se împăca cu unele cerinţe ale democratizmului modern, într’un cuvînt conservatorii au priceput că pentru o epocă nouă trebuiesc instituţiunî şi oameni noui. Liberalii au rămas tot mai în ur£ mă. De aceea cabinetul Dina Sturdza a fost o crudă dezamăgire pentru liberalii cei luminaţi. Nici o reformă n’a putut fi săvîrşită, nici o ideie n’a putut fi atinsă, nici un pas mai înainte nu a putut fi făcut şi, pe deasupra, acest cabinet a compromis partidul printr’o serie de acte violente şi arbitrare. Acuma, în sfîrşit, o sumă de liberali s’au hotărît să iasă din neactivitatea păstrată pînă acuma şi să salveze partidul care în trecut a făcut atîtea acte mari în această ţară. Se spune că gruparea dimprejurul D-lui Aurelian ar fi decisă să lupte pentru democratizarea partidului liberal, adică pentru primenirea şi pentru modernizarea lui. In cazul acesta, Da Aurelian şi cu amicii Domniei-sale vor aduce ţârei servicii semnalate, vor salva partidul liberal care este aproape de prăpăstie şi, în acelaşi timp, vor sluji țara căreia îi trebuiesc partide cinstite. Dar nu este numai atîta. Descompunerea partidelor politice, demoralizarea lor, slăbirea lor treptată nu poate decît să întărească domnia personală, ori să introducă anarhia în spirite. Cînd amîndouâ partidele noastre de guvernămînt vor deveni neputincioase pentru a da ţârei guverne serioase şi respectate, atunci se va găsi altcineva care să guverneze, şi acel cineva e regele. Ei bine, noi nu voim ca regele— ■*fie el Carol I sau altul—să devie stăpîn absolut, să dicteze fără control şi să înlocuiască partidele politice decăzute şi anihilate. Pe de altă parte, cum orice altă acţiune este urmată de reacţiune, neapărat că puterea nelimitată a suveranului va dobîndi, în virtutea unei legi fizice, o contra-greutate şi această contra-greutate, ne mai putînd fi partidele cele distruse, va fi neapărat strada. Cînd în ţara aceasta nu vor mai fi decît aceste două forţe reale, Co- L Ioana şi uliţa, atunci în loc de alternarea la cîrmă a unor organizaţiunî politice conştiincioase, vom avea alternarea regimului personal şi al răscoalei, adică rotaţia autoritarizmului și a anarhiei. R.a.2,loiul greco-turc sunător, că poate va mişca chiar şi clopotele de pe casa ziarului cu brevet şi condicuţă regală. Sfinx, FUGA ARTILERIEI GRECEŞTI DIN FARSALA. Nu vroim să ajungem la această extremitate şi de aceea salutăm cu veselie orice încercare de a se restatornici partidele noastre de guvernămînt pe temelii sănătoase şi cinstite. încercarea Aurelianiştilor de a reforma partidul liberal trebuie încurajată şi secundată, trebuie să luptăm, toţi din toate grupările, ca să se formeze măcar două partide de guvernămînt, partide omogene, alcătuite pe baza principiilor şi cari să ţină seamă de nevoile ţarei. Partidul liberal reformat de o parte, partidul conservator de alta, dar amîndouă întinerite, modernizate, capabile să dea ţarei ministere pline de autoritate. Noua formaţiune liberală va fi întîmpinată, deci, cu simpatii generale. Const. C. Bacalbaşa, armonie domneşte în familia conservatoare, iar D. Carp se arăta mai solidar ca oricînd, cu partidul conservator. Şi cu toate acestea, iată că dizidenţa izbucneşte neaşteptată, violentă şi chiar lipsită de urbanitate. E drept că lupta fratricidă nu s’a dat decît la Ploeşti. Dar cine ştie ce se mai poate întîmpla! Stag.. SATIRA !*OIATTKAA Strateghia lui Gheorghios ! Regele Grecilor a inventat o nouă tactică militară. după regulele acestei tactice, soarta bătăliilor nu se mai hotărăşte pe cîmpul de războiţi, ci la bursele străine. Iar comandanţii armatelor, în loc să urce şi să scoboare dealurile, urcă şi scoboară valorile şi efectele publice. Aşa, Gheorghios, cînd avea nevoie să urce hîrtiile greceşti, pentru a le putea vinde cu cîştig, depeşa moştenitorului: „Im! trebuie o victorie“. Iar moştenitorul ataca, cu toate forţele, oraşul Reveni şi repurta un succes. Puţin după aceea, regele voia să cumpere hîrtiile greceşti, foarte scăzute, de aceea telegrafia moştenitorului : „îmi trebuie o înfrîngere !“ Imediat Grecii mlupau o trînteală zdravănă la Matti şi fugeau In dezordine pînă la Farsala. Iată noua strategie a regelel Gheorghios. Vax. 13 izidenţa Toate partidele noastre au dizidenţele lor. Par’că este scris ca să se adeverească vorba din Scrisoarea Pierdută : „Să avem şi noi faliţii noştri!“ Partidul liberal, ca unul ce este partidul cel mai numeros, are nu o dizidenţă, ci două, socialiştii au dizidenţele lor, acuma Iată că şi în partidul conservator izbucneşte, pe neaşteptate, o dizidenţă puternică. Şi cine se aştepta la aceasta ? Nu mai departe ţiecît acum o lună de zile, D. P. Carp a venit în întrunirea partidului conservator la Isak^Jaca şi a susţinut candidatura generaîuluî Manu. Cu acea ocazie se părea că cea mai dulce Miine„Adevărul“ începe publicarea noului roman Valsulbărbaţilor care este un succes al zilei. Inpersonalităţi ori calcul ? De cînd ziarul „L’Imlépendance Roumaine“ a devenit organul palatului, e admirabil. Atît l-a uluit pe D. Lahovari cinstea că s’a urcat într’o sferă atît de înaltă, încît nu mai vede nici de stîlpul care-i susţine gazeta şi care se chiamă Hallier nici de fondurile secrete puse la dispoziţiunea sa de Dimitrie Sturdza, neglijează chiar afacerile inavuabile cari sunt apărate de organule sale şi cari sunt probabil tot aşa de ruşinoase ca şi moravurile redactorilor săi. In această sferă senină, ilustrul nostru confrate uită că trăieşte în ţara romînească şi descrie pe scumpul nostru rege în ast-fel de culori, în cît te întrebi dacă e vorba de Alexandru cel Bun, ori de Carol I ? Culeg cu cleştele cîteva din laudele lui G. Em. Lahovari: „.... El (regele) — citim în ziarul francez,— contemplă omenirea de sus, într’o fel de inpersonalitate simpatică care-i permite să planeze pe nişte înălţimi unde nimic nu I tulbură seninătatea sufletului. „De aceea, se înţelege uşor de ce a decorat scriitori talentaţi, cari au purtat în potrivă-i campanii odioase şi de ce a primit în casa sa militară ofiţeri cari au conspirat contra tronului. Din înălţimile de unde priveşte el viaţa, cineva vede în mare şi înţelege slăbiciunile omeneşti; aici ura este necunoscută“. Aţi citit ? Carol I, cînd s'a apucat să cumpere prin decoraţii şi favoruri concursul duşmanilor săi, nu a lucrat ca un bărbat plin de socoteală, ci cu sufletul senin, a fost mare şi a ştiut să forţe. Probabil că banii de cari este putred l-a strîns tot prin faptul acesta al planărei în sfere senine şi bătaia de joc de această ţară a făptuit-o tot pentru că priveşte viaţa din înălţimi ideale. ţ)gc& ziarul francez s!»r citi in Australia, probabil că proza D lui Lahovari ar fi luată în serios. In Romînia însă, Carol idealistul, regele inpersonal și mare la suflet, provoacă un colosal hohot de rîs, așa de ră intervenţiunea puterilor In sfîrşit, războiul greco-tvrro se apropie cu paşi siguri de sfîrşit. Puterile europene, cari priveau cu o aparentă nepăsare, cum Turcii resping pas cu pas pe Greci, apropiindu-se mereu de Atena, au crezut că a sosit timpul ca să puie capăt victoriilor otomane şi diapazon entuziasmului turcesc. După ce printr’o presiune extremă, Grecia a fost silită să încredinţeze rezolvarea intereselor sale puterilor, adestea, prin reprezintanţii lor, au remis note identice la Yildiz- Kiosk şi Atena, cerînd imediata încetare a ostilităţilor. Puterea Turciei Victoriile numeroase ale Turcilor au pus pe Europa pe gîndurî In putredul imperiu otoman mai era atîta putere, cit nici otomanii nu credeau să mai fie. Enormele mijloace băneşti şi colosalele forţe armate pe cari le-au adunat Turcii au pus lumea întreagă în mirare. Grecii depreciaseră forţele turceşti; altfel nici el nu începeai; un războia, care l-a costat atita sing şi atîţia bani şi care ar fi putut să aibă urmări mult mai fatale pentru dînşii. Şi greşeala pe care au comis-o Grecii au comis-o mulţi, cari, de altminterlea, treceau ca cunoscători ai stărei de lucruri din Turcia şi aceasta poate servi ca o scuză pentru bărbaţii de stat al Greciei. Germania şi Turcia Există însă o perfectă dovadă că nici Turcia nu-şi cunoştea forţele. Cine nu-şi aminteşte atitudinea detestabilă a acestei mari puteri, cînd Grecia a pătruns cu cîteva sute de soldaţi în Creta! Turcia ar fi primit în acele momente orice condiţiuni, cit de umilitoare ar fi fost ele, fiindcă nu credea că va putea să susţie un războiu cu un stat creştin, despre care credea că are sprijinul „moral“ al vreunei puteri europene, în special al Angliei. In aceste momente grave pentru Poartă, iată că intervine Germania, al căreia turcofilizm nu se explică decît prin anglolobiamul, lezne de înţeles, al păturilor conducătoare germane. Atitudinea împăratului Wilhelm II şi a guvernului său, au dat curaj sultanului celor ce înconjoară,— aşa că războiul de aţă şi înfrîngerea lor, Grecii le datorează în bună parte Germaniei. Pretenţiunile Germaniei Acum telegraful ne anunţă că tot Germania a fost statul care a silit pe Greci ca să se îngenucheze, să-şi retragă oştile din Creta, să primească fără obiecţie condiţiunile de pace pe cari le va dicta Europa—şi toate acestea , numai şi numai din dragoste către Turci. Dar acum cînd puterile au căzut de acord a- 1supra intervenţiunei, se naşte o altă cestiune: Turcia primi-va şi ea, fărfl nici o obiecţie, condiţiunile impuse de puteri ? Teamă ne este că nu. Şi in acest caz, cine poate prevefiea complicaţiunile ce se mai pot ivi, dată fiind mnai ales atudinea Rusiei, care a declarat că nu vă permite niciodată ca Turcia să aibă faţă cu Grecia pretenţii exagerate. Ducele Henri d’Auraale Biografie. — Luptele din Algeria. —* Vice-rege. — Dreputat. — Membru al Academiei. Printre victimele, ca să zic a sa, indirecte, ale catastrofei din Paris, se află și ducele Henri d'Aumale. Acesta n’a murit în flăcări, ci, retras la una din moșiile sale din Sicilia, pentru a se reîntrema în vraşa unei boale grele, şi-a dat sfârşitul la auzul tristei ştiri că nepoata sa, ducesa d’Alençon, a căzut pradă flăcărilor B-:« rulai Ci»te. Cu moartea ducelui d’Aumale se’ncheie una din părţile proeminente ale istoriei franceze. Ducele d’Aumale era un general de frunte şi un istoric însemnat. El a fost unul din fiii lui Louis Filip în care Orleaniştii şi-au pus mari speranţe. Nepotul lui Napoleon devenise preşedinte al republicei şi a zugrumat-o pe aceasta pentru a deveni împărat. Orleaniştii sperau că ducele d'Aumale va putea face şi el acelaş lucru pentru familia sa. Dar ducele nu era menit şi nici n’ar fi primit să joace un asemenea rol: între Orleanişti el era acela care ura mai puţin republica, sau, dacă-i vorba să credem pe unii din amicii săi, n’o ura de loc. Prinţul Henri Eugen Filip Louis d’Orleans, duce d’Aumale, s’a născut în Paris la 4 ianuarie, 1822, şi era al patrulea fiu al reregelui Louis-Filip. Ca şi fraţii săi, el a fost crescut în colegiul Henri I, şi s’a dia- 0113 printre cei mai buni elevi. Ducele intră în armată şi la 1840 se duse în Algeria, unde se distinse în foarte multe lupte și ajunsa pînă la gradul de general. Si cine nu a auzit despre victoriile ducelui in Algeria ? Cine n’a auzit despre victoria de la Smala Abd-el- Kader, pe care Horace Vemet a prins-o cil mină de măiestru pe o imensă pînzâ ? La 1844, ducele se reîntoarse în Franţa și se căsători cu principesa Maria de Burbon, o fică a prinţului de Salerno. Războiul din Algeria, care continua mereu, îl chemă iarăşi în Africa şi cînd la 1847 comandantul suprem şi guvernorul general al Algeriei, mareşalul Bugeaud, îşi dete demisiunea din posturile ce ocupa, aceste posturi fură încredinţate ducelui d'Aumale, care l- a administrat în calitatea unui vicerege. • In acest post se afla cînd, l-a surprins revoluţiunea din Februarie, în urma căreia tatăl sau a fost dat jos de pe tron şi a fugit din Franţa. Ducele lansă o proclamaţiune către poporul algerian, prin care îndemna la aşteptarea pacînică a dispoziţiunilor guvernului provizor; într’acelaşi timp însă, trimese guvernului provizor la mîna generalului Cavaignac, demisiunea sa. Apoi se îmbarcă şi plecă în Anglia, de unde protestă în potriva exilăreî familiei sale şi unde scrise mai multe opere istorice şi militare. Cea din urmă operă a sa a fost o istorie a prinţului Condé, pe al căruia ultim urmaş l-a moştenit, devenind astfel arhimilionar. Multe din scrierile ducelui se îndreptau înpotriva imperiului, care nu numai exilase familia Orleans, dar îi şi confiscase averea Şi nu eu puţin aceste scrieri au contribuit la uzurparea sistemului napoleonian. La războiul din 1870, ducele d’Aumale n’a putut participa ca fiind Orleanist. Şi aceasta deşi ceruse de nenumărate ori ca s’ă servească chiar ca soldat de nudi. La alegerea din ianuarie 1871 pentru adunarea naţională, ducele drumale a fost ales de departamentul Oise, ca deputat. Aceasta în urma unei declaraţiuni a ducelui, eă preferă monarchia constituţională, dar că în faţa dorinţei poporului, care cere republica, se supune. • La 1886, ducele d’Aumale a fost expulzat din Franţa, fiindcă protestase în contra actului comis sub generalul Boulanger, act prin care pretendenţii şi fiii lor cei mai mari au fost expulzaţi din Franţa, iar rudele lor excluse de la orice funcţiune publică. Părăsind Franţa, ducele se duse la Bruxel- Ducele Henri d’Aumal.