Adevěrul, iunie 1897 (Anul 10, nr. 2846-2870)

1897-06-01 / nr. 2846

ANUL X No. 284$ Abonament© înesp Is 1 fi 16 als Se­ctreS luni Si i« plItMC IlUUBl« On ne ln ţ»rl 1* 1«I; In itnlnllato 5« Ul f«M inni 15 > • » lg a 1fr«! Ual t > » > tl » Numărul 10 bani to »treinätate 15 ban! WZ* Ediţia de seará administraţia EWfÄB RAMOKf NATIONALS (TBLKFON Na. OWt Director politie: ALEIV. BEILM'MäMSR EDACŢIA DUMINICĂ I IUNIE 1897 Arameiul9! se g«ănâ«M tenet. Ia Adateserep* wnntK tisla juss1. IV > » Ul » » II a UI e.5« bant > g— • &a na »tri Kwn& da Esu! ■« (aca redact, d a Mr s Numărul 10 bani. SA te ferești Rumine de eoii ■ treia în casä Un nmSr veeMft 20 ban! V Alejcanrfr' 1 »ASABia BSANOKii WATtatSALSt iTÎSXjKFOîŞU⮫*. WSi Flagelul inundaţiilor O dată cu ediţia de SEARA * „Adevărului“ de’ astă­zî, ceti­‘*i*iî, sînt rugaţi să reclame ch­ioşeovilor şi vînzâtorilor de ziare SUPLIMEN­TUL GRATUIT CU ŞTOILE DE DIMINEAŢA.­­facere rămase în suferinţă prin ne­norocirea aceasta. Acolo însă nu-i ca pe malurile Dunărei. Compătimirea şi dragostea de aproape sînt mult mai dezvoltate ; deosebirile de clasă se uită cînd e vorba de a face bine şi pe cît se poate se aruncă balsa­mul binefacere! şi al calităţei publice peste ranele prea sîngerînde. Orientul! Orientul! Pentru ruşinea noastră, cu toate ştirile zilnice ale ziare­lor, cu toate strigătele de deznădejde cari ne vin din sate, nenorocirea po­pulaţiei rurale a rămas fără de răsu­net în inimile claselor de sus. Avem atîtea societăţi, avem atîtea comi­tete.... Nici unul însă nu a dat semne de viaţă. Le preocupă alte interese, alte plăceri!.... Orientul ! Orientul ! Const. Mille. SATIRA POLITICA Iarăşi Bulgarii față de acelea cari aparţin unor companii private,­vor curge în tezaurul insulei; 2) du­pă cinci ani se va plăti anual tezaurului im­perial un venit de 10,000 lire (250,000 franei). * D. Armata: 1) Trupele turceşti să nu ră­­mîie în insulă; 2.­ corpul de jandarmerie, pus sub comanda unuia sau mai multor ofiţeri străini, după trebuinţă, să fie însărcinat cu menţinerea bunei ordine, în care misiune va fi sprijinit şi de detaşamente din trupele străi­ne ; 3) după plecarea acestora şi pentru a le lua locul se va organiza o miliţie locală. * E. Limba. Limba greacă, vorbită de toţi locuitorii, să fie limba oficială. Legile, decre­tele şi actele să se publice şi în limba turcă. F. Pavilionul. Creta va avea propriul ei pavilion. După cît se vede deci, s’au făcut Cretani­­lor destule concesii. Rămîne să aşteptăm spre a vedea cum se aplică Constituţia şi mai a­­les dacă insurgenţii o vor primi. " Gal. Sîntem dar în faţa unei situaţiuni grave, care trebuie să atragă atenţia tuturor. Vecinii noştri, pe cari i-am liberat vărsîndu-ne sîngele, se încearcă azi să ne atace, pretextînd că ar avea drepturi asupra Dobrogei. Bulgarii, cuceriţi pînă ieri, vor să fie cuceri­torii Peninsulei Balcanice. Ei nu se mulţumesc că au luat Rumelia, îşi îndreaptă privirile lacome şi în­spre Macedonia şi în spre Dobrogea. Să bage bine de seamă ca, deştep­taţi din visurile de cucerire, să nu aibă în faţă o tristă realitate. Rep. INUNDAŢIILE Cum se cunoaşte că sîntem în a­rinut! Una din probele cele mai evidente este faptul cum ne ocupăm de lucru­rile publice. La noi, cînd se face ceva, nu se are în vedere trăinicia lucru­lui, ci existenţa lui momentană şi în special încasarea unor sume enorme, îmbogăţirea favoriţilor guvernelor în dauna avere! publice. Avem şosele cari sunt impracticabile tocmai atunci cînd ar fi mai mare nevoie de ele, avem poduri cari se dărîmă la cea mai mică creştere de apă, dovedind ast-fel chipul cum au fost construite. S’au neglijat cele mai elementare pre­vederi, s’a omis a se lua măsurile trebuincioase ca la caz de inundaţii ele să poată servi. Liniile ferate se înmulţesc pe fie­ce an. In tot-d’a­­una însă, primăvara, apele distrug te­­rasamentele, aşa că zile şi chiar săp­­tămîni întregi circulaţiunea este în­treruptă, cauzînd pagube enorme ţâ­rei şi particularilor. Fireşte că multe din aceste neno­rociri nu pot fi prevăzute şi încon­jurate. Cîte însă nu s’ar fi putut e­­vita cu puţină băgare de seamă, cu niţică bună-voinţă, cu cel mal mic interes pentru banul public ? S’ar pă­rea că e un cuvînt de ordine «că trebuie să meargă comerţul», aşa că o asemenea inundaţie este o adevă­rată fericire pentru deosebiţii antre­prenori de şosele, de poduri şi de linii ferate. Cum am zis şi altă­dată, se pare că totul e făcut într’adins în chip provizoriu. O lucrare, care ar putea fi făcută definitiv, e înjghebată ca să ţie un an, dor şi cu scopul de-a fi înlocuită cu alte lucrări, tot aşa de puţin durabile ca şi cea d’întîi. Şi apoi, orientalizmul se manifes­tează şi în nepăsarea publică faţă de asemenea nenorociri. Apele au înecat ogoarele, satele au fost distruse, a­­verile a mii de oameni au fost pră­pădite, elementul distrugător a făcut orfani şi văduve, a sămănat pustiul şi jalea în toată ţara. Foametea bate la uşă, cei naufragiaţi sunt lăsaţi în voia întîmplarei, statul nu face a­­proape nimica, iar iniţiativa privată doarme, pe nimeni nu mişcă suferin­ţele aproapelui. Acest «aproape» e din o altă clasă, aşi putea zice din o altă ţară. Ce-i pasă orăşanului care se bucură de strade pavate şi luminate cu electricitate, ce-i pasă lui că în cătunele uitate sunt oameni cari se adăpostesc sub cerul liber, că sufăr de foame, că glasul lor jalnic se pierde în vuietul lugubru al apei care clocoteşte şi se urcă, se urcă me­­reu ! La şosea e puţin noroi, grădi­nile sunt închise din cauza ploaiei ; în colo, inundaţiile nu pricinuiesc nici o neplăcere claselor bogate—şi aces­tea tocmai de aceea lasă în părăsire pe nenorociţii săteni. Orientalizmul, ne­păsătorul orientalizm se arată şi aici şi vorbeşte în potriva civilizaţiunei pe care o afişăm în tot­ d’a­una, dar care nu iese la iveală nici o dată în cazuri de nenorocire publică. In Franţa, incendiul Bazarului de Cantate a dovedit ce poate face o ţară civilizată cînd e vorba să ajute o ne­norocire. Ziarul Figaro, în mai pu­ţin de o săptămînă, a strîns peste un milion de lei pentru operele de bine­ Fiind-că avem nn tot-d'a­ una nevoie de o chestie la ordinea zilei, acuma s'a ivit iarăşi chestiunea înarmărilor bulgăreşti. Cînd erau Camerele deschise, am avut la ordinea zilei, timp de două luni, cearta dintre aurelianişti şi sturdzişti, dimpreună cu criza ministerială. Cum s’a Închis Camerele, a izbucnit războiul turco-grec, care a durat timpul necesar ptnă la îmbolnăvirea prinţului Ferdinand. A doua zi după încheierea armistiţiului pe teatrul războiului, se îmbolnăveşte prinţul tocmai la pont şi o duce tot aşa pînă să se iviască o altă chestie senzaţională. In sflrşit, p’apucă prinţul să intre în con­valescenţă şi iată că Bulgarii încep imediat cu înarmările. Presa romînă nu se poate plînge de această succesiune de evenimente, care mai de care mai senzaţional şi mai tirajist. PRAXEDESSAGASTA Vax. Praxedes Mateo Sag­asta, mare om de stat spa­niol, s'a născut în Iulie 1827. A fost în mai multe raiduri prim-ministru. Cînd cu criza ministerială, regina a chiemat pe Sagasta şi pe mareşalul Campos, cu cari s’a în­treţinut m mai multe rînduri asupra situaţiei. Era vorba chiar ca Sagasta să formeze noul cabinet, iar Campos să fie numit guvernator al Cubei. După cum se știe insă, pină acum ministe­rul Canovas se află tot la­­Arma. Noua Constituţie a Cretei Se ştie că reprezintanţii puterilor la Con­­stantinopol s’au ocupat şi de organizarea ce va trebui să se dea Cretei pentru ca să în­ceteze odată neliniştea şi tulburările în a­­ceastă nenorocită insulă. In sfîrşit, ambasado­rii, după multe discuţiunî, au reuşit să se în­ţeleagă asupra Constituţiunei ce va trebui să servească pentru noua organizare a Cretei şi după care insula e prefăcută într’un principat autonom pus sub suzeranitatea Turciei. Zia­rul „Times“ publică următoarele amănunte a­supra conţinutului acestei Constituţiuni: & A. Principele : 1) Va fi creştin şi străin, ales de puteri şi recunoscut de sultan ; 2) va avea dreptul de a opune un „veto“ tuturor legilor primite de adunarea naţională ; 3) va avea dreptul de graţiare şi amnistie ; 4) drep­tul de a numi funcţionari atît creştini cît şi musulmani, avînd în vedere capacitatea per­sonală şi trebuinţele locale ; 5) controlul su­perior asupra forţei armate a insulei. * B. Adunarea naţională ( 1) Se va colu­mne din creştini şi mahomedani, cari se a­­eg deosebit şi în proporţie cu cifra popula­­tiunel ambelor confesiuni; 2) se va convoca I­n fie­care doi ani şi în cazuri excepţionale ; 3) va primi bugetul şi toate legile cu majo­ritate absolută.* C. Finanţele ( 1) Birurile directe şi indi­­recte fără excepţie, veniturile provenind din domenii, saline, etc., din poşte şi telegrafe, a­ Chestia Dobrogei ! Cum se va vedea din rindurile de mai jos, chestia Dobrogei este pusă in discuţie in mod oficial. Ştirile alarmante, pe cari le-am înregis­trat noi şi alte ziare, relativ la atitudinea Bulgariei faţă de noi se dovedeşte a nu fi fost numai nişte pure zgomote, dar că, din potrivă, atitudinea Bulgariei faţă de noi este ameninţătoare. Guvernul nostru, care fără îndoială ştie ce se petrece în Bulgaria şi cari sînt intenţiile guvernului din principatul vecin, afirmă, prin discursul oficial ţinut la Constanţa de către D. An. Steinj­an, ministrul domeniilor, că chestia Dobrogei este pusă în discuţie de că­tre Bulgaria. Discursul D-lui Stoll care a fost re­dactat în consiliul de miniştri, a fost rostit la banchetul de la Constanţa tocmai pentru ca să serve drept un răspuns la discursurile pronunţate în Camera bulgară. Acest discurs are o importanţă deosebită şi de aceea dăm cititorilor noştri pasagiile cele mai principale. Iată cum începe D. ministru al dome­niilor. „Ridic şi eu acest pahar pentru prosperita­tea şi înflorirea Dobrogei, această pro­vincie din moşî-strămoşi românească. „In pămîntul acesta, la ori­ce pas, găsim titlurile străvechi ale dreptului nostru istoric pe aceste locuri; săpăturile învăţatului nos­tru Tocilescu dau, pe fie­care zi, la iveală noul probe că aci au fost stabiliţi cu femeia străbunii noştri români, că în această ţară a strălucit o intensă civilizaţiune latină. Afară de istorici, sînt acte autentice, hri­soave domneşti, ca cele de la Mirata cel Bătrîn, care se intitula „autocrat al ambilor ţărani pe toată Dunărea pînă la mare şi al oraşului Silistra“, cari dovedesc că statul român stă­­pînia aceste ţinuturi la începutul erei moderne. „De la noi această ţară a fost ră­pită de Turci cu sabia. „La 1877, cînd un moment creştinătatea a fost în pericol, cu dragoste am alergat în ajutorul ei: voiam prin arme să ne cîştigăm independenţa şi provincia răpită. „Cu sabie ni se luase Dobro­­gea, cu sabie am alipit-o de ţara de baştină11. Afară de ace­sta, ne credeam da­tori să ajutăm şi noi la liberarea unui popor de care ne leagă scumpe tradiţiuni istorice“. Şi mai la vale: „Această politică prevăzătoare n’a fost tre­cută cu vederea la congresul de la Berlin, care, pe lingă dreptul nostru istoric asupra Dobrogei, a adăugat şi ga­ranţia unui tractat solemn interna­ţional pentru posesiunea noastră trans-dunăreană. Europa ne-a pus sarcina să fim santinela intereselor sale la gurile Dunărei; numai prin stăpânirea Dobrogei putem să ne în­deplinim această misiune­ de aceea şi congresul de la Berlin n’a abro­gat părţile din tractatul de la Paris cari ne garantau integritatea terito­rială ! Gestiunea Dobrogei e, dar, şi ceaţiune europeană11. Şi, după ce arată progresele realizate în Dobrogea de la alipirea ei la România, D. ministru de domenii încheie ast­fel: • «Aţi văzut că la capul podului de peste Dunăre sînt doi dorobanţi de bronz monumentali; ei simbolizează ho­­tărîrea statornică a neamului romînesc. „Să fim siguri că regele nostru va răspunde cînd va trebui: „J’y suis, j’y reste“. Ce însemnează acest discurs fi Gu­vernul român afirmă nu numai drep­turile Romîniei asupra Dobrogei, dar declară chiar că regele va şti să răs­pundă cînd va trebui: „Sînt în Do­­brogea şi rămîn aci“. Ca un ministru să vorbiască ast­fel, fără îndoială trebuie să de pusă serios în discuţie chestia Dobrogei de către Vecinii noștri. MAREŞALUL DE CAMPOS S'a născut la 1834. Cunoscut general şi om po­litic spaniol. La 1874 a fost iniţiatorul pronun­­ciamrului tu militar de la Sagonta, in urma căruia republica a fost desfiinţată, iar Alfons XII a o­­cup­at tronul Spania. Mareşalul de Campos a fost însărcinat de mai multe ori cu liniştirea insul­ei Cuba. In această, ca­litate, a propus diferitelor guverne introducerea mai multor reforme pentru Cu­bani, dar se înţe­lege că zadarnic. Cu ocaziunea ultimei crize ministeriale, regina regentă a cinemat pe Campos spre a se consulta Şi cu dînsul asupra situaţiei. Campos însă, retră­­gîndu-se de mai mult timp din viața politică, nu i-a vorbit de­cît despre reformele ce trebuiesc in­troduse în Cuba pentru a pune capăt tulburărilor ce domnesc acum in insula. Morţii colectivitate! In partidul liberal, morţii au jucat în tot-d’a-una cel mai mare rol. Şi, cu toate astea, partidul acesta s’a intitulat in tot­­d’a­ una „partidul viitorului“. Să cercetăm: Ion Brătianu, in toate discursurile, po­­menea pe răposaţi şi ii scotea ca martori în sprijinul afirmaţiunilor sale. Vecinie se rezema pe mărturiile lui Napoleon, lui Alexandru al 11-lea, lui Gord­acof şi aşa mai departe. Ion Brătianu a repurtat adevărate suc­cese parlamentare cu aceste mărturii de pe lumea cea­l­altă, iar partidul liberal nu era mai fericit de­cit atunci cind morţii iluştri vorbiaă prin gura şefului lor. Mania veneraţiunei morţilor s’a transmis. Precum Ion Brătianu se rezema vecinie pe răposaţi, de asemenea astă­zi partidul l­iberal se reazemă pe Ion Brătianu. Azi în partidul liberal, pentru ca să aîbi suc­ces, nu este nevoie să ai talent, să ai cu­noştinţe, ori să fii competent, ci este des­tul să invoci numele lui Ion Brătianu. Am văzut votîndu-se în Cameră un proiect de lege care a fost susţinut cu un singur, dar suveran argument: „Aceasta a fost şi pă­rerea lui Ion Brătianu“. Iar D. Dimitrie Sturdza, cind voieşte să se inspire ori să se impuie, pleacă la Florica, se aşează peste mormintul marelui om şi se roagă. Şi, in altă ordine de idei, morţii au ju­cat în partidul liberal roluri tot mai înse­mnate. Aşa, de exemplu, în alegeri! Cînd liberalii nu mai pot răzbi cu cei vii, duci prefecţii, subprefecţii, poliţaii, ke­­terobeştii, bătăuşii şi vest­l aparatului nu mai sunt de ajuns, atunci intervin morţii. Morţii votează pe capete, morţii votează pe căprării, căci morţii sunt disciplinaţi şi nu fac dizidenţe. In sfirşit, pentru a accentua şi mai mult predilecţia partidului liberal pentru răposaţi, zilele trecute D. Hard, ministrul instrucţiu­nei, a numit la Galaţi, într’o comisiune examinatoare, pe doi profesori decedaţi încă de acum un an. Iată un partid ridicul, dar consecinţe. Dragoş. FRIEDRICH NIETZSCHE — Filozofia lui — Friedrich Nietzsche a ajuns să fie în tim­pul din urmă scriitorul cel maî popular în Germania. Asupra lui s’au scris zeci şi sute de bro­şuri, s’au fondat chiar reviste cari să-i apere ideile ; societăţi literare numeroase sunt înfiin­ţate în scopul de a’l cultiva filozofia —Nietz­sche, într’un cuvînt, e la ordinea zilei. D. Rădulescu-Motru şi-a luat sarcina să-l facă cunoscut şi la noi în ţară. Zilele acestea a apărut la librăria Socec vol­mul săli inti­tulat : „Fr. Nietzsche, viaţa şi filozofia sa“. In acest volum sunt rezumate toate teoriile mai principale ale lui Nietzsche. Critica aces­tuia contra moralei curente, pe care Nietzsche o numeşte „morala sclavilor“ în deosebire de „morala stăpînilor“, care este morala omului energic şi plin de viaţă ; critica în contra creştinizmului , în contra mişcării feministe , contra ştiinţei, etc, critice atît de acerbe, în­cît adesea ori iau tonul unor paradoxe. Volumul D-lui Motru dă un rezumat clar despre întreaga filozofie a lui Nietzsche. Ni­merita alegere a citatelor mai ales face ca lectorul sa aibă o ideie precisă despre direc­ţiunea filozofului german. De altmintrelea, D. Motru ne înştiinţează în prefaţă că D-sa e departe de a îmbrăţişa i­­deile lui Nietzsche. Această înştiinţare prea­labilă poate avea însă două cauze. O cauză poate fi, bine­înţeles conţinutul însuşi al fi­lozofiei lui Nietzsche. E posibil ca D. Motru, deşi se face"inter­­pretul filozofului german, să fie totuşi de alte păreri de­cît dînsul: istoricul nu e obligat să împărtăşiască ideile persoanelor pe cari el le descrie, ci cu cît e mai obiectiv cu atît subiectivitatea sa trebuie să dispară din con­ţinutul scrierii. Dar, pe lingă această cauză, mai poate fi şi o alta E posibil anume ca D. Motru să fi pus înştiinţarea aceea din prefaţă de teama opi­­niunei ce se va ridica în mediul nostru so­cial. Societatea noastră în multe privinţe a foarte liberală, dar în multe altele e foarta reacţionară. Faţă de ideile unui spirit revolu­ţionar ca al lui Nietzsche, era posibil ca a­­ceastă societate să se revolte; de aceea, pen­tru a preveni consecinţele, D. Motru şi-a de­gajat responsabilitatea. Să sperăm însă că viitorul va dovedi D-lui Motru că teama sa a fost neîntemeiată şi că de aci înainte nici un autor nu are să se teamă de capriţiile reacţionare ale mediului social. * Ideile lui Nietzsche sunt într’adevăr de aşa natură, că la prima vedere ele lovesc în toate credinţele şi aspiraţiunile oamenilor moderni. Nietzsche combate de­o­potrivă şi pe socia­lişti şi pe creştini şi pe oamenii de ştiinţă şi pe cei ignoranţi; idealul său iese cu totul din sfera celor cunoscute pînă acum. Idealul său stă în concepţiunea unei vieţi energice, aşa cum au avut-o poate Elinii cei voii; o viaţă creiatoare ; o viaţă de „stăpîn“. Concepţiunea pe care ne-o facem noi modernii despre viaţă, predicînd filantropia şi socia­bilitatea, este pentru Nietzsche o concepţiune mizerabilă şi de care trebuie să ne scăpăm cît maî repede. Omenirea trebuie să tindă, zice dînsul, la creiarea tipurilor energice, la creiarea „supra-umanilor“. Idealul ce ni-l facem noi modernii despre om este pentru Nietzsche un ideal ridicol* „Omul modern“ este omul mic, meschin şi fără vigoare; e „cel mai de pe urmă om“. Şi Nietz­sche îl ridiculizează cu următoarele cuvinte pe cari le împrumutăm scrierea D-lui Rădu­­lescu Motru: „Vedeţi ! Am să vă arăt pe cel din urmă dintre oameni. „Ce este iubirea ? Ce este erevaţiunea ? Ce este dorinţa ? Ce este steaua ?“ — aşa se în­treabă cel din urmă om şi clipeşte e din ochi. Pămîntul devine atunci mic şi pe el se suie cel din urmă om, care le face toate mici. Nea­mul său nu se poate stîrpi ca şi purecii de pe vatră; cel din urmă om are viaţa cea mai lungă. „Noi am descoperit fericirea!“—îşi zic cei din urmă oameni şi clipesc din ochi. Au părăsit ţinuturile, unde era traiul aspru, căci le trebuia căldură. Iubesc vecinii şi se freacă de dînşii, căci le trebuie căldură.„ A fi bolnav şi a avea neplăceri e pentru ei tocmai ca şi a păcătui: trec cu băgare da seamă mai încolo. E un nebun acel ce se mai împiedică de pietre sau de oameni! Ceva venin, cînd maî puţin şi cînd mai mult, asta face ca visurile să fie plăcute. Şi la urmă mult venin pentru o moarte plă­cută. Se mai muncește încă, căci munca e o pe­trecere. Dar se are grija ca petrecerea să nu facă vre-un răfi. Nimeni nu mai devine bogat sau sărac. în amîndouă cazurile, ar fi prea obositor. Cine vrea să maî stăpînească ? Cine să mai as­culte? In amîndouă cazurile, e prea obositor. Nici un păstor şi numai o turmă ! Fie­care vrea acelaşi lucru, fie­care e egal: cui îi place alt­fel se duce de bună-voie în casa de nebuni. „Altă­ dată toată lumea era nebună“ — îşi zic cei mai deştepţi şi clipesc din ochi. Acum ori­cine e înţelept şi ştie toate cîte s’au întîmplat, aşa că nu mai sfîrşeşte cu

Next