Adevěrul, iunie 1897 (Anul 10, nr. 2846-2870)

1897-06-10 / nr. 2854

i ANUL X No. 2«)4 JLbonamente 1 Inosp ia 1 și 16 ala fie­ oftvsl Inal • ?S •« plltuc luWi On aa In tari 1« tat; Io­­tnldtatt (af lai fsee leni I: isdI­­5 • 8 • a • S3 » Numărul 10 bani Ii «trafclita­te 18 bani • diți fs. cl c? tstefi.r’.a. &BM­INiSTRATIA «AWOSl MATlONALH rX'®*3^J^frrOJW Mo, MS Director politic: AUBX. V. BEKPIMAMU REDACȚIA ip*»a«5 IHANOKl naţionale I tr® fevsgtl Romín« es­t s«itat s&rsin în eaaa v AWr*»~tr MARȚI lo IUNIE 1 »9? JLmmetel ■a »* sBWftB« #>*ss la AdwmlitraUa rtainStí Hel« fag. , i lai e.iJş «ne! * * III CC. B 81*—' c II fcî ca *sra asusKr da Una aa (aea Mdtssţ» d!a tíu&i Numărul 10 bani Tî-ammm vacMt 20 hm a Jh$a m lo. ém>£i • / waaseaisw&F.Tra« 0 dată ca „Adevĕrului“ ediţia de SEARA a de’ astă­zî, cetitorii sînt rugaţi să reclame chioşcurilor şi vînzâtorilor de ziare SUPLIMEN­­TUL GRATUIT CU ŞTIRILE DE DIMINEAŢA. ţarului, iar pe de altă parte voia ca, prin această atitudine violentă faţă de Rusia, să şteargă reaua impre­­siune făcută în ţară cînd a primit cu o adorabilă seninătate de cuget palmele pe cari imperiul vecin le dă­dea ţarei şi cînd îşi lua asupra-şi răs­punderea faptelor comise de rege. Şi, cînd ast­fel stau lucrurile, se poate găsi pentru omul acesta un epi­tet mai potrivit ca acela de mizerabil? Const. Mille. SATIRA POLITICA Tinereţele lui Mitiţă A trebuit să vorbiască cu un ziarist ame­rican pentru ca să ştim că Mitiţă a trăit, în tinereţe, printre Turci. Această privire retrospectivă, aruncată cu atîta melanc­lie asupra unui trecut plin de suveniruri plăcute, a turburat cu totul liniştea sufletească a primului nostru ministru şi l-a împins la declaraţii pornite nu din adîncul capului, ci tocmai din potrivă. Mitiţă, în copi­ărie, a fost dat pe mîna Tur­cilor, cari, cu meşteşugul lor oriental, i-au vi­rat pînă la rărunchi simpatiile pentru rasa Mi­hometanilor şi l-au constituit cel mai pu­ternic stîlp al Turciei în Europa. Declaraţiile lui Mitiţă a­u­ produs la Stam­­bul un adevărat entuziasm, iar padişahul a exclamat: „Pirat, be! că nu este mai tînăr pentru ca să trăiască ani mulţi şi fericiţi!“ Acuma înţelegem noi pentru ce Mitiţă e atît de sobru şi de sumbru. Vax. Şcolile din Dobrots©® R­egina Angliei ____(După ultima fotografie) M­IZERABIL! Cui s’ar putea adresa acest epitet dacă nu primului nostru ministru? Se poate ca acest titlu să sune urît în urechile tocite ale D-luî Aurelian şi se poate iarăşi ca ziarul său cu mo­ral şi cu moderaţiune să ne ţină în nume de rou. Cînd însă cuvîntul iese de sub pană graţie indignărei, noi sîntem mîndri că mai putem vibra de-o sfîntă indignare şi că n’am a­­juns încă în halul cînd totul te lasă rece şi cînd corectitudine, cinste, amor propriui sînt considerate ca simple bagatele. Cum să-i spui oare, ce epitet să dai primului ministru al ţarei ro­­mîneştî, care îşi publică infamia în toate ziarele şi care o trîmbiţează chiar peste ocean, în ţara liberă a Statelor-Unite ? Mizerabil este cuvîntul ce-ţi iese din gură cînd citeşti că Dimi­­trie Sturdza, azi, cînd Grecii sînt învinşi, se declară în potriva­ le şi are încă curajul să afirme că el este acela care a oprit debarcarea în ţara romînească a voluntarilor greci cari se întorceau de la război şi a revoluţionarilor armeni cari căutau­ azil în ţara romînească în potriva sălbăteciei turceşti! Grecia, ţara clasică a răsvrătirilor, ridică spada pentru libertatea Cretei. In acest război soarta armelor a fost protivnică patriei Elenilor. Gre­cia a fost învinsă. Piciorul măga­rului din fabulă se repetă. Ignobi­lul, omul tuturor basetelor, tuturor scuzelor, omul trăit toată viaţa în trădare şi ignominie, se declară azi de partea învingătorilor. Mai mult încă, România era o dată ţară ospitalieră. Revoluţionarii polo­nezi răsvrătiţi în potriva imperiului moscovit, învinşii revoluţiuneî fran­ceze de la 1830 şi 1838, comunarzii din 1871, cu toţii, sub toate guvernele, au găsit în ţara române­ască braţele noa­stre deschise, casele noastre ospita­liere, mîna noastră întinsă ca să aju­torăm suferinţele martirilor pentru libertate. Sub un guvern liberal, în­­tr’o ţară liberă, noi sîntem mai rău de­cît atunci cînd eram vasali Tur­cilor, cînd ţara romînească era stăpî­­nită de un autocrat. Voluntarii greci sunt goniţi departe de malurile du­nărene, iar revoluţionarii şi refugiaţii armeni sunt respinşi, goniţi din pămîn­­tul ospitalier de alta­dată. Şi pentru ce toate aceste? Pentru că avem în capul guvernului pe un mizerabil care se declară prieten al Turcilor şi care încredinţează lumea că aceştia sînt blînzi ca oile, că nu comit crime, că nu schingiuesc pe Ar­menii din Turcia asiatică şi pe Grecii din Cretă! Omul acesta nu-i capabil să des­chidă gura fără ca să nu ne facă de rîs, fără ca să nu comită o crimă sau o prostie. In adevăr, e o crimă să-ţi în­joseşti ţara, să o declari neospita­lieră. Pe lîngâ aceasta, este o prostie să te declari prieten al Turcilor şi duşman Rusiei, cînd Turcia nu-ţi poate fi de nici un folos, pe cînd o declaraţiune în potriva imperiului mos­covit poate aduce complicaţiuni di­plomatice. D. Sturdza pesemne crede că n’a făcut de mult scuze şi simţia pe de o parte nevoia să mai lingă tălpile Drapelul nostru In urma războiului turco-grec, pavilionul romín a populat toate mările. Vasele gre­ceşti de comerţ, de teama flotei turce, au arborat toate tricolorul nostru; vasele de comerţ turceşti, de teama fotei eline, au făcut identic acelaşi lucru. Aşa că tricolo­rul romín filiala falnic pe mări şi oceane. Dar Mitiţă trăia încă şi Mitiţă a revenit în capul guvernului. Şi atîta a fost de a­­juns pentru ca drapelul Romînieî, respec­tat de o lume întreagă, să fie dispreţuit şi călcat în picioare de către însuşi guvernul român. E vorba despre noutatea publicată în toate ziarele din București, adică de mă­sura luată de ministrul președinte ca toate vasele străine sub pavilion român să fie împiedicate de a se apropia de porturile noastre. Aceea ce se îngăduie tuturor vaselor sub pavilioane străine nu se îngăduie vaselor sub pavilion romînesc; culorile orî-cârui stat străin, orî-cît de mare și ori-cît de mic, sînt respectate de autoritățile noastre, culorile române însă au singure privilegiul de a fi maltratate. De alt­fel, tricolorul român are pretutin­deni aceeași soartă de cînd Dimitrie Sturdza e la putere. Tricolorul romín, înălţat fal­nic pînă pe culmile Pindului, a fost zmuls de Mitiţă şi trîntit la pămînt; tricolorul ro­mín, înălţat la Bitolia, a fost desfiinţat; tricolorul romín în Transilvania, în Mace­donia, pe uscat şi pe apă, pretutindeni a fost terfelit şi nesocotit. Stăpînirea lui Dimitrie Sturdza va în­semna în istoria României o epocă de umi­lire națională, Dragoș. Teorii constit­uţionale Cine şi-o fi bătut joc de „Voinţa Naţio­nală“ făcînd-o să publice o lecţiune de cons­tituţionalism la adresa D-lui Constantin Miile ? Păcălită odată de Mărgăritescu, azi e luată în bătaie de joc de un altul şi, fiind­că e vorba de America, sîntem în­dreptăţiţi a crede că păcăliciul de acum e fostul maior Poenaru, care s’a pus să com­bată „Adevărul“ după ce şi-a combătut cre­ditorii. Dar să vedem ce zice „Voinţa“. Ziarul colectivist crede că nu cunoaştem organizaţiunea republicei federative a Sta­telor­ Unite, de­oare­ce preşedintele ei, con­trar celor afirmate de noi, are puteri cu to­tul întinse, mai întinse de­cît acele pe cari D. George Em. Lahovari le cere pentru „gra­ţiosul nostru suveran“. Ei bine, „Voinţa Naţională“ a fost pă­călită, că t­e deg­tul să deschizi o carte de drept constituţional comparativ pentru a ve­dea de ce putem­ dispune preşedintele State­lor­ Unite. Preşedintele este ales pe timp de patru ani şi, ca ori­ce funcţionar public, poate fi revocat. Miniştrii—sub numele de secretari de stat—sînt numiţi de el, dar confirmaţi de către Senat. Acesta împreună cu o Cameră aleasă prin „Votul universal“ stabilesc im­pozitele și drepturile de vamă, contractează împrumuturi, bat monedă, declară război. mobilizează armatele, de­şi preşedintele este şeful lor. După cum vedeţi, puterile preşedintelui sunt aproape nule, DE­OARE­CE CHIAR SI MINISTERUL TREBUIE SA FIE CONFIR­MAT DE SENAT. Cum rămîne deci cu păcăleala organului colectivist, care afirmă în deplină candoare că „preşedintele marei republici americane are pentru el prerogative constituţionale mai mari şi mai numeroase de­cît ale ori­cărui monarch constituţional din Europa ? „Voinţa Naţională“ sfătuieşte pe D. Const. Mille să cetească studiul lui Psyhelot asu­pra Constituţiei­ engleze. Mărturisim că nu cunoaştem pe acest autor. Nu ar fi fost mai nimerit însă ca foaia colectivistă să citeze pe unul care a scris asupra Constituţiei ameri­cane. iar nu a acelei engleze ? Aşa­dar, reptila colectivistă a fost păcă­lită. Nu ne miră însă. Se păcăleşte aşa de uşor o foaie de publicitate cînd ajunge să se adape de la cunoştințele lui Mărgărites­­cu sail ale maiorului Poenaru ! .. Sfinx. Şcolile din Dobrogea Cererea guvernului oi Bulgarii.—Mă»­sur« aspiră. — Bulgarii se supun. Se ştie că Bulgarii din Dobrogea au re­fuzat să predea în şcoalele lor limba şi is­toria romină, cu toate adresele ce li s’au făcut în repeţite rîndurî de către ministe­rul instrucţiuneî. Am dat astă-vară o amănunţită dare de seamă asupra şcoalelor bulgăreşti din Dobrogea şi arătam atunci cum aceste şcoli beneficiază de sume însemnate din bugetele comunelor. Cererea guvernului şi Bulgarii Chestia aceasta a agitat lumea noastră po­litică acum cît­va timp şi în discuţiune inter­venise şi presa bulgărească. Bulgarii făceau mare zgomot şi taxau ce­rerea guvernului român—ca în şcoalele bulgă­reşti să se predea şi limba română—ca o în­cercare de desnaţionalizare, ca un atentat în contra Bulgarilor. Măsură aspră De­şi proprietarii bulgari din Dobrogea au protestat în contra atitudinea ziarelor din Sofia şi au declarat că sunt foarte bine trataţi de guvernul român, totuşi au persis­­tat în refuzul lor de a se supune regula­mentelor şi legilor şcolare. Faţă cu această opunere, ministerul, de­şi n’a voit să ia măsura extremă de a se închide şcolile—aceasta ca să nu dea naş­tere la noul agitaţii — totuşi le-a aplicat o măsură tot atît de aspră. Bulgarii se supun Ministerul instrucţiuneî a considerat şcolile lor ca neexistînd şi’nu a trimes nici o’ dele­gaţie ca să asiste la examenele ce se ţin a­­cum. Ast­fel şcolile acestea ieşiau din rîndul şco­lilor recunoscute de stat şi prin urmare ele­vii ieşiţi din ele nu puteau să şi urmeze mai departe studiile în şcolile statului. Această măsură a speriat pe conducătorii şcoalelor bulgare din Dobrogea şi s’au decis să se supuie legilor şi regulamentelor. Alaltă-îerî ei au telegrafiat ministerului instrucţiuneî declarind complectă supune­re şi cerînd să li se trimită delegaţi de la minister pentru examene. R. REGINA ANGLIEI — In anul încoronărel, 1837 — Sporirea flotei franceze Cetitorii noştri au aflat la vreme despre planurile nebune ale împăratului Wilhelm II cu privire la sporirea flotei germane. Pentru a nu se lăsa mai pe jos şi pentru a dovedi Nemţilor că flota lor nu va­­putea nici o dată ajunge pe cea franceză, miniştrii marei republice au apărut şi ei în faţa Camerei cu un plan pentru flota de război. • Dar comisiunea maritimă a Camerei a tre­­cut peste cererea ministerului şi şi-a însuşit propunerea lui Lecroy, care cerea un credit extraordinar de 260 milioane franci. Din aceşti bani, 200 milioane vor servi la construc­­ţiunea de vapoare noui, 20 milioane pentru sfîrşirea celor deja in construcţie şi pentru reparaţiuni şi 40 milioane pentru îmbunătă­ţirea şi clădirea din nou a mai multor puncte de sprijin maritime. Ca atari puncte comisiu­­nea a ales din coloniile transmarine ale re­­publicei: Tunisul, Algeria, Saigan, Madagas­car, Dakar, insula Gorea la coasta Senegam­­biei şi Martinica.• Cele 200 milioane pentru construirea de vase noul nu vor putea fi întrebuinţate pen­tru cuirasate, ci numai pentru vase uşoare. Să se mai acorde însă o sumă de 180 mili­oane, şi anume 120 pentru încrucişătoare cuirasate mari şi 60 milioane pentru torpi­loare. După cum se vede deci, Francezii o iau înainte Germanilor. Şi, cînd noul ministru de marină al acestora, Tirpitz, va obţine ce a ce­rut, Francezii vor fi deja cu un pas înainte. Cît va ţine şi unde va duce această concu­rență în socoteala contribuabililor,—cine poate spune ? Ga!. Jubileul reginei Angliei Progresele naţiune! Engleze. — Ser­­bările.— Buvernămintul reginei.— Biografia ^î. Marţi, 10 Iunie, la Londra e sărbătoare mare. In mijlocul unei splendori ne mai­po­menite, Victoria, bâtrîna regină a Angliei, serbează jubileul de 60 de ani, jubileul de diamant, de la urcarea ei pe tron. Nu cre­dem să mai fie monarch în Europa la ale că­ruia jubileuri poporul să participe cu atîta sinceritate cum participă Englezii la jubileul reginei lor. Și lucrul acesta — noi ca­­fesăm credințe anti-monarchiste— ni-l­­ căm perfect. Victoria a Angliei nici odata n'a pus înainte calitatea ei de suverană, nici o­­dată n’a căutat să impuie părerea ei. Voința poporului a fost pentru dînsa într’adevăr su­prema lege. De aceea poporul englez, care de obicei nu prea se interesează de starea casei sale regale, iese de astă dată din ră­ceala sa obicinuită şi participă cu entuziasm şi mîndrie la serbările ce se dau în cinstea reginei. * In regina Victoria poporul englezesc vede simbolul viu al propriei sale opere timp de 60 de ani—şi aceasta operă o serbează el de fapt, pe cînd bătrînei regine nu-l aduce nici mai mult, nici mai puţin de­cît simpa­tiile pur omeneşti ce se impun la asemenea ocazii. Căci poporul britan ştie că această Angl­e puternică se datoreşte nu femeiei de pe tron, ci numai superiorităţea spiritului cul­tural englezesc, că numai mulţumită acestui spirit regina Victoria, simbolul acesta viu, e numită stâpînă, la distanţe de mii de kilo­metri, de popoarele cele mai diverse, profo­und religiile cele mai deosebite, vorbind lim­bile cele mai variate şi atingînd colosala ci­fră de 350 milioane oameni. Faţă cu această măreţie a statului britanic, ni se par micî şi neînsemnate universalul imperiu roman și imperiul lui Alexandru cel Mare. Geniul An­gliei a creiat un fenomen care, chiar în e­­poca lor de glorie, nici prin gînd nu le-a tre­cut Spaniolilor, Portugezilor, Francezilor și Olandezilor. • Apogeul serbărei jubileului îl va forma de sigur cortegiul care va conduce pe regină la catedrala sfintului Paul. Acest cortegiu se va compune precum ur­mează : monarcrii, principii, precum şi re­­prezintanţii acestora, nu numai din Euro­pa, ci şi din cele­l’alte continente; regina într’o trăsură istorica a căreia valoare se urcă la vre­ o sută de mii de pfunzi; urmaşii regi­nei, 70 la număr, şi anume : 7 fii şi 6 fiice, 33 nepoţi şi 30 strănepoţi ; marii dregători ai statului şi, în sfirşit, detaşamentele din tru­pele coloniale, anume : vînătorii din Australia de Sud, călăreţii din Canada, infanteriştii din Jamaica, Hongkong, Ceylon, Trinidade, Si**ra Leone, Cipru, Coasta de aur si din cele l’alta părţi ale lumei cari ţin de stăpînirea bri­tanică. O scurtă biografie a reginei ne va dovedi că, fără a fi dinastici, Englezii au dreptate să se bucure de regina lor, care în tot timpul cît a stat pa tron a dat atîta dovadă de ab­­negaţiune şi de dragoste pentru popor, în cît dacă acesta ar cere abdicarea ei fără îndo­ială că ea cu bucurie şi fără a murmura s’ar supune. * Regina Victoria s’a născut la 1819. Mama ei, Victoria de Coburg, era germană și mă­ritată pentru a doua oară cu ducele de Kent, al patrulea fiu al regelui George III. Ducele, tatăl actualei regine, muri cîte­va luni după naşterea acesteia şi lăsă soţiei sale ca moş­tenire—o sumă de datorii. La mica sa fetiţă ţinuse foarte mult şi nu o dată îi prezise el că va deveni regina Angliei. După moartea lui George al IV veni la tron Wilhelm IV. Acesta rămînînd tară copii, întreaga naţiune engleză îşi aţinti privirile asupra micei prin­cipese Victoria, care se prepara pentru vii­toarea-i misiune în sărăcăciosul palat de la Kessington şi sub privighierea mamei sale şi a unchiului sǎu Leopold, viitorul rege al Bel­giei. Principesa Victoria tocmai împlinise 18 ani cînd, la 8 iunie 1837, regele Wilhelm muri. In aceeaşi dimineaţă, la ora 5, sosiră la Kessington mitropolitul îlin Canterbury, mar­chizul Conningham ,şi medicul Halford; apoi lordul Melbourne, principii, miniştrii şi poerii cari veneau să depuie jurăm­ntril lor de cre­dinţă tinerei regine. La acestea tînâra fată răspunse că e conştientă de responsabilitatea ei, insistă asupra dragostei ce o are pentru Constituţia englezească şi vorbi de dorinţa ei de a-şi sacrifica viaţa pentru binele public. Mai tîrziu regina s’a căsătorit cu vărul ei ducele Albert de Coburg. Acesta i-a fost un bun soţ şi un sfătuitor credincios. El a murit însă deja la 1861. In toată viaţa ei regina Victoria a dat do­vadă de o stimă nestrămutată pentru spiritul Constituţiunei englezeşti şi n’a ezitat nici un moment de a se supune formelor consti­tuţionale. De asemenea ea n’a dat nici odată dovadă de tendin­ţi absolutiste, n’a tolerat nici o dată favoritizmul şi n’a imitat în ri­sipă pe predecesorii eî. Nu putem încheia mai bine acest articol h is

Next