Adevěrul, octombrie 1899 (Anul 12, nr. 3661-3689)

1899-10-14 / nr. 3674

Ediţia «re seară Conservatorii-anarhişti O nouă varietate politică a răsărit pe întinsul Europei: conservatorii-anarhişti. Era na­tural ca această ciudată împe­rechere de cuvinte să se pro­ducă in Romînia, unde toate se petrec anapoda, contrarii­ ori­cărei regule logice şi de bun simţ. Preludiul cacofoniei po­litice l’am avut acum ci­ţi va ani, cind ne pomenirăm cu partidul liberal-conservator. Să­­minţa nu i-a pierit, căci n’a­­vem şi astăzi in guvernul conservator oameni ce-au po­zat in tot­ d’ă­ilea drept­­?Şî mai puri şi drepţi liberali? Ţară de inconsecvenţe, de zăpăceli, de nebunii, e destul ca un glumeţ să pună o pre­­miză falsă sau caraghioasă pen­tru ca bărbaţii noştri politici să se grăbească a trage în fapt cele mai logice concluzii din­­tr’însa. Ne mai lipseau două varie­tăţi hibride pentru ca babilo­nia să fie complectă, pentru ca regimul nostru poli­tic ab­surd să dea toate roadele de cart­e capabil: conservatorii­­socialişti şi conservatorii-anar­­hişti. Grăbiţi să ajungă cit mai repede la concluzia ultimă şi definitivă, conservatorii au să­rit peste una din trepte şi au­ dat naştere anarhizmului de guvern­ă­m­i­n­t, co n se r va to r i­lor­­anarhişti. Un istorician francez, Sei­­gnobos, spune in prefaţa ad­mirabilei şi ultimei sale scri­eri, că ceea­ ce încurcă pe isto­ricul evenimentelor contimpo­rane, este prea marea îngră­mădire de documente, abun­denţa extraordinară de fapte precise. E tocmai cazul şi pen­tru noi voind să caracterizăm noua evoluţie a par­­dului con­servator român, căderea lui in anarhizmul militant. Probele sunt aşa de numeroase că nu mai ştii pe care s’o alegi. Cele mai caracteristice sunt fără îndoială lovirea tâlhăreas­că in libertatea presei prin intervenţia directă a poliţiei, lovirea ascunsă prin înfiinţa­rea de gazete subvenţionate cu banii publici—ceea ce le permi­te să piardă ori­cut, căci pierd din punga noastră—şi in fine organizarea unei greve prin intermediul prefecturei poli­­ţiei. Grevă cu sila, oameni siliţi să nu vindă cutare ziar sub pedeapsă de a fi znopiţi in beciurile prefecturei poliţiei dacă sunt cetăţeni romîni, sau expulzaţi imediat dacă nu sunt romîni; obligaţia de a primi din partea guvernului o subvenţie pe jumătate egală cu ceea ce ciştigau din vin­­zarea Adevărului pentru ca greva să poată dura cit mai mult, iată ceea ce pluteşte pe deasupra tuturor celor­l­alte probe, ceea ce probează în mod matematic, adică cu ab­solută siguranţă, că conserva­torii au căzut in anarhizm. In toate ţările din lume principiul grevei a fost zmuls de muncitori guvernelor, cu mari lupte şi enorme jertfe ; la noi guvernul practică sin­gur greva, o impune, o sus­ţine. In alte ţări cind se în­­timplă o grevă, prima mişcare a poliţiei e să garanteze lo­calurile fabricei in contra vre­unui atentat din partea gre­viştilor; la noi greviştii se bu­cură de protecţia poliţiei, şi dacă vre­un vînzător de al Adevărului e atacat de dinşii, gardistul nu intervine de­cit pentru a duce la secţie tot pe acesta. Toate simptomele anarhiz­­m­ului se arată: revolta in contra legilor, atentatul in con­tra persoanelor, atentatul in contra proprietăţii. Deosebirea e că pe cind a­­narhiştii sunt în alte ţari ur­măriţi şi intrinaţi de guverne, la noi ei au­ pus mina pe putere, au­ la dispoziţie poli­ţia, administraţia, justiţia, ar­mata. E incontestabil că în isto­ria contemporană biata noa­stră ţară va trebui să aibă un capitol aparte, după cum monştrii in istoria naturală o sunt scoşi din clasificaţia nor­mală şi trataţi deosebit. Istoricii vor fi foarte în­curcaţi căii tind la guvernele noastre, şi in special la ce e conservatoare, principiile po­litice şi caracteristicele raselor civilizate, si mai încurcaţi că nu vor găsi nici măcar pe acele ale raselor barbare. E un amestec inform ce nu se poate desluşi de mintea ome­nească. I. Teodorescu, ştii dintre cari cea mai mare parte sînt jidovitî, etc., etc.» Adică nea Istrate îşi pregăteşte tere­nul pentru ziua de mîine şi Voeşte să îşi­ răzbune prin anticipaţie pentru paşa­portul ce va primi din guvern ?! Stop. In faţa crizei teribile ce biitue­­ara şi la care nu există alt palia­tiv pentru moment de­cât un im­prum­at pe pieţele străine, guver­nul incapabil al d-lui Cantacuzino, urgisit de ţară şi dispreţuit de stră­inătate, trebue să se retragă ime­diat. Somăm pe aceşti oameni să lase puterea, altora, mai necompromişi şi mai destoinici, dacă mai au intră in­­şii vre­un grăunte de omenire, de bun simţ şi de patriotism. Ar fi o crimă înspăimântătoare să aştepte a fi luaţi cu pietre pen­tru a se retrage, căci sunt prea grave împrejurările prin cari tre­cem ci să ne mai permitem şi luxul unei mişcări de stradă. Charta teatrului de război şi din Africa de sud Anul XIL —No. 3674. ________ fondator ALEX. V. N­ELWMIAX« Abonamente l/Tr an Sist luni Tre­ i luki In tpra..............30 lei 15 lei 8 Iei In u’ir&in&tate. . 50 „ 25 „ 13 jt IO bani In toată țara 15 „ „ străinătate Un număr vechili bani 20 Joi 14 Octombrie 1899 row ST. 91 I­E­EE Anfincim­ i Linia paginaLoI, ................ . 0.50 baiv * n m I) • .................. 2.— „ IX. »ir afla S a r in « ar ■ tulei ox Nu mai întîlneşti un singur parti­zan al guvernului care să nu facă rezerve exprese asupra situaţiei ac­tuale creeată partidului prin nenoro­cita direcţiune şi conducere pe care a avut-o de la început. însuşi acela care s’a frămîntat şi s’a agitat mai mult pentru a înjgheba nostimul cabinet de astăzi,—vorbim de d. Filipescu,—aleargă disperat, în toate părţile, pentru a salva corabia guvernamentală care a suferit cele maî mari avarii în cele şapte luni de guvernare. Ce apun partizanii Cei mai mulţi susţinători al gu­vernului ţin următorul limbagiu: — Dacă stăm atît de rău, dacă partidul se duce de rîpâ, dacă nu­mai după şapte luni sîntem mai is­toviţi de­cît guvernul Sturdza în­­urma detronăreî lui Ghenadie — chestie pe care, fie zis în treacăt, noi am provo­cat-o—apoi de vină sînt junimiştii. Nu vom erta lui Carp greşala că în ziua morţeî lui Catargiu, cînd eram cu toţii adunaţi la club, n’a avut inspiraţia salvatoare de a veni spon­tanei­ în mijlocul nostru, să ne declare că de astăzi înainte sîntem fuzionaţi. Dacă şeful junimiştilor fă­cea acest pas, de­sigur că noi pe loc l-am fi proclamat ca şef al par­tidului conservator şi acum aveam un guvern tare şi un partid şi mai tare. Alţi conservatori spun că şeful de decor al conservatorilor a deşteptat pofte de şefie la trei oameni. D-nii general Manu, Take Ionescu şi Fili­pescu lucrează, fie­care în parte, pentru a-şi pregăti şefia partidului conservator. Din această goană după şefie, nu va ajunge însă nici unul din ei în fruntea partidului, dar se va naşte o dizidenţă care va creia cîte­va in­dividualităţi politice, mai mult sau mai puţin serioase. O altă categorie de conservatori susţin făţiş şefia d-lui Carp căruia, zic ei, revine de drept şi necondiţio­nat succesiunea lui Lascar Catargiu, ne­fiind printre conservatori un om politic care să se impună mai mult de cît d. Carp. In fine catargiştii, cari n’au rupt-o făţiş cu guvernul, spun că după şap­te luni de triste experienţe s’a do­vedit că nu se poate guverna cu transfugii politici şi cu o înjghebare ministerială combinată în 24 de ore intr’o cabină la Capşa de d. Filipe­scu şi de a fi cîţi­va farsori politici. Asemenea s’a dovedit că nu se poa­te guverna cu un Kindergarten de minori cari n’au cele mai elementare noţiuni de politică şi cari pot face cele mai mari comedii, cu sau fără voia şefului lor d. Filipescu. In fine, spun catargiştii, s’a dovedit absoluta incapacitate a celor cari şi-au luat răspunderea conducerei guvernului şi partidului conservator.„Avea drep­tate bătrînul Conu Lascar — spu­nea eri un constant catargist —cînd ne îndemna să păzim bine pe Fili­pescu, căci băiatul acela o să ne fa­că într’o bună dimineaţă o poznă mare!“ Experienţa care s’a făcut în şapte luni de guvernare, va necesita din partea unui nou­ guvern, care nu poate să fie de­cît sub preşiden­­ţia şi şefia luî Carp, o muncă uria­şă pentru a schimba atît nenorocita direcţie de guvernămînt, cît şi orga­nizaţia partidului. Chestia crizei Mai toţi conservatorii — afară de clica filipesciană — sînt de acord a recunoaşte că numai un guvern junimist va putea ameliora situaţia financiară a statului. Un guvern sub prezidenţia lui Carp şi cu Ghermani la finanţe va face o bună impresiune în afară, va ridica creditul ţarei, iar în lăunţiu va restabili ordinea atît de .^rav compromisă prin nechibzuita guver­nare^ încredinţată unor saltimbanci politici ca d-nii Filipescu şi Ionaş Grădişteanu. Aceasta-i atmosfera din lagărul conservator. E dlar imposibil ca în, mijlocul u­­nei asemenea atmosfere, guvernul să nu se asfixieze. ________ Rep. DIRECTOR POLITIC. După șapte luni_ de guvernare — Impresiiiiiî din cercurile conservatoare — COTIDIANE TEROARE şi FURIE! Guvernamentalii, văzînd cu ochii cum ei se depărtează de putere şi cum juni­miştii se apropie, au­ fost cuprinşi şi de teroare şi de turbare. Intîia lor grijă a fost să deschidă o campanie de calomnii în potriva d-lui Garp şi a partizanilor d-sale, campanie tot atît de neroada pe cît este de josnică. In adevăr, ziarul Antisemitul, care se tipăreşte cu fondurile poliţiei şi cu in­spiraţiile d-lui d-l Istrati, scrie la adresa junimiştilor rinduri de acestea: „Junimi­ «iwmm. CONDEIULUI Botezaţi sau nebotezaţi ? Adeverul a afirmat că unul dintre cei trei proprietari ai Epocei ar fi ovreiu bo­tezat­, la această solemnă declaraţie orga­nul guvernamental răspunde că Adeveriţl este organul ovreilor nebotezaţi. Şi atâta tot. Dacă Epoca crede cum că botezul i-a putut pune la loc bucaţica cu pricina, noi pro­testăm precum evreii cei nebotezaţi îi protestează poliţele. Vax. Mărturisirea bandiţilor . In sfirşit furia oarbă şi neputin­cioasă a proprietarului ziarului cu poliţi protestate—am numit Epoca— s’a zăpăcit. El începe să facă măr­turisiri preţioase şi după ce a comis atentatul contra Adevărului şi a li­bertatei presei, voeşte să-l justi­ce. In Epoca de em­ găsim complec­tele mărturisiri ale criminalului. Du­ pă ziarul poliţienesc, există o presă primejdioasă in ţara romiinească, care a scoborît nivelul opiniunei pu­blice, hrănind-o cu minciuni şi exci­­tînd curiozitatea bolnavă a publicu­lui. Această presă este reprezentată— o înţelege toată lumea—pi­in Adevă­rul El este capul tutu­­r răutăţilor şi cind a ajuns «să transforme ga­zetăria într’o Industrie, şi industrie insalubră bine înţeles, puţind să vateme moralul a generaţiuni in­tregi, nu ştii ce poţi face pentru a stinjeni opera rău-fâcătoare». Acestea sint scrise negru pe alb in ziarul d-lui Nicolae Filipescu, dri 13 Octombrie, pe pagina I-a in a doua coloană. Omoritorul lui George Em. Laho­­vary se declară a B perplex. A în­cercat tot ce i-a stat prin putinţă, a mărit formatul gazetei, i-a oftinit pre­ţul, şi-a asigurat concursul tuturor poliţiilor, incepind cu aceea a Capita­lei,a organizat condscarea Adevĕrului două zile, apoi a înscenat o grevă poli­ţienească care durează de opt­spre­­zece zile, alaltăeri a inventat in lo­cul chinorosului, iodoformul, apoi bandele sale au­ făcut încercări de asasinat, a dezlănţuit în potriva noa­stră nişte bandiţi ai condeiului cari ne tivesc in noroiît, a piacardat in toată ţara arşe, implorind publicul ca să nu ne mai citească, a făcut o­­mul tot ce a putut, a scobot ii treap­ta tutulor actelor de banditi­zm — şi rezultatul este nul, în cit azi se în­treabă zăpăcit ce-o să mai facă, cind a făcut tot ce i-a stat prin putinţă ca să ne stirpească «opera noastră rău-făcătoare ?». Mărturisirea este preţioasă iu ei­­nizmui el. Ceea ce am voit ca să ştie toată lumea, ca nimeni să nu se mai indoească că Nicolae Filipescu este banditul care in umbră trage sforile atentatului contra noastră, — azi s’a făcut: criminalul mărturiseşte sin­gur crima. Mărturisirea aceasta însă este o mărturisire de neputinţă,e glasul dez­nădăjduit al aceluia care se vede ne­putincios şi pe care furia il orbeşte şi il face să se dea pe faţă!... Ne pare bine că am ajuns aici şi sperăm că fiascurile ce va mai avea să înregistreze pe viitor, i­ vor tur­ba şi mai rău. Adevărul Secvestrarea regelui După ce au­ confiscat libertăţile pu­blice, conservatorii ar voi acum să se­­cvestreze şi pe rege. Aşa de pildă Tim­pul se minunează grozav pentru ce ne adresăm şefului statului cu cererea de a pune la rezon pe bandiţii cari orga­nizează greve şi bande de bătăuşi in contra Adevărului. Dar cui să ne adresăm ‘­ Cind legile nu mai există, cind poliţia s’a apucat să interzică piuă şi libertatea comerţu­lui, cind un guvern de imbecili şi de barbari pun stăpinire tilhăreşte pe toate libertăţile, cui să ne mai plin­­gem ? Era natural să ne adresăm in cele din urmă şi aceluia ce-a jurat că va păzi Constituţia cu sfinţenie. Astăzi conservatorii il pun in poziţie de-a fi sperjur. Nu eram in drept să-l avizăm? . ■ Timpul se mai încearcă să facă şi glume proaste. Reptila ne întreabă că re, nu cum­va am pofti ca guvernul sa se mărea­sc­ă tirajul? Ii putem aduce­­ cunoştinţă că gu­vernul a săvirşit treaba asta, fără să vrea, e drept. Tirajul Adevărului s’a mai urcat, necesarmente, in urma ban­­ditizmelor lui N­icu Filipescu, Algiu et comp. Dar n’avem de ce’i mulțumi, căci maî bine mai sărăci dar mai li­beri. Ceea ce cerem guvernului e să înceteze cu bandele și cu grevele, chiar cu riscul de-a ne vedea tirajul sc­ăzind la normal. Index. Parigorie de guvern bolnav ! Oficioasele îşi fac parigorie ! De ochii lum­ei şi mai ales de hatîrul intereselor meschine ce o îmbollesc în luptă, ziarele guvernamentale a­­firmă în fie­care zi cum că guver­nul e foarte durabil şi că astăzi e mai puţin vorba de­cît ori­cînd des­pre o schimbare de cabinet. Rare on am întîlnit o maî desăvârşită incon­ştienţă. Căderea actualului guvern este vi­­sibilă pentru toată lumea, nici o dată maî mult ca de astă dată n’am vă­zut un minister uzat maî repede, maî desăvîrşit, maî iremediabil, şi cu toate acestea organele ăstui minister, pen­tru a respecta o veche şi proastă tra­diţie, susţin morţiş şi în fie-care zî că nu, guvernul nu cade. Sînt mincinoşi cari tot repetînd o minciună ajung să o creadă ca pe un adevăr, aşa şi ziariştii guverna-­ mentali, de cînd tot afirmă că a­­cest guvern este nemuritor, poate că nu se maî indoese. Cunoaştem această proastă şi im­becilă strategie a politicianilor. De două­seci de ani de cînd ţinem min­te n’a căzut un singur guvern în ţara romînească fără ca să fi întru­nit două condiţiunî esenţiale: prima, să aibă unanimităţi în parlament; a doua, în ajunul căderei chiar să declare solemn că e maî tare ca orî cînd. Oare nu ne aducem aminte că, nu maî departe de cît acum şase luni şi cu trei zile înainte de retragirea ca­binetului Dimitrie Sturdza, ziarele liberale vorbeau întocmai cum vor­besc ziarele conservatoare, iar, într’o întrunire publică ţinută la Eforie, d. Epurescu a declarat textual, faţă fiind d. Sturdza şi toţi miniştrii, cum că ministerul liberal e mai tare ca ori­cînd !“? Cabinetul Cantacuzino se duce, ca­binetul Cantacuzino s’a dus!... Drago.. Cronica teatrală Monnet-Sully.— Othello.—Ruy- Blas. — Noile masări de la Teatrul Naţional Celebrul artist Monnet-Sully a în­­ceput seria reprezentaţiilor sale la Teatrul Lyric cu Othello după adap­tarea d-lui Jean Aicard. Othello es­te cea mai nouă creaţiune a deca­nului Comediei­ Franceze. E frumos să vezi un artist de aproape şai­zeci de ani făcînd creaţiuni de puterea şi vigoarea lui Othello. Incontestabil, Mounet-Sully este un artist genial, lui i se poate aplica acest calificativ. Un exemplar unic în felul său, artist absolut personal, cu mijloace extraordinare şi întru­nind perfecţiunea in forme. A fost născut ca să înfăţişeze eroii teatru­lui romantic. Văzindu-l pe scenă ai impresia că vezi un perfect cavaler, elegant şi viguros, vorbind cu cea mai dulce voce şi tunînd cele mai teribile ac­cente. O mască de o rară mobilitate şi nişte ochi frumoşi, şi expresivi. Gesturile şi pozele tot­d’a­una sta­tuare, şi cit de variată splendida lui dicţiune şi cît de variate pozele şi gesturile lui superbe! E păcat că acest extraordinar artist e silit să joace în colivia de la Teatrul Lyric. Cît de jenat tre­bue să se simtă şi cît de împuţinat trebue să fie acest fenomenal artist care a îndrăznit să joace în imensa arenă de la Rouen. Afară de aceasta are şi tovarăşi slabi. D. Philippe Garnier, actor cu reputaţie altă­dată, nu a făcut nici o impresie în Jago, ca şi în Don Cesar. D. Froment a avut mo­mente bune, în Don Salust, de­şi ţi­nuta lăsa de dorit. D-ra Laure Fleur nu poate să împartă succesul cu un artist ca Mounet-Sully. Ast­fel ,la reprezentaţiile de la Teatrul Lyric n’am văzut de cît jo­cul decanului Comediei Franceze, dar piesele ce se reprezinta îi erau puse într’o semi-obscuritate. Mounet-Sully joacă pentru prima oară Othello şi îl joacă după a­­daptaţiunea d-lui Jean Aicard. A­­daptarea produce o impresie mult mai slabă de­cît vechile traduceri. E mai diluată, mai banalizată; piesa a pierdut vigoarea, concisiu­­nea şi violenţa cari făceau frumu­seţea ei. Othello lui Mounet-Sully e numai gelosul, partea eroului e ştearsă aproape cu desăvîrşire şi chiar în momentul în care îşi ia adio de la armate, stindarde fîlfîinde şi cai nechezătorî, accentele luî sînt pline de durere şi dovedesc că eroul a fost doborît de patima care a pus stăpînire pe el. Mounet-Sully este timp de trei acte în continuă iritaţie şi suresci­tare, tună şi trăzneşte cu vocea sa colosală. De­sigur că dacă alt ac­tor s’ar încerca să joace rolul în a­­ceastă notă, ar fi ridicol. Mounet- Sully a jucat însă în arenă, sub cerul liber, în faţa a mii de oameni. El e stăpîn pe vocea sa extraordi­nară şi nici­odată, ori­cît de tună­toare ar fi accentele lui, nu dă o notă false, nu se simte cea mai mi­că oboseală, cea maî imperceptibilă scădere de ton. E însă de sigur jocul sau mai rece de­cît al lui Salvini şi Rossi. Şi nici nu poate să fie alt­fel. Mounet-Sully e un convențional, în jocul său totul e studiat—cu centi­metrul—nu în el admirăm pe artistul care, sculptîndu-şi rolul într’un bloc de marmură, s a îngrijit pînă și de cea maî mică cută a draperiilor cari îl ornează. Era alt­ceva cu actorii italieni- Ei jucaui cu inima, cu sîngele. Ei găseau în scenă la lumina rampei şi la căldura acţiunei accentele pe cari nu le găsise şi nici nu le cău­tase în repetiţii. Aceştia ne comunicau senzaţiile lor şi ne făceau să suferim cu ei. Mou­net-Sully ne face să-l admirăm ca artist. Jocul lui ne comunică impre­­siunî puternice, dar rămînem cu emo­ţiuni pur artistice.* In Ruy-Blas l’am văzut şi acum vre-o cinci ani. A schimbat mult în acest rol, care este una din cele maî strălucite creaţiuni ale sale. Aşa, a­­cum insistă şi mai mult asupra ezi­­taţiunilor pe cari le are Ruy-Blas cînd scrie scrisorile pe cari i le dictează Don Salust şi se azvîrlă cu mai multă inimă în braţele lui Don Salust cînd acesta îi spune: „Sa te placă acea femeie şi să fii aman­tul ei“. Dovedeşte acum că Ruy-Blas in faţa reginei pe care o iubeşte e gata să facă totul şi nu refuză nimic o­­mului care o deschide drumul pînă la ea. Monologul din actul al IlI-lea, fai­mosul monolog, care e o piatră de încercare pentru un artist şi un te­ribil somnifer pentru public, ce fru­mos îi spune, cît de interesant îl face, cu ce măestrie îl nuanţează ! Şi curios, Monnet-Sully, care abu­zează de strigăte, în acest monolog­­este de o sobrietate neobișnuită. In „Poftă bună, domnilor !“ Mou­net-Sully pune un accent de amară și îndurerată ironie, nu strigă, nu e o apostrofă trăznitoare. In actul final însă este extraordinar, înfiorător, de o putere care trece peste tot ce se poate închipui. Cînd Don Salust insultă pe re­gina, e apucat de friguri, se vede în figura,în ochii şi în toată fiinţa lui Ruy-Blas că e capabil de ori­ce, că nu mai poate suporta tortura la care îl supune Don Salust. E mare, e genial acest actor şi e păcat că, în toată puterea talen­tului său superior şi în toată vigoa­rea, e silit să părăsească scena din cauza unei maladii de ochi. Creaţiunile lui vor rămîne cele mai frumoase succese ale Comediei­ Franceze şi vor face pururea gloria acestui teatru.* Să vorbim puţin şi despre Tea­trul nostru naţional. Merge rău, foarte râu. E pentru ceva în acea­stă stare rea şi criza care ne bîn­­tue, dar incontestabil că şi direcţia Teatrului Naţional ajută cît poate criza. Stagiunea s’a deschis fără nici o pregătire şi pînă azi reprezentaţi­­unile societăţei dramatice s’au suc­cedat fără ca să poată atrage lumea. Am spus de cînd s’a publi­cat repertoriul că e vechili, miroase a mucigaiei, ne întoarce cu patru­zeci de ani înapoi. Ei, e greu­ să conduci un teatru şi mai ales un teatru care are să ţie seama de a­­tîtea lucruri. Şi publicul trebuie sa­tisfăcut — şi publicul are atîtea pă­turi şi atîtea gusturi! —şi interesele superioare ale artei şi datoria de a ajuta la dezvoltarea literaturei noa­stre originale, etc. Anul acesta, cînd oamenii se ho­tărăsc greu să dea bani pentru dis­tracţii, trebuia tocmai ca să se or­ganizeze ast­fel repertoriul şi repre­zentaţiile societăţei dramatice în­cît să escite puternic curiozitatea pu­blicului, şi tocmai anul acesta scena par’ca’i moartă. In fie­care seară casa se închide cu deficit, afişul se schimbă, şi din ce în ce se apropie rîndul pieselor neştiute şi nestu­diate. Nu poate să meargă aşa. De­şi stagiunea se anunţa în a­­semenea condiţii, totuşi d-luî direc­tor general îi venise ideea să facă un turneu în ţară cu trupa de co­medii. Şi ce turneu! Cu Controlorul de vagoane şi Fericirea casnică. Re­­pertoriu de patru piese din cari trei traduse şi una singură orginală. Şi asta se chiamă comedie română ! Se pare însă că turneul a luat apă. Direcţia a anunţat că încă nu şi-a făcut socotelile, le face acuma şi dacă va vedea că turneul nu poate să dea bani, va renunţa la el. Eu pot să spun că a şi renunţat De ce ? Pentru­ că nu e directorul general,—măcar că poartă titlul su­nător şi răsunător de director ge­neral — director. Societarii în mare majoritate s’au pronunţat contra tur­­neuluî şi d. director general, care singur are conducerea societăţei dra­matice—după lege—s’a supus. S’au petrecut la consult scene...* ce scene !... Dar să nu Ie mai po­vestim. Ideia turneului nu era rea, dar condiţiile în cari se făcea erau rele. S’a obiectat, şi cu drept cu­ Vînt, că trupa de comedii n’are ni­mic pregătit pentru Decembrie, Ia­nuarie şi Februarie, deci ar trebui să profite de luna în care joacă d-na Bîrsescu ca să înveţe ceva. In realitate asta-i un moft, dar ştii un moft gogoneţ de tot. Şi trei luni dacă ar juca d-na Bîrsescu, tot n’ar învăţa nimic trupa de co­medie.­­ Mă rog,efi, care cunosc cum merg lucrurile la Teatru îmi dau seama de toate ideile cari vin de la oa­menii din Teatru. In definitiv cari sunt piesele pe cari are să le studieze trupa de­ comedie ? N’a studiat nimic toată vacanţa şi e plătită vacanţa tocmai pentru ca să se studieze piesele. Sunt multe rele la Teatru, dar toate provin de la direcţia ocultă, şi d. director tocmai acelei direcţii se supune ! Directorul Teatrului trebue să ştie el ce vrea şi încotro conduce Tea­ ■ trul, căci dacă nu ştie el şi se lasă condus de actori, nu mai găseşte nici­odată drumul drept. Ion C. Bacalbaţa

Next