Adevěrul, octombrie 1900 (Anul 13, nr. 4017-4047)
1900-10-14 / nr. 4030
A. i y Anul X.TII— No. 4030. FONDATOR AUEX. V. BEL1MDHAIV1J Abonamente Vtt a» Sasti«ni Trti“#* In țară..............80 lei 15 leî 8 lei In străinătate. . 50 „ 25 „ 18 „ 1© bani în toată țara 15 9, 99 străinătate Un număr vechi: 20 bani Dacă avem liberali Secolul XX s’a îmbrăcat în haine de sărbătoare ca să răspundă observaţiilor Adevărului provocate de un articol al lui IJ Indépendance, în care se afirma că nu mai există nici o deosebire de idei şi de principii între conservatori şi liberali. Cînd zicem că confratele liberal s’a îmbrăcat în haine de sărbătoare ca să ne răspundă, înţelegem că nu ne-a răspuns cu articole anonime, ci cu două semnate, unul de d-nul Emanoil Culoglu, altul de d-l Ion T. Ghica. Secolul XX găseşte o mulţime de deosebiri principale între conservatori şi liberali, dar ceea ce e şi mai îmbucurător este că schiţează, deşi cam vag, deosebiri ce nu există încă, dar vor fi pe viitor. Mai pe explicatele asta înseamnă că unii dintre liberali doresc ca partidul lor să facă paşi înainte, să-l facă mereu, să rămîie întotdeauna ce-a fost,—cel puţin în intenţia marilor lui oameni,—un partid de progres. Prin aceste răspunsuri Secolul XX ne dă rouă, celor de la Adeverul, şi marelui public, o satisfacţie platonică, sau mai bine zis, teoretică. Dar atît nu e de ajuns. In totd’auna am crezut că sunt liberali în Romînia, că focul sacru mocneşte, dacă nu pîlpie, în cîteva suflete. Insă chestia pe care am ridicat-o noi, după ce o ridicase şi A’Independence roumaine în mod aşa de categoric, era alta. Ne-am întrebat, după ce organul d-lui Vintilă Brătianu a afirmat că nu mai există nici o deosebire de idei şi de principii între conservatori şi liberali, dacă mai avem un partid liberal? Liberali au fost, sunt şi vor fi. Dacă vor dispare cumva cei ce se intitulează astfel astăzi, încă vom rămîne noi, căci ideile democratice implică şi pe cele liberale, deoarece nu sînt decît desvoltarea, evoluţia acestora. Dar vorba e dacă mai avem un partid liberal constituit, un partid de guvernămint cu alte idei şi principii decît ale celui conservator, cu un program propriu? V Indépendance roumaine a afirmat categoric că nu, că liberalii şi conservatorii s’au făcut o apă, că ce-i deosebeşte sînt cîteva procedimente practice de mică importanţă. Şi Vindépendance roumaine nu mai e nici organ conservator, nici al ideilor lui George Lahovary, nici măcar un organ independent, ci unul liberal, pus sub direcţia unuia din fiii lui Ion Brătianu, grupînd în jurul lui o mulţime de tineri liberali, şi dintre cei cari au moştenit ideile liberale de la părinţi, şi din cei cari leau căpătat mai în urmă prin convingere. Prin urmare Secolul XX, in redacţia căruia vedem că există liberali, trebuia să răspundă în primul loc organului d-lui Vintilă Brătianu, să tranşeze cu dinsul chestia, şi apoi să se adreseze Adevărului. Dar fie şi aşa. Iată, noi am luat act de declaraţiunile Secolului XX, rezervîndu-ne să revenim numai asupra unor amănunte. Dar Unidépendance nu suflă. Rămîne d-tor Emanoil Cuiog şi Ion T. Ghica, precum şi tuturor acelora cari cred în existenţa şi în menirea proprie a partidului liberal, să se adreseze şi celor grupaţi în jurul organului fost al lui George Lahovary. Noi aşteptăm, şi la nevoe vom reveni. I. Teodorescu. Un nou cabinet bulgar Depeșile venite zilele trecute din străinătate vorbesc de o schimbare a guvernului bulgar, pentru a facilita aplanarea conflictului cu Romînia. E vorba de rechemarea la puterea d-lui Grecoff, care s’a arătat a fi un prieten al Romîniei. In conflictul cu Romînia, incontestabil că nu se poate aştepta nimic '•'G ’a actualul cabinet bulgar. El a avut tristul curagid ca să acopere şi să tolereze pe bandiţii macedoneni din Sofia şi răspunsul dat statului român nu intră în categoria acelora cari se dau de către un stat civilizat. Guvernul lui Ivancioff—acest celebru necunoscut internaţional— fireşte că trebue să dispară, pentru a începe tratative de aplanare a incidentului. Aceasta însă nu-i de ajuns. Romînia nu poate considera ca o satisfacţiune suficientă faptul că guvernul Ivancioff a fost înlocuit prin guvernul Grecoff. E vorba de a ni se da complecta satisfacţiune, de a se condamna bandiţii comitetului macedonean, de a se spulbera cuibul haiducesc din Sofia, de a se trimite la puşcărie toţi „patrioţii“ cari au ca dogmă asasinatul, şantajul şi jaful. Va fi în stare un guvern Grecoff să facă această operă de higienă politică în Bulgaria? Dacă o va face, conflictul cu Bulgaria se poate socoti aplanat. Noi însă ne îndoim de acest lucru, noi credem că tot ceea ce ni se va da va fi schimbarea guvernului Ivandoff și atîta tot.... Ei bine, aceasta nu poate fi suficient și dacă guvernul se va mulţumi cu atîta, ţara nu o va face şi va cere mereu şi în chip categoric deplină satisfacţiune. Sîmbătă 14 Octombrie 1900 DIRECTOR POLITIC CONIT.MILLE Anunciurî Linia pagina IV Lei.............. _^v°Q«5Q ban in BIROURILE - ■■■ • CU-Strada S & i t«, d a ^ ; TELISFOJf-mm ■ . 'P f— ir - - IiiriibL ffidiţia de aseară Singurul motiv care l-a făcut pe d. P. P. Carp să pună ca o condiţie sine qua non intrarea d-lui N. Filipescu în cabinetul săfi, a fost ca să-l ţină sequestrat pe micul dictator, să-l pună astfel în imposibilitate de a mai complota în contra ministerului, căci doar fiind ministru nu va organiza comploturi chiar în potriva sa sau a d-lui Ionaş Grădişteanu. Argumentul d-lui Carp a fost tare, nimeni n’a avut ce obiecta şi micul dictator, pentru a nu se trăda, a trebuit să intre în minister, dar fără d. Take Ionescu. Calculul era făcut ca şi d. Take Ionescu să intre în cabinet, la locul ce-i va desemna d. Filipescu. Dar aci tocmai s’a înşelat d. N. Filipescu, crezînd că va putea indica orî-care loc d-lui Take Ionescu şi ar putea conta pe concursul său în orî-ce combinaţiune, chiar într’un minister în care d. N. Filipescu să aibă un ministru creaţiunea sa, iar d. Take Ionescu să fi fost un fel de... prizonier, cînd al junimiştilor, cînd al micului dictator. Lovitura pe care o preparase în Aprilie trecut micul dictator, şi care a fost dejucată cu atîta cruzime de d. Take Ionescu, a făcut pe d. Filipescu să ia mari măsuri de precauţiune. Actualmente d. Filipescu este preocupat de două mari planuri. In primul loc caută tot posibilul să izoleze in Cameră pe d. Take Ionescu, să împedice cel puţin o acţiune comună a elementelor ostile cabinetului. Cel d’întîi om asupra căruia şî-a oprit acţiunea micul Sarafoff a fost d. N. Fleva. Singura soluţie—după primul cartuş lansat în Cameră—era să se exileze tribunul la Roma. S’au început tratative. Ele au mers bine. S’au pus toate rudele tribunului în acţiune. Junimiştii erau şi ei interesaţi să scape de Fleva din Cameră. In fine , pe cale de a reuşi. Este insă o pedică de înlăturat şi anume că d. Alexandru Catargiu n’are intenţiunea de a părăsi Roma şi cu atît mai puţin intenţia de a se duce la Petersburg, pentru motive foarte plausibile. Se poate însă ca d. Fleva să fie exilat... în altă parte. D. Filipescu se va face luntre şi punte pentru a scăpa de tribun numai în scop de a-l scoate de la dreapta d-luî Take Ionescu. Aceeaş acţiune se exercită faţă de d. Panu, însă prin emisari junimişti. Dacă acest plan, adică al izolăreî d-lui Take Ionescu, va reuşi şi va aduce vreun folos guvernului sau în special d-luî Filipescu, aceasta e foarte discutabil. * Să vedem acum care-i al doilea plan mare al micului dictator. Paralel cu acţiunea pe care o duce de aproape doi ani în potriva d-lui Take Ionescu, micul dictator duce o altă acţiune tot atît de îndîrjită in potriva d-lui Alexandru Marghiloman. La conservatori Take Ionescu are cele mai mari şanse de a se impune ca şef, la junimişti d. Carp desemnează ca succesor al său pe d. Marghiloman. Deci micul dictator, care umblă morţiş după şefia apropiată a partidului conservator, are de luptat în potriva acestor doi oameni. Şi ca politician foarte practic şi foarte puţin scrupulos, acţiunea sa a început de cu vreme şi merge paralel. Deşi se află în minister, aceasta nu-l împedică sâ-l sape mereu pe d. Al. Marghiloman şi în chestia conflictului româno-bulgar d. N. Filipescu ridiculiza făţiş pe colegul său de la externe şi această atitudine transpiră zilnic prin Apărarea Naţională unde d. Iancovescu întreabă mereu pe d. Marghiloman care-i rezultatul călătoriei de la Constantinopol, Viena şi Berlin. Sânt şi multe alte semne, dovezi chiar, că d. Filipescu ne rezervă în curînd cîteva surprize, cîteva bulete cari—ca și multe altele—probabil tot în capul său au să se spargă. Indiscret. PLANURILE D-LUI N. FILIPESCU Izolarea d-luî Take Ionescu.— Exilarea d-lui N. Eleva.— Emisari la d. Fanu.—Contra d-lui Marghiloman HggragBjJTM!«!! Mal» A. D. X napot *însă e o CUPe- Funcţionari nedemni Dedicat d-lui director general al C. B.fi. Mi se comunică următorul caz : In noaptea de 5 spre 6 Octombrie, mai mulţi călători s’au prezentat la ghişeul din gara de Nord, cerînd bilete de clasa lila pentru Craiova. Casierul, nu ştim pentru ce motive, n’avea bilete direct pînă la Craiova şi a arătat călătorilor că nu le poate da cupoane de cît pînă la Piatra Olt, cu asigurarea că nu vor păţi maî mult, ci numai diferenţa. La gara Piatra-Olt Insă lucrurile s’au întîmplat cu totul altfel, fiind că fiecare călător a fost nevoit si plătească o diferenţă de 1 leu şi 5 parale. Printre călători erau şi oameni săraci cari aveau bani tocmai cît le trebuia ca să ajungă la Craiova. Intre aceştia era şi o nenorocită de femee cu doi copii, căreia îi lipsea tocmai aceşti nenorociţi 3 lei şi 15 bani ca să plătească diferenţa. Ceilalţi călători au făcut o colectă şi astfel biata femee a putut să-şi uriaeze drumul. Mă întreb acum cum poate fi numit un funcţionar care induce publicul în eroare, care fie din neglijenţa lui, de a nu se aproviziona cu bilete, fie din altă cauză, păgubeşte publicul şi poate da loc la nenorociri ? Dacă cei-i’alţi călători nu interveneau, acea nenorocită femeia ar fi putut rămînea în gara Piatra-Olt fără mijloace de existenţă şi fără chip de a pleca mai departe. Şi funcţionari ca acela din gara de Nord cîţi nu sînt! In starea lor de inconştienţă nici nu’şi dau seama de dezastrele ce pot pricinui şi de nevrednicia purtărel lor ! C .M. CAliNETUL MEU Chestia universitară De cînd cu criza, s’a pus la ordinea zilei, din punct de vedere al economi-; ilor, şi suprimarea uneia din cele două* universităţi, salt cel puţin reducerea« facultăţilor din laş!. Sunt sigur că ori ce altă scădere, ne^ea înzecit mai păgubitoare materiali- ceşte, n’ar afecta mai mult pe ieșeni ca suprimarea universităţeî sau chiar numai scăderea facultăţilor. Ar fi să se fae Iaşilor capul. Cu toate astea universităţile trebue să plătească tributul lor crize!, cu atit maî mult că se resimt şi ele de toate neajunsurile care ne-au adus la marginea falimentului. Risipa, neglijenţa, neimplinirea datoriei, au bîntuit şi capul, după cum au bîntuit şi pe celelalte organe. Ce e de făcut? Cum să împăcăm interesele generale ale momentului cu interesele ieșenilor ? Credem că numai astfel, hotărînd să fie de aci încolo o singură universitate, dar se sfioasă, un adevărat locaş al munce!, o pildă a îndeplinire! datoriilor, iar facultăţile să se împartă între ambele oraşe. Să fie în totul cinci facultăţi, mari, bine organizate, din cari medicina şi dreptul la Bucureşti, ca unele ce au nevoe pentru a prospera de un centru mare, iar ştiinţele, teologia şi literele la Iaşi, ca unele ce au nevoe de linişte pentru a-şi da tot rodul lor. Va fi o simţitoare economie pentru budget, va rezulta un imens folos pentru învăţămîntul Inferior, iar ieşenii nu s’ar mai putea plînge că sunt sacrificaţi. Dăm soluţia aceasta iară nici o pretenţie. Dacă alţii vor găsi una mai satisfăcătoare, şi pentru învăţămînt, şi pentru budget, şi pentru ieșeni, ne vom înclina. P. T. DIN FUGA CONDEIULUI Ouăle Hababului Un cetăţean din Maia ne scrie că onorabilul ex-prim-ministru, şef al partidului fuzional şi preşedinte al Camerei, d. Gh. Gr. Cantacuzino, zis şi Nababu, percepe anual pe moşiile sale, în număr de 30, rotunda sumă de 63.000 de găini şi 315.000 de ouă — considerînd în termen mediu cite 700 locuitori învoiţi pe fiecare din moşii. Aşadar Nababul e om cu 315000 de ouă. Solid şi fudul bărbat ! Ceea ce nu-mi intră însă în minte este cum un om cu 315.000 de ouă lasă... puterea cum a lăsat-o Nababul, chiar presupunînd că cele 315.000 de ouă sînt toate moi. Au fost prim-miniștri cari cu un număr de ouă infinit mai redus au fost la putere cîte 12 ani. Moralitate: poți să ai 315.000 de ouă și să fii... clapon! Puff. Archiducele Frantz-Ferdinand Moștenitorul tronului austro-ungar despre a cărui abdicare în favoarea archiducelui Otto sau a archiducelui Carol ne vestesc ultimele știri. ea CHESTIA ZILEI D. Fleva a primit postul de ministru la Roma. (Ziarele) Tribunul poporului şi-a pus pelerina şi face pelerinagiul la Roma, în loc să-l maî facă la Căldăruşanî ca odinioară! „La Roma la Roma* cînta tribunul pe melodia corului din „ Tannhäuser*—acolo II trimite „guvernul de expiațiune“ ca să-şî expieze păcatul de a se fi dat pe mîna micului Sarafoff! Un jaf în averea naţională Cum s’au cumpărat pădurile Vranceî. — Averea orfanilor prădată. — Vinzări in lipsa proprietarilor. — Drepturile vrâncenilor asupra pădurilor. — Ce face parchetul de Putna ? Am mai scris un articol asupra soarteî pădurilor din Vrancea, cele maî frumoase, maî bogate şi mai întinse din tară, făgăduind că vom reveni cu amănunte. Împrejurările ne-au împiedecat însă. Acum că chistia exploatărei bătrinelor păduri de către capitaliştii străini s’a pus la ordinea zilei, credem nimerit să ne ocupăm iarăşi, de acele ale Vranceî, asupra cărora s’au abătut nu capitalurile, ci urgia străină. * înainte de toate trebue să se ştie că în Vrancea domneşte un regim special, unic in ţară. Vrâncenii posedă pădurile şi păşunile in comun, din timpurile cele mai vechi. Acolo nu se poate vorbi de proprietatea cutărui ţăran, ci numai de proprietatea cutărui sat. Locuitorii fiecăruî sat posedă in comun, aşa că nu se ştie, şi nu s’a ştiut nici o dată, cită parte de pămînt are fiecare. In plus vrâncenii au privilegiul, de la Ştefan cel Mare se zice, de a scoate sare pentru trebuinţele lor fără nici o plată. Monopolul statului se opreşte la limitele Vranceî. Proprietatea in comun şi privilegiul sărei sunt consfinţite nu numai de tradiţii, dar şi prin diferite procese pe cari vrâncenii au avut să le susţină şi pe cari le-au ciştigat. Vodă Ghica al Moldovei, prin 1844 dacă nu ne înşelăm, a încercat să spargă comunizmul din Vrancea şi să le răpească privilegiul sărei. Dar vrâncenii au sărit ca nişte lei, s’au apărat, au luptat, şi nici ameninţările, nici măgulelile, nici întemniţarea in masă, nu i-au putut inmuia. Vodă Ghica a fost nevoit să cedeze. Prin purtarea lor vitejească în războiu — reg. 10 de dorobanţi — vrâncenii au pecetluit încă odată* cu singe drepturile lor, la cari nimeni nu se mai gîndeşte să atenteze. Unde n’au reuşit Domnii ţârei, au reuşit însă ciţi va chilipirgii * din Ungaria şi din Germania, într’o bună zi cîţi va speculanţi străini s’au abătut asupra Vranceî, şi profitând de un an de lipsă, au început să cumpere pe nimic păduri splendide. Cu cîteva zeci de mii de lei au cumpărat păduri de milioane. Locuitorii au vîndut hectarul de pădure seculară de birad pe preţul unui sac de porumb sau pe preţul unui litru de rachiu chiar. Mii de lucrători aduşi din Ungaria au fost puşi grabnic la tăiat. Mişcarea, băutura, hainele necesare acestor lucrători se aduc din Ungaria fără vamă, după cit ni se spune. Banii şi-o string şi pleacă cu ei dincolo, aşa incit după ce o regiune întreagă a fost sărăcită, batjocorită şi va fi ruinată, o centimă nu va rămîne in ţară din exploatare, maî ales . că companiile străine cer să facă linie ferată pentru transportarea materialului in Ungaria. Gum s’au făcut vinzările ? Ţăranul strins in ghiarele nevoeî a vîndut pe nimic, cum am spus. Cei cari se arătau mai recalcitranţi au fost ameninţaţi, iar dacă nici aşa nu se reuşea, se cum-*păra fie fruntaşul satului, fie primarul Milionarii Dintre toate subdiviziunile speciei animale homo sapiens, cea mai puţin cunoscută este acea clasă căreia — hai să zicem natura —i-a dat cea mai puternică armă in lupta pentru trai, anume banul în mare abondenţă. E vorba deci de clasa milionarilor. Despre un milionar marele public are în genere idei exagerate, greşite. Cei mai mulţi ştiii ceva despre Rotschild şi ’i cred că e cel mai bogat om din lume. De numele acesta mulţimea leagă cele mai fantastice povestiri. Fantazia surescitată a omului care «bani n’a maî văzut de un secol» şi ’l închipue pe Rothschild bijbiind in grămezi de aur nenumărate, aruncind banii în dreapta și în stingă, pe fereastră chiar, preocupat numai de modul cum să’și cheltuiască marele ciștig. Cu toate astea tocmai contrarul este adevărat. Exceptind craidonii de teapa unui «petit sucher» —faimosul Lebaudy— care a moștenit de la tatăl său o colosală avere, sau de teapa unui cunoscut marchiz, ginere al milionarului Gould, care risipește enorma zestre a nevestei sale, milionarii sunt in genere self made mans, oameni cari prin munca lor proprie ’și-au făcut averea, cari deci știu s’o păzească şi sînt departe de a fi atît de darnici cum în genere se crede, ci zi şi noapte se gindesc cum ar putea să grămădească nouî bogăţii peste cele deja acumulate. La întrebarea : «ce e Rotschild ? —un savant german, cu acel amestec de satiră şi adevăr caracteristic oamenilor cari studiază cu atenţiune ceva, pentru ca la urmă să rezume intr’o singură frază, în cîteva vorbe, rezultatul acestor studii, a răspuns: «Rotschild este un ovreiu de rind, cu o hipertrofie a simţului de agonisire». Lucrul este poate mai puţin adevărat pentru Rotscildul, sau mai bine zis pentru Rotschilzii de astăzi, de cit pentru mulţi alţi milionari, căci Rothschilzii de astăzi n’au făcut ei averea, ci au moştenit-o odată cu numele care in cazul special este el insuşi un capital enorm. Dară în familia Rotschild s’a moştenit obiceiul de a păzi banul, şi cu toată acea munificiență care a făcut-o renumită, casa Rotschild nu trece niciodată peste o anumită sumă, care formează o mică parte a cîştiguluî net, în împărţirea banilor pentru scopuri de binefacere, începutul averei Rotschilzilor datează de atunci de cind bătrinul Salomon din Frankfurt făcuse marile sale operaţiuni financiare, adevărate lovituri geniale pe cari le înregistrează şi astăzi încă istoria reuşitelor operaţiuni de bursă. Astăzi casa Rotschild are sucursale şi e reprezentată prin membri ai familiei sale in toate marile capitale ale Europei. Puterea firmei nu residă in averea fiecăruî Rotschild ia parte, ci in averea tuturora la un loc. La o afacere încheiată de casa din Paris, participă neapărat şi casele din Londra, Berlin, Frankfurt, Viena,—şi de aceea publicul are dreptate cînd vorbeşte de un Rotschild şi nu de mai mulţi, deşi de fapt este cu acest chip departe de adevăr. In parte fiecare Rotschild nu este de loc cel mai bogat personagiu din oraşul în care locueşte. La Viena de pildă, moştenitorii archiducelui Albrecht, contele Larisch, principele Schwarzenberg şi chiar coreligionarul lui Rotschild cavalerul David de Guttman, sunt mai bogaţi decît baronul de Rotschild. Cavalerul de Guttman, actualmente singurul proprietar al firmei «Fraţii Guttman» care posedă întinsele mine de cărbuni dinMrau, mine evaluate la un sfert de miliard de lei, este un Selfmademan in toată puterea cuvintului. împreună cu fratele său, acum mort, el a început afacerile sale cu un capital minim, pentru ca după patru-zeci de ani să fie ridicat la rangul nobil, să posede cele mai mari mine de cărbuni în Austria și au venit cet de zece pînă la cinci-spre-zece milioane de lei pe an. Mulţi îşi vor zice: «şi cu acest venit e mai bogat de cit Rotschild, decît miliardarul Rotschild ?“ întrebarea confundă iar pe toţi Rotschilzii cu unul singur. De cit Natanael Rotschild, Gutman e mai bogat; nu e insă mai bogat de cit familia întreagă a Rotschilzilor. Cu toate acestea nici la familia întreagă nu se poate vorbi de miliarde. Abia dacă vor avea la un loc un singur miliard. Ce deziluzie, nu ? Cu toate acestea e o avere pe care mintea omenească abia şi-o poate închipui. Un miliard, cuvintul se spune lesne, dar gîndiţi-vă niţel. Un miliard e o mie de milioane, de zece ori cite o sută de milioane de lei. Bismark, un om cred destul de practic, a crezut că ajunge să ceară Franţei cinci miliarde pentru ca s-o ruineze, iar financiarii streini cred că ceva mai mult decit un miliard de lei, este marginea creditului ce se poate acorda statului român de a căruia fenomenală bogăţie totuşi chiar noi rominii nu ne dăm seamă. La noi, unde oamenii intr’adevăr bogaţi sint rari, unde posesorul unui milion de lei trece in modul milionarilor şi unde sint consideraţi ca milionari oameni cărora le lipsesc nouă sute de mii de lei pentru ca ă aibe un milion, fantazia mulţimei se excită mai uşor la auzul povestirilor despre averile nenumărate ale Croesuşilor din străinătate. Şi intr’adevăr, faţa cu averile de la noi, cele din străinătate iau proporţiuni fabuloase. In Anglia un om cu o avere de o sută de mii de pfunzi abia e băgat în seamă şi totuşi el e fericitul deţinător a două şi jumătate milioane de lei. In străzile înguste din City, cartierul comercial din Londra, găseşti bancheri ale cărora biurouri se compun din două camere mici şi ale cărora capitaluri se contează cu milioanele de pfunzi,—şi trebue ţinut in seamă că dacă spui un milion de pfunzi, spui douăzeci şi cinci de milioane de lei. Acolo în Anglia şi in fica ei bună America se fac afacerile acele enorme, cari crează miliardari şi cari îşi găsesc expresia in bilanţurile băncilor de Clearing, bănci menite să uşureze schimbul înlocuind plăţile în bani prin încărcarea şi descărcarea conturilor clienţilor. La Glearing-bank din Londra afacerile după bilanţ se ridică pe an la ameţitoarea sumă de şeapte miliarde pfunzi, adică la 175 miliarde de lei, iar la Clearing-bank din New- York afacerile după bilanţ se urcă la treizeci şi cinci miliarde de dolari, adică tot la 175 miliarde lei. Se înţelege că în ţări unde afacerile se ridică la sume atît de colosale, este loc şi pentru oameni bogaţi şi de a te îmbogăţi. A,in ce priveşte îmbogăţitul, lucrul a devenit cam greu şi în America, in Europa e de mult aproape imposibil. Totuşi din America am auzit despre marii milionari Rokfeller, Vanderbildt, Carnegie, Gould, etc. Cum în Europa Rotschilzii au ştiut prin munificienţa şi galanteria lor să se insinueze în fantezia mulţimei, şi să apară —cum am arătat— drept cei mai bogaţi oameni din lume, tot aşa Vanderbildt, prin extravaganţele sale şi prin dărnicia sa a ştiut să devie eroul viselor flămînzilor şi flămînziţilor după aur. Cu toate acestea Vanderbildt n’afost nici cel mai bogat om din America— necum din lume, nici acel om risipitor drept care’i iau acei cari cred că tot ce zboară sa mănincă. Pe cînd trăia se vorbea mult despre cheltuelile ce făcea. Ast-fel din America ei venea cu un vapor special al lui și in Europa călătorea într’un tren special al său, despre amenajarea căruia se povesteau minuni. De asemenea este adevărat că în orice oraş venea primea sute şi mii de petiţiuni de la nevoiaşi, pe cari adeseori ii ajuta cu sume destul de remarcabile. Dar cu toate acestea Vanderbildt nu cheltuia fără socoteală, dimpotrivă, era omul cel mai cu socoteală ce se poate închipui şi, in afară de plăcerile ce ’şile făcea, n’avea altă preocupare de cit aceea cum să’şî păstreze şi să’şî înmulţească averea. Atît de mare a fost această preocupare a lui, în cît în testamentul său işî desmoştenise propriul sări fiu, lâsindu-i o rentă relativ destul de modestă, pentru că el știa risipitor și incapabil de a administra o avere atît de mare. Regele căilor ferate, cum îi se zice lui Carnegie, este de asemenea unul dintre miliardarii americani. Zic miliardari, deşi forma aceasta pluralică e deplasată fiindcă, cum am mai spus, nu există persoane cari să posedeze maî multe miliarde. Nici Carnegie nu are decit un miliard de lei. Dar cred că sînt de acord cu toţi cititorii, lucru care se întimplă rar unui gazetar, cînd afirm că suma aceasta e destul de respectabilă. Ei bine, miliardul acesta Carnegie ’l-a făcut începîndu-şî cariera ca— vinzător de ziare. Avea multi talent omul: striga sumarul cu un glas de care l-ar invidia toţi «jurnaliştii» noştri! Dar n’a fost conservator Carnegie, din vinzător de ziare s’a făcut telegrafist, din telegrafist proprietarul unor pămînturî părăsite, cari sînt astăzi cele mai bogate mine de fer și de cărbuni, — iar de aci înainte drumul era deschis. Și-a încheiat cariera prin a fi miliardar, incontestanil cea mai plăcută profesiune; din toate cite le-a avut. Se știe — am expus aceasta altă dată — cum astăzi Carnegie nu vroieşte să lase averea sa copiilor săi, ci este în căutarea celei mai ingenioase idei cum şi-ar putea împărţi in modul cel mai practic averea* între străini merituoşi î... Cunoscutul ziarist Stead, căruia Carnegie s’a adresat întiî spre a-i cere acest straniu sfat, şi-a propus încurajarea mişcăre^ pentru pace. Americanul este însă prea practic pentru a da banii lui pentru asemenea utopii, şi aşa pină astăzi Carnegie n’are încă răspunsul dorit şi convenabil. I-o fi pricinuind aceasta nopţi de insomnie? Greu de crezut. Te pomeneşti că la urma urmelor tot copiii lui Carnegie pun mina pe averea asu- ira căreia atiţia îşi fixaseră deja cu vid ochii. Şi dacă-i vorba pe milionari ciţi nu sint pe lume despre cari nici nu se’ vorbeşte? Şahul Persiei a cheltuit in Europa zece pină la cinici-sprezece milioane de lei. Cind a sosit la Budapesta guvernul săli ’i-a trimes pentru ca să poată acoperi cheltuelile curente un cec al Băncei Persiei pentru modesta sumă de două milioane lei, iar la Expoziţia din Paris s’au numărat cu sutele bogătaşii cari cumparau juvaieruri în valoare de milioane. Rockfeller a plătit numai pentru voiajul sau din America pînă la Callais opt mii de dolari, adică patruzeci de mii de lei. Frumoase sume! Şi totuşi bogăţia Croesuşilor nu e atît de mare pe cit crede mulţimea, in surescitarea ei. Dar cine ar îndrăzni să afirme că fantaziile acestea ale mulţimei nu sunt îndreptăţite ? B. Brănişteanu