Adevěrul, octombrie 1900 (Anul 13, nr. 4017-4047)

1900-10-14 / nr. 4030

A. i­ y Anul X.TII— No. 4030. FONDATOR AUEX. V. BEL1MDHAIV1J Abonamente Vtt a» Sast­i«ni Trti­­“#* In țară..............80 lei 15 leî 8 lei In străinătate. . 50 „ 25 „ 18 „ 1© bani în toată țara 15 9, 99 străinătate Un număr vechi: 20 bani Dacă avem liberali Secolul XX s’a îmbrăcat în haine de sărbătoare ca să răs­pundă observaţiilor Adevărului provocate de un articol al lui IJ Indépendance, în care se a­­firma că nu mai există nici o deosebire de idei şi de princi­pii între conservatori şi liberali. Cînd zicem că confratele libe­ral s’a îmbrăcat în haine de sărbătoare ca să ne răspundă, înţelegem că nu ne-a răspuns cu articole anonime, ci cu două semnate, unul de d-nul Ema­­noil Culoglu, altul de d-l Ion T. Ghica. Secolul XX găseşte o mul­ţime de deosebiri principale în­tre conservatori şi liberali, dar ceea ce e şi mai îmbucurător este că schiţează, deşi cam vag, deosebiri ce nu există încă, dar vor fi pe viitor. Mai pe explica­tele asta înseamnă că unii dintre liberali doresc ca partidul lor să facă paşi înainte, să-l facă mereu, să rămîie în­tot­dea­una ce-a fost,—cel puţin în inten­ţia marilor lui oameni,—un par­tid de progres. Prin aceste răspunsuri Seco­lul XX ne dă rouă, celor de la Adeverul, şi marelui public, o satisfacţie platonică, sau mai bine zis, teoretică. Dar atît nu e de ajuns. In tot­d’a­una am crezut că sunt liberali în Romînia, că focul sa­cru mocneşte, dacă nu pîlpie, în cîte­va suflete. Insă chestia pe care am ridicat-o noi, după ce o ridicase şi A’Independence rou­­maine în mod aşa de categoric, era alta. Ne-am­ întrebat, după ce organul d-lui Vintilă Bră­­tianu a afirmat că nu mai există nici o deosebire de idei şi de principii între conservatori şi liberali, dacă mai avem un par­tid liberal? Liberali au fost, sunt şi vor fi. Dacă vor dispare cum­va cei ce se intitulează ast­fel astă­zi, încă vom rămîne noi, căci ideile democratice implică şi pe cele liberale, de­oare­ce nu sînt de­cît desvoltarea, evo­luţia acestora. Dar vorba e dacă mai avem un partid liberal con­stituit, un partid de guvernă­­mint cu alte idei şi principii de­cît ale celui conservator, cu un program propriu­? V Indépendance roumaine a a­­firmat categoric că nu, că li­beralii şi conservatorii s’au fă­cut o apă, că ce-i deosebeşte sînt cîte­va procedimente prac­tice de mică importanţă. Şi Vindépendance roumaine nu mai e nici organ conservator, nici al ideilor lui George Lahovary, nici măcar un organ independent, ci unul liberal, pus sub direcţia unuia din fiii lui Ion Brătianu, grupînd în jurul lui o mulţime de tineri liberali, şi dintre cei cari au­ moştenit ideile liberale de la părinţi, şi din cei cari le­­au­ căpătat mai în urmă prin convingere. Prin urmare Secolul XX, in redacţia căruia vedem că există liberali, trebuia să răspundă în primul loc organului d-lui Vintilă Brătianu, să tranşeze cu dinsul chestia, şi apoi să se a­­dreseze Adevărului. Dar fie şi aşa. Iată, noi am luat act de declaraţiunile Secolului XX, rezervîndu-ne să revenim numai asupra unor amănunte. Dar Unidépendance nu suflă. Rămîne d-tor Emanoil Cuiog­ şi Ion T. Ghica, precum şi tu­turor acelora cari cred în exis­tenţa şi în menirea proprie a partidului liberal, să se adre­seze şi celor grupaţi în jurul organului fost al lui George La­hovary. Noi aşteptăm, şi la nevoe vom reveni. I. Teodorescu. Un nou cabinet bulgar Depeșile venite zilele tre­cute din străinătate vor­besc de o schimbare a gu­vernului bulgar, pentru a facilita a­­planarea conflictului cu Romînia. E vorba de rechemarea la puterea d-lui Grecoff, care s’a arătat a fi un prieten al Romîniei. In conflictul cu Romînia, incon­testabil că nu se poate aştepta ni­mic '•'G ’a actualul cabinet bulgar. El a avut tristul curagid ca să aco­pere şi să tolereze pe bandiţii ma­cedoneni din Sofia şi răspunsul dat statului român nu intră în catego­ria acelora cari se dau de către un stat civilizat. Guvernul lui Ivancioff—acest ce­lebru necunoscut internaţional— fi­reşte că trebue să dispară, pentru a începe tratative de aplanare a in­cidentului. Aceasta însă nu-i de a­­juns. Romînia nu poate considera ca o satisfacţiune suficientă faptul că guvernul Ivancioff a fost în­locuit prin guvernul Grecoff. E vorba de a ni se da complecta sa­tisfacţiune, de a se condamna ban­diţii comitetului macedonean, de a se spulbera cuibul haiducesc din Sofia, de a se trimite la puşcărie toţi „patrioţii“ cari au ca dogmă a­­sasinatul, şantajul şi jaful. Va fi în stare un guvern Grecoff să facă această operă de higienă politică în Bulgaria? Dacă o va face, conflictul cu Bulgaria se poate socoti aplanat. Noi însă ne îndoim de acest lucru, noi credem că tot ceea ce ni se va da va fi schim­barea guvernului Ivand­off și atîta tot.... Ei bine, aceasta nu poate fi suficient și dacă guvernul se va mulţumi cu atîta, ţara nu o va face şi va cere mereu şi în chip cate­goric deplină satisfacţiune. Sîmbătă 14 Octombrie 1900 DIRECTOR POLITIC CONIT.MILLE Anunciurî Linia pagina IV Lei.............. _^v°Q«5Q ban in BIROURILE - ■■■ • C­­U-Strada S & i t«, d a ^ ; TELISFOJf-mm ■ . 'P f— ir - - IiiriibL ffidiţia de a­seară Singurul motiv care l-a făcut pe d. P. P. Carp să pună ca o condi­ţie sine qua non intrarea d-lui N. Filipescu în cabinetul săfi, a fost ca să-l ţină sequestrat pe micul dicta­tor, să-l pună ast­fel în imposibili­tate de a mai complota în contra ministerului, căci doar fiind minis­tru nu va organiza comploturi chiar în potriva sa sau a d-lui Ionaş Grădişteanu. Argumentul d-lui Carp a fost tare, nimeni n’a avut ce obiecta şi micul dictator, pentru a nu se trăda, a tre­buit să intre în minister, dar fără d. Take Ionescu. Calculul era făcut ca şi d. Take Ionescu să intre în cabinet, la locul ce-i va desemna d. Filipescu. Dar aci tocmai s’a înşelat d. N. Filipescu, crezînd că va putea indica orî-care loc d-lui Take Ionescu­ şi ar putea conta pe concursul său în orî-ce combinaţiune, chiar într’un minister în care d. N. Filipescu să aibă un ministru creaţiunea sa, iar d. Take Ionescu să fi fost un fel de... prizonier, cînd al junimiştilor, cînd al micului dictator. Lovitura pe care o preparase în Aprilie trecut micul dictator, şi care a fost dejucată cu atîta cruzime de d. Take Ionescu, a făcut pe d. Fi­lipescu să ia mari măsuri de preca­­uţiune. Actualmente d. Filipescu este pre­ocupat de două mari planuri. In primul loc caută tot posibilul să izoleze in Cameră pe d. Take Ionescu, să împedice cel puţin o ac­ţiune comună a elementelor ostile cabinetului. Cel d’întîi om asupra căruia şî-a oprit acţiunea micul Sa­­rafoff a fost d. N. Fleva. Singura soluţie—după primul cartuş lansat în Cameră—era să se exileze tribu­nul la Roma. S’au început tratative. Ele au mers bine. S’au pus toate rudele tribu­nului în acţiune. Junimiştii erau şi ei interesaţi să scape de Fleva din Cameră. In fine , pe cale de a reuşi. Este insă o pe­dică de înlăturat şi anume că d. Alexandru Catargiu n’are intenţi­­unea de a părăsi Roma şi cu atît mai puţin intenţia de a se duce la Petersburg, pentru motive foarte plau­­sibile. Se poate însă ca d. Fleva să fie exilat... în altă parte. D. Filipescu se va face luntre şi punte pentru a scăpa de tribun numai în scop de a-l scoate de la dreapta d-luî Take Ionescu. Aceeaş acţiune se exercită faţă de d. Panu, însă prin emisari junimişti. Dacă acest plan, adică al izolăreî d-lui Take Ionescu, va reuşi şi va aduce vre­un folos guvernului sau în special d-luî Filipescu, aceasta e foarte discutabil. * Să vedem acum care-i al doilea plan mare al micului dictator. Paralel cu acţiunea pe care o duce de aproape doi ani în potriva d-lui Take Ionescu, micul dictator duce o altă acţiune tot atît de îndîrjită in potriva d-lui Alexandru Marghi­loman. La conservatori Take Ionescu are cele mai mari şanse de a se im­pune ca şef, la junimişti d. Carp desemnează ca succesor al său pe d. Marghiloman. Deci micul dictator, care umblă morţiş după şefia apropiată a par­tidului conservator, are de luptat în potriva acestor doi oameni. Şi ca politician foarte practic şi foarte puţin scrupulos, acţiunea sa a început de cu vreme şi merge pa­ralel. De­şi se află în minister, aceasta nu-l împedică sâ-l sape mereu pe d. Al. Marghiloman şi în chestia con­flictului româno-bulgar d. N. Filipes­cu ridiculiza făţiş pe colegul său de la externe şi această atitudine trans­piră zilnic prin Apărarea Naţională unde d. Iancovescu întreabă mereu pe d. Marghiloman care-i rezultatul călătoriei de la Constantinopol, Vie­­na şi Berlin. Sânt şi multe alte semne, dovezi chiar, că d. Filipescu ne rezervă în curînd cîte­va surprize, cîte­va bu­­lete cari—ca și multe altele—proba­bil tot în capul său au să se spargă. Indiscret. PLANURILE D-LUI N. FILIPESCU Izolarea d-luî Take Ionescu.— Exilarea d-lui N. Eleva.— Emisari la d. Fanu.—Contra d-lui Marghiloman HggragBjJTM!«!! Mal» A. D. X napot *însă e o CUPe- Funcţionari nedemni Dedicat d-lui direc­tor general al C. B.­fi. Mi se comunică următorul caz : In noaptea de 5 spre 6 Octombrie, mai mulţi călători s’au prezentat la ghişeul din gara de Nord, cerînd bilete de clasa lil­a pen­tru Craiova. Casierul, nu ştim pentru ce motive, n’avea bilete direct pînă la Cra­iova şi a arătat călătorilor că nu le poate da cupoane de cît pîn­ă la Piatra Olt, cu asigurarea că nu vor păţi maî mult, ci numai diferenţa. La gara Piatra-Olt Insă lucrurile s’au întîmplat cu totul alt­fel, fiind că fie­care călător a fost nevoit si plătească o dife­renţă de 1 leu şi 5 parale. Printre călători erau şi oameni săraci cari aveau bani tocmai cît le trebuia ca să ajungă la Craiova. Intre aceştia era şi o nenoro­cită de femee cu doi copii, căreia îi lipsea tocmai aceşti nenorociţi 3 lei şi 15 bani ca să plătească diferenţa. Cei­l­alţi călători au făcut o colectă şi astfel biata femee a putut să-şi uriaeze drumul. Mă întreb acum cum poate fi numit un funcţionar care induce publicul în eroare, care fie din neglijenţa lui, de a nu se a­­proviziona cu bilete, fie din altă cauză, păgubeşte publicul şi poate da loc la ne­norociri ? Dacă cei-i’alţi călători nu inter­­veneau­, acea nenorocită femeia ar fi putut rămînea în gara Piatra-Olt fără mijloace de existenţă şi fără chip de a pleca mai departe. Şi funcţionari ca acela din gara de Nord cîţi nu sînt! In starea lor de incon­ştienţă nici nu’şi dau seama de dezastrele ce pot pricinui şi de nevrednicia purtărel lor ! C .M. CAliNETUL MEU Chestia universitară De cînd cu criza, s’a pus la ordinea zilei, din punct de vedere al economi-; ilor, şi suprimarea uneia din cele două* universităţi, salt cel puţin reducerea« facultăţilor din laş!. Sunt sigur că ori ce altă scădere, n­e^­ea înzecit mai păgubitoare materiali-­ ceşte, n’ar afecta mai mult pe ieșeni ca suprimarea universităţeî sau chiar numai scăderea facultăţilor. Ar fi să­ se fae Iaşilor capul. Cu toate astea universităţile trebue să plătească tributul lor crize!, cu a­­tit maî mult că se resimt şi ele de toate neajunsurile care ne-au adus la marginea falimentului. Risipa, negli­jenţa, neimplinirea datoriei, au bîntuit şi capul, după cum au bîntuit şi pe cele­l­alte organe. Ce e de făcut? Cum să împăcăm in­teresele generale ale momentului cu interesele ieșenilor ? Credem că nu­mai ast­fel, hotărînd să fie de aci în­colo o singură universitate, dar se­ s­fioasă, un adevărat locaş al munce!, o pildă a îndeplinire! datoriilor, iar facultăţile să se împartă între ambele oraşe. Să fie în totul cinci facultăţi, mari, bine organizate, din cari medicina şi dreptul la Bucureşti, ca unele ce au nevoe pentru a prospera de un centru mare, iar ştiinţele, teologia şi literele la Iaşi, ca unele ce au nevoe de li­­nişte pentru a-şi da tot rodul lor. Va fi o simţitoare economie pentru budget, va rezulta un imens folos pen­tru învăţămîntul Inferior, iar ieşenii nu s’ar mai putea plînge că sunt­ sa­crificaţi. Dăm soluţia aceasta iară nici o pre­tenţie. Dacă alţii vor găsi una mai sa­tisfăcătoare, şi pentru învăţămînt, şi pentru budget, şi pentru ieșeni, ne vom înclina. P. T. DIN FUGA CONDEIULUI Ouăle Hababului Un cetăţean din Maia ne scrie că ono­rabilul ex-prim-ministru, şef al partidului fuzional şi preşedinte al Camerei, d. Gh. Gr. Cantacuzino, zis şi Nababu, percepe anual pe moşiile sale, în număr de 30, rotunda sumă de 63.000 de găini şi 315.000 de ouă — considerînd în termen mediu cite 700 locuitori învoiţi pe fie­care din moşii. Aşa­dar Nababul e om cu 315000 de ouă. Solid şi fudul bărbat ! Ceea­ ce nu-mi intră însă în minte este cum un om cu 315.000 de ouă lasă... pu­terea cum a lăsat-o Nababul, chiar pre­­supunînd că cele 315.000 de ouă sînt toate moi. Au fost prim-miniștri cari cu un număr de ouă infinit mai redus au fost la putere cîte 12 ani. Moralitate: poți să ai 315.000 de ouă și să fii... clapon! Puff. Archiducele Frantz-Ferdinand Moștenitorul tronului austro-ungar des­pre a cărui abdicare în favoarea archi­­ducelui Otto sau a archiducelui Carol ne vestesc ultimele știri. ea CHESTIA­ ZILEI D. Fleva a primit postul de ministru la Roma. (Ziarele) Tribunul poporului şi-a pus pelerina şi face pelerinagiul la Roma, în loc să-l maî facă la Căldăruşanî ca odinioară! „La Roma la Roma* cînta tribunul pe melodia corului din „ Tannhäuser*—acolo II trimite „guvernul de expiațiune“ ca să-şî expieze păcatul de a se fi dat pe mîna micului Sarafoff! Un jaf în averea naţională Cum s’au cumpărat pădurile Vranceî. — Averea orfani­lor prădată. — Vinzări in lipsa proprietarilor. — Drepturile vrâncenilor asupra pădurilor. — Ce face parchetul de Putna ? Am mai scris un articol asupra soar­­teî pădurilor din Vrancea, cele maî frumoase, maî bogate şi mai întinse din tară, făgăduind că vom reveni cu amă­nunte. Împrejurările ne-au împiedecat însă. Acum că chistia exploatărei bătrinelor păduri de către capitaliştii străini s’a pus la ordinea zilei, credem nimerit să ne ocupăm iarăşi, de acele ale Vran­­ceî, asupra cărora s’au abătut nu capi­talurile, ci urgia străină. * înainte de toate trebue să se ştie că în Vrancea domneşte un regim special, unic in ţară. Vrâncenii posedă pădurile şi păşunile in comun, din timpurile cele mai vechi. Acolo nu se poate vorbi de proprietatea cutărui ţăran, ci nu­mai de proprietatea cutărui sat. Locui­torii fie­căruî sat posedă in comun, aşa că nu se ştie, şi nu s’a ştiut nici o dată, cită parte de pămînt are fie­care. In plus vrâncenii au privilegiul, de la Ştefan cel Mare se zice, de a scoate sare pentru trebuinţele lor fără nici o plată. Monopolul statului se opreşte la limitele Vranceî. Proprietatea in comun şi privilegiul sărei sunt consfinţite nu numai de tra­diţii, dar şi prin diferite procese pe cari vrâncenii au avut să le susţină şi pe cari le-au ciştigat. Vodă Ghica al Moldovei, prin 1844 dacă nu ne înşelăm, a încercat să spargă comunizmul din Vrancea şi să le ră­pească privilegiul sărei. Dar vrâncenii au sărit ca nişte lei, s’au apărat, au luptat, şi nici ameninţările, nici măgu­lelile, nici întemniţarea in masă, nu i-au putut inmuia. Vodă Ghica a fost nevoit să cedeze. Prin purtarea lor vitejească în răz­­boiu — reg. 10 de dorobanţi — vrân­cenii au­ pecetluit încă odată* cu singe drepturile lor, la cari nimeni nu se mai gîndeşte să atenteze. Unde n’au reuşit Domnii ţârei, au reuşit însă ciţi­ va chilipirgii * din Un­garia şi din Germania, într’o bună zi cîţi­ va speculanţi străini s’au abătut asupra Vranceî, şi profitând de un an de lipsă, au început să cumpere pe­ nimic păduri splendide. Cu cîte­va zeci de mii de lei au cumpărat păduri de milioane. Locuitorii au vîndut hectarul de pă­dure seculară de birad pe preţul unui sac de porumb sau pe preţul unui li­tru de rachiu chiar. Mii de lucrători aduşi din Ungaria au fost puşi grabnic la tăiat. Mişcarea, băutura, hainele ne­cesare acestor lucrători se aduc din Ungaria fără vamă, după cit ni se spune. Banii şi-o string şi pleacă cu ei dincolo, aşa in­cit după ce o regiune întreagă a fost sărăcită, batjocorită şi va fi ruinată, o centimă nu va rămîne in ţară din exploatare, maî ales . că companiile străine cer să facă linie fe­rată pentru transportarea materialului in Ungaria. Gum s’au făcut vinzările ? Ţăranul strins in ghiarele nevoeî a vîndut pe ni­mic, cum am spus. Cei cari se arătau mai recalcitranţi au fost ameninţaţi, iar dacă nici aşa nu se reuşea, se cum-*­păra fie fruntaşul satului, fie primarul Milionarii Dintre toate subdiviziunile speciei animale homo sapiens, cea mai puţin cunoscută este acea clasă căreia — hai să zicem natura —­­i-a dat cea mai puternică armă in lupta pentru trai, a­nume banul în mare abondenţă. E vorba deci de clasa milionarilor. Despre un milionar marele public are în ge­nere idei exagerate, greşite. Cei mai mulţi ştiii ceva despre Rotschild şi ’i cred că e cel mai bogat om din lume. De numele acesta mulţimea leagă cele mai fantastice povestiri. Fantazia su­rescitată a omului care «bani n’a maî văzut de un secol» şi ’l închipue pe Rothschild bijbiind in grămezi de aur nenumărate, aruncind banii în dreapta și în stingă, pe fereastră chiar, preocu­pat numai de modul cum să’și cheltu­iască marele ciștig. Cu toate astea toc­mai contrarul este adevărat. Exceptind craidonii de teapa unui «petit such­er» —faimosul Lebaudy— care a moștenit de la tatăl său o colosală avere, sau de teapa unui cunoscut marchiz, ginere al milionarului Gould, care risipește e­­norma zestre a nevestei sale, milionarii sunt in genere self made mans, oa­meni cari prin munca lor proprie ’și-au făcut averea, cari deci știu s’o păzească şi sînt departe de a fi atît de darnici cum în genere se crede, ci zi şi noapte se gindesc cum ar putea să grămădea­scă nouî bogăţii peste cele deja acu­mulate. La întrebarea : «ce e Rotschild ? —un savant german, cu acel amestec de satiră şi adevăr caracteristic oame­nilor cari studiază cu atenţiune ceva, pentru ca la urmă să rezume intr’o singură frază, în cîte­va vorbe, rezul­tatul acestor studii, a răspuns: «Rot­schild este un ovreiu de rind, cu o hi­pertrofie a simţului de agonisire». Lu­crul este poate mai puţin adevărat pen­tru Rotscildul, sau mai bine zis pen­tru Rotschilzii de astă­zi, de cit pentru mulţi alţi milionari, căci Rothschilzii de astă­zi n’au făcut ei averea, ci au mo­ştenit-o odată cu numele care in ca­zul special este el insuşi un capital e­­norm. Dară în familia Rotschild s’a moştenit obiceiul de a păzi banul, şi cu toată acea munificiență care a făcut-o renu­mită, casa Rotschild nu trece nici­odată peste o anumită sumă, care formează o mică parte a cîştiguluî net, în împăr­ţirea banilor pentru scopuri de bine­facere, începutul averei Rotschilzilor datează de atunci de cind bătrinul Salomon din Frankfurt făcuse marile sale ope­raţiuni financiare, adevărate lovituri geniale pe cari le înregistrează şi as­­tă­zi încă istoria reuşitelor operaţiuni de bursă. Astă­zi casa Rotschild are su­cursale şi e reprezentată prin membri ai familiei sale in toate marile capitale ale Europei. Puterea firmei nu residă in averea fie­căruî Rotschild ia parte, ci in averea tuturora la un loc. La o afacere încheiată de casa din Paris, par­ticipă neapărat şi casele din Londra, Berlin, Frankfurt, Viena,—şi de aceea publicul are dreptate cînd vorbeşte de un Rotschild şi nu de mai mulţi, deşi de fapt este cu acest chip departe de adevăr. In parte fie­care Rotschild nu este de loc cel mai bogat personagiu din o­­raşul în care locueşte. La Viena de pil­dă, moştenitorii archiducelui Albrecht, contele Larisch, principele Schwarzen­berg şi chiar coreligionarul lui Rotschild cavalerul David de Guttman, sunt mai bogaţi de­cît baronul de Rotschild. Ca­valerul de Guttman, actualmente sin­gurul proprietar al firmei «Fraţii Gutt­man» care posedă întinsele mine de căr­buni din­­Mrau, mine evaluate la un sfert de miliard de lei, este un Selfma­deman in toată puterea cuvintului. împreună cu fratele său, acum mort, el a început afacerile sale cu un capi­tal minim, pentru ca după patru-zeci de ani să fie ridicat la rangul nobil, să po­sede cele mai mari mine de cărbuni în Austria și au venit cet de zece pînă la cinci-spre-zece milioane de lei pe an. Mulţi îşi vor zice: «şi cu acest venit e mai bogat de cit Rotschild, de­cît mi­liardarul R­otschild ?“ întrebarea con­fundă iar pe toţi Rotschilzii cu unul singur. De cit Natanael Rotschild, Gut­man e mai bogat; nu e insă mai bo­gat de cit familia întreagă a Rotschil­zilor. Cu toate acestea nici la familia în­treagă nu se poate vorbi de miliarde. Abia dacă vor avea la un loc un singur miliard. Ce deziluzie, nu ? Cu toate a­­cestea e o avere pe care mintea ome­nească abia şi-o poate închipui. Un mi­liard, cuvintul se spune lesne, dar gîndiţi-vă niţel. Un miliard e o mie de milioane, de zece ori cite o sută de mi­lioane de lei. Bismark, un om cred destul de prac­tic, a crezut că ajunge să ceară Franţei cinci miliarde pentru ca s-o ruineze, iar financiarii streini cred că ceva mai mult de­cit un miliard de lei, este marginea creditului ce se poate acorda statului român de a căruia fenomenală bogăţie totuşi chiar noi rominii nu ne dăm seamă. La noi, unde oamenii intr’adevăr bo­gaţi sint rari, unde posesorul unui mi­lion de lei trece in m­odul milionarilor şi unde sint consideraţi ca milionari oameni cărora le lipsesc nouă sute de mii de lei pentru ca ă aibe un mili­on, fantazia mulţimei se excită mai u­­şor la auzul povestirilor despre averile nenumărate ale Croesuşilor din străină­tate. Şi intr’adevăr, faţa cu averile de la noi, cele din străinătate iau propor­­ţiuni fabuloase. In Anglia un om cu o avere de o sută de mii de pfunzi abia e băgat în seamă şi totuşi el e fericitul deţinător a două şi jumătate milioane de lei. In străzile înguste din City, car­tierul comercial din Londra, găseşti ban­cheri ale cărora biurouri se compun din două camere mici şi ale cărora capitaluri se contează cu milioanele de pfunzi,—şi trebue ţinut in seamă că dacă spui un milion de pfunzi, spui două­zeci şi cinci de milioane de lei. Acolo în Anglia şi in fica ei bună America se fac afacerile acele enorme, cari crează miliardari şi cari îşi găsesc expresia in bilanţurile băncilor de Clearing, bănci menite să uşureze schimbul înlocuind plăţile în bani prin încărcarea şi descărcarea con­turilor clienţilor. La Glearing-bank din Londra afacerile după bilanţ se ridică pe an la ameţitoarea sumă de şeapte miliarde pfunzi, adică la 175 miliarde de lei, iar la Clearing-bank din New- York afacerile după bilanţ se urcă la trei­zeci şi cinci miliarde de dolari, adică tot la 175 miliarde lei. Se înţelege că în ţări unde afacerile se ridică la sume atît de colosale, este loc şi pentru oameni bogaţi şi de a te îmbogăţi. A,­in ce priveşte îmbogăţi­tul, lucrul a devenit cam greu­ şi în America, in Europa e de mult aproa­pe imposibil. Totuşi din America am auzit despre marii milionari Rokfeller, Vanderbildt, Carnegie, Gould, etc. Cum în Europa Rotschilzii au ştiut prin mu­­nificienţa şi galanteria lor să se insi­nueze în fantezia mulţimei, şi să apară —cum am arătat— drept cei mai bo­gaţi oameni din lume, tot aşa Vander­bildt, prin extravaganţele sale şi prin dărnicia sa a ştiut să devie eroul vise­lor flămînzilor şi flămînziţilor după aur. Cu toate acestea Vanderbildt n’a­­fost nici cel mai bogat om din America— necum din lume, nici acel om risipitor drept care’i iau acei cari cred că tot ce zboară sa mănincă. Pe cînd trăia se vorbea mult despre cheltuelile ce făcea. Ast-fel din America ei venea cu un va­por special al lui și in Europa călătorea într’un tren special al său, despre a­­menajarea căruia se povesteau minuni. De­ asemenea este adevărat că în ori­ce oraş venea primea sute şi mii de peti­­ţiuni de la nevoiaşi, pe cari adese­ori ii ajuta cu sume destul de remarcabile. Dar cu toate acestea Vanderbildt nu cheltuia fără socoteală, dimpotrivă, era omul cel mai cu socoteală ce se poate închipui şi, in afară de plăcerile ce ’şi­­le făcea, n’avea altă preocupare de cit aceea cum să’şî păstreze şi să’şî înmul­ţească averea. Atît de mare a fost a­­ceastă preocupare a lui, în cît în tes­tamentul să­u işî desmoştenise propriul sări fiu, lâsindu-i o rentă relativ destul de modestă, pentru că el știa risipitor și incapabil de a administra o avere atît de mare. Regele căilor ferate, cum îi se zice lui Carnegie, este de­ asemenea unul dintre miliardarii americani. Zic mili­ardari, deşi forma aceasta pluralică e deplasată fiind­că, cum am mai spus, nu există persoane cari să posedeze maî multe miliarde. Nici Carnegie nu are de­cit un miliard de lei. Dar cred că sînt de acord cu toţi cititorii, lucru care se întimplă rar unui gazetar, cînd afirm că suma aceasta e destul de res­pectabilă. Ei bine, miliardul acesta Car­negie ’l-a făcut începîndu-şî cariera ca— vinzător de ziare. Avea multi talent omul: striga sumarul cu un glas de care l-ar invidia toţi «jurnaliştii» noştri! Dar n’a fost conservator Carnegie, din vin­zător de ziare s’a făcut telegrafist, din telegrafist proprietarul unor pămînturî părăsite, cari sînt astă­zi cele mai bo­gate mine de fer și de cărbuni, — iar de aci înainte drumul era deschis. Și-a încheiat cariera prin a fi miliardar, in­­contestanil cea mai plăcută profesiune; din toate cite le-a avut. Se știe — am­ expus aceasta altă­ dată — cum astă­zi Carnegie nu vroieşte să lase averea sa copiilor săi, ci este în căutarea celei mai ingenioase idei cum şi-ar putea împărţi in modul cel mai practic averea* între străini merituoşi î... Cunoscutul ziarist Stead, căruia Carnegie s’a adre­sat întiî spre a-i cere acest straniu­ sfat, şi-a propus încurajarea mişcăre^ pentru pace. Americanul este însă prea practic pentru a da banii lui pentru a­­semenea utopii, şi aşa pină astă­zi Car­negie n’are încă răspunsul dorit şi convenabil. I-o fi pricinuind aceasta nopţi de insomnie? Greu de crezut. Te po­­­meneşti că la urma urmelor tot copiii lui Carnegie pun mina pe averea asu-­ ira căreia atiţia îşi fixaseră deja cu vid ochii. Şi dacă-i vorba pe milionari ciţi nu sint pe lume despre cari nici nu se’ vorbeşte? Şahul Persiei a cheltuit in Europa zece pină la cinici-spre­zece mi­lioane de lei. Cind a sosit la Budapesta guvernul săli ’i-a trimes pentru ca să poată acoperi cheltuelile curente un cec al Băncei Persiei pentru modesta sumă de două milioane lei, iar la Expoziţia din Paris s’au numărat cu sutele bogă­taşii cari cumparau juvaieruri în va­loare de milioane. Rockfeller a plătit numai pentru voiajul sau din America pînă la Callais opt mii de dolari, adică patru­zeci de mii de lei. Frumoase su­me! Şi totuşi bogăţia Croesuşilor nu e atît de mare pe cit crede mulţimea, in surescitarea ei. Dar cine ar îndrăzni să afirme că fantaziile acestea ale mul­ţimei nu sunt îndreptăţite ? B. Brănişteanu

Next