Adevěrul, martie 1903 (Anul 16, nr. 4880-4910)

1903-03-01 / nr. 4880

ANUL I.—No. 4 REDACȚIA : Stirmla. ^äriiuki* Mo. 11 APARE IM­PIE­CARE YN­ERI AI>1SIMI8TKA^IA: tirada Nârindar Mo. H KCBEUK IdOOOBIT „Adevĕrul“ a anunțat la vreme logodna genialului violonist Jean Kubelik, atît de cunoscut și leș, noi, cu contesa de Csáky­ Széll. Ilustrațiunea de mai sus este făcută după ultima fotografie a tinerilor logodiți. Logodnica este cu un an mai tînâră de­cît Kube­lik care are 24 de ani, e o frumusețe rară care a făcut și face senzație în saloanele din Budapesta. E fiica președintelui âc Széli din Debreczin. A mai fost căsătorită cu con­tele de Csáky. După un an de căsnicie căsătoria aceasta a fost însă anulată. Contesa e­i foarte muzicală. Nunta lui Kubelik va avea loc în curînd. Asupra modului cum a cunoscut Kubelik pe contesa Mariana Csáhy se dau ur­mătoarele amănunte : Kubelik a întînit pe contesă pentru prima oară acum trei ani într’un concert artistic dat la Debreczin, în Ungaria. Fu introdus în familie. Stima lor mutuală se schimbă peste puțin timp în iubire. De atunci datoriile profesionale ale lui Kubelik l-au chemat aiurea, întreținea, însă, o corespondență zilnică cu contesa Mariana Csak­y. A doua întilnire a avut loc într-un concert dat de Kubelik la Viena. Vinerea tre­cută. După trei­zeci și două de ore se făcu logodna. Contesa Csáki e înaltă și sveltă, cu­ părul castaniu­, și cu ochii foarte expresivi. Kubelik, se zice, are intenția să-și construiască o casă la Viena, unde va locui cu soția sa. Superstițiile lui Napoleon cer mare Superstițiile corsicaliilor. Creola.­­— „Steaua“ lui Napoleon.— La școala mi­litarii.— Prevestiri funeste. — Campa­nia din Rusia.— „Vinerea“ în viața lui Napoleon.— Ziua de la Waterloo.— Li­tera M. și numărul 13.— Ciorapul pro­test­il­or ! Superstiții au existat și vor exista cit­e lumea, pentru câ­ ele domnesc în firea omului, une­ori fără urmări și în chip foarte slab, alte­ori cu tărie și predominând ori­ ce activitate. Ele for­mează, am putea zice, locul de întilnire al credinței și al necredinței, al îndoe­­lei și al supra-umanului Superstițiile se adaptează și puterea, ca și slăbiciune­, mai cu seamă ca sunt legate cu multă fantazie. De aceea le găsim. In­tot­dea­una la... femei, la sol­dați la marinari și la... oameni de geniu.* Geniul cel mai mare al timpurilor moderne, a fost, fără îndoială, Napoleon I, care era stăpînit cu desăvîrșire de superstiții. Era corsican — șî toți corsicanii sunt superstițioși — și era Șn soldat. Victo­riile și se datora, în majoritatea cazuri­lor, norocului orb,— se însurase cu o creolă care era cu mult mai supersti­țioasă ca bărbatul ei. Iată de ce superstițiile au jucat un mare rol în viața acestui om de geniu: * Se zice că, în noaptea de 15 spre 16 August 1769, Frideric cel Mare, regele Prusiei, avusese un vis curios, pe care i-l tălmăcise, a doua zi, unul din aghio­­tanții săi. „Se părea că o stea mare, lucitoare, apăruse d’asupra stelei mele“, zicea Frederic. „Lumina ei era puternică, or­bitoare, așa că întrecea cu mult pe a Stelei mele, care pălise... Dar, peste puțin, steaua cea nouă începu să piardă din lumina ei puternică, pînă ce păli cu desăvîrșire, în timp ce steaua mea își recăpăta strălucirea ei de altă­dată“... In seara aceea se născuse, la Ajaccio în Corsica,­­ Napoleon Bonaparte. * Primul împărat al francezilor era ferm încredințat că are o stea care-i preves­tește succesele sau­ insuccesele. El, soția sa, anturajul său­, toată lu­mea vorbea de „steaua împăratului“, și fantazia lui Napoleon era atît de puter­nică, în­cît, adesea, el credea c’o vede aevea, înaintea ochilor. Intr’o zi, cînd generalul Rapp intră neanunțat la împărat, îl găsi nemișcat, cu gîndul într’aiurea. Generalul încercă să dea a înțelege prezența sa,­ prin tra­diționala tuse. Napoleon îl apucă de afină și-l duse la fereastră : — Vezi colo ? E steaua mea ! Nu m’a părăsit nici­odată, o văz în toate împrejurările că îmi poruncește m­ereu­ să merg înainte,— e un semn al noro­cului meu neîndoios ! Către sfîrșitul anului 1811, cardinalul Fesch îl conjura pe „invincibilul“ ca să nu mai ducă nici un războiu­. Napoleon îl duse însă la fereastră și-l întrebă : — „Vezi colo, sus, steaua aceea ?“ Cardinalul răspunse că nu vede nimic. — „Eu­ o văd însă!“ fu răspunsul. « Ea zice că la școala militară din Brie»»*.. *. doamnă, de Montesson, la o despărțire de premii, i-ar fi pus cununa pe cap, urîndu-i să-i aducă mult noroc. Napoleon n’a uitat aceasta. Ca prim consul, el o acoperi de toate onorurile și bunătățile.* Pe cînd era un biet sub-locotenent, Napoleon fedea, cu frate-său­ Ludovic. In Valenț?. Intr’o dimineață, acesta din urmă îi po­vești că visase că era rege. Tînărul sub-locotenent dădu din umeri îl întrebă: ~ Dar eu ce eram­­ împărat ? In seara de 24 Octombrie 1800, Na­poleon voia să viziteze un oratorium, dar adormise greu, așa că a trebuit să fie deșteptat, dar chiar și atunci, el nu prea avea gust să meargă, așa că îi se dădură pălăria și spada aproape cu forța. Pe drum însă, în apropierea străzei Saint-Nicaisse, o mașină infernală ex­plodă și puse viața împăratului în pe­ricolul cel mai mare ce o amenințase vre­ o­dată.­ Altă dată, prevestirea se prezintă sub splendidul chip al Josefinei. In iulie 1796, Napoleon, care era general pe atunci, ajunse spre seară în Brescia. Vroiau să rămână peste noapte acolo, și ambasadorul veneția­n stăruia pe ca­pete ca să-i hotărască să mai stea o seară Dar Josefina, chinuită de presim­țiri, se opuse cu energie, și Napoleon ascultă, de astă dată, de „bunul său­ înger“ și părăsi imediat Brescia. Nu greșise, căci ajungînd abia la cîte­va mile depărtare, austriacii năvă­liră în oraș. Dacă Napoleon mai rămâ­nea cîte­va ceasuri, el n’ar mai fi avut ocazia să ajungă ceea ce a fost în urmă. Și faimoasa campanie din Rusia se asapiase în rău­. Napoleon părăsise St. Cloud într’o Vineri, și pe cer era o cometă... Cînd fu sa treacă Nimen­ul, Napo­leon merse o bună parte pe malul flu­viului, în recunoaștere. De­odată, calul căzu într’o groapă, rănind ușor pe împărat. De obiceiui, Napoleon nu zicea nimic, în ast­fel de împrejurări, ci se plîngea că nu știe să umble bine cu calul. A­­cum însă, el zise, posomorit : — Fără voie devii superstițios în a­­farî împrejurări... La cari generalul Berthier, care-l în­soțea, răspunse: — Aici mai bine să nu trecem Nie­­menul; căderea aceasta e răui prevesti­toare. Cam tîrziu­, cînd era la S-ta Helena, Napoleon își amintise că intrase la școala militară din Brienne, într’o Vinere. El zise : — „In tot­d’a­una porneam cu teamă, în vre-o întreprindere, Vinerea, și tot ce făceam atuncea, eșea rău­“. De aceea el se și ferise ca să înceapă vre-o bătălie în ziua de Vineri, sau­ să încheie, în acea zi, vre­ un tratat. Ca aducătoare de noroc, Napoleon socotea anumite zile ale anului : cea de la Marengo, de la Austerlitz, de la Freedland și cea a încoronarei sale ca împărat. In ajunul luptei de la Friedland, îm­păratul îl întrebă pe Marbot, ce zi a anului era ; acesta din urmă îî răspunse că aceea de la Marengo, la care împă­ratul zise: — Da, da, ziua de la Marengo. Am să-i bat pe ruși, cum î-am bătut pe austriaci.* La S-ta Elena, unul din însoțitorii săi îl rugă să fie nașul unui copil nou­-năs­­cut, Napoleon primi. Dar cînd cel d’întîiut plecase, împă­ratul zise: „ Nu îndrăzneam să-i spun că fiică­­sa se născuse într’o zi nenorocită: „azi o anul de la Waterloo’“ •„ Multă încredere avea însă Napoleon în ziua de 20 Martie, ziua naștere, fi­­ul său­ și ziua bătăliilor de la Heliopo­lis și Abensberg. In schimb, avea o ură adîncă împo­triva numărului 13—și lucrul curios !— a literei M. Căci Moreau,— după credința sa,— îl trădase, Mallet conspira împotriva lui, Murat și Alarm­ont îl lăsați în părăsire, Metternich își bătuse joc de dânsul, Maitland era numele căpitanului lui Bellerophon, căruia se predase. Milanul era primul oraș în care el intrase ca cuceritor, Moskov, cel din urmă el la SUPLIMENT GRATUIT ȘI« Mo. 488» al Ziarului „Vix“ Mbnt-saint-Jean (Belle-Alliance) îî se ‘mplini soarta. Aceasta nu-1 împiedica însă ca să aibă încredere în oamenii al căror nume în­cepea cu M, și să-i ridice la rangul de miniștri și de mareșali. * In memoriile ei, Josefina vorbește de un oracol al lui Napoleon, oracol ce pare copilăresc cu desăvîrșire. Cînd "nu se putea hotărî într’un fel asupra vre-unei chestiuni, împăratul se trîntea pe parchet, își scotea cizmele, apoi ciorapii, pe cari îi zvârlea peste cap, în urna sa, unul după altul, strigând : Să fac sau­ să nu fac ?“ Dacă cel d’intuitt ciorap zbura mai departe ca cel­ l’alt, atunci însemna „s’o fac“— în caz contrar, dimpotrivă. Toreador tinerii vor învăța, între altele, istoria, dreptul internațional și cel măritim. Va­porul va purta numele „Young America“ „Tînăra Americă“ va avea un tonagi­t de 3000 și va fi un vas desăvârșit, cu ma­șină de ajutor. Cu slujba de pe vas, studenții nu vor avea nimic comun, deși vor primi și lec­­țiuni de nautică pentru a putea sluji, e­­ventual, în flota Statelor­ Unite. Minunat popor și americanii ăștia ! Un nou­ mod de tratare a surzeniei.— D. Delage a comunicat Academiei de ști­ințe din Paris, în numele doctorului Mi­­rage din Paris, observațiunile clinice fă­cute asupra a o sută de bolnavi atinși de surzenia complectă și caracterizată și cari au­ fost supuși tratamentului numit al „metodei vibrațiunilor sirenei cu vocale.“ Șta să evite ori­ce eroare cu privire la diagnostic și la gravitatea afecțiunei, doc­torul Marage, zice d. Delage, nu men­ționează în statistica sa de­cît pe bolnavii cari fuseseră mai înainte tratați fără nici un rezultat cu ajutorul celor­lalte proce­deuri medicale și chirurgicale. Cercetările sale l-au­ făcut să ajungă la următoarele concluziuni: In afecțiunile de ureche numite „otite catarale“ precum și în „ozoreele vechi“ tratamentele ne­reușite sunt de cinci la sută, în cele nu­mite „otite scleroase“, proporția e de două­spre­zece la sută. Cîinele lui Newton.­ E cunoscut mo­dul cum Newton a descoperit legea gra­­vității universale observând căderea unu­i măr. Tot așa de cunoscuta e și istori­oara cu clăbucii de săpun; afecția ce o avea pentru cîinele său­ însă e mai puțin cunoscută. Numele cîinelui său­ era Diamant. întruna din zile, trebuind să părăsească cabinetul său­ de lucru, lăsă acolo pe Dia­mant. La­­ întoarcere găsi toate hîrtiile sale consumate de foc. Cauza era cîinele care răsturnase lampa peste ele. Printre aceste hîrtii se aflau și foile unui uvra­­giu­ pe care Newton îl prepara de vre-o cîți­va ani și care conținea­­ calcule i­­mense. Savantul era prea bătrîn ca să se gân­dească să înceapă din nou munca asta h­erculeană. Totuși așa de mare era răb­darea sa, precum și iubirea ce avea pen­tru cîinele său­, în­cît fără să se înfurie, fără să-și bată cîinele, îî spuse numai cu blîndețe : — O Diamant! O Diamant ! tu nu știi ce rău­ mî-ai făcut ANECROTE O anecdotă amuzantă asupra lui Gou­nod, istorisea, acum cîte­va zile, în cercuri intime pictorul francez Hébert. Era pe vremea cînd pictorul Ingres era directorul „Vilei Medieis“ adică al Acade­miei franceze de artă din Roma. Printre bursierii Statului în institutul acesta era și tînărul Gounod. Intre Ingres și Gounod aveau loc adesea mici certuri prietenești din pricina muzică italiene, pe care Ingres o declara, scurt și cuprinzător, ca fiind o prostie, bună pentru bâlciuri. Intr’o zi ședeau la un loc, în cabinetul directorului, Ingres, Gounod și Hébert. Gou­nod cînta la piano primul act din „Don Juan“ de Mozart. — „Ce muzică !“ strigă Ingres entuzias­mat, „ce tonuri! Trebue să recunoști tinere, că italienii m­ali fost și nu vor fi vre­odata în stare să creeze ceva asemănător !“ Gounod nu răspunse nimic, ci, pe nesim­țite, trecu de la „Don Juan“ la corul vînă­­torilor din „Guillaume Teil“, pe care-l și cînta încet, din gură. . Cînd cel din urmă ton se stinse, Ingres sări entuziasmat de pe scaun: „Doamne, ce frumos ! De unde te-ai inspirat, tinere maestre ?“ — Dar asta nu e o compoziție de a mea, răspunse Gounod surîzînd. — Nu e de d-ta ? întrebă Ingres mirat. „Cine e atunci geniul care a găsit melodia aceasta ?“ — E Rossini, domnule Ingres, răspunse Gounod vesel. — De Rossini, de șarlatanul ăla ? strigă Ingres. Și după un moment, el adaose, mai li­niștit : „De­sigur că a greșit în ziua aceea!“ FEMXMISWJEI Briliantele împărătesei Germaniei. — Marile serbări de la Curtea germană, din ultimile săptămîni, au dat ocazie împărătesei ca să apară adesea împodo­bită de aproape toate briliantele sale. Valoarea podoabelor împărătesei se urcă la aproape cinci milioane. Trebue să men­ționăm însă, că împărăteasa nu e proprie­tara tuturor briliantelor pe cari le stăpâ­nește, ci o mare parte dintre însele aparțin tezaurului Coroanei și sunt purtate de fie­care împărăteasă. Ceea­ ce e curios, e că o împărăteasă vă­duvă, cum au­ fost, pe vremuri, împără­­tesele Augusta și Frederic, nu are voie să poarte briliantele tezaurului Coroanei. In tezaurul împărătesei actuale, se gă­sesc diademele cele­ mai diferite. Sunt a­­proape 30 de inele. Superbe bucăți sunt între broșele și acele de acolo. Diademul împărătesei are în mijloc un briliant de mărimea unei cireșe. In dreapta și în stînga acestui briliant se află 30—40 pietre mai mici, cari strălucesc în mod feeric în mii de lumini. Toate pietrele acestea sunt ținute într’o cameră aparte și supravegheate în mod special. „Preciosele“ sunt toate așezate în cutii. Cîte­va zile înainte de fie­ce serbare de la Curte, la care împărăteasa are intenția să apară, un giuvaergiu­ căpătă acces în sala diamantelor, pentru a vedea dacă pie­trele și perlele stau­ bine în giuvaeruri, sau­ dacă trebuesc curățate. In viața de toate zilele, împărăteasa nu poate suferi briliantele. Trec adesea, săp­tămâni întregi fără ca să-și pună vr'un giu­vaer. Sfinții despre femeie — Cavalerizmul sfinților O circulară semnată de doamnele d’Uzès, Monod și Schmall, prin care se reclamă acordarea drepturilor civile fe­­meei franceze, a fost trimisă, zilele a­­ceste­i tuturor notabilităților politice din Franța. O asemenea circulară a fost primită și de d. Delpceh, membru al Senatului francez. D. Delpech, în prin­cipii­, nu poate de­cît să aprobe cere­rile semnatelor circulari. „De cît, zice d. Delpech, citirea cărților sfinților îmi inspiră o neliniște“. E un caz de con­știință pe care-l supune aprecierea, în deosebi, a d-neî d’Uzès, care în calita­tea ei de ducesă, ține atîta la tradițiu­­nile bisericei și e atît de generoasă față cu întreprinderile monarh­iștilor. Și d. Delpech citează extrase din cttî­țile sfinților. Credem că aceste păreri ale sfinților despre femei vor interesa și pe citi­torii noștri. Așa de exemplu, Eclesiastul zice: „Și în această investigație universală a mea, în cercetarea întru găsirea h­o­­tărîrei celei mai înțelepte și mai chib­zuite, în examenul care făcu să se pe­­rindeze pe dinaintea ochilor mei toate vicleniile, toate scârnăviile, toate nimi­curile, toate nebuniile, am găsit ceva mai amar ca moartea; și aceasta e fe­meia. Inima ei este un lanț, o plasă. Mîinile oi niște lanțuri“. Sfîntul Pavel în scrisoarea către co­­rintieni: „Omul să stea în biserică cu capul gol, fiind-că el e chipul slavei lui Dum­nezeu­ ; femeia, însă, să fie acoperită, fiind-că ea e slava bărbatului său­ , dacă nu, să îî se taie părul pînă în rădăcină. Căci omul nu e femeie, ci femeia om; și nu omul a fost plăzmuit pentru fe­­mee, ci femeea pentru om“. Sfîntul Augustin, zice: „Femeia nu poate nici să învețe carte pe altul, nici să mărturisească, nici să compromită, nici să judece, nici, cu a­­tît mai mult, să poruncească“. Sf. loan Chrisostomul (Gură-de-Aur) zice : „Ciumă a­tot-puternică, femeia! Să­geată ascuțită a demonului !—„ Prin fe­meie, diavolul a dus în ispită pe A­­dam, și l-a făcut să piarză raiul“. Sfîntul Ioan din Damasc : „Femeia e un vierme hidos, care roade inima omului. Ea e fiică a min­­ciunei, strajă a iadului. Ea a izgonit pe Adam din rain­, fiară neîmblînzită, vrăj­mașă furată a păcii“. „Măciucă a crimei ! Armă diavolea­scă ! Cînd vedeți o femeie, să nu cre­deți că aveți dinaintea ochilor o ființă omenească, nici măcar o fiară sălbatică, ci dracul împelițat. Glasul ei este șue­­ratul șarpelui“. Foarte politicoși și foarte cavaleri sfinții. N’avem ce zice! FFILțJ MIMS O universitate plutitoare. —„Mereu­ nou­ și original“, aceasta pare să fie lozinca îndrăcirilor de americani. E vorba acuma ca sa se construiască un vapor, pe bor­dul căruia să se urce un număr de tineri cari să urmeze acolo universitatea sau­ cursuri practice de comerț. Cursurile vor dura patru ani, în care timp vasul va parcurge mai mult de 100.000 mile maritime. Toate țările care fac un întins comerț naval vor fi vizitate și se va da studenților ast­fel ocazia de a studia la fața locului tarifele vamale și toate chestiunile cari vin în atingere cu comerțul internațional. Pentru aceasta, IlIincfse ceru­e somnului Animalele azt in­stinctul lor cari le ajută să se menție în stare de sănă­tate. Nu tot așa e Cu omul care e ne­voit să facă apel la inteligența sa. De ce, cum și cît trebuie dormit Siestă după masă și fără să doarmă. Somnul poate înlo­cui chiar hrana. Proverbul francez zice: „Qui dort dîne“. „Cine doarme mănâncă.“ Modul de a dormi Cîte­va sfaturi în privința manierei de a dormi, credem că vor fi bine-venite cititorilor noștri. Odaia de culcare trebue să fie spa­țioasă și tot­dea­una bine aezistă Som­nul să dureze minimum șapte ore și ma­ximum opt. Dormirea de după amiază nu înlocuește orele perdute noaptea. Somnul după apusul soarelui e foarte întremător, de aceea e bine ca omul să se culce de vreme. Copiii trebue să doarmă opt pînă la zece ore. Dormirea puțină nu între­mează. Prea multă, ea deprimă și slă­bește inteligența. Somnul cu adevărat reparator trebue să fie neîntrerupt. Mușchii, nervii și i­­maginația să fie într’o stare de repaos complectă. Visurile, chiar cele plăcute, ar fi bine să se evite. Pentru aceasta opriți, odată în pat, imaginația să vagabondeze,­ ți­­nînd corpul într’o stare normală. Mîncarea de seară să fie frugală și ușoară. Cu chipul acesta veți evita in­somniile și visurile urîte. Nu e bine să se culce cine­va îndată după masă, dar de asemeni nu e bine să adoarmă cine­va cu senzația foamei. Odaia de culcare In primul rînd odaia de culcare să nu fie igrasioasă. In al doilea, să nu se afle în ea nici un fel de mirezme; florile, plantele, ru­­făria care a fost purtată, perdelele, ta­­peturile să fie cu îngrijire depărtate. In­sobă să nu se facă foc de­cît cu fe­reastra deschisă. De voiți să vă dezvoltați energia și sănătatea, să dormiți într’un pat tare și să vă acoperiți cît mai puțin, așa în­cît să nu vă fie prea cald. Salteaua cu pene și pernele de puf, contrariu opi­niei generale, moleșesc, slăbesc și pre­­dispun la grăsume. Cel mai bun pat se compune dintr’o somieră, o saltea de păr de cal și din plăpumi cari variază cu anotimpurile. De poziția în care doarme cine­va de­pinde calmul și calitatea somnului. Ea trebue să fie orizontală, ea fiind singura care­ repauzează în mod complect toate organele noastre. Mușchii în poziția a­­ceasta sunt destinși cu desăvîrșire, li­gamentele și vertebrele gâtului sunt în­tr’o stare naturală, plămânii funcționează cu înlesnire, bătăile inimei se urmează regulat. Toate astea implică, afară de cazurile de astm și de catar, suprima­rea pernei care face să stea gâtul în­­tr’un unghiut anormal, și împiedică cur­sul regulat al sîngelui și respirația nor­mală. E bine ca cine­va să doarmă pe coas­ta dreaptă. Dormirea pe partea stingă expune la palpitații de inimă sau­ la vi­suri urîte cînd digestia nu e isprăvită. Contra insomniei Spre a vindeca insomnia, trebue să că­utăm cauza ei. Dacă cauza e digestia, e bine să luăm masa cu trei ore mai îna­inte de a ne culca și să vedem ca ea să fie foarte frugală, compusă din mân­cări ușoare. Celelalte insomnii, afară de cazurile de boli grave organice, vor ceda evitînd ori­ce surmenagitt fizic sau cerebral, nelucrînd cu mintea seara, abținîndu-ne de la ori­ce lectură emoționantă, punîn­­du-ne în pat cu mintea odihnită, depăr­­tînd preocupările, necazurile, neliniștea, grijile. Afară de cazurile urgente, să nu se facă nici odată uz de nici un narcotic, opium, morfimă, chloral, sulfonal, etc., etc. Caracteristica somnului cu adevărat sănătos și întremător e că te scoli di­mineața mulțumit, voios, cu mintea o­­dihnită, cu ochii luminoși, cu membrele ușoare, cu dorința de a te scula ime­diat și cu o reală nevoe de acțiune, cum vom dormi, în primul rînd, spre a fi mai mult sari mai puțin sănătoși. Foamea nu se im­pune așa de pu­­țin­ .­ Cum trebuie dormit temi­c cum se pune somnul, mui poate sta mai multe zile fără să mănînce, nu însă Poziție rea și dăunătoare Un palat al păcei Miliardarul Camegio și țarul Nicolae al II-lea.—Ce este palatul păcei..—Micro­bul războiului. — Serul păcei.—Ce este cu Macedonia !—Puterile nu se înțeleg între ele.­— Totul e în zadar. Grație liberalităței miliardarului Carne­gie lumea veche, și, de­sigur și lumea nouă, a fost hărăzită cu un templu con­sacrat păcei. Complectând inițiativa ge­neroasă a țarului Nicolae al II-a, mi­­liardarul am­erican a clădit la Haga un fel de institut-Pasteur al păcei. Diplomații, ajutați de oameni de înaltă știință, în loc să debiteze cu pompă fraze goale, caută în laboratorul, anume amenajate, să izoleze diferiții microbi ai războiului și să prepare serul păcea. Suntem­ în­dreptățiți a crede că într’un viitor a­­propiat, lucrările acestor savanți ne vor scăpa pentru tot­dea­una de flagelul, care, de atîta amar de vreme, deci­mează omenirea.* Am zis ca palatul a și fost zidit și din partea unui miliardar american a­­ceasta nu trebue să ne mire. Ori ești american, ori nu ești. Nici nu exprimase Carnegie dorința de a fonda acest așezămînt pacific, și ca prin farmec. Sn calmele livezi ale 1 Martie 1903 Holandeî, între două canaluri unde dorm de vei liniștitele ape, un palat a și fost ridicat! Un palat stil secesion. Liniile dulci ale palatului descriind curbe par­ că dau­ mlădiere marmorei și fierului. In sălile imense lumina se revarsă în va­luri ; un emul al lui Puvis de Chava­­nes a decorat zidurile cu frescuri sim­­bolizînd bucuriile păcei. Zîmbitoare și senine, virgine pășesc în șir, printre florile cîmpurilor, sub un cer de un al­bastru fără seamăn! Ramuri de măslini servă de motiv or­namentare­a panourilor și tapetelor, și, într’o atmosferă vecinie aceeași, o or­chestră misterioasă răspîndește valuri de armonie desăvârșită.* _ Savanții se plimbă neturburați cu mâi­nile în buzunarele pantalonilor, cu pipa în gură. Sala în care deliberează este, firește, o sală de concert. In mijlocul palatului se înalță un turn foarte­ înalt, în care se găsesc întrunite serviciile semaforice, telegrafice și tele­fonice din lumea întreagă. Cu inspectarea orizontului politic la ori­ce minută din zi și din noapte sunt însărcinați funcționari­­ speciali. De în­dată ce zărește un punct negru, obser­vatorul dă de știre șefului lucrărilor practice. Acest din urmă duce o mostră a punctului negru în laboratoriul său­, îl examinează, îl studiază, îl stoarce ex­­trăgînd din el germenii morbizi și se­­mănîndu-l în diferiți baccini de cultură. In ultimele zile, laboratoriile păcea a­­vin­ă de lucru peste cap. Afară de con­flictul Venezuelan se semnalase, din­spre Orient, un punct extrem de negru. Și în acea parte a lumei, microbul belifer numit balcanic constitue un focar per­manent de infecțiune. De după Poartă, această anticameră a Europei, s’au­ strîns rămășițele a două­zeci de rase, pleava a o sută de popoare, drojdia a nenu­mărate secte, și această adunătură ce a fost asemuită, nu fără cuvînt, cu un ghivecitt de legume cu sos turcesc, o vecinie în fermentație. De secole se caută a se remedia starea asta: cei mai reputați medici au­ epuizat în zadar re­sursele artei lor! Era rezervat institutului ridicat de Carnegie să găsească soluția acestei in­terminabile chestiuni orientale. Preparatorii nu avură nevoe să se armeze cu microscopuri foarte puterni­­ce ca să se încredințeze că hidosul mi­crob al războiului soia în numitul punct negru. De asemenea recunoscută, tot cu atîta ușurință, că microbul în chestie aparținea varietăței celei mai primej­dioase a speței numite fanatică. Și cu toții știm că microbii acestei spețe se dezvoltă cu o repeziciune de necrezut în mediurile înfierbîntate de rivalitățile de naționalități, devenind de o virulență excepțională.* Macedonia, căci nevoiți suntem să-i zicem pe nume, trebue așa­dar să fie pa­tria lor de adopțiune. Fie­care locuitor, într’adevăr, pretinde că rasa sau­ nați­onalitatea sa e superioară celorlalte. Pînă acum, ca să se ție în frîu toate aceste compozițiunî, împedicîndu-le de a lua o formă prea belicoasă, nu s’a găsit ceva mai bun de făcut de­cît să se încredințeze turcilor grija de a prac­tica, printre aceste populațiuni dispara­te, dese și viguroase lăsări de sînge. Șeful laboratoriului de sociologie ex­perimentală, însărcinat cu presintarea unui raport comitetului internațional al păcii, fu foarte perplex. —­Jii Drace! drace ! murmură el um­­plîndu’șî pipa, e grav de tot, dar de tot! Unii vor să rămîie turci sau­ tar­tari, alții vor să treacă sub stăpînirea grecilor, alții iarăși vor mai bine să ră­mîie bulgari, sîrbî, romîni, mai știu cu ce ? Nostim lucru ! In țara asta t­oți sunt streini ! — Și fără îndoială naționaliști­i insi­nua preparatorul. — Ca să-i împăcăm pe toți să facem țara asta să fie a tuturor! Iată un pri­lej minunat de a alcătui din aceste e­­lemente eterogene, unite în același gînd de­ neatârnare și de emancipare, un po­por nou­! Par’că văd de aici națiunile noul de asociație și de solidaritate in­fectate cu profusiune în țară , individul liber desvoltîndu’și activitatea , rivalită­țile transformîndu-se într’o emulație la­péra comuna ; și ajutorul mutual ce’gi vor da unul altuia făcînd din acești des­­moșteniți de astăzi fericiții de mâine !. 7 -A­r­e un­ pas mare făcut spre pa­cificare ; mă tem, însă, observă respec­tuos preparatorul, că cu chipul acesta nu vei putea distruge hidosul microb. Că practica vieții libere face să se uite­ naționalitatea, aceasta o dovedesc în fie­care zi^ emigranții [din Statele­ Unite ; uiți, însă, că religiile vor întreține ne­încetat certe între musulmani, mosaicî, catolici, ortodoxî, etc., etc.. Da, așa e, ai perfectă dreptate, amice. Dar am intenția de a stipula în raportul meu­ că e bine să se injecteze de asemenea și gîndire emancipată. Fie­­care va crede ce-i place, fără să-i pese de cultul celor­lalți.■C­herul fu așa­dar preparat în chipul a­­ratat mai sus și prezintat comitetului­ internațional al păcii în ședință solem­na,­­ca fiind singurul în stare să com­bată cu eficacitate microbul macedo­nean. După ce li se explică composiția se­­rului, delegații puterilor europene, ,în­­tranitîn în sala cea mare inundată de lu­mina în care virginile cu zâmbetul pe ’A11 frescurî simbolizau bucuriile păcii, stătură o clipă încremeniți. Orchestra misterioasă încetă acordu­rile sale, apoi șoapte se înălțară. Nici vorbă, nu era unul care să nu dorească cu ardoare pacea, însă cu mai multa ar­doare doreau cu toții Macedonia. Ru­sia, care sprijinea pretențiunile bulgari­lor, fu^cea d­intîiu care să se indigneze. Declară ca aceasta ar însemna să se lase țara pradă celei mai cumplite anarh­ii! Austria, care ținea cu sîrbii, declară că din potrivă, pentru a menține ordinea printre acești cosmopoliți, trebuia o au­toritate puternică cum este a sa. An­glia, care susținea pe Grecia, strigă că procedeul o fie cuviincios, iar Italia, care a pus ochii pe Albania, zîmbi de milă ! Cât despre reprezentantul Germaniei, al cărui suveran e amic intim cu Sultanul, reaminti că împăratul său a declarat în mod solemn că fără Dumnezeu­ nu se poate guverna și că copiii și popoarele au nevoe de religiune ! Spiritualismul delegatului francez îî impune datoria să se opue la întrebuințarea unui aseme­nea ser. lata de ce, cu toată liberalitatea mi­liardarului . Carnegie și cercetările sa­vante ale institutului de la Ha­ga, mi­crobul balcanic va continua să facă la­ Fantasia Contele Ig­natiefi Sîntem în pozițiune de a da aci astăzi o ilustrațiune făcută după ultima fotografie a contelui Ignatieff. Personalitatea acestui bărbat de stat rus este tocmai acum de cel mai mare interes. Se știe că el a fost acela care în mod conștient a pus la cale războiul ru­­so-turc de la 1877, pentru a veni în aju­torul slavilor subjugați în aparență, de fapt însă pentru a crea o Bulgarie mare, ca ast­fel Europa să fie tamponații între două mari state slave. In acesti sens s’au­ și determinat frontierele bulgăresce prin tra­tatul de la San-Stefano, care a fost de­­a’ntregul opera contelui Ignatieff pe care însă congresul de Berlin­­ l-a rupt în bu­cățele. De atunci ment de a se gîndi și a lucra la realiza­rea unei Bulgarii mari. Cu ocazia serbă­rilor ruso-bulgare de la Șipka a fost ser­bat de ruși și de bulgari și a desfășurat încă odată planul său­. Acum de curînd societatea de bine­fa­­cere slavă ocupîndu-se de starea macedo­nenilor, a trimes o telegramă de omagiu lui Ignatieff. E de remarcat că contele prin partiza­nii săi are încă o mare influență asupra afacerilor de guvern rusești. »mi Ignatieff n’a încetat un mod I în Macedonia Prima fotografie din lagărul răsculaților O bandă de insurgenți bulgari trecînd frontiera î­n Turcia

Next