Adevěrul, septembrie 1906 (Anul 19, nr. 6118-6146)

1906-09-19 / nr. 6136

Anul al XVIII-lea. —No. 0196 FONDATOR Aiex.V. JS«ldima»in­ PUBLICITATEA : CONCEDATĂ EXCLUSIV AGENȚIEI DE PUBLICITATE CAROL SCHULDER ( Co București, Str. Karageorgevici 18 Telefen 3­4 ENTRI) AUSTRIA, UNGARIA și GERMANIA a » adresa d-io* Dukes nachl. Mai Au|unffllM i Cmench lessner. — v i e n a concesiune exclusivă TELEFON Pentru Capitală No. 14110 s basal £11 teaiá faisa 3<lunl o'lui ■na « . . / ■ In itiilnitot« indáit • » S'1“ »s—■ i.- „ Provincie și Străinătate No. 12140 Apare zilnic la ora 5 seara cu ultimele știri ale zilei B suroriile ziarului: Str. Sărindar, 11 Marți 19 Septembrie 1906 DIRECTOR POLITIC CONST. Hlip 1 ABONAMENTE . *» .A­ corui un filieniî Amni și J­iminiuța­. 6|mnnl­ SHHSEfliäggjäk a IA— NAS BIȚII Regele și Expoziția „Ci pandantul“ e „extrêmement embété“ că Vodă se duce mereu la Expoziție, spune la toată lumea că e splendidă și că a lăudat mult pe d. Lascar pentru faptul de a fi expus o serie de vite cor­nute, printre cari nu se află nici una din grajdurile celor dela „Dipandani“ și „Vo­ința“. Nici măcar o capră grecească de a d-lui Filipescu I! Este, în adevăr, din partea regelui ceva arhi-anti-constipațional și „ambulant“ să feștelească astfel toată campania presei ocultiste în­potriva Expoziției. Atît numai, că pe furiș toți ocultiștii merg la Expoziție și cei mai mulți își scot franzela amară a opoziției la „căi­șori*. Pif. •s*Adeveruri*s- Alergările D. Al. Marghiloman era radios­era la Hypodrom văzind că se admiră lucră­rile făcute grație d-sale. — Dar unde e Filipescu? N’a venit la alergări? întrebă un junimist. — Nu. Aleargă după d. Cantacuzino să vadă îl baga în guvern ! Și asta e o alergare, mai mult aler­gătură pe gratis!! Semnificativ De cînd are excedentul de 50 mi­lioane, ministrul de finanțe nu mai vi­sează decit milioane de mîini cari se întind.... la excedent!! Firmă nouă Ia hala de vechituri s’a deschis o firmă nouă: „Ițic Rubinstein et Timoleon Pizanis : „Cumpără și vinde documente pentru „trădare națională, vînzare de neam, „vînzare de țară, etc., etc. Prețuri după învoialăr*! Rigolett­o Cazul d-lui I Scarlat popescu.­Cazul d-lui Sc. P­opescu — Ministrul justiției a răspuns prin ,Monitorul Oficial“ la discursul primului președinte al Curței de apel . După 16 zile a apărut în „Mo­nitorul Oficial“ o justificare a mi­nistrului justiției relativă la nepu­­blicarea discursului d-lui Scarlat Popescu, primul președinte al Curței de apel, rostit cu ocazia deschide­rea noului an judiciar. Am relevat, la timp, ce a zis d. Sc. Popescu. D-sa a criticat numirile făcute în magistratură de către d. Bădă­­ran, a constatat că nivelul magi­­straturei a scăzut și a pus în evi­dență serviciile aduse magistraturei de răposatul Eugeniu Stătescu. Cam în acest sens a vorbit cu­noscutul prim-preșe­dinte al Curiei apelative. Natural că discursul a făcut ma­re zgomot în lumea politică și a provocat polemici între liberali și gu­vernamentali. Presa liberală bine­înțeles că a lăudat atitudinea d-lui Sc. Popescu, iar presa guvernamentală a cri­ticat-o. S’a crezut, un moment, în cer­curile guvernamentale, cînd s’a vă­zut că polemica aceasta s’a înăsprit, că ministrul justiției va trimite în judecata semenilor săi pe d. Sc. Popescu. Dar faptul nu s’a adeverit. To­tul s’a redus, în cele din urmă, la o simplă dezaprobare a discursului d-lui Sc. Popescu Oficial“. prin „Monitorul Iată în ce termeni releveaza zia­rul „Conservatorul“ această deza­probare . „Monitorul Oficial“ de astăzi conține în josul discursului rostit cu aceeași o­­caziune de către d. procuror general pe lângă aceeași Curte, o notița care atrage din nou­ atenția publicului asu­pra rătăcirei de care s’a făcut vinovat d. Popescu. „ Legea nu prevede obligațiunea de a se publica în „Monitor“ cuvintările ce se țin la deschiderea anului judecăto­resc. Publicația aceasta a izvorît din importanța ce au­ prezentat, de cele mai multe ori, aceste cuvîntări și a rămas o tradiție ca părerile exprimate de că­tre magistrați, să fie aduse la cunoș­tința publicului, ca să fie analizate, dis­cutate pe larg și îmbrățișate, astfel,de către oamenii în situație de a traduce în legi ceea ce răsare ca bun, util și necesar din materialul de cunoștințe practice pe care îl aduc în dezbatere aceste discursuri. „Acesta n’a fost cazul cu d. prim­­președinte al Curții de apel. „Fără nici un fond juridic, fără nici o idee care să intereseze publicul sau pe magistrați, fără nici o observație care să se refere la drept sau la modul de distribuire al justiției, d. Sc. Popescu a debutat un articol de gazetă liberală, articol căruia îi lipseau și temeiul și tactul și arta de a-i da factură—îi lip­seau condițiile de la cari nu se poate depărta ziaristul de opoziție, necum ma­gistratul în plină uniformă a misiunii delicate ce îndeplinește. „Față cu aceste lipsuri, cari dau dis­cursului de care ne ocupăm, fizionomia acelor cuvîntări cari se ascultă fără plă­cere la Dacia, ministerul de justiție s’a văzut silit să ia hotărîrea indicată de împrejurări. „Anume a dispus ca cuvîntarea anar­hică a d-lui Sc. Popescu să nu fie pu­blicată și aceasta s’o facă cunoscut printr’o notă specială. „Monitorul“ de azi, într’adevăr, conține următoarea deslu­șire, după ce reproduce discursul rostit de d. Drăghici, procuror general pe lângă Curtea de apel: „Conform dispo­ziției luate de d. ministru al justiției, răspunsul d-lui prim-președinte al Curții de apel din București la acest discurs nu se publică, întru­cît conține o po­lemică personală relativă la înaintări în magistratură, care nu intră în cadrul u­­nui discurs“. „E meritată această măsură discipli­nară și ne face să credem că e suficientă ca să trezească simțul de datorie, ră­tăcit un moment, la magistratul care a reușit în mod așa de dezavantagios să atragă asupra d-sale atenția publi­cului“. Natural că d. Sc. Popescu n’are nici o cale de a răspunde la obser­­vațiunea sau admonestarea ce i-o face ministrul justiției, prin chiar „Monitorul Oficial“. Probabil însă că ziarele liberale se vor ocupa de comunicatul minis­trului justiției și, în acest caz, vom releva răspunsul lor. R. X. Politicianismul între medici Un politicianism scîrbes­­ și ucigă­­tor pentru orice preocupări mai cu­rate se lățește iarăși, încetul cu în­cetul, peste toate manifestațiunile vie­­ței noastre științifice. Nici corpul medical nu e scutit de această apariție bolnăvicioasă. De cînd încearcă să acapareze și corpurile de specialiști pentru poli­tica strictă și fanatică a tagmei lor, cei trei fii ai lui Ion Brătianu au semănat un spirit de coterie care în­cepe să devie insuportabil. Totul trebue să fie afiliat cote­riei—pînă și asociația medicilor din țară. Și astfel s’a văzut în congre­sul unui corp medical un agent al coteriei ocultiste ridicîndu-se pentru a propune o moțiune de blam direc­torului general al serviciului sani­tar, fiindcă slujește sub regimul con­servator ! Noroc că­­ bunul simț a triumfat în­potriva acestui politicia­nism vulgar. Congresul general al medicilor din țara a fost în această privință bine-venit pentru a repara reaua im­­presiune făcută de cele petrecute în congresul „ Asociațiunei medicilor “. Un tînăr medic, d-rul Zosîn, a a­­ratat „necesitatea ca corpul medical „să dovedească în întrunirile sale că „a eșit din sfera de ură și patimi, „care a cotropit la noi totul. „ Corpul medical, a spus doctorul „Zosîn, trebue să dea dovadă de înăl­țimea științei, că în țara noastră „se consideră munca nobilă și pros­­­peră, nu denigrări ca cele ce au „putut vedea străinii în chestia Ex­poziției, care e o onoare pentru „țară“. Președintele congresului, d-nul ăr. Theodori, a relevat, cu drept cuvînt, cuvintele d-rului Zosîn, arătînd că ele au pus în evidență principiul că­lăuzitor al congresului general. Atmosfera aceasta de loterie, su­flul acesta de ură și patimă pe care îl exală o anumită sectă de politi­ciani întoarce țara cu cinci­zeci de ani în urmă. Să nădăjduim că această atmos­feră va fi asanată prin sforțările co­mune ale tuturor spiritelor indepen­dente și dornice de a vedea dispărînd ura și fanatismul de tagmă din via­ța publică a țarei. S. T. R. care au profitat de tragerile false duceau o viață largă. Măcărăscu, după depozițiile nevestei sale, a dus in totdeauna o viață modestă. El n’a făcut niciodată cheltueli exage­rate și n’a avut niciodată bani mulți. Atunci de unde atîtea titluri de rentă de cîte 5000 lei și unde au rămas beneficiile ce le-a realizat ? Unica explicație este că într’ade­văr Măcărăscu era casierul „elicei“, afară doar dacă nu se admite hipo­­teza că a operat pentru Banca A­­gricolă sau­ cu mijloacele acesteia. Și fiind casierul elicei evident că Măcărăscu a fost posesorul multor secrete, de divulgarea cărora multor oculiști le era frică, Măcărăscu însă era după toate o fire foarte senzi­­bilă și spusese chiar nevestei sale că decît să „sufere viața pe care o duceau Parizianu și Dumitrescu, de­cît să fie tîrît de la Văcărești la tribunal, mai bine s’ar da cu capul de pereți“.* Ceea ce Măcărăscu a spus nevestei el a spus-o și amicilor și complicilor. Om laș care să’șî amenințe amicii cu divulgarea, nu era, dar totuși amicii se temeau de divulgări. De aceea s’au grăbit probabil să-l facă serviciul prietenesc, cerut de altfel de dânsul, de a'l aviza că e vorba să fie depus, dar că să fie liniștit­ căci îl vor scăpa. Măcărăscu la auzul acestei știri nu s’a dat cu capul de pereți, dar s'a aruncat sub roțile trenului, unde a rămas mut pentru totdeauna,—o sal­vare a celor cari, de altfel dat fiind caracterul lui, pe nedrept se temeau atîta de dînsul. Marți­us la ora zece d-na Măcărăscu primi de la soțul ei o telegramă că se întoarce Mercurî, o jumătate de oră mai tírziu d. Go­­lescu o vesti că Măcărăscu nu mai este viu. Indiscret In jurul tragerilor false — Citeva destăinuiri — Arătam erî peripețiile prin cari a trecut urmărirea lui Măcărăscu în afacerea tragerilor false. Am arătat în deosebi că Măcărăscu era atît de bine informat de aceea la ce se poate aștepta, încît nu s’a sinucis—dacă s’a sinucis­­ decît în ziua în care trebuia să fie arestat, în ziua în care se dăduse contra lui mandatul de urmărire. Accidentul ca s’a întâm­plat lui Măcîn­escu a fost însă, după cum spuneam, bine venit pentru a­­ceia cari se temeau că arestarea lui î-ar putea compromite și pe dînșii. IV De ce aceasta ? Și aci cîteva in­­dicațiunî vor arunca oarecare lumină asupra afacereî, care pe de-a’ntre­­gul nu se va lumina atît de curînd. De­tragerile false de la ministerul de finanțe au profitat multe persoane, între cari unele politice și cu vază. Exista, după cum spunea Parizianu, o adevărată clică compusă din nu­meroase persoane, cari însă nu ve­neau în contact direct cu cei ce­ope­rau­, ci prin mijlocirea cîtor­va foști funcționari de la ministerul de fi­nanțe și a unor funcționari cari pe atunci erau încă activi. Această clică pentru a se compromite cît mai pu­țin, judecase că nu e bine să cum­pere singură titlurile de rentă ce tre­­buiau trase și de aceea se gîndise să institue un casier. Rolul acesta de casier s’a dat lui Măcărăscu. Aceasta explică faptul, altfel inexplicabil, că afară de numerele trase pentru Dan Albaharu, Măcă­răscu fusese dovedit cu cele mai multe titluri amortizate prin trageri false, și mai explică de ce Parizianu nu putea face dovada că și alte per­soane s’au folosit de procedările­ sale incorecte. Acele persoane erau toate acoperite de persoana lui Măcărăscu, care însă le cunoștea și avea poate și dovezi mai puternice contra lor. Parizianu era cu atît mai în nepu­tință de a face vreo dovadă, cu cît și Dumitrescu se dăduse de partea Ocultei, din care cauză se și certa­seră amîndoi la cuțite. * Maî este și o altă dovadă că ti­tlurile trase fals și dovedite a fi ale lui Măcărăscu, nu se puteau să fie ale lui. Intr’adevăr, pe cînd toți veî Reforma electorală la Austria Leziunea parlamentară ." °.ru­s a des­chis acum în Austria e­e­­a din urmă a actualei reprezentațiuni naționale, de­oarece aceasta și-a împlinit mandatul de 6 ani. Printre proectele cari sînt depuse cu unicul scop obstrucționist figurează o propunere ca să se stabilească votul plu­ral după sistemul belgian. Un alt pro­­ect hotărăște votul obligator și un al treilea stipulează că modificările circum­scripțiilor electorale nu vor putea fi adoptate decît de o majoritate alcătu­ită din două treimi din n­oul parlament. E sigur că aceeași soarta­ defavorabilă va fi rezervată tuturor p­­opunerilor de mai sus și că la urmă se va acorda tu­turor cetățenilor dreptul de vot egal și direct. Dar obstrucționiștii știu că seziunea Camerelor e foarte limitată și de aceea ei „manevrează". Legea tre­bue să fie votată de ambele Camere la sfîrșitul lunei Ianuarie, epocă cînd a­­ceste Camere vor fi dizolvate ; or, dis­cuția va fi întreruptă de o seziune a De­legațiilor, care va avea loc la Buda­pesta în luna Noembrie și pe­ângă asta, întrunirile dietelor precum și vacanțele de Crăciun vor opri vremelnicește ma­șina parlamentară austriacă. Pentru ca noua lege electorală să fie votată în sesiunea actuală e necesar ca comisiu­­nea specială în sinul căreia se elabo­rează reforma — să-și termine lucrările sale la sfîrșitul lui Octombrie. Și atunci chiar, parlamentul va avea numai vre­mea trebuitoare pentru discutarea legei, ceea ce va folosi adversarilor votului universal ca să poată întrebuința tac­tica obstrucționistă. Opoziția e alcătuită in cea mai mare parte de elementul german. Acesta so­cotește sufragiul universal ca o sentință de moarte pentru dînsul Camera ac­tuală cuprinde 237 germani, italieni și romîni-coalizațî, contra 259 slavi. In realitate, dezbinarea domnește mai mult între fracțiunile populare­— și votul obș­tesc va dovedi aceasta cu preciziune— căci pe lingă faptul că germanii socia­liști n’au sentimentul național, mai e marea dezbinare între germanii și ita­lienii din Tirol. JWeetingul din Calafat f­a­'­'a JHV Oculta socialistă. Cînd convin scopurilor ei politice, O­­culta devine și socialistă. Dovadă că pen­tru a apăra pe d. Nădejde și pe foștii socialiști, Voința Națională, în opoziție cu ce spunea acum, 5 sau 6 ani, găsește foarte drept și cinstit că aceștia și-au­ susținut candidaturile cu banii străini și în special evreești, pentru că așa se o­­bișnuește la partidele socialiste. Mărturisim, că niciodată Voința n’a vorbit atît de cuminte ca de data aceasta. E evident că în luptele politice po­ezi, un om sau un partid le dau, ei nu pot­ cere și găsi ajutor moral și material de­cît la acei de o părere cu dînșii. Astfel liberalii nu pot aștepta ajutor de la con­servatori, socialiștii de la burghezi etc. Dar sumele pe cari socialiștii romîni le primeau de la evrei, proveneau mai a­­les de la burghezii evrei. Au aceștia din dragoste pentru principiile finale ale so­cialismului, dădeau banii ? Evident că nu, ci numai pentru că programul so­cialist prevedea complecta emancipare a evreilor, care cu sistemul nostru politic și electoral, avea să servească în primul rînd burgheziei evreești. “Iată deci că e clar că și d. Nădejde și ceilalți fruntași liberali, foști socialiști, au luat bani de la evrei pentru ca să lupte pentru emanciparea lor. Și dacă cine crede necesară această emancipare, este un dușman al neamului, iar dacă mai ia bani de la evrei, este și un vînzător de neam, toți foștii socialiști și actualii li­berali sînt dușmanii neamului și vînză­­torii lui. Așa este modul consecvent de a gîndi, nu al unui socialist, ci al unui liberal în accepția ce o are politicia­­nul român despre această vorbă. Așa a și judecat pe vremuri Voința. Azi însă, după cum am spus, are altă părere, se înțelege că numai „pentru ai noștri“. Căci „ai noștri“ dacă ați luat parale de la evrei ca să lupte prin presă, întru­niri publice, la alegeri și eventual chiar în Cameră pentru emanciparea evreilor,— sînt oameni cinstiți și fără de prihană . Constantin Mille însă, care a crezut nu­mai că nu e dator să fue gratuit la dis­poziția unei societăți de colonizare pe acțiuni publicitatea ziaruluî ce conducea, —este un trădător, un executat etc. Dacă foștii socialiști „ admit această iXuptur­itate, <>>­ nu a mai rău­ pentru dînșiî. Aceasta dovedește că ei nu au obținut nici umila rugăminte a d-lui Diamandi ca să li se permită a mai privi pe un colț de fereastră frumoasele idealuri ale tinereței lor. A. Din viața de pușcărie de V. SCÎNTEI pe care DIMINEAȚA va începe să o publice în forță cu începere de Duminica 24 Septembre E O lucrare originală care va inte­resa pînă la ultimul grad pe toți cititorii „Dimineței“. Viitorul d. V. SCINTEE condamnat la 6 luni de închisoare în urma nenorocitului duel cu S. Frasin, a întrebuințat acest dureros timp pentru a-și nota impresiile sale și a reda Viața de Pușcărie în toate amănuntele ei și din toate punctele de vedere. In această scriere cititorii „Dimi­neței“ vor urmări cu interes și sta­rea sufletului celui încarcerat, dar în același timp va fi captivat de descrierea pitorească a vieței de pușcărie, a obiceiurilor hoților, a felului lor de a petrece, de deosebi­tele tipuri de pușcăriași, precum și de limba lor—un­ întreg dicționar pe care nul cunoaște nimeni pînă acum. In astfel de condițiuni Viața de Pușcărie de V. SCÎNTEI este menită să fie un eveniment în ziaristica romînă și noi credem că am făcut un real­­ serviciu cititori­lor „Dimineței“, publicînd această scriere instructivă, senzațională, interesantă și pitorească pe care „Dimineața va începe s’o publice în ziua de Duminica viitoare 24 Septembre $ ■ 38T­­OU­RITIA ZIS­E T­V*­Excedentul de 50 milioane Take Ionescu : Acuma dacă le-oiü da mă aplaudă­, dacă nu, închid mîna și-mi arată pumnul !! Cele „două neamuri“ Citeva observațiuni asupra romanului „Două neamuri“ de Sandu Aldea Cîteodată, cînd vezi cum adevăru­rile clare ca lumina zilei și năzuințele cele mai frumoase ale omenirei, se res­­frîng de ciudat în creierele unora, îți pleci fruntea cu deznădejde și te în­trebi : oare tot ce s’a scris, s’a gîndit și a fost prilej de luptă, să fie în za­dar ? Idealurile portale, ca făcliile de altă dată, din mină în mină generațiilor să se fi stins și lumina revărsată de ele în lume să fi fost o minciună ? Ne credeam departe de concepțiile înve­chite ale părinților noștri și scriitorii cari ar trebui să pășească în fruntea tuturor mișcărilor, ne vor întoarce oare iarăși de unde am plecat ? Astfel mă întrebam in mine, închi­­zînd cartea d-lui Sandu Aldea „Două neamuri“. Dacă romanul d-sale ar fi o operă pur literară, de­sigur n’aș a­vea nimic de spus, sau poate mai nu­mai bine. Dar într’însul se urmărește un țel, o tendință și tendința aceasta trebue dis­cutată, trebue studiată dacă corespunde cu faptele eroilor creați de autor și dacă nu, să prevenim pe cei slabi de înger care ar putea să cadă în mrejele formei literare. D. Sandu Aldea pune din nou problema veche în țara noa­stră­ a antagonismului dintre elemen­tele autohtone și străine. Boerul Mă­­cieș și țăranii de pe Vultureasca, re­prezintă elementul autohton, asupra căruia dragostea autorului întinde a­­ripi ocrotitoare. Familia Livaride e e­­lementul străin, pripășiții cari muncesc în țara asta, cari sînt economi și în­treprinzători, cari fatal vor învinge dacă nu-i vom imita și pe cari totuși auto­rul îi privește cu ură. D. Aldea ne spune de Măcieș că e bun, cinstit, în­conjurat de iubirea sătenilor așezați pe moșia arendată de el străinului Liva­ride. Ne mai spune că e cumpătat în vorbe și în fapte, că a fost nenorocit după ce i-a repanzat nevasta, că n’are decît o singura fată din flori, în sat, asupra căreia ar vrea să reverse bună­tățile averii și ale sufletului lui de boer roman. De partea cealaltă e bătrînul Livaride, arendașul, care exploatează fără milă munca țăranilor, care nu are decit un singur scop : banul; o sin­gură dorință: parvenirea; o singură dragoste : pe feciorul sau. Acesta e un tînăr oarecare dintre aceia cari își perd la Paris tinerețele, vlaga și a­­verea. Autorul ne povestește de dînsul că, după ce nu face nici o ispravă în străi­nătate, e readus în țară aproape în silă, unde mai întîiu se plictisește, mai tîrziu­ umblă să nenorocească fetele din sat, în cele din urmă făcînd politică se ridică, pătrunzînd în parlamentul țării. Prin urmare, teza d-lui Aldea e lim­pede . Romîni! și chiar boeriî neaoși ai noștri, au toate calitățile; străinii au toate cusururile. Să vedem cum își ilustrează teza. Și aci se va vedea cit e de greu să nu pășești alături, cînd urmărești o ten­dință mincinoasă. Să luăm pentru a­­ceasta faptele ambilor antagoniști, din aceeași clasă socială, pe ale lui Măcieș și ale lui Livaride, lăsînd firește în pace pe țărani care sunt buni și fără demonstrație și carî n’au ce căuta în ciorba de pe masa proprietarilor. D. Aldea începe binecuvîntind pe Măcieș, pentru că da cîte trei rachiuri pe zi, muncitorilor moșiei, și ironizează pe Livaride că nu le dă decit apă. Poate că toți proprietarii și arendașii­ naționali procedează la fel (ceea ce e­­ cel puțin o exagerare), procedare însă care nu cred să merite aplauzele noa­stre. Boerul Măcieș încurajînd vițtul,­­ e un om imoral, orîcari ar fi motive­și pentru cari Livaride nu dă rachiul muncitorilor. Intîia contradicție, va să­ zică, între teză și fapte. A doua. Tînărului Livaride i se u­­răște la moșie și ar vrea să intoarcî mințile unei fete din Vultureasca (Marioara, fata din flori a boerului ‘ Măcieș). Pentru îndrăzneala asta n6* maipomenită, autorul get.io, scrîșnoși” din dinți,arunca priviri piezișe ciocolașu" ritica franceză și Al. Macedonski Intr’un foileton pe care ziarul pari­zian Gil-Blas, il publică în pagina I-a (No. din 17 Sept. a. c.) magistratul cri­tic Jules Bois se exprimă astfel asu­pra lui Alexandru Macedonski și a ce­lebrei sale opere „Le Calvaire de Feu“ : Romanele Hyperbolice Le Calvaire de Feu, de Alexandru Macedonski: „Hyperbola este figura de retorică pe care literatura franceză a gustat’o mai puțin pînă în secolul al XIX. Dar romantismul s’a ivit și a schimbat tot Hugo a transportat în poe­zie și în roman această exagerare pe care o moștenise de la străbunii săi spa­nioli. De atunci, asistăm la o luptă ab­­surdă și tainică, aci deschisă și zgomo­toasă, între sobrietate, ironie, claritate, bun simț, între stilul alergător și zîm­­bitor de-o parte, și de alta între emfază, vehemență, exaltațiune, sentimente de­­tracate și perverse, intra dezordine» călduroasă, stilul compozit ce tîrăște în el termeni luați de la toate lexicoanele, de la antichitate, de la științele pozitive sau abstracte, de la vocabularele diver­­selor­ profesiuni... „Astăzi, nu voesc să vorbesc decît despre romîni, sau, mai bine zis, de un român, de d. Alexandru Macedonski. El ține un loc falnic în această glorioasă falangă de scriitori francezi născuți în Romînia, printre care vom­ cita pe re­gina Natalia, pe Carol-Adolf Cantacu­­zino, pe principii Bibescu și Brîncovanu— și, pentru psi­h­ologie,—pe d. Vaschide. Alexandru Macedonski este de origină slavă. El coboară din principii de Biber­­stein, iar străbunii săi au domnit în Li­tuania. Tatăl său, generalul A. D. Ma­cedonski a fost ministru de războiu și comandant-șef al armatei române. El a­­pare ca cel mai celebru poet român ac­tual. Neo-latin înrădăcinat, el duse in timp de 30 ani războiul în­potriva cu­rentului german din țara sa și se ma­nifestă a fi campionul ideilor și litera­turei noastre, întrebuința 14 ani să cu­gete și să scrie Le Calvaire de Feu, și ce este mai extraordinar, îl cugetă și îl scrise în franțuzește. „De aceea, l’a și dedicat Franței că­reia îl dă, provizoriu­, fără indoială, ca­lificați­vul de Chaldeea. „Mărturisesc că nu prea înțeleg bine aceasta, sau dacă înțeleg, nu mai aprob. Chaldeea era o țară esențial theocratică, hieratică și înmărmurită în formele ei. Franța, Franța modernă mai cu seamă, e democratică, omenească și mișcătoare. Fără îndoială, d. Macedonski face poate aci aluziune la un poligraph, mult mai puțin francez ca dînsul în privința sti­lului, la d. J. Peladan, care fu­gar îna­inte de a îmbătrini. Căci lui ii­și de­dică un capitol din Calvaire de Feu, Hautbois et Fanfares. Comite însă o greșală foarte scuzabilă pentru un stră­in. D. Peladan, romanțier, mag­ esthet, etnopoet, etc., va rămînea o ciudățenie totdeodată exagerată și uitată și lăsată în afară de scriitorii și artiștii noștri. El a imitat pe Barbey d’Aurevilly, pe Villiers de l’Isle-Adam, Leon Blois, Huysm­ans, Eliphas Levy, pentru a com­bina o mixtură turbure și improvizată, un fel de bucate fără savoare nici par­fum pe care o distribue ignoranților și gurilor-cască, mulțumită unor mijloace de șarlatan de bileiü. Astăzi, el încearcă să dezbrace costumul de histrion căruia îi datorește renumele sau special, dar e prea târziu, și ceaiul îndulcit pe care îl debită in articole cenușii, în romane anoste și în tragedii seci, descopere neantul acestui soffiet mult­ timp zăn­gănitor ca o scufă cu clopoței a unui Mangin. Dar să trecem. Nici nu me­rită apoi a se lua osteneala spre a se omorî o fantomă. Și apoi, aci e vorba de o frumoasă realitate, de talentul per­sonal, savuros, sincer și totdeodată metafizic și colorat al d-lui Mace­donski. „D-na Rachilde care, hotărîtor, știe să întrebuințeze în criticile sale vocabu­larul îndrăzneț, pitoresc și exact pe care îl admirăm în romanele sale, a scris despre Calvaire de leu următoa­rele : „Dela întîiele rînduri se resimte mi­­­rosul aromatelor de Orient ce se ames­tecă cu violenta exalare a vînătoriilor­­ slave. Este, totdeodată, o dulceață de „trandafiri și o felie de carne de urs.“ „Așa e. Dar cîtă adîncime, cstă auten­ticitate în sentiment și în termeni. Cu cîtă arzătoare înfrigurare nu urmezi pe tînărul erou Thalasa, scute prin naș­tere și grec prin nume, care abordează in acea insulă pustie numită Lewki. Acolo, suvenirul lui Appolon, înlocuit de al dominațiunei musulmane, duce la un turn ce servește de far. Thalassa urcă, treaptă cu treaptă, pe calvarul lui Eros, zeu fantasy și crud, stăpîn al spasmelor sîngeroase. El este, după cum bine o spune prefața, „victima miracu­loasă a unei schingiuitoare virilități“. Pentru a-l ajuta în această ascensiune spre culmea voluptăților dureroase, Tha­­lassa intîlnește pe o Veronică cu nu­mele de Calliope, tînără copilă de 13 ani, cu beretă de marinar, cu pantaloni de dril, cu brio lat vărgat cu roșu și cu verde. Ea îl atinge cu corpul, îl înebu­­nește, il dezmeardă, îl bate și e bătută și între ei se desfășură o luptă ce se sfîrșește cu moartea ambilor combatanți înarmați reciproc de o dorință neîmpă­cată. „Iată deschiderea uneia din aceste bă­tălii, pe care cutez s’o numesc vulca­nică : „Ora resemnărei, cu toate că încetează să sosească, se surpă asupra ei ca o lo­vitură de trăznet. Dar lucrurile nu eșiră așa cum ea le pusese la cale prin în­chipuire ! Și cum el cerca s-o refacă a lui, de acea dată cele cinci mici degete ale ei îi arseră cu ultragiul unei loviri obrazul, pe cînd ea, și aproape în ace­lași moment, era azvîrlită la pămînt, călcată în picioare, iar aceasta înainte ca dînsa să fi putut măcar să scoată pumnalul răzbunător. Și in acest mod redeveni dînsa prada și jucăria lui, zdreanță lui. „Iar corpul ce nu maî erai decit o rană dureroasă, acel mic si alb corp aimit deodată spasmul suprem și pentru pri­ma oară Caliope iubi pe Th­alassa cu un amor adevărat, i se dete cu totul. „Și marea zi de amor fu astfel însăși cea a lui Dies Irae“. „Bărbatul în urmă, se hotărăște să ex­termine pe femee: (urmează citarea u­­nui alt paragraf). „Dar liberat de dușmană, Th­alassa se hotărăște și el să se nimicească și să piară într’un Ultra Coelos, cufindîndu­­se in marea luminoasă al cărei nume il poartă deja, simbol pantheist al nimi­cirei supreme, al augustei Nirvane în care se perde sau se zeifică cel care a învins în el animalitatea. Paragrafele ce urmează și ce sînt penultimele explică magnific și tumultuos sensul hyperfish­ al acestei cărți ce analizează totuși pa­siunea cea mai dezlănțuită. „Această exploziune a unui tempera­ment m­tzschean cu îndrăzneli un adevăr capabile să deștepte indolențele apa­tiei, temperament prea adesea fără măsură, dar dind cu toate astea ascul­tare unui fel de ritm ce e totde­odată omenesc și supraomenesc, am gustat-o împreună cu podoabele ei săl­batice în care gustat e înlocuit cu ori­ginalitatea și strălucirea, și am gustat-o împreună cu efuziunile ei filozofice ce amestecă împreună pe Schopenhau­­ er, pe Schölling, și, o repet, pe j Nietzsche. \i „Pentru cei carî n’au înțeles încă,­ vom­ zice mai simplu, că poema în proză a d-lui Alex. Macedonski, ce e totde­odată foarte frumoasă și puțin cam ob­scură, este evocațiunea Calvarului pe care omul e rostigáit de senzualitățile lui ce-i oprimă, și că, zmulgîndu-și­ iei din el, se liberează prin ele de cărnuri­­ și moare într’un extaz prin care esen*j fără din Univers și din Natură. „Și dacă n’am fost destul de clare, însu­mî, să se studieze coperta cărței . Un om cu ochii spre ceruri, torturat des sărutările delicioase și înfometate ale unei femei nemilostive, pe cînd, peste, această pereche planează imagina mor­i­iei sau a liberațiunei. Iată în adevăr,j așa cum e, ilustrațiunea senzuală a a­­cestei epopee erotice și simbolice. Fiul a explicat pe tatăl: Alexis Macedonski a luminat prin desenul lui paginile ru­goase și crepusculare ale lui Alexan­dru Macedonski“. Jalea Boia­ n. -v, -viM

Next