Adevěrul, octombrie 1906 (Anul 19, nr. 6147-6177)

1906-10-24 / nr. 6171

Anul al XVIII-lea. —fio. 617! FOLDATOR Alex. V. Jßeldtmann PUBLICITATEA . CONCEDATĂ EXCLUSIV AGENȚIEI DE PUBLICIT­ATE CAROL SCHULDER . Co-București, Str. Karageorgevici 18 Telefon 3|4 TELEFON |p" Pentru Capitală So. 1A|10 Provincie și Străinătate No. 12140 Marți 24 Octombrie 1s/0# DIRECTOR POLITIC const. mN­.K­E ABONAMENTE De an . . . . ... iei 16.— 6 luni . . .. . „ S luni ...» 4.­— o lună 1.50 In străinătate îndoit ABONAMENTE COMISINATE (Abatorul Politic și Dimineața) Un an . . . . . lei 32.— 6 luni . . . . „ 16.— 3 luni....................„ 8.— o luna . . 3.— In străinătate îndoit A pare zilnic la ora & seara cu ultimele știri ale zilei jjiurourile zlasturii Str. Sărindar ________ să renunțe la mijloacele barbare de cari se servesc spre a intreține propaganda grecească pentru care au făcut și fac să curgă atîta singe nevinovat. Este impo­sibil ca regele care s’a convins că Ro­mînia toată are ochii ațintați cu grija ce dă dragostea asupra sănătății Majes­­tățiî Sale să nu vadă cu plăcere și în­credere intrarea în minister a unui apă­rător atît de luminat al Romînismului. * Să’mi fie permis a’mî exprima dorin­ța mea personală ca să se încredințeze d-lui Dissescu portofoliul Cultelor pen­tru că mi se pare că la Culte va putea mai bine lucra pentru îndeplinirea aces­tui scop național și pentru că experiența mî-a dovedit că prezența la justiție a unui avocat oferă grave inconveniențe. Un ministru de justiție, ori­cît de do­ritor să fie de a vedea magistratura fă­­reî absolut independentă, este peste pu­tință de a dus șî crea simpatii printre judecători, așa ca, părăsindu-șî portofo­liul de ministru spre a relua pe cel de avocat, să nu influențeze asupra deci­­siunilor în sensul pledoariei sale. Petru Grădișteanu 3). Juzaret D. Haret contra donului Take Ionescu D. Har­et a publicat un violent răspuns la discursul domnului Take Ionescu, rostit la Botoșani contra domnului Take Ionescu Un duel politic, foarte interesant, e la ordinea zilei, între d. Haret și d. Take Ionescu. D. Haret e provocatorul. De alt­fel fostul ministru de instrucție al liberalilor, este un foarte înverșunat dușman politic și pare a fi și un adversar personal al ministrului de finanțe. I­. Haret e de altmintrelea, prin firea sa, un adversar politic cam pătimaș, deși prin polemicele și discursurile sale știe, pe lângă nota aceasta personală și pătimașă, să discute, cu competență și cu oare­care obiectivitate, chestiunile la or­dinea zilei, dar ca om de partid d. Haret se prezintă, mai tot­deauna, ca un sector răutăcios și violent. Să relevăm acum polemica dintre d-ni. Haret și Take Ionescu, căci de­sigur ,ea va continua și va inte­resa cercurile politice. După discursul rostit la Craiova de d. Take Ionescu, apare un arti­col al d-lui Haret. Acest articol a fost ast­fel relevat, prin discursul d-lui Take Ionescu, rostit zilele tre­­cute la clubul conservator din Bo­toșani. „Eu, vorbind acum cîte­va zile la Craiova, isprăveam cuvintarea mea ca un apel călduros—și, credeți-mă, foarte sincer,—la cooperarea partidului libe­ral, în chestiunile acelea care stăpînesc viața națională întreagă. „In asemenea chestiuni, nu este cu putință să dea fie­care o soluțiune deosebită, pentru că trebue să trăim cu toții sub aceleași instituțiuni. (A­­plause). „Care nu mi-a fost însă neplăcuta mirare să citesc mai alaltă ori, că un om politic, fost ministru cinci ani de zile, un om care într’o ramură spe­cială a făcut servicii,—nu tăgăduesc,­­­vorbind de Romînia de astăzi, de Ro­­mînia anului 1906, spune că e Roma lui Jugurta ! (Ilaritate). „Amicul meu Leon Ghica rîde de Roma lui Jugurta, și are dreptate. Vreau iisă să fiu îngăduitor și să cred că d. Haret, cind a zis : „Roma lui Ju­gurta“, și a voit să spue­m „Roma din tim­pul lui Jugurta“ , focar de corupție po­­trigat de sus pînă jos. „întrebare curioasă , oare acum doi ani, Romînia era Roma lui Catone, fiindcă era d. Haret în guvern (ilarita­te), și acum este Roma lui Jugurta, fiindcă sîntem noi ? „Este posibil, d-lor, ca, după atîtea progrese pe cari le-am făcut, să se mai găsească fosile politice, în această țară, cari să nu priceapă cit e de copilăros și lipsit de respect către propria noa­stră conștiință, ca să ne mai tratăm unii pe alții așa, și să ne închipuim că dacă am plecat de doi ani dela gu­vern, o Romînie frumoasă și plină de cinste , a transformat într’Un putrigam­ ca Roma din vremea lui Jugurta?! (A­­plauze,)“. Vorbind apoi de chestia țărănea­scă, pe care și d. Haret a discutat’o, d. Take Ionescu a zis : „Ne gîndim d-lor, la problema cea mare, a punere­ în putință a celor mi­titei, să-și sporească patrimoniile, bine­înțeles, fără a despuia pe nimeni și fără a risca creditul statului, cum se propunea prin faimoasa Casă rurală, care ar fi fost un adevărat dezastru. (Aplauze). In privința aceasta, eu m’am explicat pe larg la Craiova. „Nu vreau să revin. Un lucru însă îl constat cu bucurie : de la discursul meu­ din Craiova, partidul liberal a a­­doptat o altă tactică. Zice : ne invoim, aproape ne ajungem, căci ceea ce pro­pune d. Take Ionescu, e tot Casa ru­rală. „D-lor, chinezii au cuvînt pentru fe­lul acesta de purtare : „Să scape fața, obrazul“ ; se poate orice, dar obrazul să rămîie fără schimbare ! (Ilaritate). Dacă liberalii se mulțumesc cu atît, dacă renunță la principiul Casei rurale, care­­ era creditul statului ilimitat, și primesc instituțiunea pe baza creditului privat, și dacă totuși vor să o boteze Casă rurală, vă mărturisesc că mă lasă indiferent. „Pe mine mă interesează sănătatea copilului și cît cîntărește, iar nu nu­mele pe care i-l dă nașul. (Ilaritate, a­p­­arize)“. E de notat că, după discursul de la Craiova al d-lui Take Ionescu, ziarele liberale au susținut că so­luția ministrului de finanțe în che­stia țărănească se apropie de Casa rurală și mai ales de ideia d-lui Haret.. La această apreciere a ziarelor liberale se referă răspunsul de la Botoșani al d-lui Take Ionescu. „ D. Haret s’a grăbit să intervină în discuțiune și a adresat d-lui Take Ionescu un violent răspuns prin organul ocultist al partidului liberal. In chestia țărănească iată în ce termeni revendică d. Haret pater­nitatea soluțiunei care se discută azi: ...„Este însă un punct asupra căruia trebue să mă opresc, pentru că însuși d. T. Ionescu l’a pus în cauză , ba încă de ad a plecat pentru a mă acoperi cu amenințările cari sunt proprii modulul d-sale de argumentare. Aceasta este chestia Băncei țărănești. „Pe cît știți, ideea unei bănci țără­nești formată parte cu capital particu­lar, parte cu capital al statului, pusă sub controlul statului, și care să serve de intermediar între proprietari și ță­rani, atît pentru vînzare, cit și pentru arendare de moșii, am emis-o cu cel din t­iü în broșura de anul trecut (pag. 16—19 și 33—35). Dar d. Haret arată apoi deose­birea între Banca propusă de d-sa și Banca ce o propune d. Take Io­­nescu. D. Haret susține că Banca d-lui Take Ionescu va avea capital străin și va fi sustrasă dela orice control al statului, adică va fi „lăsată la discreția bancherilor străini pentru care interesele țărei nu vor exista înaintea intereselor pungei lor“. Și d. Haret conchide: „In partea aceasta, Banca țărănească a d-lui Take Ionescu nu are nici o a­­semănare cu cea pe care am propus-o eu. Dar să nu socotească d-sa că parti­dul liberal, precum nici orice alt om cu un pic de patriotism, va consimți vreodată să stea la înțelegere cu d-sa pe baza aceasta. .Precum se vede d. Haret respinge, în numele partidului liberal, un a­­cord între partide pe chestia ță­rănească. Fără îndoială că polemica va con­tinua și presa conservatoare va re­leva răspunsul d-lui Haret. NAZBITII Conferențiarii R. X. Rîdețî, știu—dar ce bine ar fi dacă toți deștepții și cuminții ar face ca Georges­­cu-Vitriol și ar vorbi numai despre ce­ntru și cunosc din proprie experiență . Vitriol chiamă lumea că să-i vorbească despre „nebunia morală“, fiindcă—vorba lui: „Conferențiarul sufere el însuși de această boală“. Apoi departe am fi azi dacă fiecare ne ar fi vorbit despre ce-l privește: Aurică Blegescu despre poezia romînă. Calocria despre tragedie și imnurile japoneze. Caraonis lui Filipescu despre „Platinta în antichitate și în prezent“. Nae Basinescu despre „Pungășeștii­­Noui“. Franțisk Pokorny, zis și Florică Puș­cărie, despre „Banca agricolă și debi­torii ei. Ițic Rubinștein despre „Patriotism“ Manolache Chiuloglu despre „Loteria de stat“ și Generalul Budișteanu despre „Arma Manlicher și Ciomagul“. Pif. și a convenit și d. Iorga 9 Foarte bine. Slobod să se retragă o candi­datură. Dar să se încaseze pentru aceasta 6000 de lei de la candidatul advers, care reprezintă politica regimului în­potriva cărui cauți să ridici țara — aceasta este o murdărie pe care o face la noi, în actualul sistem de vot, un agent electoral de mina a cincea, dar care făcută de un fost ministru al țărei, este o faptă pentru care ne e și silă să căutăm un calificativ. Ca omul însă care a comis’o să mai aibă curagiul a vorbi de asa­nare de moravuri, este o amară bat­jocură la adresa și a lumei politice și a opiniei publice. «Adeveruri^ Ad. Supărare D. Filipescu s’a supărat foc,—zice-se, zilele astea, fiindcă un prieten i-a ci­tat cu oarecare subliniere, vorba cuno­scută : — Toate drumurile duc la... Roma. De cind cu afacerea Filipescu-Roma, d. Filipescu nu mai poate auzi vorbin­­du-se de... capitala Italiei! Ițio cere! La ce cere Ițic, noi ii dăm însă un singur răspuns : — Fugi încolo, Ițic, că ești... „un bun“ parol ! Altă recomandație Tot la un bal: — Mă recomand Popescu, hidropat ! — Și eu Ionescu, psih­opat!... Rigoletto „Cerem numele acționarilor, cerem ca d-nii X Y să declare... cerem... etc.“. Nu ne mirăm că Ițic cere , ne-am mira, am fa mine chiar încremeniți ca Ițic să nu ceara ceva de LUDOVIC DJLIJS C «■ [UNK]H 1­6000 de lei in lupta electorală D. Nicolae Filipescu este un om care la un moment dat a aruncat cu praf în ochii lumei, făcînd pe teore­ticianul conservator, punînd să se traducă faimoasa broșură a .... ra­dicalului Richter în contra socialis­mului, agitîndu-se în mijlocul răpo­satului Cerc de studii sociale de pe Ungă clubul conservator și scoțîn­d și unele broșuri cu multă trudă alcă­tuite... după anumite broșuri străine pe cari­e. Filipescu le credea mai rare în țara noastră ! toate acestea n’au putut crea le­genda d-lui Filipescu-teoretician ! Mai puțin încă activitatea d-sale minis­terială sau nemuritorul său­ procet de lege asupra fructelor seci! După patru ani de opoziție de la căderea sa de la guvern, acum doi ani d. Filipescu a ridicat iarăși stea­gul conservatismului pur, alăturea de d. Carp. D-sa reprezenta pe omul a­­sanărei moravurilor în contra regi­mului „paltoanelor” și „registrelor”. Luptă de exterminare proclamase d. Filipescu contra celor de la pu­tere și în acest scop intransigentul opozant se aliase cu adversarii ex­tremi ai regimului, cu partidul li­beral și braț la braț cu d. Sturdza se prezintă înaintea alegătorilor din Brăila. Cind însă veni alegerea de la co­legiul III de Cameră,d. Filipescu, care pusese candidatura atît de na­ționalistă, a d-lui Iorga, o retrage și in schimb primește pentru acest serviciu 6000 de lei de la candidatul guvernului, sub titlul de acoperire a „cheltuelilor“ făcute ! Intru­cît s’a cheltuit 6000 de lei anunțînd candi­datura ă-lui Iorga la colegiul al 3-lea, nu știm. Dar să admitem că s’a cheltuit nu 6000, ci 15 —20.000 de lei cu a­­nunțarea candidatură d-lui Iorga. N’a mai voit d. Iorga să candi­­­deze, sau n’a mai voit d. Filipescu U­r­ și - A­lta REGELE ȘI MINISTERIABIL 11 — O scrisoare a d-lui Petru Grădișteanu — Primim din partea d-lui P. Grădiș­­teanu următoarea scrisoare plină de in­teresante observațiunî, cărora le dăm loc aci cu plăcere. Ținem numai să relevăm că acest articol a fost scris înainte de a sei fi hotorît definitiv intrarea în mi­nister a d-lui G. Dissescu. Cît despre propunerea de colaborare regulată a d lui Petru Grădișteanu, noi o primim cu cea mai mare plăcere. Iubite amice. Sînt sigur că toți bunii mei amici, văzînd modul cum iți adresez aceste rînduri, se vor năpusti și mai turbat asupra mea. Cum cutez eü să iau apă­­rarea trădătorului pentru care d. gene­ral Budișteanu ar fi fost dispus să ceară, dacă ar fi putut, izgonirea din țară, pentru ca să dovedească cum unii li­berali au idee de principiile liberale ! Știu că ești destul de voinic ca să te aperi singur— dovadă că nici nu mi-am cerut sprijinul. Am fost nevoit, însă, să-ți iau apărarea pentru că „Voința Națională“ m’a somat să mă pronunț și, oricît de teribile erau fulgerile de cari mă simțeam amenințat, nu puteam să urlu cu lupii, nu puteam să convin că ai fi comis vreun act de trădare sau măcar de mal onestitate politică ; cu atit mai puțin vrafi în drept a’mî cere să-ți retrag stima mea, cu cît domniile lor se înconjurau­ de o drone de ființe descalificate, certate chiar cu justița. Am rezistat la alte furtuni, a­­tunci cind eram dator să-mi asigur vii­torul , ce efect vrei să-mi facă o furtună într’un pahar cu apă acum cind la spa­tele meu am o carieră întreagă, nimic personal de dorit pentru viitor și cei ce vor binevoi a’mi urmări viața vor fi nevoiți să recunoască că nici n’am ce­rut nici n’am primit vreo favoare, că niciodată nu mi-am sacrificat convinc­­țiunile pentru nici un fel de considera­­țiune personală, și, cu toate că Senatul mi-a făcut onoarea de a mă alege vice­președinte, cu toate că partidul mi-a făcut onoarea și mai însemnată de a mă alege raportor al programului sau, nu am fost nici ministru, nici ministe­riabil. Nu pentru a-ți spune acestea îți scriu­. Acum că banii mei amici, afară de d. Virgil Arion cu care nu sunt coreli­gionar politic, dar care, mai puțin in­teligent decît ceilalți colegi, nu a vă­zut cum o apreciare individuală, într’o cestiune pur personală, poate atinge menirea și interesul Ligei; acum cînd, prin încheerea lor, banii mol amici m'au pus în imposibilitate de a mai sta alături cu domniile lor; acum cînd mî-am recăpătat libertatea absolută de a mi exprima părerile, bune sau rele, totdeauna însă folositoare pentru că a­­limentează discuția și contribue astfel la descoperirea și stabilirea adevărului, dă-mi voe să te rog a’mî rezerva la fie­care doua zile o coloană în prețiosul tău ziar „Adeverul“, în care, sub titlul Una-alta, să-mi pot spune, fără tonul solemn, scrobit, al unei discuțiuni me­todice, vederile mele asupra diferitelor cestiuni de interes național. Să încep astăzi prin zvonul răspîndit de ploscari: „Regele nu voește“ ! Regele nu voește să fie d. C. Dis­­sescu ministru al cultelor și instruc­țiunii publice fiindcă e prea înaintat ca luptător în chestiunea romînilor din Ma­cedonia. Nu am nevoe să mă întreb cine să fi răspîndit acest svon. E o veche axi­omă din Dreptul roman : „Is feest cui prodest". Cui ar folosi acest motiv dacă ar fi exact. De ce nu mi-ar fi permis să între­buințez și eu­ este un cuvînt latinesc, ca să complac șefului partidului liberal? Cine altul are interese să colporte acest zvon ? D. Vlădescu “are nu înțelege că, pen­tru un om care are simțul demnităței sale, e destul să simtă că primul mi­nistru dorește să facă o primenire a ca­binetului, pentru ca să se grăbească a i-1 pune la disposiție, ca să nu fie tratat ca păianjeni, pe care servitorii casei sunt ne­voiți a-i ridica cu mătura de prin col­țurile unde și-au întins cămeșile. Nu vrea Regele ? ! De multe ori am auzit acest cuvint. De câte ori miniștrii s’au aflat încolțiți pentru vre­o prostie îndeplinită, scuza a fost în­tot­deauna : Așa a vrut Regele! Trist și mizerabil sistem ! Spre a ne scuti de o răspundere care ar trebui să existe ca singurul friü po­sibil contra exceselor și abuzurilor de tot felul, dar care în fapt nu există, comitem crima de a încerca să compro­mitem autoritatea morală a Majestații Sale, să slăbim dragostea poporului că­tre acela care merită toată admirațiunea și tot devotamentul pentru ceea ce a făcut și ceea ce singur mai poate rea­liza.* Regele a fost totdeauna perfect con­stituțional, poate că uneori a dus prea de­­parte sentimentul constituționalismului. Regele constituțional nu are să se ames­tece în direcțiunea afacerilor interne. Atît mai rău pentru țară dacă acei ce văd răul nu se unesc, nu se mișcă spre a’l face să înceteze. Regele nu poate fi judecător între partide. Rolul sau începe după ce opinia publică, după ce țara s’a pronunțat. Dar iarăși nu e permis unui rege, ori­cît de constituțional ar vrea să fie, să ramie cu brațele încrucișate ca un tem­bel. Regele domnește, nu guvermează, dar a domni nu vrea să zică a fi nepă­sător, trîndav. Regele are multe mij­loace spre a da indicațiunile sale miniș­trilor care trebue să le urmeze, căci, prin situațiunea lui, este în stare de a cunoaște mai bine ce se petrece pe la Curțile străine, și prin agerimea spiri­tului sau, poate mai bine aprecia calea mai nemerită și momentul oportun de a întreprinde o lucrare spre cel mai mare bine al Romîniei.* De mai multe ori am imputat d-lui D. Sturdza că era personal contra Li­­gei culturale. Modul d-sale de a se ex­prima, răspunsurile d-sale uscate justifi­cau presupunerea mea. Cu toate astea, ca să-i complac încă odată, citez o axio­mă latină pe care o uzitează : „Errare humanum est, diabolicu­m per­­severare“. Dovedesc cu modul acesta că nu am nimic „diabolicum“ în sufletul meu. Merg mai departe cu mărturisirea greșelei mele. Recunosc că cererea și in­sistența mea pentru recunoașterea per­sonalității morale a Ligei nu era atunci oportună. Cred însă că acum după indi­­cațiunile precise ale suveranului nostru, independent de ce s’a petrecut la comi­­tetul central, congresul viitor va ști să desemne ca președinte un bărbat capa­bil de a conduce această instituțiune națională și Senatul ar face o mare gre­­șală dacă n’ar confirma votul unanim al Camerei. Cum s’ar putea opune candidature­ la ministerul cultelor a unui bărbat distins cu d. C. Dissescu faptul că a susținut cu talentul său recunoscut pe nenoro­ciții noștri frați din Macedonia ? Pre­­zența sa în minister ar fi o piedică la o înțelegere cu Grecia ! Cred din po­trivă că atît guvernul din Atena cît și Patriarh­atul din Constantinopole vor inteteze că, în interesul lor chiar, trebue R­emanierea Remanierea s’a făcut și anume în mod restrîns. D. Michail Vlădescu, a căruia retragere din cabinet noi ceî d’întîiu am anunțat-o,­ a demi­­s­onat. D. Dissescu este succesorul d sale la ministerul cultelor și in­strucțiunei publice. Personalitatea d-lui Dissescu este atît de cunoscută și de apreciată, încît orice cuvînt de laudă e de prisos. Guvernul capătă prin d-sa o veche coloană de reazăm a par­tidului conservator, un colaborator prețios și ministerul instrucțiunei un șef care va fi bogat în idei să­nătoase pentru învățămîntul nostru. Politicianii noștri vor începe de­sigur comentariile arătînd că ta­­kiști! au fost iarăș! învins!, can­ta­cuziniștii au biruit, d. Nicu Fili­pescu a triumfat... etc, etc. Toate acestea n’au însă nicîo importanță față de faptul cert că remanierea aceasta nu va satisface pe nimeni, pur și simplu pentru cuvîntul că intrarea d-lui Dissescu în minister aduce o întărire guvernului, nu însă toată întărirea de care are nevoe pentru a eși din actuala stare de slăbiciune, ceea ce numai printr’o remaniere largă s’ar putea obține. Dar, după cum am anunțat, efec­tuarea unei remanieri larg­­e numai amînată, nu respinsă. Cu întoarcerea d-lui Ion Laho­vary în țară, care oral a pus de­misia sa la dispoziția d lui Canta­cuzino, așa că din motive de deli­cateță nu se putea decide asupra ei acum, întreaga chestiune a rema­nierei va fi redeschisă și atunci se va decide definitiv asupra ei Ad Cereți No. 16 din pasionatul roman Contele de Monte Cristo de ALEX. DUMAS tatăl — 5 bani fascicola în toată țara, 5 bani — Socialism și junimism Trecem printr’o vreme grea. Putem să spunem că de o jumătate de secol n’am avut de luptat contra unui reacționarism mai pronunțat decit acum. Și totuși lipsește partidul care să i se opuie. Două partide au avut cari au­ luptat în această țară pentru înrădăci­narea culturei europene nefalsificate, două partide extrem de opuse și cari tocmai prin aceasta se întregiau­ : partidul socia­list și partidul junimist. Și ambele aceste partide s’au perdut ! Mai întÍiu partidul socialist, pentru că cel care pretindea singur sal conducă după principiile adevărate ale S-tului Marx, l'a părăsit în momente grele, cînd adversarii tăbărîseră pe dînsul. Partidul acesta n'a disparat însă în momentul cînd partidul liberal l'a distrus în modul știut ; el a început să se prăbușească cînd s’a băgat în luptele politice, deve­nind incomod politicianilor în interesele lor momentane, nefiind încă destul de tare pentru ca să reziste imoralităței po­litice de la noi și s'o înlocuiască printr'un idealism curat și nobil. Junimismul a luptat mai mult decât socialismul. El nu s’a băgat nici­odată în luptele politice, ci s’a mulțumit a fi apendicele unui mare partid, pe care’l fecunda în ideile sale și îl întărea prin personalitățile sale. A fost însă de ajuns cu d. Filipescu, în vecinica sa goană după noul intrigi, să se pomenească din cel mai vajnic ad­versar al junimismului, în gruparea ju­nimistă, s'o târască pe aceasta în obici­nuitele lupte politice de la noi, pentru ca­ fondul bun al junimismului să dispară, cele cîte­va personalitățî idealiste ce­­ compuneau să stea dezorientați intr’o pasi­vitate dureroasă, sau să se lase tî­rîțî în­­tr’o luptă josnică și mai dureroasă. Junimismul nu mai este azi un factor care să determine mentalitatea țărei, s'o influențeze, să aibă puterea morală de a împiedeca cele mai primejdioase excres­cențe,—după cum socialismul nu mai e de mult un asemenea factor. Și aceaste e trist, fiind­că o țară nu poate propăși cînd nu se manifestează de­cît un sin­gur fel de idei. Chiar dacă li se opun altele greșite, se provoacă discuțiunî, cioc­nirî de acele scînteetoare, care sînt cel ma bun talisman împotriva corupției și imo­ralităței. Gr. Achitarea lucrătorului Jalbă care a ucis pe Augusto Mendl la Brăila a e­­moționat o clipă opiniunea publică. Unii au reprobat verdictul juraților brăi­­leni, alții l’au aprobat, iar cei cu scaun la cap s’au mărginit cel mult să-l explici. E foarte frumos să faci teorii, dar este mai cu­minte să te scobori în fundul conștiinței omenești și să-i cercetezi me­canismul ei întreg. Jurații ca și jude­cătorii de toate zilele sînt oameni și nefiind legați decît de conștiința lor, nu de litera legei, judecă ca oameni, deci aduc in aprecierea lor credințele, pasiunile, ideile și impresiunile ome­nești. Pasido cîntărește și ghicește ca au gîndit și simțit cei doisprezece ori șase oameni de la Brăila cari, deși era evident că Jalbă ucisese un om, au de­clarat, pe conștiința lor, că el nu a co­mis acest omor. Cel ce scrie aceste rînduri a fost de mai multe ori jurat— dar numai odată a luat parte la judecarea unui proces care s'a sfirșit prin o osîndire. N’am putut să dorm o săptăm­înă în șir și pare că îmî imputam mereu că n’am­ pus destulă energie, ca această nedreptate să nu se întîmple. Era vorba, îmî aduc și acum aminte, de o bătae la un com­plect, bătae în care victima primise o lovitur­ă de baston în cap, se căutase o săptămînă cu babe, nu se dusese la spital, unde s'ar fi putut locui ușor, și astfel ran x îi s’a cangrenat și indivi­dul a murit. Eu le spuneam juraților­, că acuzatul nu era cauza directă a mor­ții celui lovit, că dacă acesta s’ar fi căutat, azi ar fi vorb­a de o simplă bă­tae, din care bătăușul s’ar fi ales poate chiar cu o simplă ar­ondă. — Ia’n lasă domnule, îmi strigă un ju­rat cu ceafa groasă și cu mintea idem, auzi ungureanul dracului să ucidă o bunătate de romín! Argumentul a fost suprem, faptul era adevărat că acuzatul era roman de peste munți, că victima era de acis și a­­ceastă împrejurare a fost fatală e-lui dintîifi. Zadarnic au luptat cîțiva din noi, la vot opt au răspuns pentru vinovăție și numai patru pentru achita­te. Ba în lupta lor, jurații au uitat să­­ dea măcar circumstanțe ușurătoare. De atunci, mă feresc să mai fac pro­nosticuri asupra hotărîrei juraților și să mai pătrund în conștiința acelora cari judecă, dar cami din fericire de mai multe ori achită. LUNI Ziarele proslăvesc pe Alecsandri a căruia, statul se ridică în fața Teatru­lui Național din Iași. Fost­a Alecsan­­dri un geniu, ori cel puțin un mare poet ? Ca toți oamenii din generația lui, din epoca redeșteptării noastre, el n’a putut să fie decît un neobosit muncitor la temelia noastră națională. I-a lipsit putința și timpul de-a se specializa. A fost de toate și deci n’a putut străluci în chip deosebit în nimic. A fost poet, și poet în toate genurile poeziei, dela gingașa poezie lirică, de la Steluța, a mers pînă la poemul epic, al Dumbra­­vei Roșii, a fost dramaturg de la Herșcu Boccegio, la Ovidiu și Fîntîna Blandu­­ziei, a scris și nuvele și articole de ziar, a fost om politic, puțin i-a lipsit să fie proclamat chiar de domnitor al Mol­dovei, a urcat toate treptele onorurilor, a fost în sfirșit de toate, ca toți con­temporanii săi. Care insă este geniul care să poată îmbrățișa o așa de colo­sală activitate și în același timp să poată străluci deopotrivă în toate a­­ceste ipostase ? Aceasta nu va să zică nicidecum că bardul de la Mircești a fost lipsit de merite. Din potrivă, Generațiunile vii­toare însă vor găsi insuficient bagagiul literar și artistic al lui Alecsandri și își vor îndrepta privirile spre alte talente cari neîmbrățișînd o activitate atît de în­­tinsă, au putut străluci mult mai lumi­nos. In fața Teatrului Național din Iași Alecsandri are dreptul să stea, căci el este unul din fondatorii teatrului nostru și noi datori sîntem să aducem prino­sul de recunoștință acelora cari au lu­crat pentru binele obștesc și au reușit cu chipul lor de-a fi deasupra noastră a tuturor, deși împrejurările nu le au fost destul de prielnice ca să strălu­cească atîta cît ar fi putut. MARȚI Vorbindu se de Alecsandri nu s’a pu­tut să nu se vorbească și de Barbu Lăutaru. Alecsandri a zugrăvit acest tip al vieții vechi moldovenești, care azi aproape a dispărut odată cu dînsa. Și nici nu se putea altfel, căci lăutarul, așa cum era acum șaptezeci-optzeci de ani, nu se poate explica decît la mij­locul de altă dată, în patriarhala viață a boerilor moldoveni, cari, avind puțin de lucrat și de gîndit, știaă să petreacă de minune, la cintecul lăutarului favo­rit, care, ca și ei, a murit mai apoi să­rac, deoarece acestui greor cîntăreț, co-i trebuia lui să adune bani albi pentru zile negre, cît timp boerii mai existau și cînd la chef îi se umplea paharul plin de vin cu galbeni și cobza tot așa? Nu că doar a dispărut crasa divină a lui Barbu Lăutarul, nu, dar decorul s’a schimbat și farmecul a dispărut intru­­cît­va. Intre Christacho Ciolacu,cintînd în frac la cutare banchet oficial, între bietul Marin Buzatul cîntînd la Iorda­­che — și Barbu Lăutarul desfătînd pe boerii din vremea veche, o o deose­bire și deosebirea este in favoarea tim­purilor dispărute. Zilele trecute un evreu bătrîn m’a oprit în stradă, zicîndu-mî: — Domnule Miile, după cele întîm­­plate, mă tem că o să devii antisemit! — Nu, i-am răspuns eu bătrînului, cel mult dacă voi a deveni an­ti-om. E adevărat că unul din ai voștri s’a ară­tat mai ticălos decît se arată de obi­­ceiu oamenii, dar nu sînt atît de orbit de patimă ca de acum înainte să osin­­desc o întreagă categorie d­e omenire. E o dovadă că omul poa­te­­ să ajungă pe scara morală mai de jos decit se crede de obiceiu, că el poartă de multe ori o mască, grație căreia, un om cins­­tit și bun, ești înșelat. Ce rezultă insă de aici ? Că pe viitor tr bue să fii și mai neîncrezător față de toți oamenii, să-i consideri in prima linie răi și per­verși, să te socotești în mijlocul bandi­ților și numai după îndelungată înce?~ care să-țî poți zice : ăsta este om, celalt cîine. Dar chiar și atunci nu trebue prea multă încredere, nu de altceva, ci ca să nu aibi din nou decepțiuni și să te a­­cuzi pe tine însuți de nev­ndi­cabilă naivitate. JOI — Cum se poate, îmi zicea ori un Cunoscut, X care era te înjura, azi lu­crează lângă d-ta ? — E posibil ca X să mă fi înjurat— deși nu știu să fie astfel, dar ce are a face? Dacă X m’a înjurat și azi s’a alăturat de mine, aceasta dovedește că atunci cînd m’a atacat nu mă cunoștea și că acum mă apreciază altfel, deoarece consimte să scrie alături de mine. De altfel, luînd lucrurile și al­ tf I, cine este cel înjosit, or ori el?. Nu a­pare cea mai meritată pedeapsă că el­­azi trebue să se deszică, să dezmintă prin fapta lui a ceea ce a afirmat altă­dată ? Și pe lingă toate astea, cu mora­vurile noastre publice, sociale și ziaris­tice, dacă ai merge prea departe cu ri­goarea și alegerea, ai risca să rămîi singur și izolat, foarte măreț și deco­rativ în izolarea ta, dar în neputință de a lucra, și cînd ești director de ziar, trebue să-țî aduni materialul zilnic tre­buitor de la cine se intîmplă, cum poți și cu cine îți stă la indemînă. Ar fi mai bine și mai frumos ca să fie alt­mintrelea—dar dacă nu este astfel, vina nu­ e desigur numai a ta.... VINERI Un vis ciudat am avut astă-noapte. Cadrul era lugubru, noaptea mă în­conjura, un vint rece mă străbătea pînă la oase, iar eu ghemuit în fundul unei trăsuri, alergam pe o cîmpie largă. Bar’ că un foșnet am auzit în aerul rece, par’că a fiulîit în vint ceva ca un dm­pel negru și din acest drapel s’a desprins o ființă omenească. Era Toni Bacalb șa. Figura lui tristă și osoasă de copil bol­nav și imbătrînit, figura lui cu corpul prea mare pentru corp, se desprinsese din noapte și capul lui stătea strîns a* lipit lingă corpul meu, ca și cind ar fi voit să se încălzească lingă o făptură omenească Era capul, era o buca­tă de corp, iar restul film­­a în aer, bătut de vîntul nopței și perzîndu-se în ea, fia­­» turînd în urmă,în goana nebună a cailor... Era Toni Bacalbașa.... 1— Ce mai b­ala­ bala pe la vpî ? Ce fac­i fetița ta ? Și a mea str­­bue să fie maro, murmură umbra devenită tristă și pare că pe fața mea simțit stre­­curîndu­se o lacrimă căzută din ochii lui mari și sticloși.... Apoi tăcu și mult timp umbra ciu­dată stătu lipită de mine, pe cînd vin­­­­tul finera a pustiit, pe cind trăsura alerga pe cîmpie și pe cînd trupul lui curios flutura ca un­­ steag negru în văzduh... Cînd m’am deșteptat m’am intrrbate prin ce împrejurare, în mersul lor de­șănțat, amintirile mele au dat peste fi­gura acestui dispărut pe care toată lu­mea azi l’a uitat și care desigur a me­ritat o mai bună soartă? Pesemne că numai în vis unele figuri sînt menită să retrăiască. RIMBĂTA Cind citesc ziarele care continuă din cînd în cînd să mă vestejească, rîd, și ceea ce e mai grav, rîd singur. Și cum n’o să fac astfel, cînd toată agitațiunea de trei luni n’a fost și nu este decît o za­darnică zvîrcolire în care adversarii se sugestionează reciproc și-și dau iluziunea că m’a fi zdrobit, pe cînd eu am rămas, după cum pot și eu să-mî dau seama, întreg, din toate punctele de vedere.­­ Aceasta adversarii o numesc cinism din partea mea, pe cind mie mi se pare , că nu-i decit simțul realităței. In ade­­­­văr, întîiul lucru ce am făcut cind a fost atacat, e că m’am scoborît In făun­, tru propriului meu on. M’am întrebat­ cu mîna pe conștiință dacă trebue să-mii reproșez ceva și să aleg, cum zicea o1 gazetă, între condeiü și revolver ? Dar dacă n’am găsit nimic in fundul] conștiinței mele, un minut mi-am zis cí] pot fi cel puțin Io victimă a împreju­­­rărilor, a prejudecăților și sînt mo­mente cînd deși conștiința îți este îm­­­păcată, suferi veștejirea semenilor tă î­i suferi nedreptatea așteptînd timpuri mai bune ca să-țî recapetî dreptatea.1 In stradă însă aceiași oameni mă sa^j Iută și acum ca și altă­ dată, aceleași­ mîini se întind ca de obiceiu—și dacăj­ nu schimb un salut cu cîțîva, sint aceia cărora se întorc cu capul. Im­oldit nimica nu’mî pare schimbat—și deci sint, în drept a nu crede că dela mine s’ai întors opiniunea zisă publică. Pe lîngă toate acestea mai am un criteriu. Omul este fag și se poate să întinzi minți L­etopisiți de CONST. MIN­E DUMINICĂ MERCUR!

Next