Adevěrul, septembrie 1907 (Anul 20, nr. 6473-6502)

1907-09-15 / nr. 6487

Anul al XIX-lea— MNo. 64B7 FONDATOR Alex. V. Beldixeanu PUBLICITATEA: CONCEDATA EXCLUSIV Agenției de Publicitate CAROL SCHULDER <& Co. București, Str. Karageorgevitil8 Telefon O ♦ Pentru Capitală So. 14­1 © ■ Provincie și Străinăttnte So. 18140 .<$LTM­­ V a Hani în toată țara %iîaîe militari contra l­u­ Haret.­ Conspiratia 3 Hui UN GUVERN DRE TACE Gruvernul acuzat de către d. Spiru Haret și de către d.­­G. Popescu, crede că prin tăcere, va scăpa de răspundere — Situatiunea morală a guvernului nu­ e din cele mai strălucite. E acu­zat, e dovedit de-a fi săvîrșit fapt criminale ori incorectitudini vădite și el este nevoit să adopteze singura atitudine ce-i rămîne: tăcerea. Or, tăcerea, cînd cineva te acuză—tăce­rea în fața evidenței este o ati­tudine deplorabilă, căci dacă tn gu­vern, nu ai putință să risipești do­vezile și echivocurile, te întemeezi pe imoralitate, pe arbitrar—și ase­menea guverne sunt pierdute. Să ilustrăm tema noastră. Am fost cei dintâi­ cari am dat alarma asupra ororilor inutile comi­se în unele părți ale tărei răsculate. După potolirea revoltei propriu­ zi­se, după ce răsculații fuseseră îm­prăștiați, forța armată și în unele locuri ajutată de cea administrativă ori judiciară, au executat sumar pe cei prinși și aceasta fără umbră de judecată, după pîra primarului ori a arendașului—și toate acestea fără să existe stare de asediu—care chiar de-ar fi­i existat—totuși execuția su­mară a prizionierilor constituia o crimă. Cele publicate de noi au făcut să se ridice părul în capul tuturor și un strigăt de indignare a eșit din toate piepturile dela Severin la Dorohoi. Atunci s’a făcut apel la noi ca să suspendăm publicarea acestor do­sare pline de singe și de oroare, fă­­găduindu-ni-se că dreptate se va face și că așa fiind ar fi inutil să mai compromitem țara cu priveliș­tea acestor oribile și canibalice săl­băticii. Cam tot așa a răspuns d. minis­tru de interne cînd a fost interpe­lat în Cameră de către d. N. Iorga, recunoscînd că s’au făcut greșeli și că toate cazurile vor fi anchetate și pedepsite. Eram în așteptare, cu dreptate să se facă, cînd un ministru, din ace­lași cabinet cu d. Brătianu și gene­ral Averescu, d. Spiru Haret, a pu­blicat o întreagă dezvinovățire a preoților și a profesorilor de sate acuzați de-a fi fost uneltele răscoa­lei sociale din Martie trecut. In a­­ceastă lucrare găsim declarațiunea d-lui ministru de instrucțiune pu­blică și culte, că mulți învățători și preoți au fost executați sumar de forța armată, unii maltratați și in­sultați, alții tir­ei legați pe la in­strucție și toate acestea fără ca dînșii să fi fost vinovați, de­oarece în privința imensei majorități, jus­tiția n’a găsit nici o vină. Care va să zică posedăm un act o­­ficial, iscălit de un membru al cabinetului d-lu­ Sturdza că cum o­­caziunea răscoalelor din Martie s’au comis asasinate, căci cine ucide, în­­tr’o țară în care nu există pedeapsa cu moarte, și ucide fără să existe măcar starea de asediu, ucide fără umbră de judecată—și pe deasupra oameni fără de vină—acela în toate limbile și sub toate legiuirile se numește asasin. Cum însă rămîne cu un guvern, acuzat de însuși unul din membrii lui, că sub al lui patronagiu s’au co­mis asasinate și care nu ia nici o măsură fie de a se disculpa, fie de a da pedeapsă celor ce s’au făcut vi­novați de crima cea mai mare: ră­punerea vieței semenilor lor? Și acest guvern, cu mîinele pline de singe romînesc, țintuit la stîlpul infamiei și al oroarei, acest guvern nu găsește altă atitudine de luat, de­cit sa păstreze tăcerea, să iasă să stea alături de ceilalți membrii ai săi pe acuzator și acesta, consimte și el să-și păteze mîinele de singe, ală­turi de colegii săi făcuți și ei vino­vați, prin inacțiunea lor, de asasi­nate!... Nu este așa că actualii noștri con­ducători stau pe o bază morală soli­dă, se pot lăuda că au prestigiu, fiindcă un rege tolerant închide o­­chii asupra crimelor făptuite în nu­mele säu și fiindcă dețin puterea, au majorități colosale și fiindcă opinia publică nu se poate manifesta altfel de­cit prin vorbe și scris? ■* * *• Să luăm alt caz, nu așa de tragic, dar totuși ca­racteristic pentru fun­damentul moral al guvernului. E i­azu­l prefectului de Teleorman. Cînd­ guvernul l’a bombardat pre­fect pe d. Iarca, noi caritabil i-am făcut cunoscut, că o să pară multe pe urma'acestui neuropat. Guvernul d’a' ținut ' seamă de observațiunile noastre și d. Iarca a luat conducerea județului Teleorman și a potolirei­­ răscoalelor din acel județ. • Or­­,ce s’a intîmplat cu ocaziunea acestei potoliri? Prefectul s’a sub­stitui tuturor autorităților și în spe­cial puterei judecătorești trimițind dînsul oameni la pușcărie, liberîn­­du’i el și deținînd în chip ilegal pe cei liberați de justiție... Lucrul aces­ta este învederat cu fapte, cu do­cumente oficiale și chiar cu decla­rația scrisă a delicventului. Sintem­ dar față pur și simplu de un abuz de putere, care dacă ar fi fost comis de un pîrlit de primar de sat ori de un polițist oarecare, aceștia de mult și-ar fi luat pedeapsa. D. prefect de Teleorman însă nu numai că nu a fost tradus înaintea instanțelor re­presive, dar nici n’a fost înlocuit, căci așa cer interesele politice în a­­cest județ și așa cer și legăturile per­sonale între acest slujbaș abuziv și ministrul de interne precum și între el și camarila acestuia... Primul prezident al Curții de apel cu ocaziunea deschiderea anului ju­diciar, relevă această stare anarhică, arată cum prefectul abuziv n’a fost supărat de nimeni, dar că în schimb magistrații cari și-au făcut datoria și au denunțat cazul celor în drept, cerînd satisfacție și intrarea în le­galitate, magistrații au fost pedep­siți cu mutare și indirect cu darea demisiunelor. E natural că vorbele înaltului ma­gistrat au făcut vîlvă și emoțiune în lumea politică și cea judiciară nu s’a calmat încă, mai ales că gu­vernul nu se gîndește să dea satis­facție dreptătea, dind pe mina par­chetului pe prefectul vinovat și des­­tituindu-l, ci se încearcă să pedep­sească pe magistratul care a avut curagiul, în mijlocul lași țnței gene­rale, ca să-șî facă datoria de om și cetățean. El nu discută, dacă fap­tele denunțate sunt adevărate, și nu încearcă să se disculpe, ci căuta să deplaseze cestiunea și în ceea ce privește pe funcționarul abusiv, păs­trează cea mai complectă tăcere, ca și cînd întreaga vîlvă și întreg scan­dalul nu au la obîrșia lor faptele ile­gale ale acestui slujbaș al unui re­gim zis liberal și toleranța culpeșă a guvernului față de faptele lui ile­gale...❖ # 1-Guvernul tace cînd este acuzat și dovedit nu numai de presă că a co­mis asasinate—ci chiar de un mi­nistru în activitate—guvernul tace și cînd un înalt magistrat îl acuză că a comis fapte ilegale și urîte, nede­­stituind pe un prefect abuziv și pe­depsind pe două magistrați cari au încercat să se opună abuzurilor lui încercînd astfel să țină prestigiul mari straturi rit mai sus posibil... Guvernul tace față de evidență, șe face că nu vede sîngele nevinovat care a curs, asasinii se plimbă liberi și nesupărațî de nimeni, prefectul­­pașă este lăsat la locul lui, fierul roșu al primului magistrat de la Curtea de apel din București, nu-1 impresionează—în tăcerea lui!... Cu toate acestea nu procedînd ast­fel se întărește un guvern. Ori cit am fi o țară în care Constituția și parlamentarizmul sînt ficțiuni, ori cit sintem­ sub regimul bunului plac, ori cit s’ar crede că arbitrariul și ci­­nizmul pot înlocui legalitatea și respectul de sine, guvernelor de a­­semenea natură, mai de­vreme sau mai tírziu le va lipsi atmosfera care dă viața, aerul care să-l insufle și fără de care nici un guvern, chiar în țara romînească nu poate trăi... De altfel d. Ion I. Brătianu, ar trebui să-și amintească de tatăl sau, care după ce a făcut războiul, după ce a făcut regalitatea, după ce a dat apanagii regelui, după douăsprezece ani de atot­puternicie, avînd ma­joritățî zdrobitoare și întrebuin­țând teroarea lui Radu Mihai, totuși n’a putut rezista lipsei de atmosferă și a trebuit să plece de la putere, fă­ră de glorie, și încărcat de păcate, el în care Romînia își pusese speran­țele sale cele mai bune.« Din zăpăceală, zăpăceală ese, din echivoc, echivoc, și apropiatul viitor ne va arăta ca cele ce spunem noi sunt triste adevăruri. De altfel ori­cit de cinic și arbitrar este acest gu­vern ,ori­cit disprețuește el opinia publică și crede că are parlamentul sub picior, ne întrebăm totuși și aș­teptăm cu curiozitate ca la 15 Noem­­­brie viitor, să apară pe aceiași ban­că d-ni. I. Brătianu, Toma Stelian și generalul Averescu, alături de d. Spiru Haret, ale căruia rapoarte ofi­ciale ridică cele mai grave învinuiri în­potriva celor trei miniștrii cari au reprimat răscoalele. O să vedem și pe asta! CONST. MILLE Sîmbata 15 Septembrie 1907 DIRECTOR POLITIC CONST. MILLE ABOXA.HE­UTE : Un an .... . Lei 16.— 6 luni i , * , * „ 8.— 3 luni • * • 0 . „ 4.— o lună................. „ 1.50 In străinătate indok­ A­­pare zilnic la «o la 5 seara cu ultimele știri sale zilei Jiuroțirute ziarului: Sir. Sărindar, 11 Bătaia la a ■ 1B fileÍSiria 158 Srastalp^Sa I director al penitenciarului face ca­ director al penitenciarului face cu­noscut că preveniții nu se află în arest, de­oarece au­ fost puși în libertate din ordinul prefectului. Tribunalul neavînd, deci, pe acu­­zați de față, „a constatat“ cele ce preced și a dispus restituirea acte­lor d­lui Jude Instructor !! Iată în ce situație tristă și cara­ghioasă aduce justiția țărei un pre­fect ca acela de la Teleorman. Și astea „tot afirmațiuni nedove­dite“ ale d-lui Scarlat Popescu sunt? C C a toate aceste dovezi, cu note din ar­hiva tribunalului, ce răspunde guvernat și cum mai menține pe prefectul care a suprimat justiția și magistratura în Județul său ? Saturn A doua zi de dezbatere a proce­sului Zenide, cu privire la ceea ce unii numesc bătaia care a provocat sinuciderea lui Țigăreanu, iar alții pur și simplu, omorul de la poliție — dezbaterea aceasta a dovedit că departe de a fi Zeni de o excepție, el este un produs al moravurilor noastre polițienești. Cu mărturia tuturor arestaților, cu aceea a vecinilor și la urma ur­mei cu mărturisirea însăși a acuza­tului, s-a dovedit că bătaia face încă parte integrantă din mijloacele de investigație polițienească și câtă vreme va fi așa, în mod firesc vom avea crime de omor sau provocare de si­nucidere prin bătae. Numai cu pedepse de o mare se­veritate, justiția poate stîrpi bătaia din poliție. Cînd se va ști în toată țara că nu numai în caz de omor, ei ori­ce simplă bătae va costa pe inspector, comisar sau ipistat nu nu­mai slujba dar și pușcăria — mo­ravurile sălbatice vor dispare treptat­­treptat și din poliție. Pentru aceasta însă se cere nu mușamalizare, ci justiție pe de a'n­­tregul! Tot „afirmațiuni”? Pe cînd guvernul tace, dosarul dovezilor cari vin să întărească a­firm națiunile precise ale d-lu. Scar­lat Popescu crește pe fiecare zi. Fostul procuror al tribunalului Teleorman, d. Pandelescu publică pe ziua de erî Jurnalul No. 4756 din 30 Aprilie 1307 a­trib. din T.­odă gurele prin care se constată că tre­buind să sa reconfirme după o lună mandatele de arestare a doi preve­nții, o adresă cu No. 534 a d lui In vederea încurcăturilor în care se află guvernul față de realizarea mani­festului regal, m’am decis să-I dau o mină de ajutor și public, deci, azi gra­­tuit următoarele mici anunțuri­ de interne caută proect ințeli­­gu­­lSterm­­ent privitor gendarmerie rurală. O KAZBITII BKK­a Publicitate De dorit și expunere de motive. Recompensă... națională! A­re adrese, sub 1. L C. B. str. Aca­demiei, anu­ță un concept de Casă rurală, cu CEHlfl expunere de motive. Un mi­lion cui va prezenta ceva accep­tabil. A se depune sub inițialele A. C. la Banca naționala. Tocmeli agricole ! ace­t cuprins, furnizat­ pină la 15 Octombrie cel mai tîr­­ziu, e plătit cu aur, fără agio! A se adresa Florica Post-Eestant sub 1.1. C. B. i .1 A A ce e de făcut cu chestia Scarlat I Ű 6­8 Popescu, se primește ca recuno­ștință și cu remunerație, sub I. S. la ministerul justiției, orele de audiență. ■ mami ah­ma ce e de făcut cu Anexele, se pri­asemenea unește sub S P. H. la­ ministerul instrucției, doia 9—12 a. m. Di­­screțiune asigurata. ln str. Brezoianu viitorului de Muzică, (1-Anexare d-lui Sp. H . p. conf. Pac. S. J. R. cuesTI­A ZIL­E­I Situația guvernului pe ministere! Fie­care cu ghiuleaua lui de picior!! seria nu o va profana, căci ar fi o profanare a ziaristicei ca gazetarul de frică să nu exprime ce este, ce-i adevărat, ce-i convins că-i adevărat. Cînd și ziare în serviciul unui partid, ca Voința vor înțelege că un ziarist, oricît de umil și de moderat ar fi, poate greși, dar că nu se poate spune a priori că e de rea credință, vom fi și noi moralmente pe calea presei engleze. Tonul Voinței pare să vroiască însă a ne aminti că li­bertatea presei datează în Anglia de pe la 1700 pe cînd la noi abia de o jumătate de secol. Gr. «Adevĕruri*» Conspirație „Independența“ n­ a trezit aseară că d. losu­pescu conspiră contra guvernului și reformelor agrare. D. Filipescu continuă a face... po­litica d-s&le­­ au­ta tot! Răspunsul Casației Iată mai pe șleau răspunsul Casației dat guvernului în afacerea Scarlat Po­­pescu : — Faceți prostia și pe urmă să veniți la noi să vă tragem de urechi! De cu­ aga „consultație“, mai bine lipsă! Cum adică In procesul omorului de la poliția Ca­pitalei, d. avocat Flămînda a întrebat pe intendenta Elena Malaxa : — Adevărat e că d. Zenide te-a ra­portat șefilor că te-am fotografiat costumat lui Adam?. Cum adică ? Eva în costumul Adam ?! Cerem lămuriri! Figoletto în Iul Liberalis și libertatea presei asupra presei Cu privire la un articol al d-lui Banii noastre — Presa noastră Sub acest titlu d. Banu publică în Voința Națională un interesant și demn articol, al căruia ton se deose­bește fundamental de acela care de­ja o vreme încoace domnește în a­­ceastă gazetă. Referindu-se la o recensie a profe­sorului Paulsen, asupra unei cărți care tratează despre presa engleză, d. Banu, face oarecari observațiuni și reflexii asupra presei noastre. D-sa are ochi pentru neajunsurile de cari suferă presa noastră, ne­ajunsuri pe cari noi toți gazetarii cari ne iubim meseria le vedem,­ dar are ochi Și pentru unele calități ale ziariștilor, un fenomen ce se în­­tîlnește mult mai rar. Căci nu mai departe decit Voința, face parte din­tre gazetele cari n’au știut aprecia calitățile ziariștilor și nici odată n’au putut deosebi între păreri și cei cari le exprimă, pentru că tot­deauna a fost mai ușor să insulți și să ataci oamenii, decît să combați părerile lor. Să compari presa noastră cu cea engleză, , este atît de absurd ca și cînd compari pe țăranul român cu cel francez sau englez. Nici presa nu crește și se desvoltă afară de socie­tate, a căreia oglindă este. Dacă fie­care țară are parlamentul și guver­nul pe cari le merită, apoi are și presa pe care o merită. Am mai spus aceasta și o repetăm astăzi, a­­dăugînd că prin aceasta se înțelege că e absurd să pretinzi ca presa să fie cu mult mai bună decît oamenii noștri politici, ca luptele ei să fie mai civilizate, decît acele ale oame­nilor noștri politici. In definitiv presa e o armă și trebue deci să fie în stare a rezista adversarilor. Or, cine n’ar rîde dacă cineva ar eși cu floreta să lupte contra unui tun ? Altă întrebare este dacă presa de la noi așa cum e, cu defectele ei, pro­venite între altele din pricină că a­­semenea multor instituții dela noi și presa s’a dezvoltat prea repede, în disproporție cu trebuințele reale și mijloacele disponibile, — și-a făcut datoria. Și trebue să recunoaștem că da. Ziariștii noștri, nu toți îngeri, ci toți oameni, au dovedit în medie o dragoste pentru meseria lor, o dra­goste pentru adevăr și dreptate, o putere de sacrificii­,—de cari nici n’au dat­­ dovadă, nici nu sînt capa­bili criticii lor. Dacă opera lor pre­zintă lipsuri, ce e fără lipsă în acea­stă țară, pe lume chiar ? Dar cu cit sîntem mai înapoiați politicește și moralmente, cu atîta presa romînă apare mai superioară. Contra călcă­rilor de lege numai dintr’însa ră­sună protestările, cei slabi numai la dînsa au găsit pînă acum refugiu. Noi dela Adeverul cel puțin ne-am putut convinge că adesea ori presa a fost ventilul de siguranță prin romil­E DUMINIICI ISlilSI IfliiHi Pu­ill IUlilHC.MmMBAIA4* care a răsuflat disperarea omului din popor, ne-am putut convinge în mijlocul tuturor ilegalităților de adevărul afirmației lui Chateau­briand că „libertatea presei prețu­­ește cu­ o Constituție, așa că toate călcările de Constituție nu însem­nează nimic cîtă vreme o avem pe dînsa“. Și atît era de convins ,Cha­teaubriand de cele ce spunea, în cit adăuga : „Chiar dacă Constituția ar fi perdută, libertatea presei ne-ar reda-o“. Da, libertatea presei e cel mai mare bun pe care-l are omenirea. Ea nu însemnează altceva decit li­bertatea de a gtndi. Căci libertatea gîndirei însemnează de fapt liber­tatea de a-ți exprima gîndirea, de vreme ce libertatea de a gîndi fără a exprima ce gîndești, a existat în­totdeauna. Dacă însă toți oamenii civilizați trebue să apere libertatea presei, cu atît mai mult trebue să vegheze la dînsa ziariștii. Atunci cum se face că tocmai Voința nu în­cetează să ceară restrîngerea ei, deși după Constituția noastră ar trebui să putem spune ca Spinozza că „a­­vem fericirea de a trăi într’o țară în care se acordă fiecăruia libertatea cea mai nemărginită de a gîndi și în care această libertate e socotită ca cel mai prețios și mai scump bun al omenirei“ ? Cea mai bună dovadă că suntem­ într’o perioadă de reacțiune este că un ziar, „liberal“ încă, găsește cura­­giul să ceară îngrădirea libertăței presei, fie în orice fel ar fi. Pro­fesorul Karl Buecher, el însuși fost ziarist, acum profesor la Lipsca, u­­nul dintre marii învățați ai timpu­lui nostru, a publicat un studiu a­­supra ziaristului, într’o mare lu­crare la care colaborează și prof. Paulsen citat de d. Banu, lucrare care poartă titlul: Cultura modernă, temeliile generale ale culturei pre­zentului. In această lucrare Ruecher relevă anume că „fiecare epocă de reacțiune caută să limiteze liberta­tea presei“ dar că la urma urmelor tot răzbește convingerea ca presa li­beră e cea mai eficace garanție a li­bertatii cetățenești“. Am crezut necesar să legăm de reflexiile d-lui Banu, aceste reflexii ale noastre. Presa are și la noi o mare menire; ea poate și la noi să contribue la ridicarea tonului. De peste doisprezece ani de cînd lucrez într’însa, pot să constat că, cu toate incidentele violente, tonul presei noastre s’a îndreptat și s’a înobilat mult. Cu încetarea ilegalităților și creșterea respectului pentru presă și ziariști, se va modera și tonul presei și se va cumpăra și limbagiul ziariș­tilor, față cu cei cari îi disprețuiesc, sau speră să-î poată reduce la tă­cere prin injurii și amenințări. Nici­odată gazetarul care-și iubește de­ Opresiunea maghiară „Revue Slave“, care apare în Paris, în ultimul său număr publică un articol intitulat „Opresiunea maghiară“, care are o deosebită importanță. Autorul artico­lului, un croat nu se ocupă numai de situațiunea croaților față de maghiari, ci și de a tuturor celorlalte națiuni nema­ghiare din Ungaria. Intre altele se spune :* „Dorința lor (a maghiarilor) arzătoare­­ de a impune limba maghiară tuturor na­ționalităților este lesne de înțeles : oare v­orbirea zilnică nu este cel mai bun și m­ai sigur mijloc de infiltrare și de ab­sorbire ?* Și mai departe : „Eî merg cîte odată pînă a întrebuința cuvîntul naționalitate, cind cu privire la rasa, cînd cu privire la limbă, cînd față de raporturile istorice și politice, astfel că străinii nu pot să-șî formeze decît o idee cu totul confuză. Autorul articolului arată că în materie de publicitate, maghiarii sînt neîntrecuți, atunci cînd vor să trîmbițeze vreun nea­­devăr : povestește însă cazul contelui­ Tisza, care a făcut o mare griffă, atunc­­cînd a sfătuit pe compatrioții sa, dela înălțimea tribunei, să nu viziteze expo­ziția franceză, licru care a contribuit mult să facă pe Francezi să înțeleagă po­­liteța maghiară. Acest eveniment a trecut, dar Franța nu a uitat și ziarul Le Temps a cărui se­riozitate nu­ poate fi pusă la îndoială, a spus mai zilele trecute, rezumînd situa­ți­un­ea din Ungaria : „Simpatia dezinteresată ce Franța are pentru Ungaria nu ne oprește de a ne exprima surpriza ce ne inspiră politica im­prudentă și greșită pe ca­re o, practică conlițiunea de cînd e la putere“. Articolul, în chestiune este scris mai mult însă pentru a îndepărta pe Franța dela prietenia ce ar voi s’o arate Unga­riei“. A lipit Infimmi ficiol de Mien­­n­sgrie D. general profesor doctor Demosthen, reprezentantul României la congresul din Berlin a ținut o cu­vîntare excepțional de importantă Luni 10 (23) Septembrie 1907 s’a deschis congresul internațional de higienă și demografie în stabilimen­tul Kroll, sub președenția prințului Schönaich Carplatt. Prințul moște­nitor a binevoit să onoreze ședința solemnă de deschidere cu pre­zența sa. Din partea României a vorbit de medic general profesor Demosten care a rostit o cuvîntare caldă și convingătoare, de o importanță ex­cepțională, fiindcă se adresează atît celor inițiați în ale higienei cit și profanilor și preconizează pe de o parte propagarea cunoștințelor hi­­gienice în toate clasele societăței și pentru ambele sexe, iar pe de alta oficializarea cestiunei sanitare. Această cuvîntare a fost foarte bine apreciată și fiind de un interes general de prima ordine o înserăm în întregime. După ca arată că pentru a XIV oară congresul de higiena și demo­grafie reunește într’o adunare inter­națională pe oamenii de știință, cari au trecut hotarele țărilor lor, atît pentru a se pune în relație între dînșiî, cit și pentru a îndeplini în același timp o lucrare științifică și o datorie umanitară, d. dr. Demo­sten continuă : E sigur că dintre toate ramurile me­dicinei, higiena e indicată să ocupa pri­mul rang. Ea este pe deoparte, să zic așa, încoronarea medicinei , iar pe de alta o știință de vulgarizare. Rolul higienei Intr’adevar, studiul medicinei îmbră­țișează, după cum zicea Royal Collard, aproape toate celelalte științe, lumea întreagă iî formează domeniul ei, căci nimic din ce-i omenesc nu’i e strein. De altă parte pe cînd celelalte ramuri ale medicinei rămîn patrimoniul celor inițiați, higiena trebue să pătrundă cît mai adine posibil în toate straturile so­ciale. Dacă, pentru celelalte ramuri ale me­dicinei sînt și inițiați și profani, pentru higiena n’ar trebui să existe decit ini­țiați , de aceea cunoștințele higie­nei n’ar trebui să fie exclusiv numați apansgiu! medicilor. Lupta pentru bunul trai universal cere ca tot omul, conștient de rolul său social, să se străduiască pentru conser­varea sănătății, pentru conservarea pieței. La cenacolul higienei toată lumea trebue să participe, de­oarece toată lu­mea are dreptul de a se bucura, de bi­nefacerile dobindita prin observarea prin­cipiilor ei. Higiena și morala Privită din alt punct de vedere, hi­giena e după cum s’a mai spus, un capitol al moralei. Celebrul fiziologist Flourens spunea : cu moravurile, cu pasiunile, cu mizeriile noastre, omul nu moare, ci se omoară. Bî, bine, higiena, aceasta fiziologie aplicată, după cum a numit-o ilustrul Cl. Bernard, e tocmai indicatorul și con­ductorul bunelor moravuri, păzitorul vieții noastre, pe care ea poate și tre­bue să o împedica de a sa sdruncina de a se risipi, de a se corrupe.... Idealul medicinei e mai de grabă de a împedica apariția boalei, de a pre­­zerva sanătatea, adecă de a conserva cu sfințenie ceea ce posedăm, decît de a repara pe urmă ceea ce s’a stricat. Un mare chirurg, dacă nu mă înșel Ambroise Pare, spunea că, conservarea unui membru face mai mare onoare chirurgiei, decit amputația a 100 de membre, ori cît ar fi ea de bine făcută. Tot ca o aplicație a acestui precept, am putea zice, că e un mai mare merit a împedica ivirea unei boale, decit de a o vindeca dupe ce s’a ivit. D-voastră, știți bine, domnilor, că acestea sunt nu considerații sentimen­tale, ci adevăruri aproape banale și cu toate astea sunt trecute în lista prover­belor platonice, în loc de a trece în faza aplicărei, în domeniul realităței. Jertfe pentru răspîndiirea higienei Este obiceiul de a ne acomoda ușor cu trebuința de a cere fabricanților unelte de răsboi, cari să poată distruge cit mai repede și cit mai ușor o parta a geniului omenesc, dar se face foarte puțin caz de omenirea care respiră ae­rul infect al locuințelor nesănătoase, care bea o apă pingărită, care consumă o hrană nesănătoasă etc., atîția factori a căror acțiune morbigenă se însărci­nează și ca, de a suprima la rindul ei o altă parte a semenilor noștri, ca și cum idealul civilizației n’ar fi ca și omul să devie mai blînd și de a trăi mai bine, ci de a înlesni și a perfecționa mijloa­cele de distrugere a vieței omenești! Și cu toate astea e mult timp da cînd marele filosof Herbert Spencer a afir­mat, fără ca nimenea să desmintă, că domnia Înmai va aparține acelui popor care, conștient de importanța și necesi­tatea higienei, va ști să intervină cu inteligență și își­ va fi „preparat gene­­rațiuni puternice . Și cu toate astea sunt mai mai mul decît 30 ani de cînd un valoros cham­pion al hygienei, d. Faure), ne spunea că interesul sănătăței publice este inte­resul popular prin excelență, pentru că tocmai prin clasele puțin avute bvitui mai mult epidemiile infecțioase . Și cu toate astea sunt aproape 18 ani de cînd domnul Léon Bourgeois, cu înalta sa autoritate ministerială afirma, că principalul obiect al s­t­viciilor sănă­tății publice e lupta contra epidemiilor și boalelor transmisibile, ale cărei victima sunt mai ales cei mici, cei slabi, cei mizerabili și spunea că, a combate pa cele d’întii, e a apăra pe aceștia ; e deci a face o lucrare de Solidaritate frățească și da democrație faptul da a începe lupta. General dr. Demosthen

Next