Adevěrul, ianuarie 1909 (Anul 21, nr. 6945-6972)

1909-01-14 / nr. 6956

valui al XXI-lea—Ro. 6956 FONDATOR Alex. V. Fjeldimann PUBLICITATEA. CONCED­A­R­E EXCLUSIV Agenţiei de Publicitate CAROL SCHULDER & Co» BUCUREŞTI ■fr. Esntcorgert«1­18- Telefon SI# Birourile ziarului: Str. Sărindar No. 11 Apare zilnic cu ultimele ştiri telegrafice şi telefonice de la corespondenţii noştri din ţară şi străinătate Miercuri 14 ianuarie 1909 DIRECTOR POLITIC CONST. MILLE ABosiHexTe TELEFON. ►•ntru Direcţiune No. 14/99 , Capitali „ 14/10 • Provincie şi Străinătate No. 12/40 iregularitatea numire! d-lui Ionel Brătianu ca prim-ministru M M nim ii ionel Brünn cr\ prim-mtnistrü Discuţia de la Senat D. C„ Dissescu, eminentul profesor de la facultatea de drept din Capitali, a tinut era maturului Corp un foarte interesant si instructiv curs de drept constitutional a­­rfiropus de neregulari­ta­tea numirel dlui Io­nel Brătianu ca pri­-ministru După citirea de către d. Brătianu a de­cretului sau de numire ca prim-ministru, d. C. Dissescu a cerut cuvintul pentru a întreba pe d. prim-ministru asupra moti­velor cari au determinat guvernul ca să se preceadă la numirea noului prim-minis­­tru, depărtindu-se de la regulele de proce­dură și drept constitutional In această materie. D. Dissescu spune că va pune chestia îndată ce d. prim-ministru declară că Consimte, Primul ministru declarînd că voeste­a răspunde imediat, d. C. Dissescu a des- Voltat chestiunea In chipul următor, gtru­­pînd diferitele chestiuni şi fapte cuprinse in întrebarea sa: Demisiunea d-lul D. Sturdza Retragerea din viaţa politică a d-luî Sturdza este un eveniment care ne-a im­presionat dureros pe toti şi îl regretăm cu speranţa că boala va fi o cît se poate mai scurtă. Nu iii judecăm acum, căci faptele sale vor fi judecate nepărtinitor de istorie. Ceea­ ce ne interesează acuma este de a şti cum şi ce fel s’a procedat la înlocui­rea d-lui Sturdza şi dacă s’a urmat respec­­tîndu-se spiritul Const­itu'iei noastre şi procedura indicată de mecanismul conti-^ SutionaL k . i Noua situaţie politică a d-luî I. Brătianu Onoarea şi sarcina cu care ministrul de interne este învestit se poate privi din două puncte de vedere: personal şi poli­tic. Personal, d. Dissescu felicită pe d. Brătianu pentru situaţiunea înaltă în care se găseşte azi, declarînd că la aceasta a contribuit de­sigur nu numai meritul per­sonal, dar şi autoritatea faptelor istorice cari fatalmente şi cu drept cuvînt au con­tinuitatea lor. D. Dissescu mai afirmă că nu împărtă­şeşte ideia acelora cari cred pe primul mi­nistru prea tînăr, căci în Englitera alţii pînă la vîrsta sa au trei-patru reforme mari, pe cînd d-sa n’a terminat încă pe cea dinții, la care a pus mîna. Nu se poate totuşi împiedica de a aminti d-lui prim­­ministru că la Roma Capitoliul era lingă rîpa Tarpea. Ii urează s’o evite. Teoria constituţională Politiceşte, spune id. Dissescu, cu totul altfel priveşte situaţia primului ministru. Ea este criticabilă şi ministrul de interne e dator a se explica asupra chipului neo­bicinuit a numirei unui nou prim-mi­nistru, înainte de revoluţia cea mare, în En­glitera miniştrii se numeau prin încrede­rea personală şi exclusivă a regelui.. Nu exista un ministru, ci mai mulţi miniştri cari erau mai mult funcţionari administra­tivi. De la Wilhelm III încoace nu mai a­­vem mai mulţi miniştri, ci un minister, un cabinet, un guvern personificat într'un singur ministru: primul ministru. Pe a­­ceastă idee se bazează omogenitatea și solidaritatea ministerială. De aceea cînd regele constitue un mi­nister, el însărcinează pe o singură persoa­nă, acela care este expresiunea majorita­tei parlamentare, cu formarea listei mi­nisteriale, iar în caz că primul ministru se retrage, fie din cauza unui conflict cu majoritatea, fie chiar cu capul statului, fie prin moarte sau demisiune, regele în­credinţează sarcina şi onoarea de prim­­ministru cui voeşte, cu singura condiţiune ca acesta să aibă nu numai încrederea personală şi politică a capului statului, ci şi a tăreî. In aceste conditiunî, fostul prim-minis­­tru, sau unul din foştii miniştri poate fi numit­­prim-ministru. Constant însă e că prin demisionarea primului-ministru de drept sunt demisionat­ toti miniştrii săi, puţind de sigur de fapt, conform lege! res­­ponisabilităteî ministeriale, gira afacerile pînă la­ constituirea şi funcţionarea nou­lui cabinet. Precedentele în Englitera Probă că este aşa avem principiile ară­tate şi precedentele indicate în cartea in­titulată: „Guvernămîntul parlamentar în Englitera“ de A. Todd cu o prefaţă de Casimir P­eri­er. Cazurile de demisie din cauza sănătă­ţei sau moartea primului ministru stat din norocire foarte rare. Voia cita două, din care se vede că In caz de demisie, fără cauză de conflict, au dat loc la con­stituire de noul cabinete prin exerciţiul prerogativei regale. Astfel în 1834 lordul Melbourne a succedat lordului Grey ca prim-ministru unui cabinet care era în substanţă acelaşi; asemenea în 1868 Dis­raeli este prim-ministru după retragerea lordului Derby pentru cauză de sănătate. Legea lui I. Brătianu din 1881 însăși fostul prim-ministru Ion Brătia­­nu, ale cărui tradiţii fiul său declară că voeşte să le continue, a consacrat acest mecanism constituţional­, deoarece legea sa din 1881, privitoare la numirea primului ministru, consfinţeşte uzanţele şi prece­dentele, care nu pot fi altele decît cele din Englitera. Cum a procedat actualul guvern După demisia d-luî Sturdza toti miniş­trii săi cad de drept împreună de sigur si cu interimarul d. Haret. Şi cu toate a­­cestea îi vedem pe eî miniştri făcînd un prim-ministru, cînd ştiut­ este că primul­­mi­nistru face pe miniştri. Procedura a­­ceasta inconstitutională, constatată în acte scrise, nu poate fi imputată decît miniș­trilor, căci capul statului nu poate să facă un act inconstitutional și nici de fapt l-a făcut, căci el este în drept să consulte pe cine vrea, cu deosebire pe preşedinţii corpurilor legiuitoare pentru construirea unui cabinet. De ce s’a procedat astfel De ce aţi procedat astfel?—întreabă d. Disescu banca ministerială. Desigur că aţi avut un interes, acesta este însă un in­teres politic de partid şi nu-l putem ad­mite ca interes legitim, potrivit procedu­re! constituţionale. Aţi voit să evitat! o criză ministerială, intrigi şi competitiunî. Sîmtetî în drept, zice d. Disescu, să voit! aceasta, dar nu sînteti în drept să desfiinţaţi procedura constituţională, nici să alterat! prerogativa regală. Ceva mal mult: v’atî expus a fi considerat! că un cabinet mai mult nu­mit de miniștrii ce-l compuneau înainte de demisia primului ministru, decit ca un ca­binet eșit din încrederea politică directă a regelui. Veți spune, continuă d. Disescu, că a­­veți încrederea majorităților parlamen­tare. Nu vă contest faptul, însă d­v. știți ca și mine că aceste majorităţi nu maî stat expresiunea votatei tăreî, ceea ce a­­legerile parţiale de un an încoace au do­vedit cu prisosinţă. Sînteti guvernul ma­jorităţilor parlamentare, nu sînteti guver­nul tăreî reale, căci aţî nemultumit-o sub forma tutulor claselor sociale. Şi cînd voiţi să ştiţi de ce alegătorii nu vă maî vor, la loc de a pierde timpul inventînd in­fluenţe morbide ce ne atribuiţi, vedeţi c­e? aţî făcut cu reformele ce au­ început. Ra­porturile între ţărani şi proprietari s’au înrăit şi muncile agricole nu se mai fac sau se fac cu greu. In ce priveşte islazurile pîn’acum nu se vede un e pogon de pă­tat dat. Politică de continuitate? Primul ministru, lucru neobicinuit, în urma citire! decretului regal de a sa nu­­mane nu a făcut parlamentului nici o de­­claraţiune. Tăcerea sa pentru mine este o declaraţie negativă de a continua aceiaşi politică şi acelaşi spirit de reforme. E momentul de a reaminti cuvîntul d-lui Sturdza... perseverare diabolicum. Politi­ca dv. de continuitate v’a adus la re­zultatul de care vorbeam adineaori: Iara, de cîte ori faceţi apel la dînsa, vă desa­­probă. Cred că era mai bine ca la loc de con­tinuitate să ne anunţaţi ceva nou: o po­litică mai folositoare tării, tocmai din cauza indicaţiuneî ultimelor alegeri. Cit despre o direcţie unitară v’o contest şi nu o puteti avea, căci in partidul dv. sî ti două mentalităţi, una spre dreapta şi alta spre stingă. Disraeli, care a succedat lui Derby de­misionat pentru cauză de sănătate, a gu­vernat foarte puţin timp, căci a mers prea mult spre dreapta. Dv. care aţi succedat în aceleaşi condiţii d-lui Sturdza, nu veţi pu­tea guverna tocmai pentru că aţi nemulţu­mit ţara cu reformele dv. şi mergeţi prea spre stinsa. Răspunsul d-luî I. Brătianu D. Brătianu, la precedentele arătate de d. Disescu petrecute în Englitera şi la ex­punerea doctrinară, constituţională, a răs­­puns prin două precedente dela 1830 şi 1835 sub Louis Filip, In Franţa, şi prin­­tr’uin caz d­ar recent în Republica fran­ceză şi un altul în Belgia. CU despre doc­trină, d-sa declară că nu e jurisconsult, ci om de ştiinţă technică. După oarecare elogii personale făcute d-lui Disescu, declară că mai presus de credinţele ce le are d. Disescu se simte încălzit şi împuternicit de Încrederea ma­jorităţilor parlamentare şi a colegilor săi. Replica d-nul Disescu Precedentele de sub Louis Filip­, Rice d, Disescu, n’au nici o autoritate. Noi nu tre­­bue să ne referim la epoca de sub Louis Filip, cînd Franţa era nu sub regimul urnei Constitutivul!, cu spiritul Constitu­­ţiiuneî engleze, ci sub regimul unei charta. La acea epocă regalitatea In Franţa se resimţea încă de puternicia vechei rega­lităţi franceze. Noi trebue să privim mecanismul Con­­stitutiuneî engleze la care sub formă de uzanţe s’a raportat însăşi legea lui Ion Brătianu din 1881. De aceea, zice d. Dises­cu, trebue să respingem chiar şi pretin­sul precedent din Belgia, pe care îl in­­voacă d. Brătianu. De altminteri nici In Franţa, nici în Belgia, miniştrii n’au numit nici odată pe primul ministru. Aveţi dreptate, zice d. Disescu adre­­sîndu-se d-luî prim-ministru, cînd invo­cat­ încrederea majorităților parlamenta­­re și a colegilor, dar tocmai de aceste fap­te mă plîng: că ia loc ca dv., prim-mi­nistru, să­­numit­ pe miniștri, miniștrii vă numesc pe dv. prim-ministru; că omni­potența­ parlamentară tinde să înlocuiască prerogativa regală şi că dv., oricît aţi avea sprijinul majorităţilor parlamentare, nu-l mai aveţî pe al tăreî. Intervenţia d-luî Gr. Procopiu­ D. Gr. Procopiu zice că noi nu trebue să ne referim la Constituţia engleză, care nu este scrisă, ci la Constituţia belgiană, care spune formal că regele numeşte si revoacă pe miniştri. D-sa termină adudind elogii fostului sau profesor d. Disescu. * S’a remarcat foarte mult cu prilejul a­­cesteî interesante discutiuni, că senatorii junimişti, cari erau prezenţi, n’au suflat un singur cuvînt. De asemenea s’a făcut mult haz de zelul d-lui Take Protopopescu, care a ţi­nut să se recomande bunei atenţiuni a d-lui Brătianu prin maî multe întreru­peri fără rost adresate d-lui Disescu, care n’a întîrziat de a-l pune la locul său, zi­­cîndu-i: „ . „ . — D-le Protopopescu, mă miră foarte mult zelul d-tale de -a mă întrerupe me­­reu, după ce timp de aproape doi ani au suferit de paralizie politică. D. Protopopescu a protestat, dar era tîr­­ziu, căci efectul cuvintelor d-lui Disescu se produsese. L R. A. Colecta naţională Pentru ajutorarea luptei Romî­­nilor de peste munţi XXXIV T. Munteanu, comerciant (Scu­­leni­iaşî 5 leî I. D. Og­rezeanu (R.­Vîlcea) 1 „ A. V. Z. (Giurgiu) 20 „ Un înalt magistrat (Bucureşti) 50 „ 76 lei Listele precedente 11.436.80 b. Total : 512.80 b. # In Bucureşti, ofrandele benevole se primesc personal de directorul nostru ori de d. Rusu­ Abrudeanu, sau la casa administrației ziarului, ghişeul No. 2, din palatul „Adevă­­rului“, sub dare de chitanță spe­­cială. NAZBIŢII Cei 2000 Peste entuziasmul şi frenezia gardiştilor, sau mai bine zis a junilor cari fac garda d-luî Ionel Brătianu, a căzut un duş rece: congresul şi proclamarea şefiei a avut o presă mai mult de­cit mediocră. De altfel, cu actualele gazete ale guvernului, era şi greu să aibă o presă bună. Noi în special—tot noii—sîntem învi­nuiţi de... exces de zel, fiindcă am spus că lumea nu s - a înţesase sala Eforiei, ci stătea destul d comod, ceea ce e curios,, peste o mie de delegaţi fiind veniţi, numai din provincie. Insîşi entuziaştii gardişti din garda şe­­fului fixează la 2000 numărul participanţi­lor. Asta am spus şi noi şi înşişi ei spun că a fost un congres „liniştit” şi că par­tidul liberal nu e o sectă religioasă în care „toţi se iubesc". Atunci de ce se plîng junii gardişti de exces de zel din parte-ne? Nu cum­va se aşteaptă ca să le facem niţică „atmosferă" şi „o presă bună“?" Să-şi revole în simţirea Pac. Secretul legei sanitare S-a anunţat şi continuă a se a­­nunţa că prima lege care va veni înaintea Camerelor va fi proectul de modificare a legei sanitare. De mai bine de şase luni de zile întreg corpul medical din ţară e ţi­nut în emoţie şi complectă neştiin­ţă asupra spiritului şi amănuntelor acestui important proect. Doar nevropatul „sub-director“ de la direcţia sanitară se agită în dreapta şi în stingă, făcînd pe per­­sonagiul ,,aferat“ şi răspunzînd că proectul nu poate fi dat încă pe faţă. E evident că se plănueşte o trece­re prin surprindere a acestui pro­ect prin parlament. Impertinenţa celor de la putere merge pînă acolo că înşişi membrii consiliului sanitar superior — cea mai înaltă instituţie sanitară în vi­goare sînt e­xtluşi nu numai dela consultare, dar chiar dela cunoaş­terea proectului.­­ Astfel se inaugurează regimul pur brătienist. Corpul medical şi farmaceutic nu e însă puţin vinovat, lăsîndu-se a fi tratat, sau mai bine zis maltra­tat astfel de parveniţii şi nevropaţii din capul bucatelor. Dacă nu se va mişca, îşi va meri­ta soarta pe care i-o prepară acei cari au­ început să considere ţara a­­ceasta, în adevăr, ca o moşie răma­să moştenire lor. P. O. Declaraţiile din Sobranie Situaţia s'a agravat deodată in Orientul european. Cum statt in acest moment lucrurile, putinţa unui războia depinde de un inci­dent intimplător de acelea cum in timpuri normale se Intimplă adesea ori la fron­tiere fără ca să aibă vreo consecinţă. In Sobranie ministrul de război­ bul­gar a avut un limbagiu cit se poate de precis. Se ştie azi că Turcia cere o rectificare de frontieră in dauna teritoriului bulgar. E vorba de nişte porţiuni strategice la cari bulgarii nu vor să renunţe şi pe cari turcii cred neaparat necesar să le ocupe. Amestecul puterilor n’a dat pin­cI acum nici un rezultat. Tot asigurind că vor pace, atit Turcia, cil şi Bulgaria ati declarat to­tuşi că e in joc o cestiune la care nu pot renunţa. Mobilizarea Bulgariei, cum foarte bine a relevat comisarul turc din Sofia, nu poate avea de­cit două scopuri: satt e o mobiliza­re defensivă satt are de scop să intimideze Poarta. Poarta nu se va lăsa insă a fi intimi­dată. Astfel statt lucrurile. Turcia e acum 'des­tul de prăgătită pentru a pomii războiul. Dacă bulgarii mai pot avea caragiul pe care ’1-ati avut la începutul conflictului cînd oștirea turcă era cu totul nepregătită, e foarte discutabil. In acest caz Insă dacă s’ar începe acum nu războiți, s’ar dovedi că mare greşalăi a făcut Bulgaria că nu l’a pornit imediat după proclamarea independenţei. Trecem printr’unul din cele mai critice momente acum. Putea-vor marile puteri să împiedice izbucnirea războiului? Iată în­trebarea mare ce se pune acum şi la care din minut In minut trebuie să vie răspun­sul hotăritor. .. Adevĕruri «► Ce face d. Carp D. Filipescu îngrijat de rezerva la care stă d. Carp, spune că nu e adevărat că d-sa nu face nim­ic: d-sa „se ocupă de nevoile reale ale varei". Da, stă la Ţibăneşti şi cînd vine la Ca­pitală face preumblări pe calea Victoriei, cînd e frig­esă cu manşon şi cînd se plic­tiseşte face un poker la Jokey-club. Cu toate astea, încă tare de o mie de orî maî mult ca d. Filipescu, nefăcînd ni­mic, face cu­ mai puţine boroboaţe! Moldova şi Oltenia — De ce din partea Iaşului au vorbit la congresul liberal doi reprezentanţi: unul tînăr şi altul bătrîn, iar din partea ...Ol­teniei, d. Marion Izvoraniu? — Fiindcă în Moldova stat pretutindeni două partide liberale, iar în Oltenia nu mai e nici unul. Constituţia La Senat s’a dovedit că guvernul nu e numai anti-constituţional, ci maî ales slab de constituţie! Rigoletto Colegiul unic la judeţ Im sftrşit se cunosc acum amănunte asupra modului cum îşi închipue d. Io­nel Brătianu realizarea colegiuluî unic la judeţ. toţi romînii vor fi alegători pentru judeţ. Toţi ştiutorii de carte vor alege direct. Analfabeţii vor alege indirect. Cincizeci analfabeţi vor delega pe unul care să voteze în locul lor. E foarte greu­ să­ţi faci în primul moment o ideie exactă despre aspectul a­­cestui colegiu unic. Un fapt e evident. El nu mai face deosebiri de cenz, dar face deosebirea după ştiinţa de carte. Creiază clar totuşi un şir de alegători privilegiaţi. Se vor vedea probabil cazuri în cari alegătorii la colegiul I nu vor putea vota decît indirect, dar rămîne în picioare faptul că ţărănimea tot fără drept de vot rămîne, pentru că marea mulţime a ţă­­rănimei nu ştie carte şi va continua deci să aleagă indirect. Dacă se modifică deci colegiul I şi al II, prin noul colegiu unic, se menţine colegiul III lea cu toate păcatele lui şi faptul că delegaţii ţărănimei vor vota îm­preună cu ştiutorii de carte, nu modifică situaţiunea cu mult, 85 la sută din­tre locuitorii acestei ţări fiind analfabeţi. D. Brătianu nu ne dă deci decît o lege electorală ă la contele Apponyi, dar încă maî rea decît aceasta La noi vo­tul unui ştiutor de carte nu va preţui de două sau de trei orî maî mult decît al unui neştiutor de carte, ci de cincizeci de orî. La unguri zece neştiutori de carte, a­­leg un delegat; la noî vor alege cincizeci. Colegiul unic nu va fi deci cu mult mai mare decît sînt actualele trei colegii la un loc; indirecţii cari repede de tot vor alege delegaţii numiţi de adminis­traţie, vor copleşi prin delegaţii lor pe cei direcţi şi vom avea vechea mizerie electorală într'o formă nouă. Ad. CHESTIA ZILEI Benedicţiunea noului şef D. Costinescu celebrează cunania — dar iu sinea dumisale, se în­treabă : â quand le divorce ? !... HL SCRISORI DIN CONSTaNTINOPOLE Posesiunea locurilor sfinte — Documente istorice — * Drepturile călugărilor latini.— Actele de posesiune. — încercarea gre­cilor de a deposeda pe latini.— Uzurparea. Dreptul călugărilor latini CONSTANTINOPLE, 10 Ianuarie. — Grecii sunt rou veniţi să acuze pe arabil ortodox­ că vor să împartă cu el sau chiar să le răpească paza moaştelor sfinte de la Ierusalim. Nu vor avea decît ce merită. Nu fă altuia ce nu vrei să ţi se facă, spune evanghelia. Din vremea cea mai îndepărtată, totali­tatea locurilor sfinte era în posesiunea preoţilor latini. Această posesiune era do­vedită prin documente autentice şi spolia­­rea pe care au suferit-o nu se împacă cu nici o apărare In faţa tribunalului dreptă­­ţei şi al conştiinţei. Prin sîcîeli şi cicăleli, al căror promotori au fost în diferite e­­poce grecii, latinii s’au pomenit despuiat­ de mai toate lucrurile sfinte, căci ceea ce pierdeau odată nu li­ se mai dădea înapoi, dispoziţiile sultanului din fiecare epocă fiind în­totdeauna nesocotite. Timpul a legitimat o nedreptate, care a fost lăsată să prindă rădăcini. Dreptul latinilor decurge din epoca lui Harun al Raşid, care a supus puterea lui Carol Magnus sftatul loc al Mormtatiului şi învierea Domnului nostru. La un mo­ment dat, călugării franciscani trebuiră să părăsească locurile sfinte, dar la 1333 sa înapoiară şi în 1342 căpătară dreptul de-a rămîne în biserica sf. Mormînt şi de-a ce­lebra serviciile divine, precum şi de-a po­seda pe muntele Si­on o mică monastire, pe care regina Lanco, soţia regelui celor două Sicilii, o clădise cu cheltuelile eL In monastire se aflau doisprezece călugări, iar în biserică se găsea faimosul Cenaclu. In 1363, aceşti călugări fiind maltratati de autorităţile locale, regina Ioana a Si­­ciliei interveni pe lîngă Sultanul Egiptu­lui ca să-i ocrotească şi scrisoarea scrisă cu acest prilej pomeneşte de stabilirea a­­cestor călugări la Bethleem, lingă locul de naştere al lui Isus Christos. Regina mai ceru ca să se dea voe preoţilor latini să aibe şi alte ospicii. Deci, călugării răma­seră pacinici, posesori al bisericei sf. Mor­mînt. Totuşi, în 1559, ei trebuiră să pără­sească monastirea de pe muntele Sion şi nu mai avură norocul să revadă acest tem­plu venenat. Nişte musulmani fanatici a­­rătaseră marelui Senior că manuntatul lui David aflîndu-se pe locul ocupat de­ mo­­nastirea francilor, e mai nimerit ca ră­măşiţele sfîntului profet să fie acoperite de o moschee de cit de o biserică. Actele de posesiune Cel mai vechiu document pe care il po­sedă călugării franciscani datează din a­­anul 1484, cind Ierusalimul depindea tacă, de sultanii Egiptului.. El e o sentinţă, dată­ din ordinul suveranului în favoarea preo­ţilor latini, posesori ab antiquo, se spusa a într’insa, a întregului munte Calvar. Actele cari dovedesc proprietatea same­­tuarelor sunt la număr de 26. Numai cel citat mai sus e anterior dominaţiei tur­ceşti în Siria. Aceste acte se compun d­in: cinci sentinţe, două acte de notorietate juridică, patru contracte de cumpărare, şapte Khatt serife, şapte firmane. Cel mai vechiu din aceste acte poartă data de 1484, cel mai nou de 1812. Toate aceste piese constată că sanctuarele ale căror nume urmează, aparţin călugărilor franciscani; sf. Mormînt; cele două cupole cari îl a­­coperă; spaţiul care o înconjură; spaţiul din faţă, pî­n la biserica grecilor; marca arcadă; jumătatea Cajvanului cele șapte Cronica teatrală Teatral Lyric. — Reprezentaţiile d-rei Cora Laparcerie: l’Epentail, comedie în 4 acte de d-nii Robert de Flers şi G. A. de Caillavet.—Les deux hommes, piesă în 4 acte, de Alfred Gapus. Reprezentaţiunile trupei franceze, care are în fruntea sa pe d-ra Cora Laparcerie, o artistă îndemînatecă, inteligentă, care însă uneori sacri­fică adevărul unor efecte teatrale, ne-a adus pînă acum două piese nouă pentru Bucureşti şi cari me­rită să ne oprim asupra lor. Intîia e un mare succes din 1907 al teatrului Gymanase: „l’Eventail“. Sub forma uşoară a unei come­dii spirituale d-nii Flers şi Cailla­­vet, doi maeştri în acest gen, pun în scenă un tip de bărbat foarte mo­dern şi din ce în ce mai frecvent : tipul bărbatului,în aparenţă misan­­trop, cu apucături exterioare brusce violente chiar, dar, în realitate un sentimental contrariat de o delicată chestiune de inimă. Pe de altă parte — o femee care e însăşi co­chetăria femeească în toată simpa­tica ei inconştienţă, care fuge de acela căruia se promisese, dar, în cele din urmă, îşi fringe evanta­­liul — simbolul cochetăriei sale— şi cade în braţele... misatropului! Pe dînsul îl cheamă Francois Trévoux , pe ea Gisèle Vaudrerul şi soarta, prin voinţa autorilor îi pune din nou, faţă în faţă, şease ani după o despărţire bruscă, în casa unor amici—soţii de Landéve. Fireşte, el, de îndată ce află de sosirea ei, îşi face geamantanul, vrea să plece, clocoteşte, explodează bine înţeles, ca în­tot­dea­una, în cu totul altă direcţie — dar un alt amic al casei, savantul economist Garin-Miclaux, psiholog subtil şi purtător de cuvînt al autorilor îl pricepe numai de cit şi, fireşte de­vine confidentul lui. De îndată însă ce dînsa a sosit misantropul nostru nu mai ştie ce să inventeze ; îşi strică auto­mobilul, pierde în fine toate tre­nurile, ca să rămîie pe lîngă ea. Jocul dintre ei e tot miezul co­mediei şi jocul acesta e spiritual. Autorii împrumută chochetăriei Giselei toate seducţiunile : ea face toate minunile—şi pusă în slujba unui caracter onest, readuce ami­­c şi pe soţ, unei tinere amorezate pe logodnicul ei, dar în cele din urmă, cînd e vorba de sentimen­talul „misantrop”, îşi infringe cho­­chetăria, pe care a explicat-o la un moment dat ca o luptă pentru libertate — şi se predă învinsă stă­­pînului inimeî sale. Totul are ca motto o vorbă a lui La Rochefou­­caud : numai dragostea e în stare să biruiască c­ochetăria. Ceea ce face însă farmecul co­mediei e fixarea solidă a celor două personagii de seamă, silueta deli­­ciosă a savantului psiholog și maî presus de toate spontaneitatea dia­logului : cuvintele fericite, de­şi nu totdeauna prea noui, curg cu o abondenţă, lipsă de pretenţie şi vervă cari sunt însuşirile de căpe­tenie ale acestor parizieni prin ex­celenţă. Creiată la Paris de Marcelle Len­der şi Abel Turide, în personagiile capitale, Henri Burguet şi Blanche Toutain în soţii Landève, de Gas­ton Dubose în savantul Garin Mi­­claux, piesa s-a bucurat din par­tea d-rei Cora Laparcerie şi a d-lui Gray, a d-lui Hauterive şi a d-rei Laure Sureau precum şi a d-lui Luguet de o interpretare care a slujit-o conştiincios şi adesea cu strălucire.­ ­că Alfred Capus — nu sînt nici zece ani de cînd publica doar nici dialoguri glumeţe în „Figaro“ — este azi unul din autorii drama­tici despre a cărui apropiată in­trare în Academie se vorbeşte ca de un lucru foarte firesc. Cariera lui e cunoscută : „Ro­sine“, „La Veine“, delicioasa lui co­medie „Les deux écoles“ — pen­tru traducerea căreia „Oh, bărba­ţii“ mi s’au adus atîtea injurii, cea ce nu i-a scăzut întru nimic va­loarea — „l’Oiseau blessé“ care se joacă acum la Renaisance şi „Les deux homes“ care continuă a se juca la Comedia franceză, unde Capus a intrat, cu toată asprimea cumpliţilor săi adversari de la noi! „Les deux homes“ nu e de­sigur una din cele mai fericite lucrări ale sale, deşi a fost primită de Co­media franceză. Subiectul şi personagiile sunt de­parte de a fi lipsite de interes. Din contra. Dar după înodarea acţiu­­nei, autorul n’a ştiut să menţie lo­gica personagiilor şi n’a putut da o gradaţiune firească conflictului. Spre un deznodămînt care să se impue. Un avocat din Dijon, Champlin, om fără mare înălţare spirituală, dar setos grăbit de a se îmbo­găţi, caută ajutorul unui financiar, veros dar ajuns, anume Bridou. El izbuteşte să se apropie de dînsul printr’o amică din copilărie a ne­vestei sale, Jacqueline Evrard, care însă duce acum o viaţă de aven­turieră, e milionară, dar în saloa­nele sale circulă o lume inter­lopă : iubitori de plăceri, finan­ciari veroşi, elegante de la Mou­lin rouge, etc. Faptul că un bărbat onest, Mar­cel Delonge — unul din acei în­târziaţi care caută femeea care să-l înţeleagă şi care a rămas cu „pre­judecata“ onestităţei — arată sim­patie, nevestei lui Champlin, stîr­­neşte gelozie Jacqueline­, care cal­culase pentru dinsa pe Marcel De­longe — ba se oferă chiar lui ca soţie. El o respinge categoric, spu­­nîndu-i verde că s’a gîndit s’o aibă ca amantă, nici odată însă soţie. Astfel biciuită, aventuriera jură răzbunare şi concepe ideia de a răpi amicei din copilărie soţul şi a’i da de bărbat pe amantul ei ! Primele două acte, prezentarea personagiilor şi salonul aventurie­rei sunt destul de reuşite ; în ulti­mele două acţiunea se deşiră, e un „va et vien“­­adesea nemotivat şi personagiile pierd din consistenţă. Păcat, căci în special, tipul ari­,­vistului Champlin merita o grada­ţiune. Un asemenea om de ener­gie, care e de părere că tempera­mentele reflexive, resemnate, nea­daptabile mediului nu sunt utile şi că dacă nu poţi combate ticăloşia, tot ce ai mai bun de făcut e să te asociezi la ea — pentru un aseme­nea tip o aventurieră ca Jacque­­lina nu poate fi scop, ci numai mijloc. El nu poate ajunge o gi­ruetă în mîna ei, cum ajunge Champlin, care pierde voinţa şi o urmează ca un hipnotizat — deşi spune că’şi dă seama că’l duce la peire. Pentru un adevărat arivist, o femee nu poate fi o seducţiune ci un instrument pentru scopurile sale. Capus făcînd din Champlin o cîrpă în mlinile Jacqueline­, a distrus consistenţa personagiului şi a depărtat de la el interesul nos­tru, făcînd să nu mai vedem faţă în faţă pe cei doi bărbaţi — un refractor şi un adaptat la mediul ticăloasei lupte pentru existenţă şi mulţumire in societatea de azi — ci pur şi simplu răzbunarea unei decăzute asupra unei femei cin­stite, prin mijloace puţin verosi­mile. Dacă însă slăbiciunele ultimelor două acte au apărut şi maî mult, faptul se datoreşte, în Carte, şi a­terpretărei ce a dat în aceste două din urmă acte rolului Jacqueline In d-ra Cora Laparcerie. D-sa a apă­sat foarte mult asupra caracteru­­lui de aventurieră şi femeie uşoară fără inimă, renunţînd cu totul a întreţine iluziunea cel puţin a u­­nei distincţiuni oare­care. Aceasta a trivializat cu totul me­diul şi a depărtat şi mai mult in­teresul publicului. Mă îndoesc că d-ra Cécile Sorei dă la Comedia franceză această caracterizare ro­lului. Cu toate astea d-ra Laparcerie e o comediană cu temperament şi inteligenţă. In­goăna însă după e­­fect, culegi tocmai contrariul. Trebue să aduc toate laudele d-lor Hauterive și Gray cari în Marcel Delonge şi Champlin s’a a­­firmat şi mai mult artişti de va­loare — şi mai ales d-na Luguel care s’a arătat maestru în tipuri. Financiarul sǎu Bridou, ca şi sa­vantul din „l’Eventail“, a fost un mic cap de operă de caracterizare, EMIL D. FAGURE­S

Next