Adevěrul, iulie 1922 (Anul 35, nr. 11729-11754)

1922-07-01 / nr. 11729

e­a ujSlica nu nu uităm că, de la cele dintâiu în­ceputuri la guvern, încă de pe când era ministru de instrucţie în cabi­netul lui Lascar Catargiu, a fost încălzit de flacăra sfântă a iubireî de neam. Acum sa dus în nesfârşita eter­nitate. Şi s’a dus tocmai atunci când mintea lui atât de superioară, trebuia sa dea tatei rodul experien­ţei, al cunoştinţelor şi al geniului său. Dar poate că făcând astfel, moartea a fost mai clementă de cât oamenii. A pierit o turure inteligentă şi s’a stins o puternică lumină !... Vichy. Const. BacaSSsaşa Un kazne­t: Take Ionescu a mu­rit! , inteligenţa strălucitoare, talentul covârşitor, activitatea fără astâm­păr, mintea vecinie în acţiune, pa­triotismul cald şi neadormit, toate s’au­ stins. Take Ionescu a fost! Şi a murit fără să se istovească, a murit printr’una din acele morţi nătânge care te amăreşte. Febra tifoidă dobândita printr-o întâmplare nenorocită nu sa iertat. Infecţia tifică i-a atins inima, şi marele nostru Român a fost fulge­rat de un atac de angu­ră pectorală. Fiindcă,orice ar mai putea spu­ne critica, patima sau controversa, Take Ionescu a fost un mare Ro­mân, a căruia moarte impune doliul naţional. Take Ionescu a fost cel mai mare om al generaţiei m­ele. L-am cunoscut înăuntrul liceului Sf. Sava unde, încă din clasa a IlI-a se vorbea despre dânsul­ Era, încă de pe atunci, un mic fenomen, o in­teligenţă care se deosebea de între­gul­­ mediu, un studios, un râvnitor de înaintare repede ș i fără asemă­nare. Solvent la început, a terminat li­ceul în patru ani. Două clase le-a „sărit“ pregătindu-se în vacanţă şi­­dând examenul de trecere la înce­putul anului şcolar viitor. Iar ulti­mul an l-a urmat la Şcoala prepa­ratoare de bacalaureat, unde ne-am întâlnit pe aceleaşi bănci. Mulţumită strălucirei tuturor ex­teriorizărilor sale intelectuale, Ta­ke Ionescu a avut toate înaintările repezi. A terminat repede liceul, a termi­nat repede facultatea, a intrat re­pede în politică, a ajuns repede de­putat, a ajuns repede ministru. N’a întâlnit­ în partea dintâiu a carierei Sale nici o piedică, dar reacţiunea n’a întârziat să-şi recapete dreptu­rile. Partea din urmă a carierei lui Take Ionescu a fost tocmai con­trastul partei dintâiu. Cărarea une­lte!­i’a fost semănată cu împiedi­cări numeroase aşa că, aproape ni­mic din ceea ce a râvnit în viaţa a mai putut dobândi, voit să fie şeful un­­i­­mare par­­t , putut . ' ‘ A voit săl reprezinte România şi congresul păcei de la Versailles, t­ar el, cel mai hotărât partizan al intrărei României în războiu, nu a putut-o reprezenta. A voit să ia succesiunea cabine­tului Averescu dar a fost respins de marea majoritate a parlamentului. A voit să fie şeful guvernului de mâine, însă, moartea, de astă dată, i-a tăiat drumul. O ! Zădărnicie a lucrurilor lu­meşti ! Cine a urmărit întreaga carieră a omului care a apus pentru­­ tot­deauna a putut constata­­ cât de mult a fost el jucăria acestei zadar­nicii, linguşit şi răsfăţat atunci când nu era decât o speranţă, pri­gonit şi stânjenit atunci tocmai când era o valoare dovedită. Care este logica soartei ? Cu moartea lui Take Ionescu sta­tul şi neamul românesc pierd pe u­­nul din puţinii lor bărbaţi pregătiţi cu o pregătire generală pentru câr­muirea ţarei, înzestrat cu o inteligenţă supe­rioară, înarmat cu o cultură puterni­că, sărbătorit de fire cu toate ta­lentele intelectualităţei, onator par­lamentar fără pereche, jurisconsult strălucit, polemist puternic şi mai presus decât toate, mare Român, în­chinat de la începuturile vieţei sale politice înfăptuirei marelui nostru ideal naţionale. Fireşte, ori cât de genială i-a fost plămădeala, nici el n’a fost scutit de acele lipsuri şi slăbiciuni care sum părtaşe nedespărţite an­ nature! noastre imperfecte. Take Ionesc­u, n’a ştiut fi şef de partidei n’a pit sfcut îndrăzni. Aceea ce i-a­ lipsit hi Take Ionescu, mai întâia şi mai a­­les, spre a fi cel maî puternic ou politic al României, a fost curs­­giul. In Istoria neamului locul îuî es­­­te însemnat, dar Statul, pentru ne­voile hu mari de astăzi, pierde o mare competenţă. Căci, di odată cu Take lc»escu piere o bogată co­moară de tot felul de cunoştinţe po­­litice, de secrete de Stat, de inîot­­imfiunî sigure asupra oamenilor, i­­strpra evenimentelor, asura fapte­lor,­­asupra luptelor noastre de el­, asura speranţelor noastre de mâi­­ne. Piere cu el o rezervă politică cum nu mai avem alta în ţară.­­ Nici­odată, de când cu minte, moartea unui om politic nu a lăsat un atât de mare gol în România , mai ales, atâta incertitudine. Şi ci toate acestea viaţa tatei nu va fi clintită din drumul ei ■filniî,că dis­pariţia unui om politic, ori cât­­ie mart­, se poate asemăna cu naufra­giul unui vapor uriaş: prăvălirea Iii în abis deschide o mare prăpastie în care sunt atraşi numai iţei din imediata apropiere. Apoi apa­­ închide de-asupra abisului na ni­mici n’ar fi plutit de-nsur­­ ca o cţipa maî înainte. Românii în deobşte, iar mai cu seama Românii din­ Ardeal, să-şi plece genunchii cu pietate pe mor­, înân­­tul lui Take Ioaescu. Căci prin care î-ar fi fost lipsurile şi greşeli’ , din politica cealaltă din’năuntris sî lipii liberalii şi Since Alier. A făcut mare sensaţie documen­tul publicat de ziarul „Patria” şi reprodus de noi­eri, prin care se dovedeşte că d-l Ionel Brătianu­ a recomandat la 12 Septembrie 1919 regelui ca să încuviinţeze întemeie­rea Bănicei Agrare, în convingerea că prin transa „se va desăvârşi marea operă de dreptate, pe care populaţiunile de peste Car­pali o a­­şteaptă de la Patria întregită prin întemeierea în România­ Mare a li­mit aşezământ agrar sănătos şi puternic". Şi regele a ascultat de sfetnicul său. Or, acelaş domn Ionel Brătianu, din nou şef al guvernului în 1922 iunie, vine şi cere aceluiaş rege, ca să încuviinţeze desfiinţarea acelui „aşezământ agrar sănătos şi pu­ternic” pe care Banca Agrară avea să-l desăvârşească, pentru că finan­ţarea expropriatei trebue s-o facă statul. Şi regele, după spusa d-lui Bon­­tescu, indus în eroare, surprins în bun sa credinţă, ascultă din nou de sfetnicul său. Bine, noi din vechiul regat sim- , 'nrvttfsii- «Tai- .i'tfiiext. ■ Dar ce trebue să creadă popula­­imuna ardelenească, ale cărei con­cepţii despre capul încoronat sunt cu totul altele de­cât cele ale politic­ianilor noştri ? Cum să înţeleagă ea că Vodă desface ce a făcut, du­pă cum e voia sfetnicului său ? Cum­ să înţeleagă ea, că Banca Agrară era admirabilă în 1919 când Bră­­tiertii credeau că va e liberală, şi că este execrabilă fiindcă acum li­beralii văd că nu e liberală, văd că e ardelenească, ba li se pare chiar că sprijină partidul naţional? Cum să înţeleagă populaţia arde­lenească faptul uimitor­ că Băncile sunt patriotice şi naţionale când sunt liberale, dar devin o primejdie pentru stat când nu­ vor să fie li­berale, când sunt pur şi simplu ale scopului pentru care au fost cre­­iate ? Rp. Mormântul unui om mare, este primul altar ce li se înalţă.­­ Ce jertfe însă vor aduce oamenii politici pe­ acest altar, pentru ca cei ce au păcătuit faţă de Take Ionescu, să nu mai păcătuiască şi faţă de alţii? FONDATORI AL.V. BELDIMAN 1888—1897 CONST. MILLE 1897—1920 TAXE ICHESCU Se seamănă anarchia în Basarabia Asasinarea amnistiaţilor (Sunt câteva zile de când „Ade­­verul“ a fost informat de asasina­rea a cinci comunişti basarabenî, amnestiaţi mai întâi şi apoi arestaţi din nou din ordinul comandamentu­lui militar al Basarabiei. Faptele denunţate ni s’au părut aşa de abominabile, încât am refu­zat să le dăm crezare. Nu puteam­ concepe, în adevăr, că într’o ţară cu regim legal şi cu o organizaţie aşezată pe temelii democratice s’ar putea comite asemenea fapte cari ne-ar pune în rândul micilor des­­poţii asiatice de odinioară. Am so­cotit mai de­grabă că avem­ atace cu un zvon născut din imaginaţia înfierbântată a unor oameni terori­zaţi de excesele unei administraţii prea severe şi nu totdeauna cumpă­nită în actele ei. De aceea ne-am mulţumit să cerem guvernului să desm­intă zvonul, încredinţaţi fiind că această des­min­ţire nu putea să nu vie. Am repetat întrebarea câte­va zile în şir,, dar desminţirea nu s’a dat. N’am luat şi n’am lua nici astăzi tăcerea aceasta drept o con­firmare, dacă, din nenorocire, afir­­mări ulterioare n’ar fi venit să în­tărească zvonul şi să-i dea aparen­ţa unei certitudini pe care n’o mai putem pune la îndoială.­­ Se cunosc faptele. In urma de­cretului de amnestic, au fost elibe­raţi şi douăzeci şi opt de comunişti implicaţi în procesul din Chişinău. Din ordinul comandantului militar al Basarabiei însă, ei au fost din nou arestaţi spre a li se cerceta ac­tele, după care douăzeci şi trei au fost eliberaţi definitiv, ceilalţi cinci fiind reţinuţi. S’a spus, în primul moment, despre aceştia, că fiind străini, urmează să fie expulzaţi. Rudele lor însă s’au prezentat la comandamentul militar şi au dove­dit cu acte că nu sunt străini, ci ba­sarabean, prin urmare cetăţeni ro­mâni prin anexiune. In timpul acesta, doi din cei cinci arestaţi şi anume Mihail Babac şi Baruch Qdesser au fost ridicaţi din închisoare noaptea şi porniţi spre o destinaţie necunoscută. Pe cât se pare, destinaţia aceasta era... apele Nistrului, căci se afirmă că trupu­rile lor au fost găsite în Nistru, de unde au fost pescuite. Ceilalţi trei, şi anume Dumitru Chirilov, Oreol şi Iacob Tzargoro­­schi, au fost porniţi şi ei, tot cu o destinaţie necunoscută, sub escortă militară. După o zi, toţi trei au fost găsiţi împuşcaţi în pădurea Vadul lui Vodă din apropierea Nistrului. Acestea sunt faptele, în trista şi dureroasa lor goliciune, împreju­rările de fapt în care cei cinci am­­nestiaţi şi-au găsit moartea, nu le cunoaştem. Dar cine se mai poate îndoi de chipul cum trebue să se fi petrecut lucrurile, atunci când ne aducem aminte de alte cazuri din trecut, rămase, din nenorocire, fă­ră nici o sancţiune ? *• Dar nu numai pentru a stabili răspunderi şi a cere sancţiuni sprim aceste rânduri, ci pentru a atrage atenţia guvernului asupra regimului nefast care stăpâneşte în Basarabia şi de pe urma căruia putem să ne aşteptăm la cele mai cumplite nenorociri. Se poate ca aceia cari săvârşesc fapte de asemenea natură sa aibă în fond conştiinţa că procedând astfel, îşi servesc ţara. Se poate să aibă convingerea intimă că legile noastre nu ocrotesc îndeajuns si­guranţa statului şi că, pentru a in­timida şi a ţine în frâu pe cei ce o ameninţă,­­ e nevoe de asemenea pilde de energie nelegale, dar efi­cace din punctul de­ vedere ce se urmăreşte. Concepţia aceasta, dacă există, e greşită şi nenorocită din toate punctele de vedere. Nici­odată şi în nici o împrejurare ilegalitatea n’a putut să servească drept suport legalităţii­ Dimpotrivă, ilegalitatea de sus a avut ca efect totdeauna expansiunea spiritului de ilegalitate în cei de jos. Ideea comunistă nu ne e o idee simpatică. în ceea ce ne priveşte, suntem convinşi că fericirea ome­­nirea nu poate fi rodul metodelor bolşevice, iar organizaţia bolşevică nu e un ideal ademenitor. Avem, în această privinţă, pilda Rusiei co­muniste. In acelaş timp însă nu credem că societatea de astăzi poate stârpi ideea comunistă cu acte de teroare şi de ilegalitate şi că ea poate opune expansiunea co­munismului o cuirasă mai sigură decât legalitatea cea mai strictă. Iată, de pildă, ce se petrece ac­tualmente în Basarabia. Sub un re­gim de legalitate absolută, respec­tuos de drepturile fiecăruia şi apli­când numai sancţiuni legale îm­potriva celor ce se abat de la legi, comuniştii basarabeni ar rămâne nişte izolaţi în mijlocul populaţiei autohtone care, probabil, nu prea are nici ea motive să fie tentată de regimul bolşevic. Pe când actele de teroare şi de ilegalitate ale autori­­tăţei, tind să stabilească un fel de solidaritate instinctivă între popu­laţie şi cei loviţi. Nu e vorba de solidaritatea cu credinţele şi sco­purile urmărite de cei cinci comu­nişti omorâţi, ci de solidaritatea cu dreptul lor la viaţă, cu libertatea lor de conştiinţă, cu dreptul lor de a fi ocrotiţi de legile ţărei în care trăesc. Căci un regim de arbitrar şi de ilegalitate distruge bunul cel mai preţios al civilizaţiei, siguran­ţa cetăţeanului garantată de legile societăţei în care trăeşte şi pre­pară disoluţiunea şi anarchia. ■sti­lată marea eroare, iată urmările nefericite ale concepţiei care stă­pâneşte administraţia de astăzi a Basarabiei. Fapte ca cele denunţa­te ridică cele mai puternice zăga­zuri în calea unificatei sufleteşti pe care trebue s’o urmărim peste Prut. Se surpă credinţa în puterea statului român de a garanta supu­şilor săi drepturile omeneşti. Se distruge credinţa în capacitatea noastră de a guverna o provincie ca Basarabia care, eşită dintr’o re­voluţie, preţueşte, mai mult ca ori­care alta, regimul libertatei. Iată de ce atragem în modul cel mai stăruitor atenţia guvernului a­­supra efectelor antinaţionale pe care le produce regimul întronat în Basarabia. E momentul ca în locul lui să se introducă un regim de drept şi de legalitate, singurul care poate pacifica spiritele. Iosif Nădejde Turtourile din Irlanda SIR ARTHUR GRIFFITH Președintele Camerei irlandeze ca­re dezaprobă asasinarea, mareşalului Wilson. Guvernul şi fruntaşii ardeleni * » . Hu­ vaj nuil flrit prin presa sa, o violentă campanie de denigrare şi calomniere a fruntaşilor partidului naţional din Ardeal. Pe ziua de eri a venit rândul d-lui Maniu. Omul acesta, care a condus şi reprezen­tat cauza românească din Ardeal în cele mai grele împrejurări, el a cărui semnătură este una din garan­ţiile morale ale Unirei, e prezentat ca un laş, care a fost atât de plin de frica stăpânitorului ungur, în­c­â nici acum nu se poate dezbăra de această frică. Dacă guvernul crede că cu chipul acesta se va ajunge la unirea sufle­tească atât de mult dorită, apoi e de plâns. Şi dacă procedarea aceas­ta n’ar îi primejdioasă pentru inte­resele ţatei, ’l-am lăsa bucuroşi ca să continue o politică al cărei sfâr­şit nu poate fi de cât prăbuşirea lui. Aşa însă ne vedem siliţi să urmărim pas cu pas acţiunea lui nefastă şi să facem tot ce ne stă în putinţă, pen­­tru a o zădărnici. Ultimul atac contra d-lui Maniu, e dat pe tema că d-sa nu ar fi re­fuzat să sprijine, cum ar fi făgăduit d-lui Brătianu, ori­ce guvern care n’a continuat politica de rezistentă. Din această politică de rezistentă e vorba să se facă un nou mit, o nouă legendă, pentru mai marea glorie a partidului liberal. Cum se prezintă însă în realitate mitul acesta al politicei de rezis­tenţă ? D-l Brătianu nevrând să semneze tratatul pentru protejarea minori­tăţilor, s’a întors de la Conferinţa de pace, a proclamat necesitatea politicei de rezistenţă şi... a prezen­tat regelui demisiunea guvernului său. Dar de ce a demisionat ? Era situaţia d-sale politică internă de aşa natură în­cât trebuia să demi­sioneze ? Cerutu-l i-a Suveranul a­­ceastă demisie ? Noi ştim doar că până acum în bine­cuvântata noastră tară tot mai este un Sânt că d-l Brătianu vine la putere când vrea şi pleacă tot când vrea. Dacă dar d-sa credea că po­litica de rezistentă e în interesul tarei şi e practicabilă, de ce n’a ră­mas la cârmă şi de ce n’a practica­ta el ? Răspunsul nu e decât unul.. D-l Brătianu s’a convins repede că po­litica de rezistenţă nu era practi­cabilă, deci nu era în interesul ta­tei, dar n’a mai putut da înapoi. De aceea a trecut mâna altora, ca în tot cazul d-sa să fie acoperit şi a făcut din nevoia în care se găsia, o virtute. Dacă se continua politica de rezistenţă şi nu reuşia­ d-sa îşi spăla mâinile în nevinovăţie , iar dacă guvernul ce şi-a urmat, în a­­precierea justă a realităţilor renun­ţa la politica iniţiată de d-sa, apoi o platformă de eternă opoziţie era cre­ată în favoarea partidului liberal din chiar vina şefului său. O greşală a lui devenea astfel o armă a lui. ...Şi iată’l acum şi pe d-l Maniu vinovat că politica de rezistenţă n’a reuşit . Iată’l tratat de fricos şi chiar trădător pentru aceasta! Să creadă guvernul într’adevăr că în aşa chip va putea zdruncina situaţia unui Maniu ? Ad. NAZBATI ! Vorba aia... Cu Banca Agrară h au păţit-o bră­­tieniştii urât de tot. După ce au fost lăsaţi să spuie că ie aşa şi pă dincolo şi că ie o ade­vărată trădare de neam, li s’a pus sub nas un raport către rege, prin care îi cereau, sub însăşi semnătura M. S. Ionel I, ca să, încuviinţeze în­temeierea Bancei Agrare pentru că e o instituţie patriotică, ideală, româ­nească, naţională, atât de naţională cât Banca Naţională, şi atât de ro­mânească cât Banca Românească. Şi acum stau în scaun şi declamă clasicul vers: „Stau în cale şi mă mir....“ PAC Chestia zill Cum e aplicată complect peste Nistru... Bulgarii şi bandele Guvernul bulgar nu vrea să-şi recunoască vina ce-o are în tolera­rea bandelor de comitagii cari fac­­incursarii peste graniţă în terito­riile foste bulgăreşti. „Echo de Bulgariei‘ spune în această privinţă că mulţi refugiaţi din Dobrogea, Tracia şi Macedonia, caută să se alipească la mişcarea care există în ţara lor respectivă, „pentru a susţine lupta în favoarea autono­miei sau cel puţin a aplicării clau-­­dei privitoare la protecţia prut­o­rităţilor, clauze cari, afară de u­­n­ele esceptivine în Dobrogea, au ră­mas până acum literă moartă”. După ce conferă astfel activităţii bandelor un caracter patriotic, ofi­ciosul afirmă totuşi că guvernul Stamboli­sky face tot posibilul pen­tru a o zădărnici. Or, guvernul bulgar ar avea un mijloc sigur pentru a dovedi bunele sale Menţiuni, căci, precum a ară­tat d-l N. Batzaria în articolul din „Dimineaţa”, activitatea bandelor e regulată de comitetele din Sofia cari există la lumina zilei. Dizol­varea acestor comitete ar aduce după sine şi stârpirea bandelor. Vorbim, bineînţeles, de bandele „patriotice”, căci celelalte alcătui­­te din bandiţi cari atacă numai pentru a jefui şi cari, după spusa ziarului bulgar bântuesc în mod special Dobrogea, nu pot fi stârpite decât prin severe măsuri de pază. PAN. Asasinatele din Basarabia se con­firmă In mod oficial, însuși generalul Popovici, în răspun­sul său către Suve­ran le confirmă. Cetiţi amă­nunte la Ultima Oră. ill Carnetul nostru Punerea degetului Din New-York se anunţă că autori­tăţile municipale de acolo au aprobit proectul directorului serviciului sa­nitar al oraşului, pr­in care se decre­tează obligativitatea apu­căi’ei pe ac­tele de naştere, a amprente­lor digitale ale nouilor născuţi, cinci zile după naştere. Cu alte cuvinte, cinci zile după ea se naşte un nou cetăţean sau o nouă cetăţeană a oraşului cu posibilităţile nelimitate, ei sunt datori să-şi iscă­lească actul de naştere şi fiindcă, nici chiar la New-York, sugacii nu sunt ştiutori de carte, ei sunt datori în­ pus degetul. Aceasta le dă siguranţa că în toată viaţa lor îşi vor putea dovedi în mod neîndoelnic identitatea, că substituiri de copii nu vor mai fi cu putinţă, că fiecare va avea garantate dreptu­rile ce ar decurge din identitatea lui. Diversitatea fenomenelor naturel e infinită. Dar cine s’ar fi gândit acum o jumătate de secol numai, că diver­sitatea aceasta merge atât de depar­te,* încât stricturile pielei omeneşti de ■la, buricul degetelor, atât de uniforme în aparenţă, sunt atât de variate, în cât doi oameni în lumea întreagă nu le au la fel, ba că e de presupus că dealungul tremei nu le-au avut şi nu le vor avea doi oameni la fel. Această constatare dă o imp­otan­­­ţă punere­ degetului pe care băr­mii noştri grămătici şi neştiutori de car­te, nu ar fi bănuit-o niciodată.. Sem- natura era socotită ca maximul si­guranţei ce o poate da un semn de identite­te. Contra imitaţiunilor, oa­menii se apărau însoţind-o de tot fe­lul de cârlionţi, cât mai complicaţi. Neştiutorul de carte era nenorocit. Li făcea o cruce şi aplica deasupra degetul. Cine nu putea să imite acest gest? Şi când colo, deodată, punerea­­degetului, amprenta, se dovedeşte a fi inimitabilă şi vremea nu, e departe când se va cere ca la fiecare iscăli­tură să aplicăm degetul toţi fără deosebire, ştiutori s­au neştiutori de carte, fiindcă punerea degetului in-,­gădue cel mai bine să se stabilească dacă... semnătura e veritabilă sau ba. Când însă vedem aceasta, fără să vroim, ni se impune întrebarea, dacă nu cumva, la origine punerea, dege­tului a fost în legătură cu oarecare cunoştinţi asupra amprentei ca iden­tificatoare ? Punerea degetului nu este un obicei numai al ţărei noastre. II regăsim la toate popoarele printre analfabeţi. Nu cumva într’un trecut îndepărtat, în vreo ţară în care s’a ivit maî întâi punerea degetului, s’a ştiut ceva despre amprentele cari azi formează obiectul studiilor amănun­ţite ale unor savanţi ? B» Br. La mormântul­ lui Take Ionescu de B. BRANIŞTEANU Funerariile acestea strălucite ce i se fac lui Take Ionescu, ne a­­mintesc toată vanitatea şi toată făţărnicia vieţei omeneşti. In ad­­miraţiunea ce se arată dispăru­tului, în regretul ce trezeşte dis­­ariţia lui, este de sigur sinceri­­tate. Dar nu ar­ fi demn de dan­sul, dacă şi din cele ce se petrec ,.i preajma morţii lui, nu s’ar trage oare cari învăţături utile pentru moralitatea vieţei noastre publice. In jurul lui Take Ionescu inert, se adună unanimitatea oamenilor politici. Toţi îl proslăvesc, toţi îi înalţă memoria, toţi şi’l însu­şesc. Nu pentru a tulbura această armonie, ci tocmai pentru a o face rodnică, e necesar să amin­tim­ că n’a fost om politic mai a­­tacat, mai insultat, mai hulit, de cât Take Ionescu, cât a trăit. Nici de cele mai grozave acu­­zaţiuni n’a fost scutit. Ani de zile dearândul a fost prezentat ca incarnaţiunea principiului răului în viaţa noastră publică- Fără sfială i s’a aruncat in faţă, prin acea presă de partid de care par­tidele obicinuesc să se servească la noi, dar nu şi să răspundă, ba chiar şi de la tribuna Parlamen­tului, odioasa acuzaţiune de vân­dut străinilor şi de trădător. Ce­le ce se petrec azi în jurul cor­pului lui neînsufleţit fac definitiv dreptate din aceste procedee de luptă. Dar să nu fie oare în spi­ritul lui, de a le aminti, în scopul de a arăta, cât este de necesară îmblânzirea luptelor noastre po­litice ? Că Take Ionescu s’a apărat cu succes împotriva acestor acuza­­ţiuni, că le-a întors adversarilor săi, cu desgust, dar cu şi mai mult succes, fiindcă avea nespus mai mult talent de cât dânşii, nu schimbă nimic din faptul însuşi, că acest om de samă a trebuit să cheltuiască inteligenţa sa pătrun­zătoare, talentul său formidabil, în cea mai mare parte in lupta de împedecare şi distrugere ce duceau contra lui, adversarii şi duşmanii lui politici. Din cuvântarea pe care d-l Do­­brescu a rostit-o la şedinţa în care baroul Capitalei, corpul a­­vocaţilor din România, a come­morat pe marele jurist şi strălu­citul reprezentant al elocinţei co­­rensice ce a fost Take Ionescu, mi-a plăcut mai cu deosebire ur­mătoarea reflexie : „In tocmai după cum într’un atom poţi să înţelegi toate legile universului, în Take Ionescu poţi să înţelegi şi ţara şi baroul şi lu­mea timpurilor noastre“. Oamenii mari ai unui popor cari se înalţă din mijlocul lui ca piscurile dintr’un­ massiv muntos, nu sunt numai unul din atomii cari constitue massa socială, ci mai mult o sinteză a acesteia. Dar rămâne adevărată ideia că într’ânşii se oglindesc perfect ca-tităţile şi rectele mediului so­cial naţio­s şi politic în care au trăit. Calimu­lel­­ea se reflectă aşa că pot fi n jSf. De la Emmerson încoace s’a vor­bit d­c asemenea individualităţi ca de oamenii reprezentativi ai naţiunei lor. Termenul e bine gă­sit, dar dacă contimporanilor le place să­ aplice lui Take Ionescu, pentru că astfel trag din­ harul calităţilor lui şi asupra lor, să nu uite că toate s­căderile şi lipsurile lui, la cari s’a făcut aluzie în pre­să, sunt mai ales opera lor. O, astăzi toată lumea politică urmează pe Take Ionescu mort. Toţi aduc un pios omagiu aces­tei inteligenţe, acestui talent, a­­cestui gânditor, acestui vorbitor, acestui iniţiator, care nu le mai p­oate face nici o umbră, care nu le mai stă în cale. Dar istoricul viitor, va diseca altmintrelea via­ţa lui Take Ionescu, va analiza altfel activitatea lui, fără de nici o părtinire, fără de rezerva scrupulul pe care 1£ împuns soţesc şi viaţa lui Take Ionescu, cum umbra însoţeşte lumina, va cerceta să afle mai ales de ce momentul etic a fost atât de do­minat de momentul politicei de actualitate la un om, despre care cei ce l’au apropiat, mărturisesc că era împodobit cu cele mai fru­moase virtuţi umane: mila, dra­gostea, absenţa ori şi cărui spirit de rancună. Şi lipsurile acestei cari au răpit naţiunei o fi parte din binefacerile ca putut revărsa asupri tatea nestingheritug " oamenii­ ei repro­decolor,i desia cu cari Tarj avut să îi de­­rili

Next