Adevěrul, iulie 1922 (Anul 35, nr. 11729-11754)
1922-07-01 / nr. 11729
ea ujSlica nu nu uităm că, de la cele dintâiu începuturi la guvern, încă de pe când era ministru de instrucţie în cabinetul lui Lascar Catargiu, a fost încălzit de flacăra sfântă a iubireî de neam. Acum sa dus în nesfârşita eternitate. Şi s’a dus tocmai atunci când mintea lui atât de superioară, trebuia sa dea tatei rodul experienţei, al cunoştinţelor şi al geniului său. Dar poate că făcând astfel, moartea a fost mai clementă de cât oamenii. A pierit o turure inteligentă şi s’a stins o puternică lumină !... Vichy. Const. BacaSSsaşa Un kaznet: Take Ionescu a murit! , inteligenţa strălucitoare, talentul covârşitor, activitatea fără astâmpăr, mintea vecinie în acţiune, patriotismul cald şi neadormit, toate s’au stins. Take Ionescu a fost! Şi a murit fără să se istovească, a murit printr’una din acele morţi nătânge care te amăreşte. Febra tifoidă dobândita printr-o întâmplare nenorocită nu sa iertat. Infecţia tifică i-a atins inima, şi marele nostru Român a fost fulgerat de un atac de angură pectorală. Fiindcă,orice ar mai putea spune critica, patima sau controversa, Take Ionescu a fost un mare Român, a căruia moarte impune doliul naţional. Take Ionescu a fost cel mai mare om al generaţiei mele. L-am cunoscut înăuntrul liceului Sf. Sava unde, încă din clasa a IlI-a se vorbea despre dânsul Era, încă de pe atunci, un mic fenomen, o inteligenţă care se deosebea de întregul mediu, un studios, un râvnitor de înaintare repede ș i fără asemănare. Solvent la început, a terminat liceul în patru ani. Două clase le-a „sărit“ pregătindu-se în vacanţă şidând examenul de trecere la începutul anului şcolar viitor. Iar ultimul an l-a urmat la Şcoala preparatoare de bacalaureat, unde ne-am întâlnit pe aceleaşi bănci. Mulţumită strălucirei tuturor exteriorizărilor sale intelectuale, Take Ionescu a avut toate înaintările repezi. A terminat repede liceul, a terminat repede facultatea, a intrat repede în politică, a ajuns repede deputat, a ajuns repede ministru. N’a întâlnit în partea dintâiu a carierei Sale nici o piedică, dar reacţiunea n’a întârziat să-şi recapete drepturile. Partea din urmă a carierei lui Take Ionescu a fost tocmai contrastul partei dintâiu. Cărarea unelte!i’a fost semănată cu împiedicări numeroase aşa că, aproape nimic din ceea ce a râvnit în viaţa a mai putut dobândi, voit să fie şeful unimare part , putut . ' ‘ A voit săl reprezinte România şi congresul păcei de la Versailles, tar el, cel mai hotărât partizan al intrărei României în războiu, nu a putut-o reprezenta. A voit să ia succesiunea cabinetului Averescu dar a fost respins de marea majoritate a parlamentului. A voit să fie şeful guvernului de mâine, însă, moartea, de astă dată, i-a tăiat drumul. O ! Zădărnicie a lucrurilor lumeşti ! Cine a urmărit întreaga carieră a omului care a apus pentru totdeauna a putut constata cât de mult a fost el jucăria acestei zadarnicii, linguşit şi răsfăţat atunci când nu era decât o speranţă, prigonit şi stânjenit atunci tocmai când era o valoare dovedită. Care este logica soartei ? Cu moartea lui Take Ionescu statul şi neamul românesc pierd pe unul din puţinii lor bărbaţi pregătiţi cu o pregătire generală pentru cârmuirea ţarei, înzestrat cu o inteligenţă superioară, înarmat cu o cultură puternică, sărbătorit de fire cu toate talentele intelectualităţei, onator parlamentar fără pereche, jurisconsult strălucit, polemist puternic şi mai presus decât toate, mare Român, închinat de la începuturile vieţei sale politice înfăptuirei marelui nostru ideal naţionale. Fireşte, ori cât de genială i-a fost plămădeala, nici el n’a fost scutit de acele lipsuri şi slăbiciuni care sum părtaşe nedespărţite an nature! noastre imperfecte. Take Ionescu, n’a ştiut fi şef de partidei n’a pit sfcut îndrăzni. Aceea ce i-a lipsit hi Take Ionescu, mai întâia şi mai ales, spre a fi cel maî puternic ou politic al României, a fost cursgiul. In Istoria neamului locul îuî este însemnat, dar Statul, pentru nevoile hu mari de astăzi, pierde o mare competenţă. Căci, di odată cu Take lc»escu piere o bogată comoară de tot felul de cunoştinţe politice, de secrete de Stat, de inîotimfiunî sigure asupra oamenilor, istrpra evenimentelor, asura faptelor,asupra luptelor noastre de el, asura speranţelor noastre de mâine. Piere cu el o rezervă politică cum nu mai avem alta în ţară. Niciodată, de când cu minte, moartea unui om politic nu a lăsat un atât de mare gol în România , mai ales, atâta incertitudine. Şi ci toate acestea viaţa tatei nu va fi clintită din drumul ei ■filniî,că dispariţia unui om politic, ori câtie mart, se poate asemăna cu naufragiul unui vapor uriaş: prăvălirea Iii în abis deschide o mare prăpastie în care sunt atraşi numai iţei din imediata apropiere. Apoi apa închide de-asupra abisului na nimici n’ar fi plutit de-nsur ca o cţipa maî înainte. Românii în deobşte, iar mai cu seama Românii din Ardeal, să-şi plece genunchii cu pietate pe mor, înântul lui Take Ioaescu. Căci prin care î-ar fi fost lipsurile şi greşeli’ , din politica cealaltă din’năuntris sî lipii liberalii şi Since Alier. A făcut mare sensaţie documentul publicat de ziarul „Patria” şi reprodus de noieri, prin care se dovedeşte că d-l Ionel Brătianu a recomandat la 12 Septembrie 1919 regelui ca să încuviinţeze întemeierea Bănicei Agrare, în convingerea că prin transa „se va desăvârşi marea operă de dreptate, pe care populaţiunile de peste Carpali o aşteaptă de la Patria întregită prin întemeierea în România Mare a limit aşezământ agrar sănătos şi puternic". Şi regele a ascultat de sfetnicul său. Or, acelaş domn Ionel Brătianu, din nou şef al guvernului în 1922 iunie, vine şi cere aceluiaş rege, ca să încuviinţeze desfiinţarea acelui „aşezământ agrar sănătos şi puternic” pe care Banca Agrară avea să-l desăvârşească, pentru că finanţarea expropriatei trebue s-o facă statul. Şi regele, după spusa d-lui Bontescu, indus în eroare, surprins în bun sa credinţă, ascultă din nou de sfetnicul său. Bine, noi din vechiul regat sim- , 'nrvttfsii- «Tai- .i'tfiiext. ■ Dar ce trebue să creadă populaimuna ardelenească, ale cărei concepţii despre capul încoronat sunt cu totul altele decât cele ale politicianilor noştri ? Cum să înţeleagă ea că Vodă desface ce a făcut, după cum e voia sfetnicului său ? Cum să înţeleagă ea, că Banca Agrară era admirabilă în 1919 când Brătiertii credeau că va e liberală, şi că este execrabilă fiindcă acum liberalii văd că nu e liberală, văd că e ardelenească, ba li se pare chiar că sprijină partidul naţional? Cum să înţeleagă populaţia ardelenească faptul uimitor că Băncile sunt patriotice şi naţionale când sunt liberale, dar devin o primejdie pentru stat când nu vor să fie liberale, când sunt pur şi simplu ale scopului pentru care au fost creiate ? Rp. Mormântul unui om mare, este primul altar ce li se înalţă. Ce jertfe însă vor aduce oamenii politici pe acest altar, pentru ca cei ce au păcătuit faţă de Take Ionescu, să nu mai păcătuiască şi faţă de alţii? FONDATORI AL.V. BELDIMAN 1888—1897 CONST. MILLE 1897—1920 TAXE ICHESCU Se seamănă anarchia în Basarabia Asasinarea amnistiaţilor (Sunt câteva zile de când „Adeverul“ a fost informat de asasinarea a cinci comunişti basarabenî, amnestiaţi mai întâi şi apoi arestaţi din nou din ordinul comandamentului militar al Basarabiei. Faptele denunţate ni s’au părut aşa de abominabile, încât am refuzat să le dăm crezare. Nu puteam concepe, în adevăr, că într’o ţară cu regim legal şi cu o organizaţie aşezată pe temelii democratice s’ar putea comite asemenea fapte cari ne-ar pune în rândul micilor despoţii asiatice de odinioară. Am socotit mai degrabă că avem atace cu un zvon născut din imaginaţia înfierbântată a unor oameni terorizaţi de excesele unei administraţii prea severe şi nu totdeauna cumpănită în actele ei. De aceea ne-am mulţumit să cerem guvernului să desmintă zvonul, încredinţaţi fiind că această desminţire nu putea să nu vie. Am repetat întrebarea câteva zile în şir,, dar desminţirea nu s’a dat. N’am luat şi n’am lua nici astăzi tăcerea aceasta drept o confirmare, dacă, din nenorocire, afirmări ulterioare n’ar fi venit să întărească zvonul şi să-i dea aparenţa unei certitudini pe care n’o mai putem pune la îndoială. Se cunosc faptele. In urma decretului de amnestic, au fost eliberaţi şi douăzeci şi opt de comunişti implicaţi în procesul din Chişinău. Din ordinul comandantului militar al Basarabiei însă, ei au fost din nou arestaţi spre a li se cerceta actele, după care douăzeci şi trei au fost eliberaţi definitiv, ceilalţi cinci fiind reţinuţi. S’a spus, în primul moment, despre aceştia, că fiind străini, urmează să fie expulzaţi. Rudele lor însă s’au prezentat la comandamentul militar şi au dovedit cu acte că nu sunt străini, ci basarabean, prin urmare cetăţeni români prin anexiune. In timpul acesta, doi din cei cinci arestaţi şi anume Mihail Babac şi Baruch Qdesser au fost ridicaţi din închisoare noaptea şi porniţi spre o destinaţie necunoscută. Pe cât se pare, destinaţia aceasta era... apele Nistrului, căci se afirmă că trupurile lor au fost găsite în Nistru, de unde au fost pescuite. Ceilalţi trei, şi anume Dumitru Chirilov, Oreol şi Iacob Tzargoroschi, au fost porniţi şi ei, tot cu o destinaţie necunoscută, sub escortă militară. După o zi, toţi trei au fost găsiţi împuşcaţi în pădurea Vadul lui Vodă din apropierea Nistrului. Acestea sunt faptele, în trista şi dureroasa lor goliciune, împrejurările de fapt în care cei cinci amnestiaţi şi-au găsit moartea, nu le cunoaştem. Dar cine se mai poate îndoi de chipul cum trebue să se fi petrecut lucrurile, atunci când ne aducem aminte de alte cazuri din trecut, rămase, din nenorocire, fără nici o sancţiune ? *• Dar nu numai pentru a stabili răspunderi şi a cere sancţiuni sprim aceste rânduri, ci pentru a atrage atenţia guvernului asupra regimului nefast care stăpâneşte în Basarabia şi de pe urma căruia putem să ne aşteptăm la cele mai cumplite nenorociri. Se poate ca aceia cari săvârşesc fapte de asemenea natură sa aibă în fond conştiinţa că procedând astfel, îşi servesc ţara. Se poate să aibă convingerea intimă că legile noastre nu ocrotesc îndeajuns siguranţa statului şi că, pentru a intimida şi a ţine în frâu pe cei ce o ameninţă, e nevoe de asemenea pilde de energie nelegale, dar eficace din punctul de vedere ce se urmăreşte. Concepţia aceasta, dacă există, e greşită şi nenorocită din toate punctele de vedere. Niciodată şi în nici o împrejurare ilegalitatea n’a putut să servească drept suport legalităţii Dimpotrivă, ilegalitatea de sus a avut ca efect totdeauna expansiunea spiritului de ilegalitate în cei de jos. Ideea comunistă nu ne e o idee simpatică. în ceea ce ne priveşte, suntem convinşi că fericirea omenirea nu poate fi rodul metodelor bolşevice, iar organizaţia bolşevică nu e un ideal ademenitor. Avem, în această privinţă, pilda Rusiei comuniste. In acelaş timp însă nu credem că societatea de astăzi poate stârpi ideea comunistă cu acte de teroare şi de ilegalitate şi că ea poate opune expansiunea comunismului o cuirasă mai sigură decât legalitatea cea mai strictă. Iată, de pildă, ce se petrece actualmente în Basarabia. Sub un regim de legalitate absolută, respectuos de drepturile fiecăruia şi aplicând numai sancţiuni legale împotriva celor ce se abat de la legi, comuniştii basarabeni ar rămâne nişte izolaţi în mijlocul populaţiei autohtone care, probabil, nu prea are nici ea motive să fie tentată de regimul bolşevic. Pe când actele de teroare şi de ilegalitate ale autorităţei, tind să stabilească un fel de solidaritate instinctivă între populaţie şi cei loviţi. Nu e vorba de solidaritatea cu credinţele şi scopurile urmărite de cei cinci comunişti omorâţi, ci de solidaritatea cu dreptul lor la viaţă, cu libertatea lor de conştiinţă, cu dreptul lor de a fi ocrotiţi de legile ţărei în care trăesc. Căci un regim de arbitrar şi de ilegalitate distruge bunul cel mai preţios al civilizaţiei, siguranţa cetăţeanului garantată de legile societăţei în care trăeşte şi prepară disoluţiunea şi anarchia. ■stilată marea eroare, iată urmările nefericite ale concepţiei care stăpâneşte administraţia de astăzi a Basarabiei. Fapte ca cele denunţate ridică cele mai puternice zăgazuri în calea unificatei sufleteşti pe care trebue s’o urmărim peste Prut. Se surpă credinţa în puterea statului român de a garanta supuşilor săi drepturile omeneşti. Se distruge credinţa în capacitatea noastră de a guverna o provincie ca Basarabia care, eşită dintr’o revoluţie, preţueşte, mai mult ca oricare alta, regimul libertatei. Iată de ce atragem în modul cel mai stăruitor atenţia guvernului asupra efectelor antinaţionale pe care le produce regimul întronat în Basarabia. E momentul ca în locul lui să se introducă un regim de drept şi de legalitate, singurul care poate pacifica spiritele. Iosif Nădejde Turtourile din Irlanda SIR ARTHUR GRIFFITH Președintele Camerei irlandeze care dezaprobă asasinarea, mareşalului Wilson. Guvernul şi fruntaşii ardeleni * » . Hu vaj nuil flrit prin presa sa, o violentă campanie de denigrare şi calomniere a fruntaşilor partidului naţional din Ardeal. Pe ziua de eri a venit rândul d-lui Maniu. Omul acesta, care a condus şi reprezentat cauza românească din Ardeal în cele mai grele împrejurări, el a cărui semnătură este una din garanţiile morale ale Unirei, e prezentat ca un laş, care a fost atât de plin de frica stăpânitorului ungur, încâ nici acum nu se poate dezbăra de această frică. Dacă guvernul crede că cu chipul acesta se va ajunge la unirea sufletească atât de mult dorită, apoi e de plâns. Şi dacă procedarea aceasta n’ar îi primejdioasă pentru interesele ţatei, ’l-am lăsa bucuroşi ca să continue o politică al cărei sfârşit nu poate fi de cât prăbuşirea lui. Aşa însă ne vedem siliţi să urmărim pas cu pas acţiunea lui nefastă şi să facem tot ce ne stă în putinţă, pentru a o zădărnici. Ultimul atac contra d-lui Maniu, e dat pe tema că d-sa nu ar fi refuzat să sprijine, cum ar fi făgăduit d-lui Brătianu, orice guvern care n’a continuat politica de rezistentă. Din această politică de rezistentă e vorba să se facă un nou mit, o nouă legendă, pentru mai marea glorie a partidului liberal. Cum se prezintă însă în realitate mitul acesta al politicei de rezistenţă ? D-l Brătianu nevrând să semneze tratatul pentru protejarea minorităţilor, s’a întors de la Conferinţa de pace, a proclamat necesitatea politicei de rezistenţă şi... a prezentat regelui demisiunea guvernului său. Dar de ce a demisionat ? Era situaţia d-sale politică internă de aşa natură încât trebuia să demisioneze ? Cerutu-l i-a Suveranul această demisie ? Noi ştim doar că până acum în binecuvântata noastră tară tot mai este un Sânt că d-l Brătianu vine la putere când vrea şi pleacă tot când vrea. Dacă dar d-sa credea că politica de rezistentă e în interesul tarei şi e practicabilă, de ce n’a rămas la cârmă şi de ce n’a practicata el ? Răspunsul nu e decât unul.. D-l Brătianu s’a convins repede că politica de rezistenţă nu era practicabilă, deci nu era în interesul tatei, dar n’a mai putut da înapoi. De aceea a trecut mâna altora, ca în tot cazul d-sa să fie acoperit şi a făcut din nevoia în care se găsia, o virtute. Dacă se continua politica de rezistenţă şi nu reuşia d-sa îşi spăla mâinile în nevinovăţie , iar dacă guvernul ce şi-a urmat, în aprecierea justă a realităţilor renunţa la politica iniţiată de d-sa, apoi o platformă de eternă opoziţie era creată în favoarea partidului liberal din chiar vina şefului său. O greşală a lui devenea astfel o armă a lui. ...Şi iată’l acum şi pe d-l Maniu vinovat că politica de rezistenţă n’a reuşit . Iată’l tratat de fricos şi chiar trădător pentru aceasta! Să creadă guvernul într’adevăr că în aşa chip va putea zdruncina situaţia unui Maniu ? Ad. NAZBATI ! Vorba aia... Cu Banca Agrară h au păţit-o brătieniştii urât de tot. După ce au fost lăsaţi să spuie că ie aşa şi pă dincolo şi că ie o adevărată trădare de neam, li s’a pus sub nas un raport către rege, prin care îi cereau, sub însăşi semnătura M. S. Ionel I, ca să, încuviinţeze întemeierea Bancei Agrare pentru că e o instituţie patriotică, ideală, românească, naţională, atât de naţională cât Banca Naţională, şi atât de românească cât Banca Românească. Şi acum stau în scaun şi declamă clasicul vers: „Stau în cale şi mă mir....“ PAC Chestia zill Cum e aplicată complect peste Nistru... Bulgarii şi bandele Guvernul bulgar nu vrea să-şi recunoască vina ce-o are în tolerarea bandelor de comitagii cari facincursarii peste graniţă în teritoriile foste bulgăreşti. „Echo de Bulgariei‘ spune în această privinţă că mulţi refugiaţi din Dobrogea, Tracia şi Macedonia, caută să se alipească la mişcarea care există în ţara lor respectivă, „pentru a susţine lupta în favoarea autonomiei sau cel puţin a aplicării clau-dei privitoare la protecţia prutorităţilor, clauze cari, afară de unele esceptivine în Dobrogea, au rămas până acum literă moartă”. După ce conferă astfel activităţii bandelor un caracter patriotic, oficiosul afirmă totuşi că guvernul Stambolisky face tot posibilul pentru a o zădărnici. Or, guvernul bulgar ar avea un mijloc sigur pentru a dovedi bunele sale Menţiuni, căci, precum a arătat d-l N. Batzaria în articolul din „Dimineaţa”, activitatea bandelor e regulată de comitetele din Sofia cari există la lumina zilei. Dizolvarea acestor comitete ar aduce după sine şi stârpirea bandelor. Vorbim, bineînţeles, de bandele „patriotice”, căci celelalte alcătuite din bandiţi cari atacă numai pentru a jefui şi cari, după spusa ziarului bulgar bântuesc în mod special Dobrogea, nu pot fi stârpite decât prin severe măsuri de pază. PAN. Asasinatele din Basarabia se confirmă In mod oficial, însuși generalul Popovici, în răspunsul său către Suveran le confirmă. Cetiţi amănunte la Ultima Oră. ill Carnetul nostru Punerea degetului Din New-York se anunţă că autorităţile municipale de acolo au aprobit proectul directorului serviciului sanitar al oraşului, prin care se decretează obligativitatea apucăi’ei pe actele de naştere, a amprentelor digitale ale nouilor născuţi, cinci zile după naştere. Cu alte cuvinte, cinci zile după ea se naşte un nou cetăţean sau o nouă cetăţeană a oraşului cu posibilităţile nelimitate, ei sunt datori să-şi iscălească actul de naştere şi fiindcă, nici chiar la New-York, sugacii nu sunt ştiutori de carte, ei sunt datori în pus degetul. Aceasta le dă siguranţa că în toată viaţa lor îşi vor putea dovedi în mod neîndoelnic identitatea, că substituiri de copii nu vor mai fi cu putinţă, că fiecare va avea garantate drepturile ce ar decurge din identitatea lui. Diversitatea fenomenelor naturel e infinită. Dar cine s’ar fi gândit acum o jumătate de secol numai, că diversitatea aceasta merge atât de departe,* încât stricturile pielei omeneşti de ■la, buricul degetelor, atât de uniforme în aparenţă, sunt atât de variate, în cât doi oameni în lumea întreagă nu le au la fel, ba că e de presupus că dealungul tremei nu le-au avut şi nu le vor avea doi oameni la fel. Această constatare dă o impotanţă punere degetului pe care bărmii noştri grămătici şi neştiutori de carte, nu ar fi bănuit-o niciodată.. Sem- natura era socotită ca maximul siguranţei ce o poate da un semn de identitete. Contra imitaţiunilor, oamenii se apărau însoţind-o de tot felul de cârlionţi, cât mai complicaţi. Neştiutorul de carte era nenorocit. Li făcea o cruce şi aplica deasupra degetul. Cine nu putea să imite acest gest? Şi când colo, deodată, punereadegetului, amprenta, se dovedeşte a fi inimitabilă şi vremea nu, e departe când se va cere ca la fiecare iscălitură să aplicăm degetul toţi fără deosebire, ştiutori sau neştiutori de carte, fiindcă punerea degetului in-,gădue cel mai bine să se stabilească dacă... semnătura e veritabilă sau ba. Când însă vedem aceasta, fără să vroim, ni se impune întrebarea, dacă nu cumva, la origine punerea, degetului a fost în legătură cu oarecare cunoştinţi asupra amprentei ca identificatoare ? Punerea degetului nu este un obicei numai al ţărei noastre. II regăsim la toate popoarele printre analfabeţi. Nu cumva într’un trecut îndepărtat, în vreo ţară în care s’a ivit maî întâi punerea degetului, s’a ştiut ceva despre amprentele cari azi formează obiectul studiilor amănunţite ale unor savanţi ? B» Br. La mormântul lui Take Ionescu de B. BRANIŞTEANU Funerariile acestea strălucite ce i se fac lui Take Ionescu, ne amintesc toată vanitatea şi toată făţărnicia vieţei omeneşti. In admiraţiunea ce se arată dispărutului, în regretul ce trezeşte disariţia lui, este de sigur sinceritate. Dar nu ar fi demn de dansul, dacă şi din cele ce se petrec ,.i preajma morţii lui, nu s’ar trage oare cari învăţături utile pentru moralitatea vieţei noastre publice. In jurul lui Take Ionescu inert, se adună unanimitatea oamenilor politici. Toţi îl proslăvesc, toţi îi înalţă memoria, toţi şi’l însuşesc. Nu pentru a tulbura această armonie, ci tocmai pentru a o face rodnică, e necesar să amintim că n’a fost om politic mai atacat, mai insultat, mai hulit, de cât Take Ionescu, cât a trăit. Nici de cele mai grozave acuzaţiuni n’a fost scutit. Ani de zile dearândul a fost prezentat ca incarnaţiunea principiului răului în viaţa noastră publică- Fără sfială i s’a aruncat in faţă, prin acea presă de partid de care partidele obicinuesc să se servească la noi, dar nu şi să răspundă, ba chiar şi de la tribuna Parlamentului, odioasa acuzaţiune de vândut străinilor şi de trădător. Cele ce se petrec azi în jurul corpului lui neînsufleţit fac definitiv dreptate din aceste procedee de luptă. Dar să nu fie oare în spiritul lui, de a le aminti, în scopul de a arăta, cât este de necesară îmblânzirea luptelor noastre politice ? Că Take Ionescu s’a apărat cu succes împotriva acestor acuzaţiuni, că le-a întors adversarilor săi, cu desgust, dar cu şi mai mult succes, fiindcă avea nespus mai mult talent de cât dânşii, nu schimbă nimic din faptul însuşi, că acest om de samă a trebuit să cheltuiască inteligenţa sa pătrunzătoare, talentul său formidabil, în cea mai mare parte in lupta de împedecare şi distrugere ce duceau contra lui, adversarii şi duşmanii lui politici. Din cuvântarea pe care d-l Dobrescu a rostit-o la şedinţa în care baroul Capitalei, corpul avocaţilor din România, a comemorat pe marele jurist şi strălucitul reprezentant al elocinţei corensice ce a fost Take Ionescu, mi-a plăcut mai cu deosebire următoarea reflexie : „In tocmai după cum într’un atom poţi să înţelegi toate legile universului, în Take Ionescu poţi să înţelegi şi ţara şi baroul şi lumea timpurilor noastre“. Oamenii mari ai unui popor cari se înalţă din mijlocul lui ca piscurile dintr’un massiv muntos, nu sunt numai unul din atomii cari constitue massa socială, ci mai mult o sinteză a acesteia. Dar rămâne adevărată ideia că într’ânşii se oglindesc perfect ca-tităţile şi rectele mediului social naţios şi politic în care au trăit. Calimulelea se reflectă aşa că pot fi n jSf. De la Emmerson încoace s’a vorbit dc asemenea individualităţi ca de oamenii reprezentativi ai naţiunei lor. Termenul e bine găsit, dar dacă contimporanilor le place să aplice lui Take Ionescu, pentru că astfel trag din harul calităţilor lui şi asupra lor, să nu uite că toate scăderile şi lipsurile lui, la cari s’a făcut aluzie în presă, sunt mai ales opera lor. O, astăzi toată lumea politică urmează pe Take Ionescu mort. Toţi aduc un pios omagiu acestei inteligenţe, acestui talent, acestui gânditor, acestui vorbitor, acestui iniţiator, care nu le mai poate face nici o umbră, care nu le mai stă în cale. Dar istoricul viitor, va diseca altmintrelea viaţa lui Take Ionescu, va analiza altfel activitatea lui, fără de nici o părtinire, fără de rezerva scrupulul pe care 1£ împuns soţesc şi viaţa lui Take Ionescu, cum umbra însoţeşte lumina, va cerceta să afle mai ales de ce momentul etic a fost atât de dominat de momentul politicei de actualitate la un om, despre care cei ce l’au apropiat, mărturisesc că era împodobit cu cele mai frumoase virtuţi umane: mila, dragostea, absenţa ori şi cărui spirit de rancună. Şi lipsurile acestei cari au răpit naţiunei o fi parte din binefacerile ca putut revărsa asupri tatea nestingheritug " oamenii ei reprodecolor,i desia cu cari Tarj avut să îi derili