Adevěrul, octombrie 1922 (Anul 35, nr. 11820-11850)

1922-10-07 / nr. 11826

r Anul XXXV. No. 11826 5*% % ■'/& % 11m exemplariul In toala tara 2 lei exemplarul In străinatat( Adevărul KORDATOE) AL. V. BELDIMAN 1888—1897 CONST. MILLE 1897—1929 Trebue să fim uniţi Un fruntaş al partidului na­ţional din Ardeal fiind inter­­vievat de către un redactor al Adevărului a spus, între alte lucruri de o secundară actua­litate, şi un lucru pe care tre­bue să-l reţinem cu bucurie , anume Că în faţa grelelor eve­­nimente prin care trece Euro­pa din prejurul nostru, cea dintâi datorie a tuturor româ­nilor e ca ţara lor să nu fie ne­pregătită, înţelept şi înviorător cuvânt, mai ales fiindcă a fost rostit în Ardeal. Fireşte că împrejurul nostru se desfăşoară întâmplări foar­te grave, şi iarăşi este foarte adevărat că, daca şi de astă dată vom fi nepregătiţi şi nu vom şti să ne apărăm cu băr­băţie aceea ce am câştigat, no­rocul îşi va întoarce definitiv faţa dela noi. .Cea dintâi pregătire este a­­ceea a sufletului. S’au văzut armate foarte bi­ne echipate, foarte bine ins­truite, foarte din belşug apro­vizionate, pierzând bătăliile şi războaiele. Acele armate nu a­­veau pregătirea sufletească. In războaiele revoluţiunei, în campania din Italia armatele franceze comandate de gene­ralii revoluţiei şi de generalul Bonaparte erau desbracate, desculţe şi nemâncate, dar au făcut minuni de vitejie. Acele armate au creat o legendă şi o epopeie. De aceea trebue să începem prin a avea sufletul la înălţi­mea îndatoririlor noastre. Iar cea dintâi îndatorire este ca să fim uniţi în faţa duşmanilor. •Unirea nu însemnează, bine­înţeles, abdicarea de la perso­nalitatea fiecăruia, de la ideile care formează baza partidelor, de la credinţele politice. Unirea însemnează comunitatea idea­lului­ naţional şi hotărârea de a spune tuturor duşmanilor : ne putem certa înăuntru, dar vom fi în­totdeauna solidari faţă de cei din afară; vom fi ca şi câinii lui Orole, ne vom mânca între noi, dar când se va ivi lupul din afară, ne vom re­pezi asupra lui. De obiceiu, — Istoria dove­deşte — cele mai multe popoa­re care au perdut neatârnarea şi existenţa le-au perdut prin nătângi a lor. Coruperea mora­vurilor, slăbirea patriot,izmu­­lui şi frământările dinăuntru au ruinat în­tot­deauna Statele mai înainte de a fi biruite de duşmani. Neamul românesc a trecut prin prea lungi şi prea grele suferinţe pentru ca să nu fi do­bândit experienţa care face pe popoare prevăzătoare şi înţe­lepte. Veacuri multe de robire de umilinţe sub călcâiul unor neamuri inferioare şi ca noble­ţe de rasă şi ca înălţime de suflet, au­ trebuit să ne înveţe măcar atât, că cea d­intâi dato­rie a unui popor este să fie li­ber pe pământul şi pe vatra lui. O întâmplare minunată aşa cum nu­ se întâlnesc nici­oda­tă în istoria unui popor, ne-a învrednicit să îndeplinim întregirea etnică şi să formăm un Stat mare, frumos şi bogat. Suferinţele trecutului încă vii sunt de ajuns ca să ne inspire marea îndatorire a solidarită­­ţei interne. Merg adesea în Franţa şi ad­mir, în adevăr, cumpătarea, şi dragostea de ţară a poporu­lui său. De multe ori mă întreb cum pot trăi oamenii aceştia cari câştigă atât de puţin, fă­ră să scoată nici­odată un yaet ? Mulţumiţi sau nemul­ţumiţi, fii ai unei rase mândre şi nobile nu lasă nici­odată ca să străbată în afară glasul su­ferinţelor lor. Şi când france­zul spune: Sunt francez, i se luminează faţa de însufleţire şi i se umple sufletul de entu­­ziazm. Iar în faţa unui duşman de două ori mai numieros şi mai puternic, înarmat, a stat ca un zid. Acest zid al sufletelor şi al lupurilor îl urez neamului nou, înăuntru să ne păstrăm totă libertatea de a dezbate controversa şi să ne împărţim în toate credinţele, dar pentru ca să ne apărăm pământul prea des­cărcat de stăpânirile străine, să fim uniţi. Const. Bacalbaşa ­esfăin­irt Deoarece s’au adus oarecarî cri­tici reformei agrare din Ardeal, înfrăţirea din Cluj destăinu­eşte că „actualul guvern n’a făcut de cât să aplice întocmai legea agrară e­­laborată de partidul ■ naţional”. Iar Viitorul, insu­şindu-şî această des­­tăinuire, îi atârnă şi o concluzie : „De aceea, dacă ar fi cazul să se aducă învinuiri în ceea ce priveşte principiile reformei agrare ardele­neşti, ele nu pot să fie îndreptate decât împotriva partidului naţional“. Ştiam că partidul naţional nu a fă­cut nimic în trecut şi nu va face nimic în viitor, pentru că e incapa­bil. Se spunea ţăranilor din Ardeal că numai liberalilor au să le mul­ţumească dacă primesc pământ. ■ Vi se pare, poate, că e contra­zicere? Nu. Este sistemul obişnuit. Dacă legea e bună, au făcut-o li­beralii si lor li se cuvine răsplata ; dacă e rea, atunci a făcut-o pariu dar national, si numai el trebue să răspundă ! Simplu si comod *• „Cu inima caldă" Delicat cum îl ştiţi, d. Corbescu lansează către poporul bucu­reş­­tean — pe care cu atâta osârdie îl păstoreşte ■— ,o proclamaţie,­ prin care i se cere să primească pe cei zece mii de primari „cu braţele deschise şi cu inima caldă“. O li cem­ cu plăcere. In special, garantăm de cea mai ridicată temperatură a inimei, dar cerem, în schimb, să fim scutiţi de încartiruiri. Sunt o mulţime de pa­late în Bucureşti cari se pot cinsti cu această ospitalitate. D-l Cor­bescu n’are decât să pornească în­­tr’o zi cu automobilul de-a lungul străzilor principale ale Bucureş­tilor şi va găsi destule case cari îi vor da impresia că pot adăposti fie­care cel puţn un pluton de primări. E bine, însă, să nu fie­ plictisiţi. Şi cu această ocazie, tot cei mai­ ne­voiaşi.­ Dacă­­aşa ceva­­ e­­firesc - la război şi la nevoie, c"să se arate că, cel puţin în zilele de sărbătoa­re, colaborează cu mica lor­ jertfă şi cei norociţi, li o justiţie ce nu e prea revolu­ţionara. Ch­. ftul cuminte Respingerea de­ către referend, popular elveţian a legei votată­ de­­ Cameră împotriva agitaţiilor revo­luţionare, dovedeşte că mai sunt încă popoare cuminţi deşi guverne, chiar din cele cu pretenţie de de­mocratie, aproape că nu mai există. Ar fi fost în adevăr descurajator ca tară ca­re-şi trage obârşia de la Wilhelm Tell sa încuviinţeze mă­suri de represiune în contra celor cari, la rândul lor, cred că e ceva de schimbat pe lumea asta, şi nu­mai fiindcă o cred . Adevărurile variază­ , nu numai după loc, după cum susţine Pascali, greşală­­ dincoace de Picinier, ade­văr dincolo, ci­­ şi după timp. Căci ceea ce pare revoluţionar astăzi, poate să devie ordinea socială de mâine, după cum ceea ce era con­­sid­erat­ drept revoluţionar altă dată este astăzi proslăvit prin ridicări de statui şi fixat in legile publice. Cine poate şti dar care din ideile ce se vântură în prezent sunt me­nite petrei sau izbânzii ? Singură libertatea e măsura lor şi singură vremea le aruncă în uitare ori le consfinţeşte. Trebue deci lăsată li­bertăţii şi vremei grija de a le vân­tura, de a alege şi de-a hotărî în­tre ele. De altmintreri nu există astăzi pe lume nici un stat, nici o înjghebare socială nici chiar o dinastie care să nu-şi datoreze fiinţa unei anumite stări şi mişcări revoluţionare din trecut. Mai mult toate au fost pre­zentate­ în timpul lor şi totuşi, acele ce erau în firea lucrurilor şi în sen­­sul mersului omenirei, au izbutit, cu mai mult sau mai puţin sânge, cu jertfe mai numeroase, dar au izbu­tit. Cuminţenia şi bunul simţ al po­porului elveţian, superioare men­talităţii guvernului­­ său,­ceea ce nu-i de mirare, este datorită nu numai naturii lui proprii, ci şi în­­delungei existente a unui regim cu adevărat sincer democrat. Şai când poporul ştie să ţie singur cârma, în toate împrejurările, căsu­ţa acelui stat nu se va prăvăli nici­odată, cu toate silinţele contrare ale aşa zişilor conducători. I. T. »■ »—aOâ*"­Pregătire in interviewul acordati Adeveru­­lui, d. Sever Eton a spus.că singura grijă, a partidului national este ca tara să fie pregătită­ față­­­de evefii-' ir­entele ce pot surveni. Viitorul a răspuns imediat că partidul natio­nal se poate scuti de .această grijă de vreme ce la cârmă se află a­­ceiaşi oameni cari se aflau şi în 1916, aşa cum au fost pregătiţi a­­tunci, vor fi şi acum. Că o spune fără să zâmbească, s­e explică : lucrul­­ e prea serios. Dar cum se face că nu­ roşeşte? Dacă e vorba de-o pregătire ca în 1916, să ne ferească Dumnezeu ! Despre pregătirea militară e de prisos să maî vorbim. Am pierdut războiul într’o săptămână ! Şi doa­ră mt jertfele de sân­ge şi de bu­nuri au lipsit. Dar n’a existat nici măcar pre­gătirea diplomatică. ■ Ajunge să a­­m­intim că tot tratat­­ cu Serbia — gata, atunci, să admită orice, condiţii — ne-ar fi scutit de chestia Ranatu­lui, de pe­ntrua.câreia ne-am ales cu­ pagube atât de imense. fŞi oare m* s’a plâns d. Brătianu, după război! că aliaţii îşi calcă an­gajamentele şi ne impun clauze ne­drepte şi umilitoare ? Nu ne-a ce­rut o politică de rezistenţă, — a­­tuncî absolut imposibilă? Ce alt do­vedeşte aceasta de cât că n’a ştiut, la timp, nici cum să trateze, nici ce­ garanţii să ceară ? Dacă e vorba de pregătire pen­tru viitor, nu ne­ putem încrede în cei cari s’au dovedit specialişti în nftT­rp,9rStiri’ 7. „Cons­iderați-ia mort" La repetatele stăruinţe ale co­mitetului revoluţionar de a se în­toarce în Grecia, Venizelos cere să fie considerat ca mort politi­ceşte. . .. VENIZELOS i „Ne-am unit cu tara, nu cu ciocoii din vechiul regat”,­­ a spus d. Vasile Goldiț la o Întrunire din Ardeal. Ciocoii răspund: „Foarte bine: v’ati unit cu tara, adică v’ati încorporat în pro­prietatea noastră!” O nebunie... Ce atmosferă se crează în jurul încoronărei Măsurile ce se iau în vederea în­coronărei sunt o adevărată nebu­nie. Au mai fost la noi serbări mari şi am cunoscut dispoziţiile luate în alte ţări în ocazii similare, dar ceea ce se întâmplă şi se face la noi acum, în împrejurările de după război şi aşa destul de grele, nu s’a mai pomenit. întreaga viaţă economică a ţarei şi mai al**« a Capitale! e oprită în foc. Circulaţiunea mărfurilor pe căile ferate e întreruptă. Zadarnic se dau dezminţiri în această privinţă­­întreg comerţul se plânge şî con­secinţele acestei paralizări a circu­­laţiunei, şi aşa destul de defec­tuoasă pot fi dintre cele mai grave. Pentru Capitală se anunţă că din cauza lipsei de curent, trei zile u­­zinele şi fabricile nu vor putea lu­cra. Cu chipul acesta nu numai că se va cauza o mare pagubă indus­triei, dar şi muncitorilor, căci cine le va plăti salariul pentru aceste zile ? In plus, dacă dispoziţia nu va fi modificată, nici ziarele nu vor putea apare, încoronarea s’ar face fără ecou prin presă, ceea ce ar semăna­­- celebra nuntă făr’de lăutari. Din hoteluri călătorii sunt daţi a­­fară. Sunt oameni , cu afaceri im­­por­tante, sunt bolnavi cari au venit să consulte medici,­­ sunt persoane cu activitate utilă cari ele înşile nu au adăpost. Afară cu toţi! Şi atâta nu ajunge!. Viaţa intimă şi de familie e tulburată. Se rechi­ziţionează camere şi paturi. Fiecare familie aştepată cu grijă să vadă cina-i va fi impus. Se poate admite o asemenea procedure ? Dar ce ? Ne aflăm în stare de război ? Nu era mai logic ca să se facă un apel la cei cari vor să puie la dispoziţie camere sau paturi, contra piaţă ? Căci, în principiu, chiar şi rechizi­­ţiile din timp de război, chiar şi cele făcute de duşman, trebuesc plătite Aşa insă, după cum am spus, se aruncă tulburarea în familii şi se crează în jurul serbărilor încoro­nărei, o atmosferă care numai de seninătate şi bucurie nu va putea să fie. Şi toate acestea se întâmplă, când în pragul crnei Capitala nu e aprovizionată cu cărbuni şi lemne, când în afaceri se constată o gravă stagnaţie, când alimentele sunt de­parte de a abunda în piaţă, când domneşte o lipsă de adăposturi pă­­gub­toare cănătăţei şi moralei pu­blice. Şi să nu spunem că e o nebunie ceea ce se face ? Să nu cerem ca să se regie asupra celor mai multe din aces­te măsuri cam­ departe de a muri strălucirea serbărilor. Se vor întuneca ? Să nu amintim că nu cu o mulţime adunată artificial, care, în condiţiunile posibile de găzduire şi ospătare, va fi fatalmente nemul­ţumită şi va nemulţumi populaţia bucureşteană, se va crea acea at­mosferă de entuziasm care nu e cal­­ şi sincer, decât când e spon­tan şi fără de care o sărbătoare na­ţională îşi perde rostul şi farme­cul ? Ad. Plata pământului ii mami Ink Imenita guvernuilui­ de a­ pretinde ţăranilor plata­­ integrală a pămân­turilor de împroprietărire ,e­ justifi­­cată in cercurile gu­vernamentale ca o măsură menită a uşura criza de numerar prin care trecem. Ea ar reda circu­laţimei cantităţile în­semnate de numerar pe care ţăra- TM le-au tezaurizat, sustrăgăndu-le astfel de la rolul lor activ. Dacă abundenţa de numerar de care ar dispune ţăranii nu e o sim- Mă legendă, fireşte că intenţia gu­vernului e perfect îndreptăţită. Ea hat vem mtuiCii Iii tTfutOTui SÎtiiuiiCÎ financiare, ci. ar folosi chiar tara■ mior împroprietăriţi, cărora le-ar lăsa totul liber de orice dhrem­ă. In orice caz insă, măsura mui s'ar putea aplica decât cu multă • pru­denţă,. Ii­ primul rând, plata inte­grală a pământului nu poate fi im­pusă tuturor, ca o măsură generală, ci trebue limitată la aceia cari vor şi pot s’o facă — cum, de altfel, precizează şi „Viitorul” de aseară. In acest scop, pentru a tenta pe îm­proprietăriţi, ar îi de ajuns să se acorde anumite avantagii în schim­bul plăţii imediate. Nu trebue să se piardă apoi din vedere că mai presus de interesul repun­er­ei în circulație a numeraru­lui tezaurizat, sta interesul că mica proprietate creiată prin împroprie­tărire să devie o unitate economică activă și productivă. Novilor împro­prietăriți trebue să li se lase posi-­­bilitatea de a-şi procura tot inven­tarul necesar producerii­i. Procu­rarea inventarului este cea mai bu­nă întrebuinţare ce se poate da nu­­meraratul existent în mâna ţărani­lor. Iar­ dispoziţia despre care se vorbeşte ar fi o dispoziţie nenoro­cită dacă, find impusă în mod ge­neral, ar stingheri ,pe unii împro­prietăriţi de la aşezarea gospodăriei lor pe baze solide. —.... ii ^ ■ I—" ""-----­Nestor Carnetul nostru 0 arestare Octav Lupaşcu, primarul de Bo­toşani, a f°st arestat, sub acuzarea de--fraude, vin­ovaţi-ÎS nevinovat? Cine ştie! Am văzut atâţia primari fraudatori ne-arestaţi, în­cât ar fi poate i logica lucrurilor sâ vedem arestat un primar nefraudator. Prin­tre amănuntele ce se dau asupra acestei senzaţionale afaceri, văd u­­nul care mă emoţionează: „Lupaşcu are un trecut nepătat". Poate că amănuntul acesta e de bun augur pentru ceea ce va urma. Dar e vorba, da sigur, de un trecut relativ apropiat. Eu mă gândesc la unul mai vech­iu. Lupaşcu îmi este — adică mi-a fost — prieten, prieten din copilărie şi din prima tinereţe. Când­va am întreprins chiar o mică lucrare în tovărăşie. Transformarea alcătuirei sociale. Numai­ atât. De la o vreme a intervenit însă un dezacord între noi: nu ne mai înţelegeam asupra amănuntelor societăţii viitoare. Fie­care dintre noi avea de partea sa dreptatea­ complectă şi absolută^ soluţia unică şi desăvârşită. Căci n­u numai la vârsta ceea, dar la ori­ce vârstă, cine nu-i de acord cu tine habar n’are de­­chestiune. Ne-am despărţit — şi poate că de aceea so­cietatea a şi rămas n­etransformată. E un sfert de veac de când nu l’am mai văzut. La rare intervale îi zăream numele în câte o gazetă: aflam atunci că trăeşte, că face poli­tică şi că în oraşul lui s’a acoperit de glorie, modesta glorie locală, care de sigur nu dorea de loc imensa şi catastrofala celebritate de azi. S­ă cred oare că băiatul bun, visă­­tor, de-o nobilă dezinteresare, gata — atunci — să se jertfească pentru „cauză“, a devenit un lacom gheşef­tar? De­sigur, într’un sfert de veac a avut timp destul — şi mediu... berechet! — cât să se schimbe atât d­e radical; şi totuşi, nu mă pot de­prinde cu ideea ! Dacă în tortura închisorii Octav Lupaşcu — vinovat sau nu — îşi a­­minteşte trecutul îndepărtat, el tre­buie să­ facă amare reflecţii asupra blestemului sinistru care împinge, la noi, şi pe cei mai buni în tărâţele politicianiste... C. G. . Chestia zilei Omul bolnav Succesul turcilor este de fapt în­frângerea lui Lloyd George. Ziarele LLOYD­ GEORGE : Să nu ne mai punem nuntea cu el! Trebui să-l menajăm: nu vedeţi ce bolnav e, săracul ?. M­aşinăria­ confesionalismului de ION GORUN Cred că nu putea să fie o mani­festare mai intempestivă, decât a­­cea pe care ziarele liberale au cre­zut de cuviinţa să o facă, cu prile­jul incidentului cu totul neînsem­­nător—eu nu zic că a fost şi îna­dins provocat—al trecerii unei mici comune greco-catolice (unite) la biserica greco-orientală (neunită). E vorba de comuna Ocolişul, din „tractul“ Baia Mare, comună ai cărei locuitori, sau „întreg popo­rul în massă“, a abjurat credinţa unită şi „s’,a întors la biserica or­todoxă strămoşească“.—Prea bine, —mai ales dacă ar fi vorba de o chestiune de conştiinţă creştinea­scă. Dar nu înţeleg exploatarea a­­cestui caz în interes politic. In ziarele liberale văd că acestui caz i se dă o importanţă....— re­zerv calificativul. — „înfrăţirea“ de la Cluj publică adresa No- 407 din 1922 a protopopului Zaharia Ma­nu, gr. or., către „Prea onoratul oficiu protopresbiteral gr. catolic din Baia-Mare“, prin care îi face cunoscută preluarea parohiei cu toate ale sale, în urma dorinţei ex­primate de „massa poporului“. —­­publică această adresă sub titlul emfatic de : —­„Reîntoarcerea po­porului ardelean la biserica orto­doxă“, şi comentează cazul cu cu­vinte ca acestea:­­„In cuprinsul Ardealului, populaţia românească de la sate şi oraşe, se frământă de multă vreme cu credinţe religioa­se opuse, împărţindu-se în credin­cioşi uniţi şi neuniţi... In urma uni­rii definitive a Ardealului cu ve­chiul regat, spiritele româneşti (!) tind cum este şi firesc, către o sin­gură credinţă şi o singură limbă(!) care să se­ desvolte sub scutul ace­leiaşi stăpâniri...“ etc. Ar fi ridicol, dacă n’ar fi şi puţin cam trist- Cei cari vorbesc şi scriu aşa, s’ar părea că habar n’au de rostul şi însemnătatea bisericei gre­­co-catolice române, pe care şi-o în­chipuesc ca şi rasă de pe suprafa­ţa pământului, prin decretul Sfin­ţiei sale părintelui protopop Zaha­ria Manu din Baia-Mare. Dar biserica română greco-cato­­lică este un organism şi o forţă cul­turală vie, care nici nu trebue şi nici nu se poate să fie ştirbită, in­diferent dacă unii credincioşi trec dela o confesiune la alta. Acea bi­serică îşi are trecutul ei fecund în ce priveşte cultura românească, şi îşi are prezentul ei cu comoara in­tangibilă a făptuirilor, a instituţiu­­nilor pe cari le ocroteşte, şi le duce­­la o înflorire, cu,care contribue pu­ternic la patrimoniul cultural a­ril mânimei întregi. A se lovi în această biserică nul poate fi o faptă conştientă româ­nească. A se porni o luptă contra ei, e o deplorabilă aberaţie,­­din care nu poate rezulta decât o diho­nie si mai deplorabilă. Biserica gre­co-catolica e, în definitiv, si ea o cetătuie a românismului, vrednică de toată solicitudinea oficialităţii. Această oficialitate, dacă ia o ati­tudine ostilă fată de ea, comite o adevărată crimă. Fin* o/n m e* «*X ovadom /"»»» J­SMJL. O«* OpVl UHI, VA OS* VI VUV11J) V«, toată această pornire nu e de cât opera unor energument fără jude­cată și fără răspundere. Din partea oficialitate! s’ar cere o dezaproba­re categorică — pentru ca (să țiu,se întărească presupunerea la și din astfel de chestiuni, de ordine supe­rioară naţională­ se pot combina meschine maşinării politice. i ION. GORUN f«"—w-"i- »-«TrefflggTgrroB— I N A ZB ATI I Un denunţ grav Ştiam dupfi! cele ce-mî spunea „Viitorul“, că fruntaşii partidului naţional sunt trădători. Nu­­ aflasem, însă,, ce anume lucru au săvârşit Oficiosul guvernului părăseşte dis­creţia de până acum şi isbucneşte in­­tr’o fioroasă denunţare. Ştiţi ce-au făcut ? E teribil! Ascultaţi ! Fruntaşii ardeleni au un obicei curios şi nenorocit.­ Ne e şi groază să-l rostim. Dar o spune „Viitorul“ pe cuvânt de onoare: el turbură apele ! Cităm textual: „acum, când acei oameni vor s’o turbure apele în care îşi închipue că, ar putea să pescuiască...“ Ei, dacă se dovedeşte, în adevăr, că fac aşa ceva, — părerea mea e că trebuesc trimişi în faţa unei curţi marţiale. Kix. Notiţele mele neînvereau­ în­ fi” de EMIL ISAC Comitetul din acest an al societă­­ţei academice „România Jună“ studenţilor universitari români din Viena, în frunte cu tânărul Oct. Moşescu, a hotărât că în acest an va începe o viaţă intensă culturală,­­înfiinţând un birou de propagandă naţională, va scoate şi „Almanahul literar"*, a cărui apariţie pe vremuri era pentru noi românii din Ardeal, o adevărată sărbătoare ciuturâîâ, căci nu era fără interes să citeşti scrisul­ elegant al lui Titu Maiores­cu, Gheorghe Bariţiu, Va­sile Ale­xandri, pe vremuri, când procuro­rii pândeau fiecare gest al tine­rime­i române, gata să-l arunce, „pentru continuarea studiilor“ cum spunea cu ironie Ieszenssky — în beciurile Vat­ui şi Seghedin­ului. „Româ­nia Jună**, societatea academică din Viena, a fost închegată, la indem­­nul patriotului boier bucovit­eai­ A-Iecu Hurmuzachi, din cele două societăţi studenţeşti anterioare , „România“ şi „Societatea literară şi ştiinţifică“. Ideia unirii ■ ambelor societăţi a fost a lui Mihail Emines­cu şi Ioan Slavici, şi­ prima şedinţă a „României June“ s-a ţinut la 8 A­­­prilie 1871 sub preşidenţia ad-hoc a lui Nicolae Orteu. -- • _De-atunci „România Jună“ a avut diverse comitete şi în fruntea lor se perindau cele mai de seamă nu­me ale intelectualităţii române. „România Jună“ a contribuit mult la unificarea sufletească a intelec­tualilor români din fosta Austrie şi Ungarie cu vechiul regat, şi aproa­pe toate sufletele de elită din ve­chea rom­anime au ilustrat cu o pa­gină activitatea organizaţiei cultu­rale ce era şi va trebui să fie, o astfel de societate. Vasile Alexan­dri, Titu Maiorescu, A. D. Xenopol, Slavici, Ştefanet]­, Porumbescu Vla­­huţa şi alţii,­­ erau aceia cari ţineau contact permanent cu­­ „România Jună“, îndemnând tineretul de a­­tunci cu sfaturi la muncă reală,pen­tru progresul civilizaţiei româneşti. Şi lozinca: Eddi­te, bibite collegialiter “ Nam post mortem nulla voluptas... a putut fi conservată alături de­ o activitate frumoasă culturală cu şe­zători, matineuri, conferinţe, excur­sii,­ propagandă­­de presă şi audiţii muzicale, dintre­ cari nu una, a pu­­tut rămânea ca im­ document al ci­vilizaţiei­ româneşti. *) In­ cursul anilor „România Jună“ a fost plămânul, studenţesc, Oxfor­d).Iată, câteva conferinţe : dr. Ion Arseniu (Despre somn, 1868), Ion Sla­vici (Despre libertatea­ omului ca in­divid, 1870), Aurel Isac (D­espre iobă­­gimea din Ardeal, 1860), C. Porum­bescu (Musica la români, 1880), Sep­­timiu Albini (T. Maiorescu în poesia română, 1882), A. C. Popovici (Cri­tica lucrăm lui Bell, 1887), G. Can­d­u­ românilor şi un puternic element de propagandă, naţională,, desfiinţa­tă în cursul' războiului şi­ averea pusă la licitaţie de guvernul aus­triac pentru 5000 coroane, iar mai în,urmă reinstalată în­­Hofburg-ul vienez, unde în vremea lui Franz Iosef românul nu a putut străbate decât până în anticamera lui dr. Kerzl ,ori Nepallek... , „România Jună“ acum, reînfiin­ţată,­ va începe o propagandă in­tensă pentru cultura românească şi e bine... Atunci când propaganda ungurească ,condusă de­­colonelul Reich dela Vien­a nu încetează să ne calomnieze pretutindeni, în lipsa u­­nuî birou de pressă, la, Viena, stu­denţii­­ români , de-acolo, vor, putea aduce foloase reale cultureî româ­nirea\{Aprecieri aSupria­ luî Bolinti­­n­eanu şi, Eminescu), 1800), Al. Vaida Voivod (Femeia română,, 1892), Ma­rius Sturza (Moartea medicilor, 1­899), Mihai Popovici­ (Critica poesieî,­ 1899), dr. I. Popovici (Eminescu ca naţio­nalist, 1901—02) dr. Meyer Lu­bric (Titu Maiorescu1908—10), dr. Iancu Nistor (Unirea principatelor române, 1908—10), dr. Ion Grămadă (Cinci ani­ din istoria Bucovinei, ,19­10) neşte, ţinând contact cu cercurile intelectuale ale Vienei de­ azi, care nu şi-a pierdut prestigiul de-a fi o îndrumătoare în civilizaţia euro­peană. Şi ne pare fericită ideia co­mitetului de-a publica un „Alma­nach“ pe anul acesta, pe care l am­ dori tradus şi în limbile engleză, franceză şi germană. Almanachurile „României June“ erau pe vremuri adevărate sărbări ale literaturei române, căci în ele vedeam publica­te lucrările cele mai eminente, ale unui Eminescu. (Luceafărul apăru­se mai întâi în Almanac­ul „Ro­mâniei June” din 1883). Titu Maio­rescu, I. Sbiera, I. Slavici, A. D. Xenopol, N. Gane, Ion Creangă, Carmen Sylva, Al. Mocioni, Diiru Zamfirescu, Vasie Alecsadri, D­r. Olănescu (Ascanio), lacob Ne­­gruzzi şi a., și arhiva soc., în mare parte ruinată în cursul războiului, cuprinde cele mai însemnate con­tribuţii culturale ale unui Gheorghe Bariţiu, Camgiale, Creangă, N. Ga­ne, Ion Ghica, A. Vlahuţă, şi a. Almanahul societatea „România Jună” din acest an, plănueşte a fi o suprindere pentru cultura ro­mânească, un nou îndemn de­ muncă pentru tineretul nostru din străinătate, care în vremurile de astăzi are nu numai datorii indivi­duale, ci multe şi grele îndatoriri faţă de neamul acesta prigonit de duşmanii lui, să arate Apusului că generaţia de azi nu a uitat îndem­nurile lui Kogălniceanu, şi jertfeşte totul, pentru progresul unei culturi, care prin noutatea şi frăgezimea o­ va contribui mult la renovarea su­fletească a bătrânei Europe. „România Jună” din Viena este o pildă vie pentru generaţiile vii­toare i s’a format din îndemnul u­­nui tânăr inimos, s’a susţinut fără fonduri ministeriale, n’a fost nici­odată condusă de oficialitate, neîn­ţeleasă la început, persecutată, des­fiinţată — ca mai în urmă, să-şî deschidă larg porţile în Hof- Burg-u­l tiranilor săi de erî — ca azî „România Jună” să merite în­crederea noastră şi să dorim ca la Viena, în cuibul cald românesc, niciodată să nu mai poată odihni penele vulturului aulic, care sdro­­bea cu aripele lui uriaşe, sufletul românesc crescut plăpând în văile Ardealului întristat. cf Emil Isac L

Next