Adevěrul, februarie 1923 (Anul 36, nr. 11941-11968)
1923-02-01 / nr. 11941
V 4 în străinătate Guvernul a finut să declare în Casner, prin organul d-lui ministru de externe, că „România e privită la străinătate după cum merită, cu toate informaţiile pătimaşe ce se trimit din ţară“. Până una-alta străinătatea ne preţueşte leul la sub 6 centime în timp ce aceste centime se duc şi ele ameţitor la vale. De aceia poate d. Duca a mai adăogat in mod prudent că nai e partizanul curorei roze. Ne este de mare mirare că oporitia, care era vizată prin aceste «rvinte, n*a somat guvernul să declare cine anume trimite acele pătimaşe MormanT. cui si în ce. conzistă ele. Tot astfel trebuia relevat că *• fe! de guvern e acesta care e la t disoretia unor ştiri ce se lansează Jiu culise tu alte culise, că e destul şi un englez, un francez, un american să primească de-aci, pe sub mână, niişte informaţii misterioase pentru ca ţara să se compromită şi Cârmuirea ei să se datirce. C««a ce în adevăr este de natură • ne sdnmcina în afară e afirmaţia a ceasta făcută de pe banca ministerială cum că o pagină trimisă cu poşta sau două cuvinte suflate la urech» sânt de-acum ca să ne dea Sta. Un rău-voitor se va găsi îndeauna, — şi lată 300.000 de kilometri pătrat! şi 17 milioane de locuitor! la absoluta discreţie a aceste! rlm-voitor ! Dacă suntem cumva reduşi în baiu! acesta !10 slăbiciune! de nenorocire pe care nu-l descrie guvernul, Ci nu datează de az! nie! de el!, şi •tanc! cu ce obraz vin să ne spue a semenea lucruri cel ce, până acum ■n an, prin presă şi prin oratori! lor din Parlament, duceau campanii ,pe lângă care cele d’n prezent sânt : floare la ureche ? Presa şi parlamentarii liberal!, în timpul opoziţie!, nu tunau şi fulgerau împotriva incaip«eitâtfl şi necinste! conducătorilor ţării . Ni se pare că măsura nu lie întoarce astăzi nici pe jumătate fie şi cele ce se petrec pe toate termenurie ar justifica campanii cât de violente. De ce când ele erau duse ide liberal! se întorceau in folosulţări! şi când sânt duse de adrenalii iar politici ele ne fac rău şi Sduncieă încrederea străinătăţii noi ? Şi a&S oare critice împotriva liberalilor mai mare crezare peste graniţă decât au avut aletar împotriva altora ? Dar ce neroi este de-o propagamă ocultă prin ştiri ascunse făcută de unii şi de alţi! pe câtă vreme greu e tocă liberă în România ? Şi chiar dacă nimeni n’ar ♦rimite •Uri pătimaşe străinilor iar presa ar fac« complotul tăcere!, faptele mi para dala aia»! S3 presupunem că gurile rele ar amuţi şi concreele slobode s’ar încătuşa prin lege sau de bună voe. 1ST închpue guvernul că cele ce se întâmplă la universităţile noastre de pildă n’ar ajunge până la urechile străinilor fie chiar prin reprezentanţii lor oficiali de aci ? Şi ce să creadă lumea despre guvernul unui popor care, luptând aşa de greu şi cu jertfe atât de colosale pentru a scutura jugul cotropitorilor unei părţi a neamului lu!, tolerează ca Intrarea templelor culturii româneşti să fie interzisă cu ciomagul de-o bandă de agitator! ? Ce zic tolerează, o încurajează şi poate o pune la cale ! Cea mai pătimaşă pornire va putea inventa ceva mai grozav ca acest fapt care ruşinează Capitala ţării- In loc să fim bun! bucuroşi că românii ce! nou! şi minorităţile vor să cerceteze universităţile noastre şi să capete cultură românească, lucru pe care ar trebui să-l provocăm noi cu jertfe dacă el nu s’ar produce din fericire dela sine, lucrul acesta inspiră ideea „numerus clausus“ şi dă naştere la oribile şi sălbatece brutalităţi. Iar guvernul îş! freacă mâinile întcr’ascuns ! A întrebat d. Duca pe străini! car! au încă ide! bune despre noî ce impresie le-ar face dacă ar auzi despre una ca asta ? D’apoi celelalte ! Opoziţîa şi răuvoitorii ţări! au pus la cale noua Constituţie ? Iar străinătatea ştie dintr’o lungă şi dureroasă experienţă că dările înapoî ale uneî ţăr! îngrămădesc în totdeauna primejdii mari pentru vigor, că-î împiedică mersul şi desvoltarea liniştită. De ce no! am face excepţie dela legea generală că doar sântem de rasă albă şi trăim în Europa. Dar legea specile! când toată lumea a părăsit asemenea eresuri ? Dar contingentările absurde şi chiar aşa rău aplicate ? Dar scăderea producte! agricole şi industriale ? Dar negustori! lăsat! în voia soartei cu cele 20—30 de miliarde pe care le datorează străinătăţi! din pricina scădere! leului ? Dar afirmaţiile că avem un budget echilibrat în care s’au prevăzut toate nevoile pe când în fiecare săptămân se vine cu nou! credite, şi încă pentru cele mai ordinare cheltueli ? Şi câte şi mai câte ! Vorbele rele pe care le vor fi spunând uni! şi aici! străinilor nu sită mă nicî cât tai fulg fată de faptele care sar în ochii tuturora. I* Teodorescu Giuti Aeaterul Literar Ami XXXVI. No. 11941 1 leu fffirpW ipoata tara ? îîî wirmanii in strainatate - Joli F brusrfo 1923 Adeverii! ,nuniTilor / AL. V. BELDIMAN 1888-1897 FONDATORI : CONST. MILLE 1897—1920 Guvernul fuge de discuţie! Răspunderea lui în agitaţiile antisemite Avizat şi la Cameră şi la Senat ei va fi Interpelat asupra agitaţiunilor studenţeşti antisemite, — guvernul, care dacă nu se simţea cu musca pe căciulă, ar fi avut tot Interesul să răspundă numaidecât, a fugit şi a făcut tot posibilul pentru ca discuţia să nu aibă loc. In timp ce In Parlament se Intimpla aceasta, centrul Capitalei, In diferitele sale străzi, era cutreerat de grupuri de manifestanţi, student! 91 mai ales pretinşi student!, cari au parcurs chiar şi sacrosanta cale a Victoriei, până la palat, unde, după călcările de lege la cari s’au dedat dimineaţa, au crezut , să-şi asigure protecţia suveranului cântând „Trăiască Regele“. Ştiam că in Bucureşti guvernul liberal s'a arătat întotdeauna din principiu ostil manifestaţiilor de stradă ai întrunirilor in pletele publice. Când era Insă vorba de calea Victoriei şi de plata palatului,— Interdicţia aceasta era absolută. Dacă consemnul acesta nu mai există, partidele democratice de opoziţie, vor face bine să ia notă. Noi credem că nu există In tara aceasta două categorii de cetăţeni, aşa că ceea ce se Îngăduie studenţilor şi Indivizilor suspecţi cari abuzează de numele lor, pentru a putea pescui în apă tulbure, nu se va putea interzice cetăţenilor maturi, alegătorilor şi aleşilor lor. Astfel răni şi ruşinea de el, vor servi cel puţin la ceva bun, vor reda democraţiei pe acela din mijloacele da manifestare, care, uneori cu forţa şi alte ori cu argumente referitoare la liniştea şi respectul ce se cuvin capului statului, fusese scos dintre armele uzuale în luptele politice. Dar tocmai toleranţa excepţională acordată agitaţiunilor antisemite, descoperă şi mai mult răspunderea guvernului. Este o convingere care prinde tot mai mult rădăcini, că pentru aceleaşi motive cari au determinat alte guverne liberale să organizeze mişcări antisemite şi cu aceleaşi scopuri pe care actualele agitaţiuni antisemite le proclamă, guvernul nu vede cu ochi răi cele ce se întâmplă. Că crede poate că va putea stăpâni evenimentele ori când ar voi, presupunem şi noi. Dar ceea ce Ştim este, că agitaţiile au început să treacă măsura şi că acesta-i de obicei momentul în care autorii unei mişcări turbulente îi scapă conducerea. De aşa ceva Insă politiciani! noştri nu se sinchisesc. In asemenea moment ei abandonează puterea, lăsând succesorilor necesitatea represiune! şi pregătindu-şi lor o platformă de opoziţie. Dar nu mai trăim vremea in care asemenea procedeie prindeau. Noi am spus-o mereu guvernului şi o repetăm: se joacă cu focul şi se joacă cu interesele vitale ale ţăreî. Să nu facă pe dezorientatul care nu Ştie ce să întreprindă pentru a stăvili o mişcare, care, ou ştim precis, ar dispare în 24 de ore, dacă guvernul ar fi hotărât să aplice legea Şi numai legea. De aceia constatăm că dacă agitațiunile continuă, vina e a lui și numai a lui. »Adevărul" ia franceză în Ruhr GENERALUL MARESCHAL comandantul pieţii din fragenţa §!¥®FIMl |l deprecierea leului Prin „Viitorul" Guvernul expune punctul său de vedere tn chestiunea Ieului. De astă dată aflăm ceva nou. Pfină acum de vină erau speculanţii, că leul scădea. Acum sunt de vină evenimentele Internaţionale şi nimic alta. Din punct de vedere economic şi financiar, dacă e vorba să credem „Viitorul", lotul e la noi in cea-i mai perfectă reptilă. Finanţele sunt ordonate, creditul stagului e restabilit, balanţa comercială e ameliorată, inflaţiunea monetară e nu numai oprită, dar chiar redusă, ba chiar se par'e că „speculanţii” cari urmăriau leul cu ura lor, nu dezarmat. Leul ar trebui deci să înflorească. Dacă totuşi sufere o depreciere constantă şi dezastruoasă, vina e a evenimentelor Internaţionale, a evenimentelor din Ruhr. Şi cameni bune: Dacă toate monedele continentale scad, dacă leul scade, vina este a oamenilor politici, din Occident bine Înţeles, cari nu reuşesc să realizeze o stabilitate politică in Europa. Acum, nimeni nu va nega că evenimentele politice Internaţionale, anunţe cele din Ruhr au influenţat asupra leului nostru şi trebue să influenţeze toate valutele. Dar eplcafia „Viitorului” e tie simplistă. Căci nu e neapărat necesar ca aceste evenimente să influenţeze o monetă în rău. Ajunge să cităm lira sterlină pentru ca să se vadă cât e de neîntemeiată argumentaţia oficiosului guvernului. Evenimentele Internaţionale, ocupaţiunea Ruhrului şi lipsa unei stabilităţi politice In Encpa au Influenţat şi asupra menetei engleze, dar nn bine. Pe când toate valutele se duc la vale, cea engleză se urcă mai sus, mai exact ea rămâne neclintită, pentru că ea e măsura care indică valoarea scăzândă a tuturor celorlalte. Cum se vede deci trebue să fie cauze mai adânci cari determină scăderea leului. Sanaţiunea internaţională e numai impulsul extern, cu totul Incidental, care fiemască slăbiciunea und menete. Această slăbiciune însă e în funcţiunea situaţîunei economice şi finenciare a ţarei sale. După cum am spus deci acum două zile, să nu coropun curat zadarnic problema valutară. Şi specialiştii cari nu o consideră decât in elemente de ei componente, au totuşi dreitate, cu toată Ironia „Viitorului” la adresa lor. Să fi avut noi o balanţă de plată mai favorabilă, să fi menţinut noî creditul nostru, să fi uzat de el la vreme, şi nici evenimente’e h'eraafionale cari nici nu ne privesc în mod direct, nu ar fi putut influcn'a va’nta noastră nşa cum înfluen*eeză cutremurul depărtat un aprctrismte. Plutus NAZBATII Organizare In urma manifestaţiunilor de om, cari au surprins poliţia noastră, guvernul a luat măsuri să-i cruţe emoţiile viitoare şi s’o înştiinţeze, totdeauna, cu cel puţin câteva ore înainte de producerea vre unei manifestaţiuni spontane. Deocamdată, ştim că un trimis special al guvernului a făcut chiar de aseară şi siguranţei şi politiei, rapoarte exacte de cele ce s’au petrecut eri. Aşa că — contrar svonurilor — politia noastră ştie Încă de azi noapte tot ce s’a petrecut eri In Capitală. Klx. Miniştrii au şters-o ieri din parlament, ca să scape de interpelările d-lor Bujor şi Stern la Cameră, Pangratti şi Sanielevici la Senat. De când fac politică cu şcolarii, miniştrii noştri au reînvăţat să tragă la fir! Minunile calomniei Un mare „pungaş“ şi „escroc“, avansat la gradul de erou si simbol national priit In „Viitorul“ de erî am văzut un articol intitulat Datorul Istrati. — Ce pungăşie o maî fi făcut escrocul ăsta, ca să vorbească iarăşi presa de eî ? Ili’am Întrebat în sinea mea. Și ca să mă pun la curent, am început să citesc articolul. Zice : „Se împlinesc cinci ani de când a murit...” • Aşa-i, c’a murit! Atuncî de ce nu-l lasă în pace ? Şi maî intrigat încă, am citit maî departe : ,...de când a murit unul din bărbaţii cei mai bine înzestraţi de Dumnezeu pentru a servi neamul lor...” Eu, în gândul meu : — Cum ?!? Ce ?!?... Se poate ?... Dar am înţeles ! Şi ghicesc ce va urma : „Din nefericire, dând cu totul altă întrebuinţare darurilor cu cari a fost înzestrat, Istrati a comis fapte urîte şi ticăloase“. ...Reluând însă citirea articolului din „Viitorul“, constat că e-am ghicit. Altceva se spune acolo despre Istrati. Se spune că a fost în adevăr om mare, că numele lui trebuie proninfat cu evlavie, că el a fost simbolul adevăratei vieţi închinate binelui public şi intereselor naţionale, în sfârşit că el a fost o lecţie vie a datoriei îndeplinite, de natură Praearlfflrfilil La Lausanne se ţine astăzi şedinţa hotăritoare a conferinţei orientale. După trei luni de tratative sbuciumate şi grele, care nu progresau, marile puteri s’au decis să recurgă la o procedare „ pentru a pune capăt într’im fel sau un altul tergiversărilor diverse. Tratatul a fost alcătuit de ele, menţinându-se multe din punctele ce fuseseră respinse de turci cu prilejul discuţiilor directe. Ca la Versailles, el va fi predat turcilor cu menţiunea că răspunsul afirmativ, sau negativ trebuieşte dat intr’un termen fixat. Ştirile din urmă concordă toate in prevestirea unui refuz imediat al turcilor. Ismed-Paşa, pentru care cele mai multe stipulafiuni ale tratatului sunt cunoscute dinainte, va citi pare-se o declaraţie de motivare a răspunsului. Iată după Genova şi Haga a treia conferinţă internaţională care eşuviză în cursul unui an. Iată după atâta vărsare de sânge problema păcei din Orient repusă în situaţia, din zilele acordului de la Mitania,, cu deosebirea agravantă că în intentat pregătirile militare au progresat în ambele tabere şi nemulţumirile au sporit. Acum trei ani turcii semnau tratatul dein Slovres, dar nu-l ratificau, preferând să continue lupta. Astăzi li se oferă un alt tratat, un tratat pentru o Turcie biruitoare. De astădată ei refuză chiar şi semnarea. Este un gest de provocare îndrăzneaţă, care riscă să deslănţuiască cu puteri înzecite şi cu repercursiuni grogorie războiul oriental. Socoteala turcească este desigur greşită. Turcia nu are nimic, de profitat din prelungirea unui războiu de exterminare. Cu atât mai apăsătoare e răspunderea, ei în crearea unei stări de lucruri care va impune omenirii noul, jertfe şi ameninţă să însângereze din nou întregul nostru continent. Pentru România, ruptura de la, Lausanne, reprezintă o serioasă complicaţie suplimentară, adăugată la atâtea altele. Pt. să maî creeze şi az! în suflete energii nord de viaţă rodnică. • • •• *••»* Acesta a fost doctorul Istrati. Citesc, recitesc şi mă crucesc ! Deinde îmî intrase mie în cap că d-rul Istrati a fost un pungaş şi un escroc ?!? A, da ! Am citit-o chiar în Viitorul, pe vremuri, pe când doctorul Istrati trăia şi muncea, constituind simbolul adevăratei vieţi închinate binelui public şi intereselor naţionale. Exact atunci am citit în Viitorul că d-rul Istrati e pungaş şi escroc. Şi fiindcă Istrati n’a trăit o săptămână sau o lună, ci mult! an! de-arândul, de aceea am cât şi aceste calificative ale Viitorului mult! an! de-a rândul. Pentru că, să vezi d-ta , Istrati nu era partizanul liberalilor, ci adversarul lor. Aşa devine când în politică, şi în deosebi în politica liberală. Şi iată de ce liberali! ştii aşa de bine să legifereze asupra calomniei prin presă : au o experienţă admirabilă ! Şi iată de unde şi marea lor autoritate morală de a se burzului constituţionaliceşte, pentru a curăţa presa de oribilul flagel al calomnie! ! Gr- Damian Cincelui nostru Produsele credinjii Am primit im dar de Anul nou, care mi-a făcut o deosebita plăcere, dar care mi-a inspirat şi oarecar reflecţii triste. Darul se compunea diîtr’un pachet al scrierilor editate, în 1922, de către Comunitatea adventiştii din Bucureşti. E maî tntâi colecţia eleganţei şi frumos tipărite, pe hârtie admirabilă, a revistei „Semnele Timpului”. Pe urmă o serie de broşuri şi volumaşe, cele mai multe ilustrate minunat, iar una in culori, în care se propagă Biblia şi credinţa în Dumnezeu. Printre ele e un volum bine ordonat, scris popular şi iarăşi frumos ilustrat, întitulat „Culm sa luptăm împotriva epidemiilor”. Dar ceva în adevăr mişcător era pachetul însuşi. Modul compact şi elegant în care era făcut, ambalajul curat din hârtie de prima calitate, sfoara care-l încingea înfăşurată perfect şi la distanţe ireproşabile, toate denotau că el fusese alcătuit con asnore, cu râvnă cu dragoste, cu atenţie, într’un cuvânt cu credinţă. Cum pot oameni! aceştia aşa de puţini la număr, persecutat! adesea, huliţi şi mereu neliniştit!, săraci la marea lor majoritate — căcî maî toţi sunt modeşti meseriaşi — cum pot să-şi împuie asemenea jertfe în vremea asta de scumpire excesivă a hârtie! şi a tiparului? Căre mărturisesc că în afară de editările institutului „Cultura Naţională” asemenea tipărituri elegante şi pe velin nu s’au mai văzut dinainte de războiu. Nu e decât o singură explicaţie: credinţa sa este singura care face minuni în lumea asta după cum linsa el ţi-arată de ce apare decadenţa. Nu zic numai decât credinţa în D-zeu ci orice credinţă, deoarece toate ’s egale, numai să fie. Golul şi jalea care domnesc astăzi în mişcarea noastră intelectuală au la bază lipsa credinţelor, a acelor credinţe care, dacă-s numai cât ua grăunte de muştar, mută munţi din foc. Adventiștii o au. Ferice de eî! Şi ferice va fi de noî când ne vom regăsi vechile credinţe pierdute sau vom născoci altele noul \T. J' ELE F ir n a tu NOASTRE Directifr» 57 72 Centrala 6 G7 și 4S 79 AîfmSmsfpafia 7'6C Provincia JO ES TEL ! Cronica muzicală de sc. cocoras cu Festivalul Wagner al „Filarmonicei” La „Filarmonica“, după festivalul Beethoven, a urmat festivalul Wagner. Ideia, o repet,e bună şi o asemenea programă prezintă mai mult interes ca obişnuitele caleidoscope sonore care se oferă la concertele simfonice, atât la noi cât şi aiurea. Desigur că şi festivalul Wagner putea să fie încă şi mai fericit alcătuit, începând cu bucăţi de un caracter mai senin, pentru a lăsa paginile mai de efect pentru la urmă. („Cavalcada Valkirilor" nu prea e potrivită în partea 1 şi mai cu seamă precedând Marşul funebru din Götterdämmerung). De asemeni, şi mai artistic şi mai armonios ar fi fost dacă s'ar fi mărginit partea 1 a concertului Ia pagini dintr’o singură partiţiune numai, partea a H-a Ia fragmente dintr’ale, şedinţa putându-se apoi încheia la rigoare cu o Uvertură sau o bucată detaşată dintr’o a treia lucrare, lată, spre o mai deplină înţelegere, un exemplu de astfel de programă: I.—Parsifal: a) „Preludiu,b) „Grădina fermecată a lui Kiingsi“, c) „Farmecul Vinerei Sfinte“; II.—Valkiria: a) „Despărţirea lui Wotan“, b) „Cavalcada Valkuriilor. III. — Uvertura din Tannhaueser. — Asupra alcătuire! în acest sens al programelor nu e însă de insistat peste măsură, deoarece și asociațiunile filarmonice cele mai de seamă din străinătate nu prea observă și ele, decât în rare ocazii, vr’o normă alta în întocmirea programelor, de cât o cât mai echilibrată şi mai atractivă succesiune a bucăţilor. * Preludiul la actul al 3-lea din Maeştrii-cântăreţi, cu care s’a început concertul, descrie în tonuri potolite frământările sufletului maestrului Hans Sachs, care iubeşte pe Eva şi-Şi dă seama că nu poate fi uibit de dânsa. E un fel de reverie, ţesută din trei motive noi, adică care n’au fost auzite în actele precedente. Cel dintâiu, care apare la început şi slujeşte şi de concluzie bucăţel, trist şi gînditor, s’ar putea denumi „Adânca emoţie a lui Hans Sachs“ şi a fost intitulat de unii comentatori „tema înţelepciunei umane“; celelalte, „Coralul lui Sachs“ şi „Cântecul biblic“ sunt independente de ţesătura partiţiunei şi nu mai apar în cursul operei. Acest preludiu e interesant, dar mai cu seamă pentru cine cunoaşte opera întreagă. Imediat apoi, „Cavalcada Valkiriilor“, cu care începe actul III din Valkiria, a răsunat, incisivă, sălbatecă şi voioasă, cu orchestraţia sa fenomenul de plastică , o pagină de mare efect, care se bisa totdeauna când se cânta sub conducerea lui Ed. Wachmann, care cel dintâi ne-a făcut-o cunoscut şi care s’a bisit şi de astă dată. Marşul funebru al lui Siegfried din Amurgul Zeilor, care a urmat e desigur printre paginile simfonice extrase din dramele lirice ale marelui compozitor, una din cele mai geniale şi din acelea care nu pierd din frumuseţea lor, transportate de la teatru la concert. In această măreaţă şi elocventă cântare funebră, întreaga viaţă a eroului este povestită în emoţionante accente, evocată de temele caracteristice care au urmărit acţiunile lui şi pe care le-am auzit în poemele din Inelul Nibelungilor care precedă Amurgul Zeilor, Aurul Rinului, Siegfried şi Valkiria,—cu o putere, o solemnă durere din cele mai patetice. Din toate bucăţile programei, a fost, aceia pe care d. Georgescu a condus-o maî bine, cu temperament şi o bună echilibrare a gradaţiilor sonore». * In partea a 2-a a şedinţei, am revenit la Vaikiria, din care s-a interpretat admirabila scenă finală: „Despărţirea lui Wotan de Brunchilda. Zeul, a cărui fiică i-a nesocotit poruncile, o candarimă doarmă un somn adânc şi neîntrerupt timp îndelungat, înconjurată de o curca de foc, până când va apare eroul nepătat care va avea caraghi să străbată flăcările și so dezrobească. E una din scenele ceie mai impresionante care au fost vreodată concepute." Induioșătoarea cuvântare a Zeului, plină de maestoasa mâhnire, magia unei orchestrată în care cele mai minunate melodii se îmbină cu o artă neîntrecută şi dintre care reies mai ales temele atât de evocatoare. „Somnul Branchidei“ şi „Focul“ şi care se termină, fără ca aceste teme să se întrerupă, cu tragicul motiv al „Ursitei“, constitue un tablou teatral şi muzical de o poezie supra-omenească. La concert, pierde mult din semnificarea ei, întâi pentru că apariţiumnea temelor nu te impresionează tot atât ca după ce ai asistat la desfăşurarea întregei drame, şi apoi pentru că lipseşte prestigiul scenei. Decorul şi miza în scenă ajută aci mult la prodigiosul efect realizat si trebue sa ai mare imaginaţie ca să vezi într’un domn în CUiţ( continuarea la itemi Chestia învăţământului „Adevărul“ a deschis o desbatere publică asupra problemei învăţământului secundar care este, azi, actualitatea cea mai importantă a vieţei noastre culturale. Congresul de la Cluj al profesorilor s-a preocupat în special de această chestie şi a şi votat o moţiune pentru reunificarea cursului superior al liceului. Problema e, tot acum, în discuţia intelectualităţii ?i pedagogilor francezi. Potrivirea aceasta nu e imitarea obişnuită a celor ce se petrec in Franţa, ci nevoia comtună a aceleiaşi realităţi milittrale: în Franţa ca şi la noi s-a făcut de 20 de ani aceiaşi experienţă. Trifurcarea liceului superior a fost făptuită mai întâi în Franţa şi apoi la noi, sub imperiul teoriei pedagogice a specializării care a dominat ultimul pătrar de veac, ca un corolar al materialismului pozitivist ce stăpânea vremea. Excesul de specializare—care se numea învăţământ practic— a dus la eroarea de a impune clerului alegerea unei specialităţi înainte de a-şi fi făcut cultura generală, fără de care nici o specialitate nu e completă şi nu e rodnică. Cei douăzeci de ani de experienţă au învederat şi la noi această greşeală. Liceul nu poate fi o şcoală de specialitate ci una de educaţie intelectuală pentru a da spiritului acea pregătire armonică absolut necesară oricărui fel de specializări. Profesorii au înregistrat cu durere că latinişti perfecţi ieşeau din... secţia reală, şi cum mentalităţi de profundă ordine ştiinţifică se manifestau în studiul secţiei clasice... Era învederarea peremtore a greşelii sistemului. Nu e bine şi nu e cuutinţă ca să fixezi specialitatea intelectuală a unui ins la vârsta de 14 ani. Specializarea trebue să răsară ca o trebuinţă fatală, nestâmpănîtă, a snîfitului cu’va, în efrciul învăţăturii Integrate. Şcoala secundară îşi împlineşte deplin rolul dacă a preparat armonic putinţa ulterioară a specializării. Dar, oricare ar fi solutia problemeî, o chestie deosebită trebue pusă, e justificată, sufleteşte, şi practic, eliminarea cu desăvârşire a limbilor clas’ce din învăţământul aşa numit „real“? La această întrebare s-a redus problema în Franţa. Marea majoritate a dascălilor şi seigneurilor inteligenţii franceze a răspuns net: studiul „umanităţilor“ este o necesitate de educaţie spirituala de care nimeni nu se poate lipsi, este alfabetul sufletesc ?.1 .*rî cărei desvoltări. La Academia de ştîinte morale Şi politice a Franţei chestia e chiar acum în discuţie. Particip? la desbateri cu sârguinţă, chiar preşedintele Republicei, d. Milierand, care ar avea drept să fie azi ocupat esclusiv cu alte afaceri.... Dar, în Franţa, reforma învăţământului e în prima linie a preocupărilor publice: nici o altă grije socială nu poate adumbri problema educaţiei—care e problema viitorului unui popor. Au fost în Academia francezii a ştiinteier morale, două punctede vedere: „d. îîenrî Bergson cere crearea a două secţii in care să predomine învăţământul clasic dar adaptate, una carierelor liberale şi alta carierelor utilitare“. D. Leon Rânard, ministrul instrucHunei publice, „negurează învăţământul ştîînrifle în folosul celui literar". Majoritatea Academiei a rămas la formula d-hii Bergson, cerând instituirea a două bacalaureate: „un haca’nureat de IHere-ştiinie şi a!M de ştîînte-lîtere“. E. poate sistemul maximumului de specialitate ce se poate cere liceului, în care trebue să nredomîne—neapărat—studiul limbilor cla* sice. * * * Panduri!e noa^w find n: ntplf să informeze, să cheme aten tio șî cuvântul celor autorizat'. Ophdfle exprimate a of «umf- rumaî ale cehii ce semnează—ale unu’a care. preparându-se. să Fe nmfi»sor. a încercat personal realitătile grave ce 'o discută si care trebuesc discutate. Dem. fi LeS lîmti rde »«ra un Lei ISO tie fimsi sfe 9 ItaraS Lei 75 pe timp de 3 luni TN STREINATATE Lei 5«?f| r?e timp de um @n Lei pe fim** dem? Sunt Lei 140 pe timp de 3 luni Situa ți*7/51