Adevěrul, iunie 1923 (Anul 36, nr. 12059-12088)

1923-06-01 / nr. 12059

Anul XXXVI. Ho. 12059 1 lea emplanul in leala tara 2 Lei exemplarul in străinătate Vineri 1 lunie 1923 Adeveriri FON DAT­ORI AL. V. BELDIMAN 1888—1897 CONST. MILLE 1897—1920 Adevăratul naţionalism Concepţia (Mal­­orga Ligei cultural® şi Congresul Ligei culturale s’a în­chis după două zile de desbateri rodnice, deasupra cărora a planat tot timpul un spirit de largă înţe­legere a vremurilor noui cari s’au deschis pentru ţara noastră. S’au luat hotărâri însemnate, s’a trasat un fericit plan de activitate viitoa­re. Dar ceea ce rămâne de reţinut mai presus de toate din dezbateri­le acestui congres şi faptul care-i dă o semnificaţie sp­ecială, e admi­rabila declaraţie a d-lui N. Iorga cu privire la felul cum trebue înţe­les naţionalismul, declaraţie care a fost însuşită de congres în textul şi în spiritul ei.­­ Formulându-şi declaraţia aşa cum a formulat-o, d. Iorga a făcut o mare faptă cetăţenească. In con­fuzia care domneşte astăzi la noi cu privire la problema minorităţi­lor etnice, în mijlocul dezorientări celor mai mulţi, în vălmăşagul de patimi stârnite de comentatorii uri­lor, şi ai dezbinărilor lăuntrice, gla­sul savantului profesor s’a ridicat curajos şi clar, formulând lapidar şi limpede doctrina adevăratului naţionalism, trasând linia de con­vinge împotrivirea ignoranţei im­becile şi va ajunge să dicteze şi li­nia de conduită a guvernanţilor. Lucrând în această direcţie, Li­ga culturală îşi dă un rost naţional tot aşa de însemnat ca acela pe care l’a avut înainte de războiu. Căci marea datorie a ceasului ac­tual e de a îndruma spiritul pu­blic şi politica de stat într’o direc­ţie care să ducă la consolidarea statului prin solidarizarea tuturor elementelor cari îl constituesc. Iar această solidarizare nu s’ar putea obţine decât printr’o politică largă, de înţelegere şi de respect pentru drepturile celor de altă limbă sau religie. Progresul trebue căutat nu pe căile sterile ale urei şi ale­­pri­gonirilor, ci pe calea largă şi sănă­toasă a emulaţiei şi a integrărilor proprii. Principiile naţionalismului înţe­les în felul acesta pot duce la pace lăuntrică, la armonie, la consolida­rea şi întărirea statului. Iată de ce spuneam că declaraţia d-lui Iorga la congresul Ligei culturale con­­stitue o mare faptă cetăţenească. flslasfelde «î„rS1î a c»l­om­a­tului românesc faţă de celelalte rase conlocuitoare. D. Iorga a vorbit astfel nu nu­mai pentru Liga culturală, la­ baza activităţii căreia a aşezat o doctri­nă. D-sa a vorbit şi pentru parti­dele politice, cărora le-a indicat singura politică de stat posibilă fa­ţă de minorităţile etnice. A vorbit şi pentru toţi cetăţenii acestei ţări, dându-le o concepţie în conformi­tate cu interesele superioare ale stabilu­i român. * * * D. N. Iorga e un naţionalist, în înţelesul curat şi nobil al acestui cuvânt. Naţionalismul înseamnă iu­bire pentru naţia ta, credinţă în Virtuţile ei, devotament pentru pro­păşirea şi înălţarea ei. , Dar iubirea pentru naţia ta nu cere ura împotriva altor naţiuni. Dimpotrivă. In doctrina adevăratu­lui naţionalism, o viitoare federaţie frăţească a popoarelor nici nu e concepută decât ca o federaţie a naţiunilor integrate în ele înşile. Naţiunea e cadrul firesc de desvol­­tare şi de potenţiare a însuşirilor oricărui popor. Dar desvoltarea u­nui popor, nu implică­­ stânjenirea desvoltărei altuia. Căci, spune d. Iorga, tr. crede într’o naţiune, a ta, a recunoaşte altele care nu sânt ale tale, a le recunoaşte în tot ce le formează: rasă, limbă, cultură, amintiri, a te feri de a le jigni în vreunul din aceste elemente, a te bucura chiar de existenţa şi de desvoltarea lor, fiindcă statul na­ţional nu-şi poate afla locul decât într’o lume organizată naţional, şi caracterele unui neam nu ies la iveală decât într’un cadru naţional el însuşi“. Iubeşte deci naţia ta, dar nu urî şi nu prigoni pe alta, căci desvol­tarea unui popor atârnă de posibi­lităţile lui proprii, nu de negarea altora. „Orice nafie — adaogă d. Iorga !— are posibilităţi nesfârşite de a se întinde în propria ei fiinţă, în pro­pria ei vitalitate, în propriile ei vir­tuţi. Progresele ei stau în prisosul dinăuntru, nu in strâmtoarea din a­fără. Un popor care atentează la vitalitatea altuia pentru a trăi, se dezonorează pe sine". Nobile şi generoase aforisme, din Cari decurg preţioase învăţăminte pentru politica de stat. Oamenii po­litici ar trebui să le mediteze pro­fund şi să se pătrundă de ele în toată activitatea lor dar mai ales atunci când sânt chemaţi la postul de conducere şi de răspundere. In România veche nu se putea vorbi la noi de o politică de naţionali­tăţi. Astăzi problema se pune, şi ea cere neapărat o politică la baza căreia să stea o concepţie moder­nă, ca aceea expusă de d. Iorga De altminteri, concepţia aceasta ne­­e impusă şi de experienţa tristă făcută de Austria şi de Ungaria cari au căutat soluţia problemei na­ţionalităţii lor pe căile negaţiunei ş­ile silniciei. #­* ★ Congresul Ligei culturale pri­mind concepţia d-lui Iorga despre naţionalism, urmează ca activita­tea ei să se desfăşoare în cadrul, acestei concepţii. Faptul e cu deo­sebire important. De la el poate porni acea reacţiune atât de nece­sară care să clarifice minţile, să lămurească problema naţionalităţi­lor, să infiltreze în sufletele tutu­ror românilor credinţa în neamul lor dar şi respectul datorit fiinţei şi drepturilor celorlalte naţii con­locuitoare. Cultivată şi propagată această concepţie a bunului simţ, a adevărului şi a civilizaţiei, va sfârşi în cele din urmă prin a în­ NAZBATII SVu­jloc sigu­r" Viitorul“ de-aseară are un articol în care se ocupă de „călătoriile în imaginaţie“. Foarte bună idee! E singuru­l mijloc de locomoţiune reco­mandabil din câte ne oferă adminis­­traţia publică. Grija guvernului de a ni-l oferi cu deosebire, dovedeşte o inimă bună şi o atenţie patriotică pentru destinele neamului. „Călătoriile în imaginaţie“, — iată singurii­e pe cari bunul nostru gu­vern ni le-a garantat pentru sezonul repauzului. ...Numai că ne e frică , ne e frică, văzând că şi de ele se preocupă gu­vernul , ca nu cumva să pătrundă şi acolo patrioticile cointeresări cari fac, bunăoară, călătoriile la Călimă­­neşti şi Tekirghiol mai anevoioase ca un voiaj în­ lună. Onorate guvern, 'te implorăm nu te mai ocupa de călătoriile in imagi­naţie, — cel puţin vara asta!... 1 KIX funchetă”,­ dar him la făcut! Oficiosul guvernului de aseară şi-a perdut continental In ceeaşi pagină, sub aceeaşi ru­brică, se anunţă, cu cele mai groa­se litere, hotărârea guvernului de a ordona o anchetă severă pentru pedepsirea asasinilor învăţătorului basarabean Iordanoîf, odată cu în­şiruirea a trei coloană de pledoarie pentru apărarea ucigaşilor! Şi aceiaşi atitudine oscilantă în­tre clitism şi bătaie de joc a avut-o şi d. ministru de interne la Senat unde, răspunzând d-lui Costăches­­cu, s’a ostenit să arate cu „docu­mentele“ trimise de înşişi ucigaşii, că cel asasinat era un bolşevic în­fricoşător şi că a încercat să fugă. Ancheta se va face, totuş. Se va face, deşi e evident, guvernul e con­vins că foarte bine s'a procedat­ Dintre anchetatori face parte şi­­şeful poliţiei militare, subalternul direct al d-lui general Popovich în­ţelegeţi ce u putem aştepta de la o asemenea anchetă. De ce­ a refuzat guvernul cerce­tarea parlamentară propusă? Ce stare specială, excepţională, e în Basarabia de nu e posibilă acolo o anchetă parlamentară când guver­­ne în plin război au admis-o asu­pra frontului de luptă? Ştim de până acum ce se va „con­stata“: că nenorocitul Iordanoîf a încercat să fugă. Crede guvernul că va găsi în lumea întreagă pe cineva destul de imbooit ca să crea­dă că un om ca Iordanoîf care ştia din cele scrise mereu de ziare ce intenţii îl escortează, ar fi avut ne­bunia să încere să fugă ? Basarabia rămâne tara suplicii­­lor, singura colonie din lume în care civilizaţia europeană nu poate interveni pentru a scăpa pe oameni de viciul unor dementi ai crimei. Dch­ tism m I I —1 1 ' — fecieispl şi chestia reparsliilor Berlin 30. (Rador). — Reichsta­gul se va întruni la 5 iunie. Azi a avut loc sub preşedinţia cancelaru­lui o consfătuire a comisiei pentru afacerile externe cu privire la situ­aţia politică a Germaniei. Cancelarul a primit ori pe repre­zentanţii proprietarilor agricoli cari au­ declarat că sunt dispuși să ajute guvernul pentru rezolvarea chestiunii reparațiunilor. Marea greva din Ruhr C revoluţi© comunistă stană milioane de grevişti Situaţiunea din Ruhr a luat o în­torsătură pe cât de gravă, pe atât de neaşteptată. Acţiunea pe care o vroia guver­nul din Berlin contra ocupaţiunei, trebuia să fie o acţiune pasivă. Pe cât posibil, fără a servi ocupantu­lui, lucrătorii trebuiau să lucreze, să menite viaţa economică a re­­giunei. Socoteala aceasta însă a fost făcută fără comunişti. Profitând de faptul că blocarea provinciei şi deprecierea formidabilă a mareei, au scumpit enorm viaţa, comuniştii consolidaţi în urma congresului pe care l-au ţinut acum de curând la Berlin, şi organizaţi în centurii, au pornit pe deoparte lupta contra burgheziei, a comerţului şi cartie­relor bogate, iar pe de alta au pro­vocat greva, care unde n’a putut prinde prin îndemnuri verbale, a prins cu forţa. Astfel încă de Sâmbătă în întrea­ga regiune a Ruhrului, lucrul înce­tase aproape în toate minele. Două milioane de lucrători mineri erau în grevă. La dânşii se adaogă în număr tot mai mare, lucrătorii din uzinele metalurgice. E una din cele­ mai formidabile greve, ce s’au vă­me proclamarea republicei munci­toreşti. După ce la Congresul din Berlin disensiunile din sânul partidului comunist au fost aplanate, „Die rote Fahne“, ziarul partidului, scria : „Comitetul central este conştient că clasa muncitoare germană, şi in­ternaţională, merge spre cele mai mari furtuni. In Germania prima etapă pozitivă trebue să consiste în lupta pentru guvernul revoluţionar a­ muncitorilor care, va pune bogăţii­le reale sub un control muncitoresc, care va dezarma fascismul şi va înarma clasa muncitoare. Frontul rezistenţei burgheze contra lui Po­incaré s'a prăbuşit. Proletariatul va continua lupta contra lui Poincaré şi contra burgheziei germane, în a­­celaş timp, şi din toate puterile sale. Dar el va transporta acum principa­lul său efort înăuntru, contra bur­gheziei germane“. Odată cu acest avertisment a început organizarea centuriilor de muncitori, compuse din lucrătorii din toate partidele. Aceste centurii au făcut lovitura revoluţionară din Ruhr. * * * Ce va urma nu se poate şti încă şi din Moscova. „Le Temps“ a­­firmă chiar că guvernul german ştia că de acolo au fost puşi la dis­poziţia partidului comunist german pentru scopuri de prolpn­tandă, 20 milioane de franci elveţieni. Ziarul franci afirmă chiar că guvernul Cuno, nu ar fi întreprins nimic pentru a preveni greva, căci ar fi avut unele mijloace în acest scop. Astfel , sporirea subvenţiei ce plă­teşte industriaşilor, pentru ca a­­ceştia să poată mări salariile ; con­trolul preţului alimentelor, furni­zate în cea mai mare parte de Reich din teritoriul neocupat. Sco­pul urmărit ar fi ca răscoalele din Ruhr să impresioneze guvernul englez conservator al d-lui Bald­win şi să-l determine a stărui la Paris pentru o aranjare a chestiu­­nei reparaţiunilor. Dacă în această din urmă supo­ziţie poate fi ceva adevărat, nu credem însă că guvernul Cuno să fi lucrat în mod conştient la izbuc­nirea răscoalei comuniste şi a gre­vei generale în Ruhr. Riscul era prea mare, căci focul aprins nu era lesne de stins. Chiar acum se anunţă că a trecut dincolo de zo­na de ocupaţiune. Mai exact este ca propaganda foarte activa co­munistă, a găsit un teren extrem de propice, pentru că, după cum constată tot „Le Temps“, lucrăto­rului din Ruhr îi este foame. Asta explică totul. Greva şi răscoala comunistă din Ruhr, oricine­­le-ar fi plămădit, sunt însă un incendiu în centrul Europei, ale cărui consecințe ar putea fi extrem de grave pentru tot continentul. Z,Ul VICUUald. * # Cererile imediate ale grevei, cele puse înainte de comunişti, sunt de ordin economic. Sunt ce­reri privitoare la sporirea salarii­lor. Dar este evident prin faptul că pretutindeni comuniştii caută să puie mâna pe autorităţi şi pe alo­­carea au convenit chiar­ cu aces­tea ca să facă ei poliţia pentru a preveni exc­ese­le plebei, că greva urmăreşte un scop politic şi anu­¥ situaţia merge agravându-se. După cele din Paris ar fi intervenit oare­care calm. Fapt este în tot cazul, că autorităţile germane din Ruhr nu dispun de forţe pentru a rezis­ta răscoalei şi că împotriva ei stau numai gărzile cetăţeneşti de auto­­protecţiune, aşa zisul Selbstschutz. Trupele de ocupaţiune nu se a­­mestecă în conflictul acesta sân­geros. Ele se ţin deoparte. întreaga acţiune comunistă pare a fi izbucnit după îndemnuri venite Reacfiunea.[Primejdia europeana Congresul socialist a tratat pe larg chestia aceasta a revenirei la putere, mai pretutindeni în Europa, reactiunii negre asa cum nu o mai cunoscusem de dinainte de 1948. In Italia e vorba pur si sim­plu de suprimarea votului univer­sal prin lege, fapt la care noi am ajuns deja pe căile extralegale, fă­ră să se fi dat acestui biet vot uni­versal nici măcar un singur prilej ca să se exercite pe deplin. Congresiștii din Hamburg au ex­primat teoria că reacționarizmul acesta se va mai accentua încă și va dura. Se poate .Vechiul nostru continent face azi pe glob oficiul petelor negre din soare, care şi ele au un ciclu de 3 ani. Fiind dat că el durează de 4 ani şi i se mai hărăzesc de socialişti alţi­i de­ aci înainte, ciclul solar va fi îndeplinit şi pe pământ. După aceia vor re­veni lumina şi căldura, necesar­mente şi fatalmente. Chestia e dacă perioada lumi­noasă ne va sosi în mod calm sau în mod vijelios. Nu de alta, dar e o întrebare dacă Europa ar mai putea suferi fără prăbuşire definitivă o mare revoluţie după un mare război care a adus-o la un pas de petre. De-aceia nu-i indiferent că reacţiu­­nea se întinde şi se întăreşte, şi astfel se explică apelul pe care congresul din Hamburg îl adresea­ză muncitorimei şi intelectualilor ca să fie piept primejdiei. Să nădăj­duim că el va fi ascultat şi va pro­duce acel rezultat la care năzueşte tot ce mai posedă o fărâmă de minte şi un rest de simţ al reali­tăţii. I. T. libertăţii ? Darea de seamă publicată în ziarul nostru asupra însemnatei lu­crări a d-lui Antipa ajunge la o di­lemă grozavă din care totuşi va trebui să eşim dacă ţinem să nu pierim înainte de-a ne fi desvoltat măcar , sau libertatea desăvârşită economică, însă cu o perioadă de cumplită scumpete până la îndrep­tare, sau o serie de stări interme­diare care să ne ducă tot acolo dar pe căi lungi, întortochiate şi mai dulci. Pe care s-o alegem ? Mi se pare că dilema nu-i chiar aşa de straşnică după cât pare, ci e rău pusă, adică pusă în mod prea ab­stract, fără a ţine seamă de condi­ţiile speciale in cari se află ţara noastră. De­ aceia îmi voi permite să conchid pentru absoluta liber­tate, şi iată de ce. Pentru ţările industriale reface­rea e mai anevoioasă şi mai lungă, deoarece fabricile şi tot felul de în­treprinderi cer investiţiuni colosale şi o pricepere tehnică ce nu se poate căpăta de la o zi la alta, plus braţe numeroase cari nu se pot fabrica după dorinţă. In ţările agricole lucrurile se prezintă altfel. In doi-trei ani glia poate reveni la maximul de rende­­ment, porcii in doi ani, ovinele în trei, bovinele în 5—6. Pădurile stau gata de tăiat, bălţile se pot reface repede şi peştele se înmulţeşte cu mare iuţeală, petrolul izvorăşte pe loc. O perioadă mijlocie de patru ani de suferinţi produse de libertate în prima ei fază ne-ar scoate la liman. Căi ferate să avem numai în aju­tor, şi scăparea se vede cu ochii. E greu de-a trece prin farul li­bertăţii cel dintru început, dar cel puţin drumul e foarte scurt şi per­fect sigur. Niţel curat, şi eşim la mal. Index Carnetul nostru N. N. Beldiceanu De multă vreme numele acesta, care odinioară apărea foarte des în mai toate publicaţiile noastre lite­rare mai de seamă, nu mai era în­tâlnit nicăeri de obişnuiţii cetitori de literatură. Nuvelistul se retrăsese din litera­tură. II retrăsese cu brutalitate o complectă lovitură a soartei, care-i întunecase mintea şi-l ţintuise pe patul unui sanatoriu din Sibiu. Luni de zile a stat şi s’a chinuit a­­colo. Şi acum vine ştirea că a mu­rit. Pentru el, poate, o liberare , pen­tru literatura românească fără în­doială o pierdere. Căci fiul poetului Beldiceanu dela Iaşi, al colaborato­­rului „Contemporanului“, a fost un scriitor de real talent, deşi soarta lui literară n’a corespuns valorii a­­devărate a scriitorului. Poate că mai mult decât nuvelele lui, totdeauna bine cugetate şi scrise într’o curată limbă românească, l’a făcut cunoscut marelui public piesa „In întuneric“, jucată acum câţiva ani pe scena Teatrului Naţional. E o dramă posomorită din bezna sate­lor, influenţată fără îndoială de li­teratura rusească, dar în care se vă­dea o anumită tendinţă. Icoana realistă înfăţişată de N. N. Beldi­ceanu se ridica puternic ca o mus­trare aspră la adresa celor ce au lăsat satele într’un asemenea întu­­nerec. Funcţionar la ministerul instruc­­ţiunei publice, Beldiceanu a desfăşu­rat o bogată activitate pentru propa­ganda culturală. După război a avut chiar în mod oficial un asemenea rol în Basarabia. Cele ce a văzut însă că se petrece în această provincie sub administraţia militară l’a re­vol­tat peste măsură şi l’a făcut să scrie o serie de articole foarte vehemente în coloanele „Adevărului“, împotriva acestei adtuinistraţii. Cu moartea lui se duce unuil din cei buni, prea puţini din nenorocire pentru ca pierderea unuia să nu fie cu deosebire simţită. M­. laţi la Constantinopol de ARH. SCRIBAN Bacalafieri neputincioase Bucureştenii nu ştiu vorba ba­­rabaftă, dar gălăţenii şi brăilenii înţeleg prin ea monitoarele tur­ceşti Luf­ti-Golii şi Hefsl-Roman care s’au înecat la 1877 lângă Brăila. Aici, unde locuesc, la patriar­hia ecumenică a Constantinopo­­lului, am neîncetat înainte prive­liştea apelor verzi spălăcite ale Cornului de aur, in care turcii au înecat acum 200 de ani pe patri­arhul Ciril Lucaris şi acum 100 de ani pe patriarhul Grigorie, după ce mai întâi îl spânzura­seră. Pe luciul acestei ape se odih­neşte, dormind în somn greu, toată flota turcească, cea mult întărită odată cu Goeben-ul şi Breslau-l nemţesc, dar care a­cum nu mai poate nimic. De la ministerul marinei, clădit chiar pe malul acestui braţ de mare, care se desprinde din Bos­for, spre apus, purtând numele de Cornul de aur, şi dealungul ma­lului, apoi, către capătul lui, se înşirue din distanţă în distanţă vasele marinei turceşti. Am nu­mărat ori din vapor 26 astfel de vase, şi multe din ele mari. Dar cum stau fără viaţă, îmi vine să le zic barabaite neputincioase, fi­indcă sunt puse la oprelişte de flota aliată, care păzeşte în Bos­for, şi nu le dă voie sa iasă de aici. Chiar în faţa ferestrei mele stau trei barabaite mari, îmbră­cate în oţel, dar amorţite săra­cele. Mă uit bine la ele, cu ochiul înarmat cu sticle, dar nici urmă de viaţă nu se vede pe punte. Ar zice cineva că sunt icoana împă­răţiei turceşti care nu mai mişcă. O fi între ele şi Goebenul nem­ţesc?... O fi vasul cel cu 3 coşuri care se vede lângă ministerul marinei? Dar nu, elevii şcoalei noastre de marină, cu care m’am întâlnit ori aici, îmi spun că a­­cela a fost luat de francezi. TURCIA „TREZITA” Cu toate acestea cineva ar pu­tea protesta zicând că muţenia flotei turceşti şi înţepenirea ei nu se pot lua drept icoane ale împă­răţiei care acum se dezgheaţă. Ce e drept, chiar în preajma va­selor cufundate în somn greul, pe o lăture destul de largă a malului, ca şi cum ar vrea să arate că Tur­cia trăeşte, se văd tineri care se frământă în sporturi. Şi deşi ei sunt pe malul de dincolo şi ne desparte apa care, şi de ne fi lată ca Dunărea, dar e destul de lată, se aud strigătele lor de zbenguială patriotică.­­Da, în Con­stantinopol se văd acum frigurile patriotismului nervos, fie în va­sele de escursiune, împodobite cu steaguri, din care se aud cântece şi strigăte de ura fie în şirurile de băieţi care străbat oraşul în mers ţanţoş ostăşesc fie în ser­bările care se lasă văzute prin desfăşurări publice şi cântece, fie în organizările care-ţi pun floa­rea în piept pe stradă şi-ţi cer gologanul. Şi totuşi nu e nimic. Astea sunt zbuciumări sentimentale, descărcări nervoase, care nu în­seamnă nimic, dacă nu s-au pre­făcut în stări de voinţă pentru a urni fiinţa omului către un nou tipar al vieţii. Căci ce se întâmplă? Străbaţi oraşul la orice ceas şi vezi oame­nii zăcând în cafenele ca trân­torii şi jucând cărţi. Pentru mi­ne, care sunt pătimaş al muncii, câştigat către felul occidental al vieţii, aceasta este o privelişte ne­suferită. In plebea aceasta zac nepăsa­rea şi neorânduiala. Le simţi la fiecare pas. Nu este de loc grija că lângă tine se află altul pe care nu trebue să-l superi. Fie­care-și face gustul lui, ca dobito­cul, și nici nu-i dă în minte că poate fi altfel. O bagi de seamă la pas cu pas, pe stradă, unde omul dă peste tine, unde cadâ­nele te ghiontesc să treacă ele; în tramvai, unde oamenii nu se fe­resc unul de altul, ca să-şi facă loc, nici chiar poliţia, rămânând fiecare, ca vaca, la locul lui, pe vapor, unde drumul ţi-l astupă cine gândeşte numai la placul lui ş­i unde, dacă n’ai gri­je, te trezeşti cu haina arsă de ţigări şi unde există marea plăcere a repetatei scuipări pe jos, cât mai în văzul celorlalţi, ba par’că a­­nume pentru asta, şi să se joace apoi întinzând scuipatul cu pi­ciorul... Omul care are treabă nu poate umbla pe stradă. Te încurcă la fiecare pas gloata care se mişcă trândav şi care nici­odată nu se fereşte de omul care trece. Nu­mai dacă mergi leneş ca ea nu te izbești. Altfel te-ai izbi la fiecare pas. In tot cazul, ferirea unuia de altul, pen­tru­ a-și face loc unul altuia, nu există la Constanti­no­pol. _Ce­ea ce izbeste pe imul de car (CititI continuarea in pag. ll-a) E. neoKvsaimsamrsm Gh­eernyi a hotârft si facă «... „an­­chetă” în iasarafels» ...Era mai nimerit si decoreze de-a­­dreptul p© plyt@nl@rul car© 3 împuşcat pe cei trei arestaţi! Chestia S­olidaritate GENERALUL: Cu bonul de tesaur nu suntem, solidari. D. ARGETOIANU : Dar cu mine sunteţi, ’de vreţi sau de nu vreţi. ‘S' «a IStru­fitia pulitira în Ardeal Tratatul dela Versailles dă state­lor aliate dreptul de a lichida bunu­rile, aparţinând supuşilor statelor foste inamice. In Anglia s’a socotit că acest dar pa care tratatul l-a făcut învingăto­rilor, e un dar al Danaidelor şi s’a căutat un aranjament care să scape Anglia de nevoia de a recurge la a­­decutarea clauzei respective. Ameri­ca şi Italia au scos de sub sechestru bunurile mai mici. Noi, mai încercaţi financiarmente de război, am vroit să profităm de a­­cest avantagiu financiar aparent, ce ne dădea tratatul. Ce a rezultat, ştim cu toţii. „Steaua Română", „Petro­şanii", „Forestiera", ,Reşiţa" şi mul­te altele vorbesc in deaj­uns. Iar des­­pre administrarea averilor seches­trate, s’ar putea povesti atât de mul­ta, că n’ar ajunge hârtia. Era un fel de coşmar, de care ar fi trebuit să ne scăpăm cât mai repede. In cele mai multe cazuri, statul nu s’ar fi ales cu nimic; supuşii străini ar fi pierdut totul, dar nici economia na­ţională nu ar fi fost câştigată. S’au ridicat deci o mulţime de se­chestre, prin hotărârile diferitelor consilii de miniştri şi prin hotărâri judecătoreşti. Se părea că în această privinţă se aranjase o stabilitate a raporturilor economice şi a tranzac­ţiilor. Iată însă că în anul al patrulea după încheerea păcii, guvernul de­pune un proiect de lege pentru lichi­darea bunurilor supuşilor statelor foste inamice şi în primul articol al acestui proiect, aruncă cea mai mare nesiguranţă în viaţa noastră econo­­mică, declarând că în materie de bu­nuri foste inamice nu se poate opu­ne reclamaţiunei statului ca creditor, nici hotărârea guvernelor noastre, nici chiar cea a justiţiei. Se atacă astfel chiar şi principiul autorităţei lucrului judecat, adică încă una din bazele statului de lege şi de ordine. Vota-va Camera şi această abe­raţie? Iar guvernul liberal, căuta-va el şi acum, în afară de rândurile sale, pe detractorii cari 11 acuză că este un element de permanentă ne­siguranţă a raporturilor economice din această ţară ? Ad. Abonamente In țară : Lei 300 pe un an Lei 150 pe 6 luni Lei 75 pe 3 luni In străinătate: Lei 680 pe un an Lei 350 pe 6 luni Lei 175 pe 3 luni Partidele noastre, neţii şi vechi de ION GRECU Partidul republican »­care mijeşte Anul trecut, regina Maria a fost sfătuită, spun unii, a fost încuraja­tă de-a persevera în intenţiunea ei« spun alţii, de-a petrece vara d in una dintre numeroasele băi din Ardeal« Sfătuită sau încurajată, regina Ma­ria a venit la Sovata, unde aveau să petreacă vacanţele şi fruntaşii Partidului Naţional, şi în cele 6 săptămâni de şedere aci a avut prilej să stea de vorbă nu numai cu fruntaşii politici ai Ardealului, ci şi cu un mare număr de persoane, domni şi doamne românce, cari nu fac politică, în orice caz nu fac politică militantă . Este indiscutabil, că mobilul prin­cipal care a inspirat acest stat sau această încurajare a fost de carac­ter politic. Românii din Ardeal sunt poporul cel mai dinastic. Credinţa lor către tron este o dogmă. Popo­rul românesc din fosta monarhie austro-ungară a fost cel mai ne­clintit sprijin al dinastiei habsbur­­gice. Şi dacă habsburgii, cari nicî odată nu s’au coborît în mijlocul poporului român, au fost în stare să câştige acest ascendent asupra lui, cu atât mai mare va fi ascen­dentul dinastiei române care se co­boară în mijlocul lui, se interesea­ză de nevoile lui şi crează o atmos­feră de intimitate între ea şi o par­te din pătura conducătoare a a­­cestui popor. Şase săptămâni a petrecut regi­na Maria la Sovata. In timpul şe­derii ei acolo a fost vizitată şi de rege şi de prinţul moştenitor. Po­porul a văzut dinastia română cu ochii. S’a putut convinge că a­­ceastă dinastie nu dispreţuieşte pe umilul ţăran român, ori încă rob al domnilor unguri. Sporitu-s’a, însă, ascendentul dinastiei asupra popo­rului româiv-diff* Ardeal? Dinasticismul poporului româ­nesc din Ardeal în realitate a fost întotdeauna numai monarhism. Po­porul românesc a ţinut întotdeauna la monarh, nu la Habsburg. Nu de la Habsburg aştepta acest popor (Citiţi continuarea In pag. 1i­a)

Next