Adevěrul, noiembrie 1923 (Anul 36, nr. 12198-12222)

1923-11-25 / nr. 12218

Anul XXXVI. No. 122182 iei pypirpW tp toata tara ‘ Vlei rxemrtarui in străinătate c Duminecă 25 Noembrie 1923 A­devărul FONr.TflR, i AL. V. FELDJMAN 1888-1897 FON EATORl , fCNST. MILLE 1897-1920 iar noianul de fărădelegi e mătu­rat de uraganul revoluţiei. La noi aşa ceva nu s a întâm­plat niciodată şi nici nu e de do­rit să se întâmple, pentru simplul fapt că nouă ne-a fost dat şi ne va fi încă de-a profita, de voe sau fără voe, de mişcările şi transformările din afară. Aşa în­cât sbuciumările ne sunt, din fe­ricire daca voiţi, cruţate. Dar dacă parlamentele noastre nu riscă să fie măturate de vije­liile opiniei publice, ele riscă to­tuşi moartea stupidă prin indife­renţă şi ridicul, căci toate au un sfârşit. Nu cred să mi se pară, dar am impresia că din an în an comedia din Dealul Mitropoliei interesează tot mai puţin lumea şi că surâsul publicului creşte ne­contenit in jura-i. S-au dat Camerei deputaţilor diferite porecle din care, cea din urmă, de „club libera­i", fiindcă sunt­ liberalii la putere. E justă a­­ceastă poreclă dar nu e prea ex­presivă, nu spune ceva nou şi complect, anume prin faptul că parlamentul nostru a fost, mai în­totdeauna, de la fundarea lui şi Academia din Dealul Mitropoliei Până când? In tarile care-şi ţes singure soarta şi-şi pregă­tesc singure viitorul, fără zăbavă şi imitaţie, asemenea comedii ţin până ce vin să le măture trage­diile revoluţiilor. Ceia ce n’au fost în stare să facă în zeci şi sute de ani parlamentele sau gu­vernele le săvârşesc în foarte până astăzi, clubul cutărui par­ scurtă vreme mişcările populare, tit statornic sau chiar cartării formaţii politice vremelnice. Sunt numai vre­o trei excepţii, două cel mult de dinainte de război şi una după. Din fericire cea de după a fost, a parlamentului care a consfinţit România Mare. In­colo, club cu­rat, club vecinie, poate mai rău decât club, deoarece cluburile po­litice n’au avut niciodată căderea şi puterea de-a legifera şi de-a controla guvernele. Dar parlamentul nu e numai club. Prin faptul că, fie din mila guvernelor, fie din cerbicia unor oarecare colegii electorale, au pă­truns într’însul şi câţiva membrii ai opoziţiei, el a luat, din când în când, şi caracter de academie Cu modul acesta am avut şi a­vem din timp în timp discuţii în acest parlament, mai bine zis dis­cursuri, ce se pronunţă de obicei la răspunsul la mesagiu. Nu ştiu pentru ce, dar atât la noi cât şi aiurea, academiile, chiar academiile propriu zise, nu se bucură de un prea bun renume, în sensul că sunt niţeluş ridicule şi nu atât prin ceia ce fac cât prin ceia ce nu fac, iar ce nu fac este partea lor de activitate cea mai esenţială şi mai durabilă. Cine n’a auzit de faimosul die-I uu»Mvi fiuuvvi/Vj­utvvpu I *!sau Rîvffihîeuţ* înainte­­ de anul 1700, ’şi ajuns astăzi de-abia la mijloc, poate mai dincoace decât­­dincolo de mijloc .Acelaşi lucru ■ se petrece şi în academia noastră, care dacă n’a pus un veac, pentru dicţionarul inexistent al limbei ro­mâne, este că ea nu durează de atâta vreme. Ei bine, şi în Dealul Mitropo­­lîei se petrece acelaşi lucru. Sau parlamentul face oficiu de maşină de vot, probabil, între altele, ca să nu-şi dezmintă origina şi ca să nu dea astfel alegătorilor o pildă rea, sau se transformă în academie politică, odată sau de două ori pe an, vorba lui Emines­cu, dar nu ca să creieze ori să procreieze, ci ca să înşire vorbe goale. Goale ca im­butoi gol când sunt rostite de pe băncile majori­tăţilor, ori care ar fi ele, ceva mai pline şi mai bogate când se rostesc de pe băncile opoziţiei, fie şi ale opoziţiei care a fost odată ori în mai multe rânduri la pu­tere, dar fără efect şi acestea. De nul efect înăuntru şi de prea pu­ţin în afară. Voiţi două pilde, două pilde ce vor avea darul să desăvârşească comparaţia între academii şi par­lamentul nostru? Dacă academia are marota, cea Vecinie încurcată şi nedescâlcibilă a dicţionarului, parlamentului îi abate din când în când să discute şi să denunţe, prima , incapaci­tatea guvernelor în general, se­cunda, reaua lor purtare şi ad­ministraţie. Sunt vreo 70 de ani de când se ţeapănă necontenit aceste două turubiţi şi tot nu s’au isprăvit. Ul­timul care a pus mâna la desfă­şurarea ei e d. Virgil Madgearu. Mâine şi în zilele următoare vor continua alţii. La anul, peste doi ani, peste o infinitate de ani, ches­tiile se vor relua din nou. Dar ceia ce se va vota va fi întotdeauna răspunsul la mesaj al majorităţii, fără modificarea unei singure iote, în care se laudă capacitatea guvernului şi excelenta lui admi­nistraţie şi iubire de legalitate, plus cunoscutele măguliri la adre­sa Coroanei, pe care nu ştiu dacă regele le crede sau măcar le ci­teşte. Iar partea curioasă e că pe când majoritarii şi miniştrii se apără şi se proslăvesc, ei cugetă de pe acum la colecţionarea criti­­celor minorităţii spre a le debita, întocmai, când vor ajunge din nou opoziţie. Şi darea asta în scrânciob du­rează mereu, ba chiar cu oare­care succes de curiozitate din partea publicului, după cum du­rează şi adesea se înăspresc şi se înmulţesc relele criticate cu aceleaşi eterne suferinţe din p­ar­ta­ aceluiaşi public» I. Teodorescu Sistemul de formule grave, de fluturare a tricolorului şi de pro­nunţare repetată şi apăsată a cu­vintelor: „românism”, „interese na­ţionale”, „viitorul neamului”, etc., — a fost pus alaltăeri la grea m­­area cercare de către cuvântarea d-lui tionar al limbei franceze, începu Madgearu. ' *fl veritatul ţărănist a arătat la ce anume se reduce mult cântata o­­peraţie a consolidării bonurilor de tezaur. A Învederat ca cifre că nici 50 la sută din bonuri n’au fost în­­efi primite la consolidare. Iar neno­rocitul Împrumut de 2 milioane ju­mătate lire n’a fost acoperit decât in parte. Deabia dacă s’au subscris sumele trebuincioase pentru plata comisioanelor cari se ridică la a­­proape un miliard de lei. Să se plătească un atât de formi­dabil bacşiş pentru o aşa de proastă afacere, e în adevăr un lucru care a surprins şi majoritatea liberală. D. Vintilă Brătianu însuşi, foarte vi­gilent la întreruperi, şi-a dus mâini­le la cap şi a tăcut amar sub greu­tatea faptelor, expuse atât de clar de d. V. Madgearu. împărţirea uriaşului bacşiş e ea Însăşi o operaţie care nu cinsteşte nici austeritatea morală pe care vrea s’o înfăţişeze politica financiară a d-lui Vintilă Brătianu, nici afirma­ţia mândră a d-lui prim-ministru care spunea ca alaltăeri că „gu­vernul n’are relaţii financiare cu toţi vântură-ţară”. In afară de 420 milioane Iei cât a luat d. Zaharoff şi de 42 milioane cât i s’au cuvenit d-nul Galiatzatos, o mare parte din zisul bacşiş al politicii „prin noi înşine” a mers către o sursă necunoscută. In ade­văr, d. Madgearu a prezintat scri­soarea lui „Banque de Seine“ prin care se certifică Întrebuinţarea unei remize de 10 la sută pentru remu­nerarea unor „servicii preţioase”. Ţara are astfel clar inainte­ 1. I­­maginea materială şi morală a unei politici care se Îndărătniceşte să se socoată unicul leac al nenorocirilor ce ne asupresc. CH. Un miliară bacșiș Pericolul emigrărilor Oficiosul guvernului se repede cu furie împotriva emigrărilor cari se fac din ce in ce mai frecvente. El numeşte faptul pe drept cuvânt „un pericol national!". Dar, ca în toate chestiile purcese din relele pe care o rea conducere le îngrămădeşte asupra tării. „Vii­torul" comite si de data aceasta o copilărească greșeală. El afirmă candid că pricina acestui curent al emigrării e campania interesată a unor excroci, cari se oferă să în­lesnească, în schimbul onorariilor necurate, liberarea paşapoartelor trebuitoare. Si după cum, in jude­cata oficioasă, cauza căderii leului a fost multă vreme ..specula, tot aşa cauza emigrărilor sunt excrocii. Simplistă explicaţie: este luarea e­­redelor răului drept pricini ale lui. E ca şi cum ce spune că vermina e cauza murdăriei! Fireşte, excroci­ emigrărilor apar de îndată ce împrejurările sociale le fac inevitabile. Dar, a crede că şi cei nud agili şarlatani sunt în stare să provoace ei singuri o molimă a emigrării, este o copilărie ridicolă. Altundeva trebue căutată cauza, în halul de mizerie in care e lăsată gospodăria naţională şi administra­ţia publică de către o conducere ne­pricepută și îndărătnică. Și asta e cu atât mai evident cu cât pericolul împotriva căruia se ridică legitim indignarea „Viitorului" se manifestă med ales în teritoriile ap­pite. ------- D o. Supărarea răposatului poiet de MATEI B. CANTACUZINO In revista sa „Țara noastră“ d. Octavian Goga publică un arti­col prin care ocupându-se, nu de ceeace am spus, ci de ceeace as fi­ pune frumoasa sa pană în serviciul unei urâte perfidii. Portretul pe care autorul îl oferă petitoriilor revistei sale s’ar putea rezuma zicându-se că e acel a unui ataxic... interesant. D. Octavian Goga nu e, desigur, a­­taxic, dar nu e nici interesant. Vorbesc bineînţeles de actualul politician, iar nu de răposatul poet Căci dacă am comis crima de a mă înşela cândva cu privire la de­numirea unui județ din Transilva­nia. îl pot asigura pe d­roga că nu m’am înșelat un singur moment în aprecierea personalitatea sale, si că din primul moment de când l’ăm­ cunoscut, am fost sî am rămas cu părerea de rău de a nu putea păs­tra pentru caracterul politicianului nimic din admiratiunea ce o am pentru talentul poetului. D. Octavian Goga e din categoria intelectualilor, cari, — şi sunt mulţi, — n’au ştiut să găsească, în însăşi intelectualitatea lor, un frâu, o stă­pânire de sine, împotriva unor nă­ravuri de politician! cari micşorea­ză şi demnitate şi autoritatea mora­lă a acelui care se lasă condus de ele. D-sa statuindu-se în Bucureşti, si-a asimilat pân’ întru atât atmos­fera oficială înconjurătoare, încât n’a rămas mai nimic din personali­tatea sa, şi mai nimic din origina sa. E un rău, căci oricât de sonoră ar îi frazeologia ce se obişnueste pe tema­­unirei si a regionalismului, e necontestat că progresul ţarei si în­tărirea ideei nationale au mai mult de câştigat din faptul că ardeleanul rămâne ardelean si moldoveanul moldovean, decât din absorbirea lor în atmosfera otrăvită a politicia­nismului oficial şi absolutist al cen­trului. Totuşi, politicianul de astăzi a moştenit ceva de la poetul de odini­oară. A moştenit facultatea de a-şi croi prin fantazie o lume alta decât aceea reală, şi întrebuinţând acea­stă facultate în domeniul criticei şi al politicianismului, d-sa nu şi-a dat seamă că acest procedeu literar il duce la cea mai deplorabilă lipsa de bună credinţă, de grije de adevăr şi de omenie. Şi astfel, modesta mea locuinţă s’a transformat în limbajul d-lui Oc­tavian Goga într’o aşezare.....somp­tuoasă“ . „Zigzagurile“ mele politice s’au prezentat de d-sa fără a se pomeni de credinţa statornică, care m’a despărţit succesiv de Petre Carp şi de d-nii Brătianu şi Averescu cu cari crezusem că o voi putea păzi, şi care astăzi mă apropie de ţără­nişti. Faptul că am crezut de dato­ria mea să votez principiul refor­melor, deşi nu recunoaştem guver­nului de atunci autoritatea necesară pentru a le înfăptui, e privit de d. Goga, cu un revoltător lux de amă­nunte neexacte şi de insinuatorii perfide, ca un nemai­pomenit scan­dal parlamentar, producător de o unanimă stupoare în lumea politi­­cianilor. . Până şi suferinţele tatei­, şi su­ferinţele mele de moarte... d. Gor te înfăţişează ca înecate în somp­tuosul meu indiferentism literar şi artistic !... Doamne ! La ce oribilă deformare­ a sentimentelor celor mai respectabile se poate cobora omul pătimaş şi fără scrupule, când îşi permite să arunce privirea sa falsă şi veninoasă în conştiinţa al­tuia !...* De altm­­iterea eu recunosc cad. Goga am­ motive de a fi supărat de cele spuse de mine. Căci, — gân­fi­­ti-vă, I— am îndrăznit sa-i contest laşi, în 22 Noem­brie 1023 dreptul de a fi singurul dintre lup­tătorii ardeleni autorizat să pretindă a participa la guvernarea ţarei. E supărat d. Goga, pentru că d-sa a avut micimea de suflet de a trans­planta în politica României întregi­te, aceaşi ură pe care o hrănea îm­potriva tovarăşilor săi de luptă din Ardealul unguresc. Am mai îndrăz­nit să contest şefului guvernului ac­tual dreptul de a pretinde să dis­pună de suc­cesiunea guvernului ca de avutul său. E supărat d. Goga, căci doar d-sa joacă rolul demn de agent de legătură între elul su­prem și locotenentul agreat ca suc­cesor. Cu toate tristele deziluziuni din trecut, t­ot nu-mi vine a crede că misiţia care d-sa crede a o conduce „cu suflet, sinceritate şi devotament“, va putea de astădată să fie dusă la un bun sfârşit; nici nu-mi vine a crede că „biruinţa care nu se acordă decât celor sănătoşi, celor întregi...“, i se va acorda d-sale şi celor susţinuţi de d-sa. Iar de ar fi altminterea, va fi din nou o tristă dar scurtă experienţă prin care tara va trebui să treacă, si mi-e teamă că ea va da învierei necesare si inevitabile un caracter de violentă care n’ar fi de dorit. Căci „Clopotele învierei“ vor su­na cândva, si atunci d. Goga nu va fi nici printre clopotari, nici printre credincioşi,... afară numai dacă se va produce minunea ca din cenuşa politicianului să renască poetul. Iar pân’atunci, elementele de rezistenţă în contra relelor absolutismului, câ­te au mai rămas, şi câte se vor mai ivi, îşi vor continua cu credinţă modesta lor operă educativă, fără a se lăsa intimidaţi de atacurile ve­ninoase şi perfide ale politicianilor. Hatéi B. Canfacuzino s Cronica săptămânală de CONST. BACALBASA Bucureştii de altă dată LXXV Nepopularitatea guvernului creşte pe fiecare zi. La Galati la o alegere de balotagiu. Gheorghe Panu, can­didatul partidului conservator, este ales senator cu 158, contra 113 date lui Pavel Macri, candidatul guver­nului. In Cameră se petrec zinic scene de o violentă neînchipuită. Ziarele sunt pline de tot felul de amănunte destinate, a­­răscoli opinia publică. Intr’una din aceste şedinţe, de pil­dă, deputatul G. Scortescu din Iaşi sare la tribună vociferând că i s’a furat o carte si că va reclama par­chetului. Agitaţia este în stradă. Rândurile proliniei sunt mărite şi cu alţi frun­taşi liberali, printre cari şi fostul ministru Al. Djuvara. Dar guvernul Sturza nu va cădea decât peste un an. * Dim Paris vine ştirea că Curtea de Casaţie a casat, fără a trimite, sentinţa care osândise pe romancie­rul Emile Zola la un an închisoare. * Războiul spano-american bate la uşă, telegramele anunţă că nici un mijloc n’a mai rămas spre a se îm­­pedica izbucnirea ostilităţilor. # înaintea tribunalului a venit, în fine, procesul cămătarilor despre care am vorbit mai de mult. In acest proces au pledat multi dintre avocaţii de valoare, mai a­­les tinerii debutanţi, printre cari d-nii Stavri Predescu, Em. Pantazi, N. Vlădescu, C. Dernescu, Procopie Demetrescu, etc. Rezultatul a fost următoarea sentinţă: Mărculescu, Goldenberg, Marcu si N. Ciurcu au fost achitaţi, Jean Avramescu si M. Zent­er osândit l­­a câte trei luni închisoare, iar V. Rădulescu la 2 ani Precum se vede meseria de că­mătar a fost în toate timpurile foar­te rentabilă în România. * Pe ziua de 8 Aprilie 1898 actualul rege Ferdinand, pe atunci principe moştenitor a fost înălţat la gradul de general de brigadă şi numit co­mandantul brigadei a 8-a în locul generalului Năsturel. Cu această înaintare începe influenţa prinţului asupra armatei. ■ Războiul spano-american izbuc­neşte în ziua de 8 Aprilie. Preşe­dintele Statelor­ Unite Mac Kinley, semnând rezoluţiile ambelor Cartie­re americane care însemnau un ul­timatum dat Spaniei, ambasadorul acesteia a răspuns cerând paşa­poartele sale. Fapt demn de înregistrat e acela că mai mulţi ofiţeri şi sergenţi ro­mâni în rezervă s-au adresat lui Don Carlos pretendentul la tronul Spaniei, cerându-i să-i înscrie în ar­mata spaniolă care va combate Sta­­tele­ Unite. Insula Cuba, stăpânită de Spania, era mărul discordiei. Franţa anunţă Expoziţia ei din a­­nul 1900. România fiind invitată să participe, guvernul numeşte pe Constantin Stoicescu. Comisar al României, iar secretar pe ziaristul francez Jules Brun stabilit în Ro­mânia. Multe ziare combat cu vio­lență această numire din urmă. Zia­rul ,,A­deverul“ cere numirea unui român în acest post, socotind­ că este o batjocură ca un străin să ne reprezinte în străinătate* Războiul spano-american _ pasio­nează acum opinia publică iar zia­rele publică, firește, tot felul de ştiri de fantezie. O telegramă din Budapesta a­­rauntă că flota spaniolă se află la o depărtare de cinci ore de New­­York­ şi că se aşteaptă bombarda­rea acestui oraş. Congresul american votează în ziua de 14 Aprilie declararea for­mală de războiu care, până aci, se făcea fără îndeplinirea acestei for­malităţi.* In ziua de 15 Aprilie se descoperă adevărul asupra unei grave erori judiciare făptuită în anul 1892. La timp am povestit faptul, acum amănuntele. In 1892 cârciumarul Gherciu si soţia sa Anica din str. Foişor 50 au fost ucise noaptea si jefuiţi. Du­pă cercetările făcute — aşa după cum se fac multe cercetări — au fost osândiţi Gheorghe Croitoru, o-I „ii ... I .. mmm (Citiţi continuare in nam Parlamentarii cer mărirea diurnelor. ...Ei învederează astfel că nu ignoră, cum bănueşte anumita presă, greutăţile de azi ale vieţii cetăţeanului! Dela 9 la 8 Se sparge încep şi eu să cred nu că ar fi existând undeva o finanţă rău­voi­toare ţării, un grup de bogătaşi cari şi-au pus în minte să-şi plătească luxul şi cheful de-a ne ruina rui­­năndu-se, prin specularea leului, dar încep să cred că există totuşi o putere diavolească, ocultă, ceva ca magnetismul pământesc, ca curenţii marini sau ca petele din soare, care lucrează la confuziunea guvernului liberal din România, in general, şi in special la confuziunea naivului nostru ministru de finanţe. Căci de abia îndrăzniră ai noştri, cei mai sus numiţi, en-gros şi en­der all, să schiţeze câteva laude în folosul lor, precum că, iată, leul în­cepe să se urce mulţumită înţelep­telor lor măsuri, când, hop! leul, parcă avea urechi, minte şi voinţă diabolică, iar si isi plecă coada in jos dela peste 9 la 8 ! Evident, noi mi vom pretinde că această nouă degringoladă e datori­tă vreunor năzdrăvănii ‘financiare si economice săvârșite de guvern de-o săptămână încoace, deoarece gu­vernul n’a mai făptuit o nouă năz­drăvănie peste cele vechi, dar ches­tia e că conducătorii noștri au ră­mas cu degetu in gură și cu gura deschisă. Ei — dacă lucrul e cu pu­tinţă — stau mai nedumeriţi azi de­­cât eri. Minunea asta a leului ce se dă Trecontenit în scrânciob U deru­tează cu desăvârşire tocmai din pri­cină că-şi Inchipuiseră că ultima urcare U se datora lor. Culmea este că noua scădere co­incide tocmai cu hotărî­rea d-lui Tancred Constantinescu ca să rupă cu politica economică a d-lui Vinti­­lă Brătianu, si asa scade leul? A­­ti­nci ce mai e de făcut ? Uite ce, ca să nu sfârsesc ,fără a da o soluţie, să se facă lumea să creadă, si cea de-aci si cea de pes­te granite, că d. Tancred Constanti­nescu e mai mare si mai puternic decât d. Vintilă Brătianu, că acesta nu-şi va lua ca mâine revanşa. Se poate ca­ma asta ? Atunci e posibil ca leul să-şi reia urcarea şi s’o menţie. Dacă nu, nu. u­lapul nostru! Doi onorabili cetăţeni, cari sem­nează — dar cine ne garantează semnătura ? — nu se plâng, de iz­­noavă, de scandalul cu vagoanele care nu se mişcă până ce nu se ung cu lei. Din plângerea aceasta cons­tatăm un progres. De unde mai îna­inte vreme trebuia să dai „două mărite“ pentru un vagon, expresie care se referă la cele două femei pictate pe dosul bancnotelor de 500 de lei, acum pare că e nevoe de zece mărite, adică de 5000 de lei. După cum vedeţi, toate s’au scum­pit, până şi mita. Era fatal, şi e na­tural. Dar iată unde corespondenţii noş­­tri ne pun în mare încurcătură. După ce înjură şi blestemă pe cei ce nu iau măsuri ca scarnda­ să înceteze, ei se întorc împotriva noastră, a presei învinuindu-ne că nu voim a lua apărarea năpăstuiţi­lor. Iubiţi crăteni, nici nu putem face altfel cu riscul de-a fi iarăşi ata­caţi de dv. şi de toata suflarea ne­dreptăţită de autorităţi. Oare să­­rit­aţi dv. când guvernul ne-a şter­pelit libertatea scrisului şi, luându­­ne de la juraţi, ne-a dat pe mâna tribunalului ? Nu. Şi noi, atunci, ne-am supărat pe dv. cetăţeni, că nu ne-aţi luat apărarea, că aţi stat in­diferenţi sau nui poate aţi fost de părerea guvernului. — Obidi! Ghidi! v’am spus a­­tunci, va veni el Drăguş la căuş — şi-a venit, şi va mai veni. Dar acum gura noastră e cam as­tupată şi condeiul nostru cam fere­cat. Putem oare să ne lăsăm a îi târâţi în mii de procese ? De, ne vine cam greu. Intre noi si şeful dv. de gară cel cu, ta­riful urcat la zece mărite, cine va plăti oalele sparte vom fi noi, să le mai plătească şi publicul până ce se va hotărî să vie să stea cot la cot cu „anumita presă“. Asta aş­teaptă şi ea, sărmana! Index Guvernul şi balanţa economică Faptul că balanţa comerţului nos­tru exterior pe anul trecut s-a soldat cu im­excedent al exportului asupra importului, e exploatat de guvern ca un succes al­ politicei sale eco­nomice. Fiindcă am contestat te­meiul acestei laude nemeritate, pre­sa guvernului ne acuză ca deservim interesele tării. Prin ce am deservi-o? Noi nu tă­­găduim fenomenul în sine, ci numai interpretarea pe care i-o da guver­nul pentru a-si găsi un merit acolo unde n'are nici unul. Cele 3­1 de milioane excedent al exportului a­­supra importului d in realitate a­­bia 13 milioane lei aur — nt repre­zintă balanţa activă a unui comerţ exterior normal, ci sunt rezultatul, unei anormale comprimări a impor­tului. Fenomenul nu oglindeşte o creştere pronunţată a exportului, ci o coborîre a importului sub cifra exportului. Am importat mai puţin fiindcă n'am putut importa mai mult din pricinu crizei de numerar care bântue piaţa noastră. In lipsă de nu­­merar, am fi putut importa pe cre­dit, dar si creditul nu s’a tăiat în bună parte din pricină că nu ne-am plătit la timp datoriile contractate pe pieţele străine. Aşa că, in re­zultatul fericit care soldează co­merţul nostru exterior cu o balanţă activă, un merit tot aşa de mare ca si acela al d-lui Vintilă Brătianu îl au... fabricanţii străini cari ne-au tăiat creditele si ne-au stat la eco­nomie fortată. In orice caz, guvernul nu se poa­te lăuda cu creşterea exportului ca urmare a politicei lui fericite, a­­tunci când tot exportul pe anul fer­cut al României Mari nu egalează exportul României mici de dinaintea războiului. Pan. Chestia sil«i __Scade tari D. VINTILĂ BRATIANU: viu și eu drept tine! Nu te mai coborî, eiaf Acordul francez englez Situata dn Germania Acordul realizat în sânul Confe­rinţei ambasadorilor şi notele co­lective trimise guvernului german în chestia controlului militar şi a întoarcerii Kronprinţului sunt pri­mite atât în Anglia cât şi în Franţa ca un satisfăcător semn de mode­­raţiune şi bunăvoinţă reciprocă. Concesiuni de o valoare egală s’au făcut în ambele părţi şi astfel Ger­mania a fost pusă în faţa unei deri­ziuni comune categorice însă nu exagerat de aspre. Intenţia iniţială a Franţei de a recurge la noi sanc­ţiuni, dintre care unele chiar terito­riale, a fost părăsită de dragul acor­dului care altfel nu ar fi fost po­sibil. Deşi înregistrăm cu satisfacţie a­­cest acord care este în acelaş timp o demonstraţie pacifică şi legală, nu putem încă vorbi de o restabi­lire a colaborării franco-engleze. Divergenţele în chestia reparaţiu­­­nilor manifestate atât de precis în­­ recenta şedinţă a comisiunii de la­­ Paris nu au dispărut Este drept că­­ peste câteva zile delegaţii Germa­niei vor fi ascultaţi. Rezultatul­ a­­cestor discuţe şi deliberări rămâne însă foarte problematic. Şi aci, în marea problemă financiară, rezidă în ultimă analiză modul deosebiri­lor de concepţii dintre Franţa şi An­glia. In interval, a avut loc la Berlin în Reichstag, marea discuţie care va decide asupra destinelor guver­nului Stresemann şi odată cu acea­­­­sta şi asupra orientării imediate a politicei Reichului. Acesta discuţie trebuia să aibă loc încă din ziua când prin retragerea socialiştilor din guvern, acesta nu mai era in­vestit cu puteri discreţionare. Nu cunoaştem încă în clipa când scrim acestea, rezultatul votului Din ho­­tărîrile anterioare ale fracţiunilor parlamentare şi din discursurile pronunţate de oratorii grupărilor se poate însă afirma fără risc că soar­ta guvernului Stresemann e pecet­luita. Lipsit de voturile socialiste şi extremiste, cancelarul Stresemann, înzestrat cu calităţi excepţionale şi primit acum trei luni cu speran­ţele întregii Europe, va fi căzut ast­fel sub greutatea împrejurărilor, dar şi sub aceea a propriilor sale erori şi slăbiciuni. Ce va urma după aceea, nu se poate prevedea. O guvernare a ma­rii coaliţiuni nu pare posibilă, o co­laborare a centrului cu extrema dreaptă nu e exclusă dar nu poate fi durabilă, pentru o dictatură nu se întrevede persoana d'rin^Hjlui. E. Fii. Propaganda în străinătate - O lucrare foarte reuşită - Primim la redacţie numărul tri­plu (Sept.. Oct. Noem­brie 1923) al marei reviste L'Europa Orientalei care apare sub îngrijirea institutului pentru Europa orientală din Roma. Acest număr al revistei italien­ este dedicat în întregime proble­­melor românești, desbătute în parte de italieni cunoscători ai României şi ai românilor. Primul articol este semnat de­­f. N. Iorga, scriitorul român cel mai cu autoritate în Europa. Articolul d-lui Iorga este intitulat „Raporturi politice între Italia și România“ și se foloseşte de câteva întâmplări din trecutul nostru apropiat, pentru a arăta raporturile de prietenie în­tre cele două popoare, mai mult chiar decât între cele două state. In 1859, Alexandru Ion Cuza tri­mite pe Vasile Alecsandri în Occi­dent, pentru a obţine recunoaşte­rea faptului îndeplinit alegerea u­­nui domnitor comun pentru Mol­dova şi Muntenia. La Paris, Alec­sandri este primit de ambasadorul Sardiniei, marchizul de Villamari­na, care-i spune că „triumful cau­zei italiene va urma în curând pe acela al cauzei române“.­­ Cavour îi spune acelaş lucru,­­italienii sunt gata să urmeze exem­plul dat de români“, iar ma târziu că nimeni nu va putea să împiedi­ce ca faptul realizat la poalele Car­­patilor­ să se realizeze și la poalele Alpilor. Însuşi Victor Emanuel al 11-lea a transmis felicitări lui Cuza, asigu­­rându-l că școlile civile şi militare din regatul său sunt deschise ro­mânilor, cari vor fi primiţi ca fraţi. La 1877, România are din nou nevoe de recunoaşterea Europei. La 27 Mai, guvernul german condiţio­nează recunoaşterea independenţei de rezolvirea afacerii Strussberg. In aceiaşi zi, ministrul României la (Citiți continuarea in pag. 2la) NAZRATII Zicători... Socotind, că este prea obositor, să fii de­odată şi şef de guvern şi mi­nistru de interne, d. Ionel Brătianu e hotărât să renunţe la această din urmă demnitate. Neamţul zice „că începuturile sunt grele” aşa nu cât îi va veni uşor, fostului ministru de interne, să se lase de şefia guvernului. Francezul va spune: „bine e şi târziu de­cât niciodată“, iar­­ româ­nului îi va veni rândul să adaoge: „opt, cu-a brânzei nouă!“. ____ . BIX.

Next