Adevěrul, iunie 1924 (Anul 37, nr. 12374-12397)

1924-06-01 / nr. 12374

­ Adevăratul vinovat Trei sunt supoziţiunile ce se pot face şi ce s’au făcut cu privire la cauzele catastrofei dela Cotro­­ceni­ , fatalitatea, neglijenţa, sau mâna criminală. Toate trei sunt egal de îndreptăţite in faza actua­lă a cercetărilor, când nimic po­zitiv nu se poate preciza. Dintre ele însă, guvernul reţine mai cu seamă... mâna criminală. E aceea care-i convine mai mult, crezând că în dosul ei ar putea scăpa mai uşor de răspunderea ce apasă a­­supră-i. La Cameră, însuşi şeful guvernului a vorbit de mâna cri­minală iar „Viitorul“ revine asu­pra ei cu o deosebită predilecţie. In definitiv, lucrul nu e exclus şi se poate prea bine ca incendiul să fie opera unui criminal, pentru care, în acest caz, pedeapsa lega­lă cea mai aspră nu va fi decât prea meritată. Dar, presupunând că investiga­ţiile vor descoperi un criminal, întru­cât aceasta ar putea atenua vina precisă a guvernului ! Ră­mâne el mai puţin vinovat de fap­tul că a lăsat ca depozite explo­sive aşa de importante să fie în­grămădite la marginea Capitalei? Nu rămâne oare guvernul com­plice cu criminalul în întinderea extraordinară a dezastrului ? Nu i-a uşurat el sarcina punându-i la îndemână, pentru un singur chibrit, muniţiuni aşa de multe strânse la un loc şi aşezate lângă magaziile cu echipamente şi lân­gă depozitele de furaj ! Mână criminală, fatalitate sau neglijenţăIndiferent de cauză, vina guvernului rămâne aceiaşi In deosebi vina d-lui ministru de finanţe care n’a dat fondurile ne­cesare unei depozitări raţionale, riscând mai bine dezastrul decât să îngădue stricarea aparentului său echilibru bugetar. Politica financiară a d-lui mi­nistru de finanţe e cauza princi­pală a dezastrului. Faptul acesta îl simte toată lumea şi în privinţa lui toată presa, absolut toată — afară de cea liberală bineînţeles— e de acord. întinderea catastrofală a incendiului e unul din variatele consecinţe ale unei politici finan­ciare funeste. -y. Pfd­» ­nul XXXVII. No. 12374 2 Lei exgfiîgianfi'i mnwra tara 4 Lei exemplarul in străinătate. Dumineca 1 Iunie 1924 Adevărul WSBATfl»! / <868-—ut? » CONST. MILLS 1897—IM8 înfăptuirea f uziunii Informaţiile, pe cari acum frunta­şii partidului naţional şi ai celui ţă­rănesc nu le mai precupeţesc, pre­cum şi comunicatele publicate ori denotă că fuziunea mult aşteptată e fapt împlinit. Ceea ce rămâne de făcut este numai o lichidare de for­­malităţi interne, adică luarea con­­simtimântului cadrelor largi ale partidului. Asupra deciziunii con­greselor ce vor fi convocate nu poate fi îndoială, căci ideea fuziunii a fost sprijinită dela început cu cel mai mare entuziasm tocmai de mas­­sele de partizani. Hotărîrea șefilor, cari sunt pe punctul de a redacta pactul definitiv, va fi cu siguranţă ratificată. Realizarea acestui vechiu deside­­rat al tuturor elementelor sincer democratice ne umple cu o bucurie care e cu atât mai mare cu cât a­­vem conştiinţa de a fi contribuit prin propagarea neîncetată a ideei, la înfăptuirea ei. De acum cele mai îndrăzneţe speranţe în instaurarea unui durabil regim legalist şi par­lamentar vor fi împlinite. Oricine, prieten sau adversar al celor două partide opozante , sim­­te importanţa faptului, chiar dacă efectele imediate nu pot fi preciza­te şi chiar dacă noul partid unificat va trebui să cucerească prin lupte legale poziţiile la care are drept. Dacă recunoaşterea marii utili­tăţi naţionale a fuziunii este gene­rală la toţi câţi doresc democrati­zarea vieţii noastre publice şi reve­nirea la o politică demnă de încre­derea mondială, este cu atât mai surprinzătoare şi regretabilă rezis­tenţa pe care ziare pretins demo­cratice o opun până în ultima clipă, inventând cele mai variate versiuni şi argumente contrarii fuziunii şi a­­ducând cu îndărătnicie desminţiri cari neagă evidenţa. Dacă nici fu­ziunea aceasta nu are darul de a satisface pe aceşti exigenţi confraţi, în ce oare constau aspiraţiile lor „democratice“ ?­­. Leul în discuţia Interpelarea de ieri a d-lui Virgil Mangearu D. Virgil Mangearu a adus ori în discuţia Camerei dureroasa chestiune a prăbuşirei valorei leu­lui şi a situaţiei României în ra­port cu creditul extern. Prin natura lor, chestiunile a­­cestea erau menite să stârnească un mare interes. La aceasta s’a mai adăugat şi forma clară, pre­cisă, bazată pe fapte, cu care­­fruntaşul­­ţârănist le-a discutat. Succesul a fost considerabil.­­ * . Motivând interpelarea pe care o adresa primului-ministru, d. Virgil Madgearu a spus în esenţă:­­ Acum 15 luni am cerut minis­trului de finanţe măsuri pentru a­­meliorarea situaţiei leului. Am sus­ţinut atuncea că n’am intrat încă în faza stabilizărei, că leul va con­tinua să scadă, că viaţa se va scumpi. D. Vintilă Brătianu a răspuns îndemnând opinia publi­că la optimism. A susţinut că stabilizarea este reală, că urcarea leului este sigură, că valul de of­­tenire vine. Situaţia de astăzi, după 15 luni, arată cine a avut dreptate. Ches­tiunea este însă : acum, când numai într’o săptămână, leul a încercat o atât de mare scădere , când viaţa s’a scumpit în chip atât de extraor­dinar, nici acum d. Vintilă Brătianu — a căruî politică financiară este In plin faliment — nici acum d-sa nu crede că trebue să tragă concluzia cuvenită, de pe urma drasticei des­­minţiri ce-i dau vremurile şi fap­tele? * Trecând apoi la o altă chestiu­ne, d. Madgearu se ocupă de con­diţiile împrumutului cehoslovac şi situaţia României în raport cu creditul din afară. Acum câteva zile, a spus d. Mad­gearu, d. Vintilă Brătianu a decla­rat presei că România nu se poa­te gândi la un împrumut extern, fiindcă piaţa Londrei nu dispune de bani, iar New-Yorkul nu face de­cât împrumuturi coloniale. Or, iată împrumutul cehoslovac, tip 96 jum., dobânda 8 la sută, ga­rantat ca şi împrumutul Zaharoff de la noi, şi care este atât de bine primit de publicul subscriitor de la Londra, New-York şi Amsterdam încât ghişeurile au trebuit să fie închise la orele 11 dim. Aceasta înseamnă că la Londra sunt bani şi că New-Yorkul nu pune pentru împrumuturi con­diţii coloniale de­cât acolo unde există regimuri colonia­le, cum este regimul Brătianu, regim de o dezordine internă, de anarhie, de ilegalitate. Am spus că d. Madgearu a avut succes. De data aceasta succesul n’a izvorât din aplauzele zgomo­toase ale asistenţei, ci din tăcerea dureroasă a majorităţei, care,­­du­pă ce a întrerupt la prima parte a comunicărei, a asistat, tăcută şi resemnată la biciuirea sistemului financiar al d-lui Vintilă Brăti­anu. De ce această resemnare ! Pen­tru că cei mai mulţi din membrii majorităţei sunt, prin natura ocu­­paţiunei lor, în raport cu între­prinderile financiare şi industriale şi cunosc deci zbuciumul,­­sufe­rinţele şi ruina, care devine tot mai generală. Pentru că şefii de familie, ei ştiu ce înseamnă scum­pirea vieţei, în raport cu ceea ce a fost nu mai departe decât acum că­teva săptămâni. Pentru că ,în fine, puter­ea evidenţei şi a faptelor este mai mare de­cât toate explicaţiile şi toate vorbăriile meşteşugite din lume. D. Vintilă Brătianu a avut ori o zi rea la Cameră. NĂZBÂTII Cu pumnul Intr’un mare elan de oratorie, d. general Mărdârescu a susţinut^,_ Cameră că, chiar fără muniţii, ar­matele se pot bate la nevoie cu pumnul!... Eu unul n’am să fac cer cu opo­ziţia care a găsit în cuvintele d-lui gheneral motiv de indignare. Cer numai organizare! Aşa, în vreme ce alte ţări, mai puţin viteze, fac diverse servicii de aviaţie, tan­curi, etc. — noi s’avem serviciul nostru de pumni. Pretindem chiar cel puţin un subsecretariat de Stat al pumnilor. Ceea ce ne miră, însă, e că indigna­rea cea mai neîmpăcată i-o pricinui­eşte d. general „Neamului Româ­nesc“. Oare trebuia să se păstreze pumnul numai ca armă civilă și... politică ? __________ Klx. Guvernul stăruie zadarnic, să afirme că n’are „nicio vină“ in nenorocirea dela Gotroceni. ...După câte ştim, nimeni n’a adus probe sigure că a dat chiar el foc la depozitele cu muniţii! ACUZAM!... Am aşteptat lămuririle gu­vernului în chestia catastro­fei de la Pirotechnie şi acum aceste lămuriri ne-au lămu­rit: întreaga vinovăţie este a incum­ei şi a incapacităţei gu­vernamentale ! Dacă ţara înregistrează as­tăzi o mare înfrângere, echi­valentă cu o mare bătălie per­­dută, aceasta o datorim spi­ritului meschin, care prezi­dează astăzi destinele Româ­niei. Compromisă pretutin­deni în afară, această Româ­nie mărită este acum lăsată şi fără toate armele ce-i tre­ime ! Din însăşi relaţia oficială ar rezulta că focul a luat naş­tere de la scânteile unei lo­comotive. Prin urmare, în incinta Pirotechniei circulau trenuri acţionate nici măcar cu ţiţeiu ci cu cărbuni făcă­tori de scântei, în loc să cir­cule locomotive cu tracţiu­ne electrică aşa cum este pre­tutindeni în străinătate. De ce guvernul n’a înfiin­ţat asemenea locomotive ? Apoi, în potriva avizului militarilor specialişti ministe­rul de război, spre a compla­ce celui de finanţe, s’a dedat la cele mai meschine econo­mii. încă de acum două săp­tămâni colonelul Şoarec a ce­rut prin două rapoarte ofici­ale un credit spre a se cons­trui câteva barace în care să se depună cartuşele pentru infanterie rămase de la ger­mani, care erau cu bază de fosfor. Colonelul Şoarec a a­­rătat că din cauza arşiţei soa­relui fosforul va fi influen­ţat şi o catastrofă este de te­mut. Dar cele 2 rapoarte ale colonelului Şoarec au rămas şi până astăzi fără răspuns. Militarii specialişti susţin a­cum că focul nu a luat naşte­re de la scânteia vreunei loco­motive ci de la explozia car­tuşelor cu fosfor. întreb, dar, guvernul ca să răspundă dacă este sau nu a­­devărat că, prin 2 rapoarte, co­lonelul Şoarec a semnalat pri­mejdia cartuşelor cu fosfor, dacă este sau nu adevărat că ministerul de războiu încă n’a binevoit să răspundă la aceste rapoarte. * Incum­a nu se opreşte aci. In momentul de faţă toată muniţia regimentului 6 Mihai Viteazul cât şi întreaga mu­­niţiune pentru infanterie şi artilerie a diviziei a 4-a se a­­flă depozitată la cazarma Malmezon. Divizia a 4-a semnalând primejdia, a cerut ministeru­lui de război cu raport în re­­gulă ca să aprobe un credit de 22.000 lei cu care să se transporte muniţia la fortul Broscăreni. Dar ministerul a refuzat net cheltuiala pentru benzină, întreb guvernul, dacă este sau nu adevărat, că, acum, in­­treaga muniţiune a diviziei a II -a se află depozitată la ca­zarma Malmezon, dacă este sau nu adevărat că divizia a 4-a a cerut transportarea mu­niţiei la fortul Broscăreni, da­că este sau nu adevărat că ministerul a refuzat... cheltu­iala benzinei, lăsând, astfel, o­­raşul ameninţat de o nouă primejdie? Mania de a avea depozite­le pline a împins la tot felul de aberaţii. Aşa, de unde cea mai ele­mentară prudenţă, cerea ca muniţiile să fie pe cât mai larg diseminate în mai multe depozite, pentru ca un acci­dent nenorocit să nu poată distruge de­cât o parte neîn­semnată, ministerul de răz­boiu a procedat tocmai din potrivă, căci a centralizat mu­niţiile din alte depozite la p­rotechnie. întreb guvernul dacă este sau nu adevărat că muniţiu­­nile depozitate la Drăgaica din judeţul Buzău, unde se află depozite sistematice de ciment şi beton armat, nu au fost scoase toate din acest depozit şi transportate la Pirotechnie? Şi de ce s-a făcut această ope­raţie? Aci dau numai o parte din faptele care constitue grava vinovăţie a guvernului. Concluzia ştirilor şi docu­mentelor înregistrate aci este că o administraţie spăimân­­tător de vinovată ameninţă ţara în organele ei de apăra­re şi că spiritul de economie împins până la inconştien­ţă, a provocat catastrofa de­ Pirote­­hnie. Spre a satisface acestui spi­rit nefast ministerul de răz­boi a vărsat anul trecut 120 milioane la economii, dar în acelaş timp s-a tradus în is­prăvi printre care catastrofa de alaltăeri a fost cea mai lu­minoasă. Este destul să spun că nu­mai muniţiunea cea mai no­uă sosită de la Uzina Skoda a costat 500 milioane, pentru ca publicul să înţeleagă cât costă pe ţară o administraţie mai prejos de orice critică. Fără vorbe care declamă tre­bue să spunem că ceasul răs­punderilor trebue să vină şi in România. Const. Bacalbaşa * iM­n de înalte studii universitare In prezenţa regelui, a princi­pelui moştenitor şi a mai multor personalităţi din lumea noastră intelectuală, s’a inaugurat el în amfiteatrul Fundaţiunei Carol I, un institut francez menit să aducă mari servicii tinerimei noastre u­­niversitare. Profesori francezi vor veni aci să ţină cursuri, şi toţi cei prezenţi subliniind, în cuvântările lor noul sprijin cultural pe care ni-l dă Franţa, au accentuat serio­zitatea consolidărei legăturilor de amiciţie care leagă pe cele două surori latine. ABATELE BREUIL D. COLLERY Garnetul nostru „Prin noi înşine"1 Eri colegul nostru, d. Const. Ba­calbaşa, arăta că origina devizei „prin noi înşine“ în materie econo­mică, trebuie căutată în discursul cu care regele Carol I a inaugurat in .190S, exEoziţia Jubilară^ Deviză „prn noi înşîne este insa, ca mai toate devizele, de o dată a­­tâtt de veche, încât aceasta nici nu poate fi stabilită. La noi ea este de­viza Coroanei de oţel şi a fost înscri­­să şi pe verso-ul decoraţiei Ordinului Coroanei, instituit la 9/21 Mai 1881 în preziua încoronării ca rege a Domnitorului Carol. Neîndoioasă pare a fi înrudirea ei cu faimoasa deviză a revoluţiunei italieneşti: „L’Italia fara da se”. Dar nici originea acesteia nu este bine stabilită. Unii istorici o atri­buie ministrului de externe de pe vremuri al Piemontului, Pareto, care ar fi opus-o pretenţiunilor in­tervenţioniste franceze. Alţii o a­­tribuie lui Cesare Balbo (1784—1853). In fine alţii, cei mai mulţi, o atri­buie regelui Sardiniei Carlo Al­berto (1798—1894) şi capelanului său Vincenzo Gioberti (1801—1852). Re­gele ar fi pronunțat cuvintele ră­mase faimoase, într’un Consiliu de miniștri din 1845. , Dar, după cum povesteşte Leo­pardi, care în 1848 a fost plenipo­tenţiarul regelui celor două Sicilii, pe lângă Carlo Alberto, chiar a­­cesta a negat că el ar fi autorul lor. El i-ar fi spus lui Leopardi: „Mi s’au atribuit vorbele „Italia fara da se“. Eu nu le-am inventat, ci le-am întrebuinţat numai şi cred că nu se poate spune ceva mai po­trivit“. Carlo Alberto a revenit a­­supra lor când, prin proclamaţia pe care a adresat-o la 23 Martie 1898 populaţiei din Lombardia şi Vene­ţia, a spus : „Dio... pose l’Italia in grado di far da se...‘‘ „Dumnezeu a pus Italia în situaţiune de a face singură“. E în această formulă ceva mai multă umilinţă umană decât în „prin noi înşine“ sec şi tranşant. Nu trebue însă uitat că dacă regele Carol a ales-o ca deviză a Coroanei regale, deviza blazonului casei sale este: „Nihil sine Deo“. B. Br. 99Astr­­a Capitală ’Membrii „Asociaţii mei vane pentru literatura şi _______. . .. transit­t . cultura poporului român” au sosit as­tăzi în Capitală şi populaţia bu­­cureşteană nu le-a precupeţit semnele de dragoste. Sunt oaspeţi scumpi a cărora vizită nu e cu deosebire dragă, căci mai bine de jumătate de veac Astra a fost în Ardeal farul luminos care a ţi­nut mereu trează conştiinţa na­ţională. Mare şi binefăcător a fost sco­pul acestei asociaţii în împreju­rările grele pe cari le-a trăit po­porul românesc din Ardeal in deosebi in ultima jumătate de veac a stăpânirei magiare. Când lanţurile asuprirei ferecau tot mai strâns poporul românesc împie­­decându-i mişcarea liberă, când drept după drept şi libertate după libertate piereau sub noianul de legiuiri distructive şi sub aspri­mea stărilor de fapt. Asociaţia transilvană pentru literatura şi cultura poporului român, născută din iniţiativa marelui Şaguna a venit să salveze ceea ce se mai putea salva: limba românească, cultura proprie, dreptul de a trăi culturaliceşte în tradiţia pro­prie a poporului român. Dar salvând acest drept, Astra salva totul. Căci Asociaţia tran­silvană a ajuns în scurtă vreme simbolul geniului românesc, punc­tul de raliare al tuturor conaţio­nalilor, şi salvând fiinţa cultura­lă şi naţională proprie a neamu­lui românesc de sub stăpânirea ungurească, păstra acest popor pentru împrejurări politice, mai prielnice. Când aceste împrejurări au venit în sfârşit, unirea s’a făcut ca dela sine şi Astra şi-a văzut încu­nunate în mod strălucit nobilele ei străduinţi. Astăzi, prin urmare, când mem­brii acestei valoroase asociaţii vin în mijlocul nostru, în Capitala ro­mânismului întregit, ne aducem aminte de tot ce a făcut Astra pen­tru culura poporului român de peste Carpaţi, de minunata ei râvni naţională, de Încurajarea pe care a dat-o tuturor manifestă­rilor de cultură, de imboldul ei la conservarea limbii, de Îndru­mările sănătoase date literaturii de întreaga ei operă de organizare spirituală şi ştiind că toate izbur­­iile ei culturale au fost atâtea victorii naţionale, ne asociem din toată inima la salutul recunoscăr­ii şi entusiast pe care Capitala l-a adresat oaspeţlor ce ne cerce­tează astăzi. 1- Ad. , MITROPOLITUL ŞAGUNA întâiul preşedinte al „Astrei“ D. VASILE GOLDIŞ­­, Actualul preşedinte ! Sfatul lui Anatole France La o mare manifestaţiune pe care a organizat-o democraţia franceză de stânga pentru Anatole France, acesta răspunzând salutului ce l-a adresat preşedintele serbărei, a pronunţat următoarele cuvinte, cari apar ca un adevărat program, ca un sfat dat de marele francez, partide­lor biruitoare in ultimele alegeri: „Ceia ce poporul francez a făcut In ultimele zile, e un lucru mare. „Dar să nu adormim in victorie şi să nu uităm că am promis să fa­cem Pacea — Pacea mal intâi — Pacea şl Amnistia. „Căci dacă nu îndeplinim actele pe cari alegătorii le aşteaptă dela noi, pe cari votul lor ni le-a dictat, aceasta nu ni s'ar ierta." ­I Cronica săptămânală de CONIST. BACALBASA Bucureştii de altă dată Capitolul 102 A­nul 1901 La 23 Ianuarie 1901 moare ge­neralul Matei Vlădescu la locuin­ţa sa din strada Costache Negri. In 1892 a fost numit şef al ca­sei militare a regelui şi la 10 Mai 1893 a fost Înaintat la gradul de general de divizie. La căderea Plevnei brigada Vlă­­descu este cea d’intâi care a in­trat în oraş. La 8 octombrie brigada Vlă­descu, redusă la un regiment de linie şi un batalion din al 6-lea regiment de dorobanţi a ocupat reduta Griviţa unde a stat până la căderea Plevnei alternând cu bri­gada colonelului C. Budişteanu. O mare parte din rezerva ar­matei turceşti a depus armele înaintea brigadei Matei Vlădescu. * Lupta în parlament devine crâncenă. Comitetul, delegaţilor compus, în majoritate, din adver­sari ai guvernului, alege preşedin­te pe generalul Manu. Comitetul delegaţilor cere lui Carp să renunţe, la unele proiecte ale sale, şi să primească modifi­cări. Mai ales legea­­patentelor, care provoacă agitaţie în ţară, şi complimentarul sunt aspru com­bătute. Dar Petre Carp nu pri­meşte nici o tranzacţie. Lupta fiind crâncenă şi împă­carea neputându-se face între cele două fracţiuni ale partidului, Pe­tre Carp în şedinţa Camerei de la 26 Ianuarie, anunţă cu următorii termeni demisiunea sa: — Am onoare a vă anunţa de­misiunea cabinetului. M. S. Regele va aviza. In conformitate cu uzu­rile parlamentare, cred că preşe­dintele va suspenda şedinţele Ca­­menei până ce M.­­S. Regele va lua o hotărîre“. Această demisiune este, însă, retrasă în urma dorinţei regelui şi a stăruinţelor mai multor conser­vatori cari nu vor să plece de la putere. Guvernul Carp mai trăeşte vreo 15 zile, timp în care se fac nume­roase încercări de a se ajunge la o înţelegere. «. Ziarele simpatice lui Take Io­­nescu lansează zilnic liste mini­steriale sub preşedenţia lui G. Cantacuzino cu Take Ionescu, G. Panu, Olănescu etc., dar toate a­­cestea sunt încercări fără temeiu. In sfârşit vine ziua istorică de 12 Februarie. Cu câteva zile mai înainte s’a lucrat febril în amândouă câmpu­rile conservatoare pentru ca bă­tălia ce se va da în Cameră să aducă victoria. Nicolae Filipescu, mai ales lucrează neobosit. Pe lângă Panu și partizanii săi se fac încercări foarte mari spre a-i determina să voteze moţiunea de încredere în guvern, înconjurat de câţiva oameni ne­­serioşi, dintre aceia cari înşală în­tot­deauna pe şefi, Nicu Filipescu este aproape sigur că va avea ma­joritatea. •­i 11 întâlnesc în ajunul lui . 12 Fe­bruarie la birtul Capşa unde prân­zea cu deputatul Scorţescu. Scorţescu îl asigura că guver­nul va avea cel puţin 40 voturi mai mult. Am fost cu totul de al­tă părere, am spus lui Filipescu că situaţia parlamentară e rea şi că, în cazul cel mai bun, guver­­nul va obţine o majoritate fără nici o însemnătate. Toată noaptea Filipescu dintr-o parte şi Take Ionescu din alta, au lucrat febril pentru... distrugerea partidului lor. S’au trimis telegra­me în toate oraşele din ţară, s’au făcut sforţări uriaşe. A doua zi la Cameră este o ma­re de capete. Ştiindu-se că în a­­ceastă şedinţă se va hotărî soarta guvernului, toate tribunele gem de lume. In incinta Camerei, nu mai Încape lumea. Sunt 140 de­putaţi prezenţi, plus atâţi înalţi demnitari, ziarişti etc.. In sala paşilor pierduţi — din vechiul ■ local al Camerei—­corifeii liberali discută în pâlcuri. Văd aci pe Take Protopopescu, Mano­­lache Culoglu şi atâţi alţii cu fi­guri vesele. Nicu Filipescu, foarte abătut se apropie de mine şi îmi spune: —­­Iată-i veniţi aci ca corbii la hoit... Şi la noi nimeni nu vede spectacolul ăsta... Deschiderea şedinţei Camerei întârzie fiindcă Carp este în con­sfătuire cu Gheorghe Cantacuzino Este cea din urmă încercare de a se ajunge la o împăcare, încerca­re zadarnică. La ora 3 şi 10 Cantacuzino a­­pare cu figura severă şi aprinsă şi se urcă la fotoliul prezidenţial spre a deschide şedinţa. Enerva­rea în Cameră este foarte mare. Şeful guvernului are cuvântul. In mijlocul tăcerei mormântale el spune : — Ştiţi bine că, în urma demi­­siunei cabinetului acum zece zile M. S. Regele a invitat guvernul de a-şi retrage demisia, în speran­ţa că o înţelegere se va stabili cu comitetul delegaţilor. Această spe­ranţă a fost iluzorie. Aşa, dar, am onoarea a ruga Camera să puie, cu o oră mai curând, capăt nouei si­­tuaţiuni dăunătoare partidului şi intereselor celor mai vitale ale ţărei. Imediat ia cuvântul d. C. Hio­u, actual ministru al ţărei la Praga şi prieten personal al lui Filipescu care, după­ câteva cuvinte de lă­(Citiţi continuarea în pagina II-a)

Next