Adevěrul, iunie 1924 (Anul 37, nr. 12374-12397)

1924-06-11 / nr. 12381

f Anul XXXVII. No* 12381 7 H exgmpTanri ft fegte fara 4~iei exemplarul în străinătate O Miercuri 11 Iunie 1924 Adevărul 1 ALT* BELDIHAR 1888—1897 1 COrrST. MILLE 1887—18» ­­ ui scade mereu Cine-i vinovatul ? Le. ..cade mereu. La bursele ţărilor cu valută forte, el nu se mai vinde cu unitatea, ci cu suta. La Zurich se cumpără cu 2 franci şi 35 centime, şi chiar şi cu mai pu­ţin, suta de lei. înainte de război însă se cumpăra cu 2 franci şi 35 centime, exact doi lei şi 35 bani. Cine însă e vinovatul de această catastrofă a monetei noastre? Răspunsul ar trebui să-l dea mi­nistrul nostru de finanţe, d-l Vin­­tilă Brătianu. D-sa însă nu poate găsi pe vinovat. Ca un om care tră­ieşte un vis urît, d-sa dă goana du­pă dânsul. Ba e finanţa internaţio­nală, ba e anumita presă, ba e spe­culaţia din Paris, ba e cea din Vie­­na, ba sunt duşmanii României, iar acum în urmă marele vinovat e.„ Italia. Par’că toată lumea s’ar fi conjurat contra bietului nostru leu, contra ţărei noastre deci. Şi nedu­merit stai şi te întrebi, de ce Româ­nia mare şi bogată să fi acumulat atâtea duşmănii împotriva ei şi să fie mai puţin rezistentă faţă de ma­noperele lor, decât România mică şi în tot cazul mai săracă! Nu, vinovaţi de scăderea leului, nu sunt cei pa cari îi indică d. Vin­­tilă Brătianu. Ei nici nu sunt acolo unde-i caută d-sa. Şi dacă d-sa nu vrea să se recunoască cu nimic vi­novat în scăderea leului, mai poa­­te să se proclame nevinovat şi a­­tunci când nu întreprinde nici o ac­ţiune, când nu poate întreprinde nici o acţiune pentru a sprijini leul? De când moneta noastră scade, d-sa afirmă mereu că speculanţii se vor păcăli, se vor arde şi vor păli cum au puţit speculanţii francului. Dar speculanţii francului au întâm­pinat rezistenţa guvernului francez şi a Băncei Franţei. Ei n’au găsit moneta franceză în postura leului, pe care d. Vintilă Brătianu îl expu­ne, ca ţiganul pe tată­său, palmelor şi repetă mereu: ,,Mai dă una“. Leu! însă scade, scade mereu şi la urmă d. Vintilă Brătianu va putea pleca, dar leul complect depreciat, va ră­mâne moştenire ireparabilă, neno­rocitului om politic care va trebui să ia succesiunea ministerului de fi­nanţe. Scăderea continuă a leului e tur fenomen extrem de grav, și a privi la dânsa cu nepăsare, aşteptând ca o minune să se producă, e o incon­ştientă nebună sau criminală , d. Polemica Ca o­­Urmare la articolele d-lor Rakowski şi Titulescu reproduse de noi după Manchester Guar­dian’’, Viitorul de aseară publică o importantă ştire din Londra. Se arată acolo modul elegant şi abil în care eminentul nostru mi­nistru­ la Londra a ripostat repre­zentantului sovietic, punând in a­­celaș timp capăt unei polemici, care risca să devină enervantă. LRezultatul polemicii, d­apă cum rezultă din comentariile presei engleze, este cu totul in favoarea noastră. Argumentarea d-lui Tiftu­­­f seu a dovedit odată mai mult absurditatea tezei ruse și nelegi­­­timitatea pretenţiilor ridicate la glina.­­ Telegrama „Viitorului" menţio­nează că succesul nostru in acest­­duel polemic se datoreşte mai a­­les citatelor luate din discursurile ţinute de d-rul Racowski înainte de război, şi pe care d. Titulescîi a ştiut să le pună cu dibăcie in valoare. Este locul să amintim că aceste citate a­u fost descoperi­te, şi publicate în paginele Adevă­rului, de unde căi fost reproduse şi de presa oficioasă şi de d. Titu­­lescu. Amintim lucru­l nu pentru a ne aduce singuri elogii, dar pen­tru a arăta că ziarul nostru­ căruia la toate ocaziile adversarii şi de­făimătorii ii ariincă acuzaţia ca­lomnioasă că deserveşte interesul­­general şi naţional, ştie in orice situaţie să aducă cu pricepere, modestie şi lipsă de zgomot, fo­loase cauzei naţionale. Punând la "dispoziţia oficialităţii şi diploma­ciei noastre declaraţiile de altă­­dată ale lui­­Racowski, Adevărul a provocat ţării putinţa unui­a foarte importată, succes de pro­pagandă pe care pledoariile alto­ra nu lau putut procura. ni Nu vom cere calomniatorilor­­noştri să ne recunoască acest me­rit, dar vom spu­ne că şi în acea­stă direcţie politica noastră de cal­mă şi documentată discufie a dat rezultate mai bune decât violen­ţele goale şi neputincioase ale ce­lor ce nu­ ştiu decât să aţâţe tn­­năuntru toate patimile intolerante, iar in afară să braveze opinia mon­diedă de sprijinul căreia avem a­­tâta nevoie. V t " : *• F.T ­ Dar totuşi reale - Vom povesti astăzi un fapt pe care-l ţinem în rezervă ca pe-o rară minune, ca un basm extra­ordinar de pe alte tărâmuri. Acum vreo trei săptămâni *— aşa încep basmele „moderne, cu date recente şi aproape fixe — ministrul de finanţe al Angliei­­— căci asta e ţara cu pricina — a prezentat Camerei budgetul. Acest budget conţine ceva unic pe glob, un capitol numit al .,mus­trărilor de conştiinţă“. Adică ori­care din supuşii britanici a săvâr­şit o fraudă, un furt, o greşală chiar, în dauna statului, şi are mustrare de conştiinţă, poate a­­dresa anonim ministerului de fi­nanţe suma cu care-şi crede sufle­tul încărcat şi ea se trece la veni­turi la capitolul de mai sus. Ase­menea contribuţii anonime la bu­get nu sânt rare. Iată două din ele pe care ministrul Ie-a citat în Cameră. Primul. O văduvă de război scrie că pe când bărbatul ei se a­­fla pe front şi suferea de foame cu copiii, a furat o cutie de con­serve de-ale armatei. De-atunci mizeria a urmărit-o necontenit şi deşi pierderea bărbatului în răz­boi putea compensa pentru ţară o cutie de conserve, femeia, la pri­mul câştig ce i-a venit întâmplă­tor, a rupt din el un şiling şi 9 pence, cât costau conservele, şi a adresat suma cui de drept, deoa­rece „o mustra conştiinţa". Citirea aceasta a produs o enor­mă emoţie In Cameră. Unii depu­taţi plângeau. Al doilea. Un individ frustrează statul cu 25 de lire sterline. Con­ştiinţa însă nu-1 lasă în pace şi, de Îndată ce­ a dispus de 5 şilingi, i-a trimis ministerului, anonim bineînţeles, făgăduind că va achi­ta şi restul în rate, după putinţă. Ştiţi de unde sunt luate aceste minuni ? Chiar din Times. O ţară care produce asemenea suflete este şi trebue să fie mare printre cele mai mari. Văduva aceasta de războiu nu e mai prejos de Newton, Shakes­peare, Milton, Byron, etc. Ce-ar fi dacă şi la noi ar începe să funcţioneze unele conştiinţe ? Desigur că budgetul în curs s’ar dubla. Ce crede d. Vintilă Brătia­­nu, în special despre ai săi ? INDEX Există microbi? de OMICRON Infernul lui Bahte.—Bâla barbari­ei.—Capitalul străin şi prieteni al meu, medic, îmi desvoltă adesea o teorie foarte ciu­dată : cum că ar fi existând nişte fiinţi, ce nu se pot vedea cu ochii liberi şi prin care se propagă toate bolile molipsitoare , acestor primej­dioase şi nevăzute dihănii, el le zice microbi. E de prisos să­­ vă , mai sfînţi,­­că nu cred un cuvânt din teoria ami­cului. Dacă ar exista microbi, con­cetăţenii noştri ar mai vieţui ei? « In­ adevăr !» Pe străzile Bucureştiului, mai a­­les pe cele ceva,mai depărtate de centru (de periferie nu mai vorbesc), nori de praf te ’nvăluie la fiecare pas. Pe marginea drumului stă pra­ful de o palmă. Ţi se roşesc ochii. Ţi se albesc mustăţile şi părul şi hainele — ca 'n pus­tia Saharei când suflă Simunul... Zilnic trebue să-mi bat hainele cu bătătorul. Şi la ce folos? Rămân cu­rate numai atâta timp cât stau în casă — adică tocmai când nu mă vede nimeni.» Mai de obiceiu simt cum praful îmi scârtie printre dinţi... Mai­eri treceam în trăsură prin­­tr’o stradă boerească. Un nor gros ne învălui Zic : „ce prăfălie !“ Dar birjarul: „altfel cum ai şti că eşti în Bucureşti ?!“ Care va să zică râd şi birjarii? Mă gândesc la curăţenia ultimelor străzi de la periferia Mü­nchen-ului, unde doar ici şi colo se vede câte-o casă !... Praful şi noroiul sunt consi­derate în Germania ca privelişti ob­scene şi stârpite fără milă... Praf va fi fost în Bucureşti şi acum treizeci de ani, dar atunci nu sburau pe străzi atâtea automobile. Şi aici unim iarăşi în mod catastro­fal, civilizaţia cu barbaria... Avem automobilele Apusului, fără să avem şi serviciul lui de curăţire... Dar ştiţi d-tră ce conţine acest praf de pe străzi . Veniţi cu mine prin uliţele cari leagă prelungirea Dorobanţi de pre­lungirea Polonă şi veţi vedea băl­toace verzi, dormind — opace şi si­nistre—la soare, şi tot felul de ani­male moarte... (pisici, câini, cârtiţe, guzgani). Toate pisicile şi toţi câinii pe cari i-am zărit pe acolo, sunt plini de râie. Numai piele şi oase, bietele dobi­toace se ling şi se scarpină neconte­nit, şi-şi caută hrana în mormane de gunoaie. N’or fi având râie şi oa­menii printre cari se plimbă aceste do­bitoace ?... Dar pisici şi câini râioşi am vă­zut şi într’o stradă boerească. O pisică râioasă, cu pielea numai răni, şi fără păr, şedea cocoţată pe o poartă monumentală. Nimeni nu se impresiona la vederea agoniei în­grozitoare a bietului animal! Ce infamie !... Şapte ani am trăit în străinătate şi n’am văzut animal râios, ci nu­mai animale de rasă, îngrijite şi răsfăţate, pentru cari stăpânul mai plăteşte şi bir. Şi ce duhoare, prin mahalalele depărtate, şi ce gunoaie, şi ce mur­dărie ! O !... Infernul lui Dante ! Sunt om cinstit. Dacă însă soarta m’ar fi aruncat într’una din acele străzi periferice, pline de râie, de duhori înnecăcioase şi de mlaştini verzi, adevăr vă zic vouă: aşi fi furat, la nevoie, — numai­ să ies de acolo!... Asta nu mai e sărăcie, ci iadul, cu cazane de smoală şi cu scrâşniri de dinţi!... Dacă ar exista microbi, am mai trăi noi ?.„ ...Intrai într’o băcănie pe prelun­girea Polonă. Alimente descoperite şi năpădite de muşte. Uşa stă larg deschisă Pe uşă intră nori de praf şi se aşază pe pâini, pe cârnaţi, pe peşte fript, pe măsline, pe brânză,­­ pe toate. Un muşteriu alege o pâine, după ce a pipăit, ba chiar frământat cu mâna, şase-şapte pâini. Un soldat aduce o pâiie: „coniţa a trimes-o înnapoi, că nu-i place“. — Să vezi mâinile oameni­lor!... „­Microbi ?! Ce scornire minci­noasă !... Şi mă gândesc la o mică brutărie de la periferia unui mic orăşel ger­man (câteva mii de locuitori), pe care-l vizitam adesea. Intram într’o odăiţă de 3 metri pe 3, dar lucind de curăţenie. Un perete de rafturi, în rafturi, pâinea şi comnorile, expuse aerului numai în faţă. Uşa nu stă deschisă, praf în stradă nu este, muşte nu se văd, pâinea n’ai voie s’o atingi (necum s’o aduci înnapoi), ci ţi-o dă bru­tăriţa cu mâini albe, într’o pungă de hârtie. Vara trecută o compa­trioată a venit să ne viziteze în sa­tul Ambach (3 ceasuri de München). Intrând într’o băcămioară, a vrut să ia o bomboană cu mână, ca să vadă dacă sunt­ bune. Negustoreasa s’a roşit şi i-a spus: „Ce crezi d-ta, că dacă suntem la ţară, ne putem permite astfel de lucruri ?...“ Şi mă gândesc la bucătăria spa­ţioasă, bogată şi curată a hanului din satul Ambach. O fi mai curat la Capşa ?... Nu cred! In contra necurăţeniei omul luptă cu băile , sărăcimea, fireşte, cu cele publice. Ei bine, toate băile din Bu­cureşti sunt murdare. Când baia e de clasa I, are o apa­renţă pretenţioasă, dar e tot murdară. Tavanul e mâncat de Igrasie, ma­terialul nu-i durabil (s’a furat la dânsul), clientul nu cruţă lucrurile, servitorii nu-şi fac datoria. Close­tul?!!... O, infernul lui Dante!... (Camera de baie a hanului satului Ambach! Closetele date cu lac!...) Cetitorule, cunoşti Dianabad din Viena, pe malul Dunării?... E pentru zei şi împăraţi!.. Să facem una la fel la Bucureşti!... La fiecare pas văd pe stradă oa­meni în trente: hamali, căruţaşi, măturători de stradă... Din cămaşă le-au rămas doar câteva fâşii ne­gre. O fi cămaşă de zi, o fi de noapte ?... Vor­ mai fi scoţând-o ? Vor mai fi spălând-o vreodată ? Ce să spele?!.. Fâşiile?!.. Cum putem lăsa, ca o fiinţă cu faţă de om, ca un semen al nostru să se înjosească până într’atât?!!.. Ştiţi d-tră, domnilor din clasa stă­­pânitoare, — ori vă faceţi că nu ştiţi?... — ştii, d-ta, d-le doctor Cos­­tinescu care nu eşti un om nou, ah­tiat de o situaţie, ci porţi obligaţii­le unui nume — că pe hainele şi în casele sărăcimii din Bucureşt­ioesc păduchii? Intră într’un oarecare atelier de cismărie, şezi numai pe un scaun, fie şi de lemn, un sfert de ceas, — acasă vei găsi o insectă pe haină. Facem proba?... 1) Strigat! că sunteţi patrioţi!.. A­­tuncia clădiţi locuinţe, şi băi po­pulare multe, cu etuve, şi despadu­­chiaţi cu deasila sărăcimea, cum făceau nemţii in timpul ocupaţiei!!.. Ştii foarte bine, cetitorule, deşi te jenezi să abordezi, fie în particu­lar, fie în public, acest subiect—că 1) Adaos la corectură: dădusem la tipar acest articol,­ când chemând pe un tâmplar, foarte bine plătit, să-mi dreagă mobila, am zărit pe cămaşa lui un enorm păduche. II luase poate şi el de unde­va. Acesta-i halul in care trăeşte poporul la Bucureşti, îndată ce te urci în tramvai­u, în­cep să te pişte puricii şi-i simţi cum îţi umblă pe piele. Şapte ani am stat în străinătate şi aşa ceva n’am pomenit!.. Nici ploşniţe, nici purici, necum păduchi... Boerii nu umblă în tramvaiu, dar umblă servitorii lor. Şi n’o simţiţi, boerilor?... Spuneţi drept... Un om bogat îmi povestea, că şi-a lăsat blana la vestiar într’un local ultra-select şi la plecare a găsit pă­duchi pe dânsa... O doamnă (mi-a povestit-o soţul ei) care prin naştere vine, ca noble­ţe, îndată după maiestatea sa, a simţit o straşnică mâncărime de­ piele, a chemat doctorul în grabă, care a găsit pe cămaşă un pădu­che. „ Staţi pe­ un maidan de gunoaie, oligarhilor, şi vă închipuiţi că n’o să vă ajungă murdăria?!.. Când se pornesc molime prin mahala şi bat la uşa d-tră, le trimeteţi vorbă că nu sunteţi acasă?!.. In evul mediu sărăcimea era ţi­nută în abjecţie, şi ca răsplată mu­reau de holeră şi prinţii în palate... Şi ce feţe în sărăcimea din Bucu­reşti!... N’am văzut niciodată astfel de feţe în Apus. Occidentalul s’ai (Citiţi continuarea nu vaaina­­l­t) Oficiosul liberal afirmă că „In pactul funda­mental se prevăd leii cari trebuesc întocmise $i votate tot de aceia cari au Întocmit si votat Ieşea­negilor**. ...Şi iată cum perpetuarea supernului initiam devine o obligaţie constituţională! 0 monstruozitate Printr’un articol fim tarifar vamal se urmăreşte robirea presei Urcarea treptată a preţului hâr­tiei de către trustul condus de d. Dinu Brătianu, culminează acum cu asaltul dat ministerului de fi­nanţe pentru majorarea, până la o limită prohibitivă, a taxelor vama­le pe hârtia importată. Ceea ce se urmăreşte prin această majorare e ca nimeni să nu mai poată aduce hârtie din străinătate şi astfel, scă­pat de orice control, trustul să ră­mână deplin stăpân pe piaţa româ­nească şi să impună preţurile pe care le vrea. Privită numai sub acest aspect de acaparare economică, proble­ma, deşi destul de gravă, n’ar fi în­că excepţional de alarmantă. In de­finitiv, aceasta n’ar fi nici cea din­tâi, nici cea din urmă acaparare e­­conomică a liberalilor. Dacă mini­sterul de finanţe ar ceda stăruinţe­lor trustului, ar însemna că întrea­ga cultură românească — presă, li­teratură, cărţi de şcoală — a fost condamnată să plătească un bir sângeros acţionarilor hârtiei. S’ar institui un privilegiu excesiv, care ar da acţionarilor din trust dreptul arbitrar de a pretinde impozite du­pă plac dela toţi cumpărătorii de cărţi, de ziare şi de reviste. Trustul ar cere, şi noi n’am avea putinţa să ne sustragem dela exigenţele lui. S’ar decreta prin lege că marea majoritate a poporului român este osândită să îmbogăţească pe feri­ciţii privilegiaţi din trust. Am plăti, şi am vedea astfel cum, sub pre­textul încurajării industriei naţiona­le se periclitează cultura şi se dis­truge altă industrie tot naţională şi­­mult mai importantă, dar care nu e catagrafiată ca liberală, — aceea a tiparului. * Aceste insă nu e decât un aspect al problemei, şi nu cel mai impor­tant. Mult mai gravă e această pro­blemă privită sub aspectul ei poli­tic. In adevăr, iată ce urmări poate să aibă pretenţia fabricilor de hâr­tie de a se prohibi, prin taxe vama­le exagerate, importul hârtiei. Prohibirea hârtiei la import, în­seamnă că întreaga Industrie a ti­parului e lăsată la puterea discre­ţionară a trustului. Presa, ea însăşi, va atârna de bunăvoinţa oficiului­ de hârtie, care va avea posibilita­tea să exercite asupra ei orice pre­siune. Pentru a lovi într’un ziar în plină expansiune, dar care nu-i convine politiceşte, trustul n’ar avea decât să limiteze producţia de hârtie, cum a mai făcut. Trustul va alimenta cu hârtie zia­rele care cântă virtuţile partidului liberal, dar va găsi mijlocul de a nu da hârtia necesară ziarelor ad­versare regimului. Presa va fi deci pusă la discreţia celui mai neîmpăcat vrăjmaş al ei, partidul liberal. „Presa e liberă“, declară Consti­tuţia. Dar libertatea aceasta va ră­mâne fictivă din ziua când ministe­rul de finanţe prohibind importul hârtiei, o va robi trustului. Din ziua aceea nici un ziar independent nu va mai putea să-şi ducă existen­ţa, nici o publicaţie adversară gu­vernului nu va mai putea să apară, nici o carte cu un conţinut neplăcut partidului liberal nu va putea să va­dă lumina zilei Presa sau va fi o anexă a partidului liberal, sau va fi sugrumată. Se poate concepe oare o asemenea monstruozi­tate ? Pot lăsa partidele noastre politice, poate în­gădui opinia publică dela noi ca o cucerire preţioa­să cum e libertatea pre­sei să fie de fapt supri­mată print ritm articol la tarif­ul vamal ? De aceea s’au luat oare atâtea ga­ranţii în Constituţie cu privire la libertatea pre­sei, de aceea s’a suprimat şi cauţiunea, şi autoriza­ţia prealabilă şi cenzura, pentru ca presa să atârne apoi de bunul plac al in­terpusului partidului li­beral la oficiul hârtiei ? Se pot împăca oare oa­menii politici, scriitorii, ziariştii, slujitorii cultu­rii şi toţi cei ce ţin la in­tegritatea libertăţilor pu­blice înscrise în Constitu­ţie, se pot ei împăca cu această tristă perspec­tivă ? Iată ce ne întrebăm a­­cum când dăm alarma faţă de cel mai îndrăzneţ asalt pe care l-au dat li­beralii pentru robirea complectă a acestei ţări. * Marele val democratic O cotitură a istoriei E fără îndoială că după ce, — consecinţă naturală a diformaţiuni­­lor de gândire şi a patimelor pe cari Ie-a dezlănţuit războiul, — Eu­ropa a fost bântuită timp de cinci ani de puterile reacţiunei, un val democratic se revarsă asupra ei. El porneşte iarăş din acea Fran­ţă care a dat mereu Europei im­pulsul şi pilda ideilor generoase şi a acţiunilor democratice. Şi por­neşte cu acea putere elementară, care a fost totdeauna caracteristică izbucnirilor progresului oprit o clipă în loc şi căreia nimeni şi nimic nu-i poate rezista. Nu este deci ceva în­tâmplător şi, în tot cazul nu este fără însemnătate, că pe când in Franţa curentul democratic repur­tează o biruinţă complectă, în Ro­mânia, prin fuziunea partidului na­ţional şi a partidului ţărănesc, se constitue organismul politic, care să prindă ecoul noilor cuvinte de ordi­ne politice şi să-l transforme într’o realitate vie şi la noi, pentru binele şi propăşirea ţărei. Preşedintele nouii Camere fran­ceze, marele învăţat şi gânditor d. Pam­levé, întrebat dacă după păre­rea sa, cele ce se vor petrece acum în Franţa, sunt hotăritoare,­­ a răspuns : „Mai mult decât atâta. Ne aflăm la o cotitură a istoriei“. Şi ştie oricine că d. Pain­eve nu este un frazeolog, un măcinător de vor­be, un pornit, ci un om de ştiîntă, cumpătat, care-şi cântăreşte spuse­le şi nu înclină spre exagerări In ce va consta însă întorsătura istorică? Noul preşedinte al Camerei france­ze a indicat aceasta. Am putea spune mai mult, însă, alegerea lui o indică. In cei cinci ani cari au tre­cut, cuvântul cel mare l-au avut în Franţa juriştii. Acum îl vor avea idealiştii, filosofi­. Nu e o simplă în­tâmplare că cei doi oameni cari stau acum în fruntea stângei fran­ceze biruitoare, sunt: d. Herriot care are la activul său o operă pre­miată de Academia de ştiinţă asupra filosofiei lui Philo, şi d. Painieve, marele matematician şi filosof, vice­preşedintele aceleiaşi Academii. Totuş ideile mari cari pornesc de la aceşti mari oameni, sunt de fapt vechile idei ale democraţiei cari a­­par noul numai acelora cari nu le mai auzeau sau nu le mai înţele­geau. Ele cum şi faptele ce vor de­termina, vor produce efectele lor şi în cele mai depărtate colţuri ale Europei. Nu România, care, în mo­mentul când a început să aibă con­ştiinţă de sine, la o altă cotitură a istoriei, a răspuns cu entusiasm a­­cestor idei, va putea fi mult timp sustrasă binefăcătoarelor lor efecte. Aceste idei însă d. Painieve le-a caracterizat în discursul său prezi­denţial prin simpla afirmaţiune că o democraţie nu poate trăi fară gene­rozitate şi le-a concretizat definitv evocând în peroraţia aceluia­ dis­curs, figura lui Jaurés. Şi astfel această măreaţă figură reapare la cotitura istoriei, iar de­mocraţia îşi reia mersul ei ascen­dent, de unde a căzut cea mai no­bilă victimă a ei și prima victimă a grozavului flagel contra căruia a luptat până la ultima suflare. Un simbol, care arată mai bine și mai clar decât ar putea-o face cele mai eloquente cuvinte, — încotro merge de acum încolo, drumul ome­nire!. Sincerul NĂZBÂTII Regrete... Cineva foarte pios dela gazeta gu­vernului vorbeş­te­ foarte impresio­nat de.... „mult regretatul Take Io­­nescu*4 Că redacţia „Viitorului“ îl regre­tă foarte mult, nu încape Îndoială, fiindcă i s’a mai împuţinat inspira­ţia de când a murit Take Ionescu. In adevăr, are un „trădător“, un „vândut străinilor“ şi un „aventu­rier“ mai puţin pentru proza dom­niilor lor.... Aşa că înţelegem foar­te bine regretele „Viitorului". Câte articole n’ar fi acum gata scrise pentru complectarea paginilor lui, ar fi tăiate pur şi simplu din co­lecţia oficiosului liberal! Klx Arde ! Arde ! Arde mereu, arde în Capi­tală şi în judeţe. Rând pe rând cad pradă flăcărilor codri seculari, fa­brici importante, mori vestite şi in­vestite cu capitaluri uriaşe, sonde de petrol, depozite de haine, de ali­mente, de muniţiuni, aducând sără­cie şi discredit. Neglijenţă, zic unii, mâini crimi­nale, strigă alţii, scurt circuit sau muc de ţigară, afirmă liniştit gu­vernul. Fapt cert este că arde, când ne arde nouă mai puţin şi totdeauna în împrejurări deochiate , grefe cu acte compromiţătoare în preajma judecăţii şi depozite de orice natu­ră în ajunul inspecţiilor. In Franţa, toate sfârşesc c’un cântec; la noi toate au Cântec şi când încerci’ să le descânţi se desfăşură aceeaş mascaradă: un comisar ciupit an­chetează, un opozant interpelează furios că n’are ce ciupi şi guvernul neagă în aplauzele unei majorităţi gata să-l ciupească. Atâtea incendii ar trebui totuşi să sperie somnul pompierului, par­don , premierului nostru, căci, la dracu, vede oricine că aceasta nu mai e stare de asediu, ci o stare de incendiu care ne prăjeşte pe torţi, numai pe el îl lasă rece. Există totuşi un mijloc de a pune la adăpost măcar muniţiile care ne garantează pacea, să se depoziteze alături de Florica, să vezi atunci, mamă Doamne, grijă și grijanie pe santinele!­­. Chestia zil­ei H­ârtia Când e vorba de „Bete­a”, cultura încetează de a mai fi şi naţională şi po­ate fi strânsă de gât. C­ampania împotriva României „L’Indépendance R­oumaine“ con­sacră chestiunea acesteia­­ un prim articol în care, alături de observa­­ţiuni judicioase, găsim şi constatări de natură să deştepte îngrijorări le­gitime. Printre acestea din urmă notăm faptul puţin îmbucurător că ziarele cari au dat cu predilecţie a­­dăpost ştirilor celor mai fanteziste şi mai răuvoitoare la adresa Româ­niei au fost­­tocmai ziarele ce "apar în capitalele, unor state amice sau aliate. Aşa, a fost par­că o întrece­re între presa de la Roma şi cea de la Belgrad ca să publice care de care ştim­ cât mai alarmante şi cât mai absurde, fie cu ocazia exploziei dela Pirotehnie, fie cu ocazia în­­trunirei recente de la Arenele roma­ne a partidului d-lui general Ave­­rescu. Şi oficiosul francez al guver­nului se plânge pe drept cuvânt de această pornire şi de puţina grijă ce o pun ziarele din cele două ca­pitale în a-şi controla ştirile ce pu­blică pe seama ţărei noastre­. Dar tendinţa presei străine de a face, cu­m zice o vorbă, „din ţânţar armăsar“ şi graba ei de a da os­pitalitate tuturor inexactităţilor şi absurdităţilor, când e vorba de Ro­mânia, provoacă unele nedumeriri şi unele întrebări cari au nevoie de a fi fixate şi lămurite. In primul rând, în fiecare din noi se naşte în mod firesc întrebarea: „De ce nu se reacţionează la timp şi cu toată eficacitatea, pentru ca tot ce e inexact şi răuvoitor să nu poate prinde crezământ şi să nu se întindă mai departe?“ Pe cât ştim, la Roma, ca şi la Belgrad, ca şi în toate capitalele din Occident avem reprezintanţi di­plomatici, dispunând şi de un per­sonal, uneori destul de numeros, şi a cărui întreţinere constitue pentru buget o povară nu tocmai uşoară. Ce fac miniştrii noştri plenipo­tenţiari, şi care e preocuparea co­laboratorilor lor? Să nu se fi pă­truns oare de elementarul adevăr că una din cele mai însemnate în­datoriri ale lor este de a cultiva şi de a menţine un contact strâns şi de toate zilele cu presa din ţările respective şi de a căuta ca prin­­tr’însa să lumineze şi să influenţe­ze opinia publică? Oamenii pe mâna cărora este dată apărarea intereselor româ­neşti în străinătate’ n i-şi pot zice că­ şi-au îndeplinit datoria, dacă se mărginesc să raporteze guvernului cele ce se scriu despre starea de lucruri din ţară. Aceasta e prea pur­tin, aceasta o poate face şi un agent subaltern, un funcţionar cât de mo­dest. Obligaţia de căpetenie a repre­­zintanţilor diplomatici ai ţărei este ca să dezmintă­m ţi de loc şi înda­tă ce se iveşte un­­om mincino­şi să înăbuşe în faşă o legendă rău­voitoare ce ia fiinţă. Mai ales să­ cultive presa în aşa fel, în­cât zia­rele străine să nu publice ştiri ten­­denţioase mai înainte de a le fi ver­­rificat autenticitatea pe lângă re­prezentanţii de care vorbim. Un exemplu vrednic de imitat în această privinţă ni-l dă reprezen­tantul diplomatic al Iugoslaviei la Bucureşti. Este în memoria tuturor neobişnuit de violenta şi jignitoarea campanie a presei sârbeşti, fie cu ocazia delimitărei graniţei Banatu­lui, fie cu­­ocazia conflictului ruso­­român din cauza Basarabiei, fie­ chiar fără umbra vreunui pretext. Ei bine, d. ministru plenipotenţiar al Iugoslaviei, menţinând un comn­tact de toate zilele cu­ presa de la­ noi, s’a silit ca prin interviewuri declaraţiuni şi asigurări de­ priete­nie să atenueze efectul campaniei de presă din ţara sa şi să risipeas­că atmosfera de duşmănie şi de­ legitimă indignare. Şi misiunea sa este mult mai grea şi mai ingrată decât aceea a diplomaţilor noştri cari, în fond, au de susţinut o cau­ză dreaptă şi de dezminţit unele ştiri cari sunt adevărate insanităţi De aceea, nu e decât logică în­trebarea ce ne-o punem fiecare din noi: „Dar ce fac, cu ce se ocupă miniştrii plenipotenţiari români şi subalternii lor?“ " ‘ O a doua întrebare: "Cum se face că ştirile inexacte la adresa Româ­niei prind aşa de lesne crezământ în străinătate? " N. BATZARIA1 1 ABONAMENTE IN TARA Pe un an 650 lea. Pe şase luni 350 lei. Pe trei luni 180 lei.

Next