Adevěrul, iulie 1924 (Anul 37, nr. 12398-12425)

1924-07-22 / nr. 12417

«ital XXXYíí, No. 124tt f Ift tmmrn w iwrc wnr 4 Lei exejm^f^ iii str^^v f AL.V. BSIDIMAI 1888—189T I CONST. HILLS 1897—19M tile 1924 Două revoluţii Banca Naţională si Wiki dinainte li fizici •V Apel la optimismul si patriotismul— altora Guvernul preocupat de refuzul debitorilor Discuţia care a urmat ori la Camera de comerţ, în legătură cu aranjamentul debitorilor dinainte de război, a pus în lumină unele lucruri, din cele mai semnificative şi interesante, în privinţa concepţiilor celor ce conduc actualmente ministerul de finanţe şi marele institut naţional de credit. Sublinierea acestor lucruri o vom face-o în cele ce urmează. In primul joc însă un mic istoric al chestiunei. După lungi şi laborioase discuţiuni cu creditorii englezi, delegaţia debitorilor români, sprijinită cu căldură de către d. N. Titulescu, reuşeşte să stabilească un acord. Faţă de situaţia într-adevăr precară a acestor debitori, care nu sunt grevaţi de datorii de pe urma operaţiilor din vremurile de speculă şi a marilor fluctuaţii valutare, ci din vremurile când leul era aur, şi pe care leu nu l-au putut achita la timp, fiindcă, odată cu izbucnirea războiului mondial, guvernul român a introdus moratoriul obligator şi a prohibit plăţile în străinătate , faţă de situaţia acestora, cum am zis, creditorii englezi au convenit să primească numai 35 la sută din valoarea creanţelor, fără a mai pretinde achitarea dobânzilor arierate. Aceşti 35 la sută se vor plăti în are anuale în timp de 7 ani. Delegaţia debitorilor a convenit la această soluţiune, pe baza angajamentului Băncei Naţionale de a le livra lira sterlină pe costul de 400 lira. Concursul Băncei Naţionale era şi logic şi pe deplin justificat în drept. Faţă de categoria debitorilor dinainte de răzoi se punea doar chestia leului aur, care, printr-o dispoziţie de guvern, din timpul războiului, a fost transformat în leu hârtie. Oricând, în cazul unei urmăriri silite statul şi Banca Naţională ar fi putut citi în faţa justiţiei ca garanţii în cauză. Iată explicaţia faptului că Banca Naţională se obliga să furnizeze lira sterlină cu 400 lei, având în faţa sa un termen de 7 ani, în lăuntrul căreia s’ar putea întâmpla ca lira să ajungă într’adevăr la acest curs. Or, ce se întâmplă ? De îndată ce d. N. Titulescu încheie convenţia cu creditorii englezi şi urmează ca ea să fie semnată de debitorii români, Banca Naţională revine asupra angajamentului prim şi propune o altă formulă şi anume : ea împrumută pe debitorii cu lirele necesare achitărei — in timp de 7 ani — cu 400 lei lira, pe care debitorii se obligă a le plăti. După 7 ani însă, dacă lira nu ajunge la 400 lei s’o achite Băncei Naţionale pe cursul ce va fi atunci. Refuzul debitorilor vocarealpremara debitorilor şi-şi exprima:convingerea că cei convocaţi vor fi mai optimişti, mai patrioţioşi mai puţin intransigenţi decât di Londra. Discu deşi cei de Ba: natura chestia: cei deja nu face manifest românea: refuzul Că Ba: ei, în ca: fi totul o mamă De câteva li zile ziarul oficios al partidului poporului publică o convocare a membrilor comitetului de direcţie al acelui partid, pentru joi 24 iulie, la locuința capitală a d-lui general Averescu. Chemarea ţeasta a comitetului de conducere al partidului poporului, în toiul verei, când activitatea politică a încetat, a dat multora de gândit. Care să fie motivul acestei convocări ? Membrii acelui comitet au fost stăruitor rugaţi, în invitaţiile personale ce le-au primit, să facă tot posibilul ca să nu lipsească de la şedinţă. Unii dintre aceştia nu l-au văzut cam de mult pe d. general Averescu, încât sunt şi dânşii nedumeriţi de scopul întrunirei comitetului de direcţie. Alţii au numai indicaţiuni vagi asupra acelui scop. Aceştia cred că în şedinţa comitetului de direcţie va fi examinată situaţia politică internă şi cea externă, în care s’au produs multe schimbări de la întrunirea ţinută la parcul Carol. In interior a intervenit desbinarea dintre partidele naţional şi ţărănesc, cari în acel timp erau principial fuzionate. In afară, situaţia ţărei s’a înrăutăţit prin intervenirea neînţelegerii cu Statele Unite şi prin critica aspră provocată de noua legiuire economică a guvernului. Această situaţie e considerată de partidul poporului ca foarte dăunătoare ţarei şi de natură să provoace o schimbare de conduceri politice. In al doilea rând comitetul de direcţie al partidului poporului ar urma să fie pus în curent cu comunicările personale pe care d. general Averescu le-a primit de la d. Titulescu, fostul ministru de finanţe în trecutul guvern. Se afirmă că ministrul ţărei la Londra ar fi asigurat pe d. general Averescu de concursul său deplin în cazul când acesta din urmă ar fi însărcinat cu formarea viitorului guvern. Cei cari fac această afirmaţie se referă la o scrisoare pe care d. Titulescu a adresat-o de curând d-lui general Averescu şi adaugă: d-lor Vintiliă Brătianu şi Oromoiu şi nu-i leagă nici măcar pe d-nealor dacă vor fi tot acolo unde sunt şi astăzi. De aceia debitorii, pentru a nu apare totuşi intransigenţi, au propus că în cazul dacă la termenul de 7 ani lira va fi de 600 lei să plătească diferenţa. Mai mult nu pot. Rămâne acum de văzut dacă guvernul şi Banca Naţională vor admite această ultimă propunere a debitorilor. Enervarea însă de care dau dovadă d-nii Vintilă Brătianu şi Oromoiu pe această chestiune, se explică prin faptul că problema este în strânsă conesiune cu operaţiile financiare proiectate de guvern în străinătate. Fostul ministru de finanţe averescan are toate motivele să nu facă politică decât cu generalul Averescu. In guvernul trecut a fost înconjurat de toată atenţia fostului prim ministru, deşi era unul dintre miniştrii din lotul lui Take Ionescu Când Titulescu a prezentat reforma impozitelor directe s-a văzut atacat cu furie de amicii lui Take Ionescu, fără ca acesta să-i ia apărarea. Singurul care l-a susţinut pe Titulescu şi a impus votarea legei impozitelor a fost generalul Averescu, care era încântat de inteligenţa, munca şi realitatea ministrului său de finanţe. Când Titulescu se decide sa reintre în politica internă, el nu poate merge decât alături cu generalul Averescu. In partidul naţional sunt foştii amici ai lui Take Ionescu, ale căror mizerii nu le poate ierta, sau cel puţin nu le poate uita. Alături de d. Argetoianu a stat în guvernul Averescu şi n’a putut să rămână cu vreo legătură durabilă. De liberali s’a despărţit de mult şi pentru totdeauna, iar de ţărănişti îl despart unele principii şi deosebirea de temperament. IN AŞTEPTARE înregistrăm toate aceste păreri în aşteptarea întrunirei comitetului de direcţie al partidului poporului şi desbaterilor lui. _____________________________REP: Chestia leului aur Cu drept cuvânt debitorii au refuzat un atare angajament, căci asta ar însemna să meargă din lac în puţ. De unde astăzi ei ştiu exact cât datoresc — deşi nu sunt în stare să plătească — pe baza angajamentului propus de Banca Naţională, ei nu pot şti ce vor datori peste 7 ani. Dacă cumva, prntr’un nenorocit complex de împrejurări, leul ar scade şi mai mult, sau chiar ar rămâne la cursul actual domneşte Încă la noi. De ce să-i când lira valorează o mie? obligăm să conteze şi cu lipsurile ! Aceste obiecţiuni au provocatori noastre morale? Nu ne erau de ataţia Băncei Naţionale şi printr’ajuns cele materiale? scrisoare adresată preşedintelui Index ! Camerei de comerţ aceasta cere con te rost Întrunirea comenului de direcţie al partidului poporului D. Titulescu şi viitorul guvern care a lucrat la ară a fost aprinsă şi eau erau pendenţi onală prin însăşi ei lor, s’a ridicat nu sunt optimişti Naţională! De ce itism? De ce nu-şi ncrederea în valuta , mai cu seamă de ce i risc ?mite buna voinţa după 7 ani, lrava nu se va purta ca ă, acestea sunt vorloagă pe urmaşii " Dacă n’ar fi trecut 135 de ani dela izbucnirea marei revoluţii franceze şi dacă n’am trăi astăzi cu toţii sub domnia principiilor ei, fiţi siguri că de la Iulie nu s’ar fi sărbătorit In Franţa, în toată lumea şi la Bucureşti — ba încă cu Te-Deum la biserică ! — aniversarea aceasta. Sau dacă s’ar fi sărbătorit, îndrăzneţii străini ar fi fost imediat expulzaţi şi românii ce-ar fi luat parte, înfundau Jilava, iar astăzi ar fi trebuit să ne rugăm pentru eliberarea lor ca să nu piară în greva foamei. Lumea uită sau nu ştie, ori se preface. Dar mişcarea şi transformările produse în Rusia de revoluţia comunistă n’au nici pe de departe importanţa celor săvârşite în Franţa dela 1789 la 1793, iar „Europa“ era cu mult mai îngrozită de cele ce se petreceau atunci la Paris decât de cele ce se petrec astăzi la Moscova. Până într’atât era de îngrozită acea Europă încât s’a coalizat şi-a năvălit cu armele în Franţa ca să înăbuşe mişcarea, ceia ce nici prin gând nu-i trece astăzi faţă de Rusia. Iar ziarele de ordine, şi oamenii de ordine ai timpului, de dincoace de Rin, din cele patru puncte cardinale mai bine zis de dincolo de hotarele Franţei, scriau şi spuneau grozăvenii aşa de extraordinare despre revoluţia ce izbucnise şi da totul la pământ, că cele de astăzi faţă de ororile bolşevismului sânt o nimica toată. E bine să se reamintească acestea. Fără a voi să afirmăm că mişcarea comunistă din Rusia va avea asupra lumei aceiaşi influenţă ca cea revoluţionară din 1789, 92 şi 93, crezând mai curând că nu deşi o influenţă oarecare ea va avea totuşi, e bine să fim mai circumspecţi şi mai înţelepţi decât contimporanii „europeni“ ai marei revoluţii franceze■ In orice caz nu prin măsuri poliţieneşti, prin cenzuri şi prin ilegalităţi ne-am putea apăra în Ad. d-lui ministru de finanţe Sau mintea românului cea de ne urmă .Nu ştiu dacă se va confirma că I. ■ ministru de finanţe va întreprinde o nouă călătorie în Occident. M’aş mira însă foarte ca ştirea să nu sfârşească prin a se confirma deoarece a devenit evident că n’o mai putem scoate cu bine la capăt prin noi înşine. Nu doar c’o politică economică şi financiară nu s’ar fi putut face şi aşa. Multe ţări îşi datorează avântul şi prosperitatea prin ele înseşi. Dar cu alte debuturi şi cu alte metode decât acelea ce se întrebuinţează la noi. Căci dacă am fi fost mai bine pregătiţi de război şi puteam fi *—, dacă în cursul războiului nu se da sbranca în averea statului, bă chiar in cea publică, dacă nu se abuza de bonurile de tezaur, dacă imediat după război se punea ordine in finanţe, în transporturi, dacă nu s’ar fi făptuit jaful cu coroanele şi rublele, etc., astăzi puteam prea bine să ne permitem luxul şi gloria de-a ne reface complect şi de-a păşi mai departe prin propriile noastre puteri. Iar dacă aceste puteri n’ar fi fost totuşi pe deplin suficiente, unei ţări conduse de guverne pricepute şi active ori cine i-ar fi acordat suplinmentul de capital ce i-ar mai fi fost necesar, ba încă în condiţiuni excelente, pe încredere, pe simplă iscălitură, cum se făcea înainte de războiu. Dar din nefericire creditul ce i se acorda României mici e refuzat României mari, fiindcă oamenii ce-au condus-o până în prezent pe cea din urmă nu sunt la înălţime— la nici un fel de înălţime. Atâta lucru putea să ştie şi să priceapă guvernul înainte de-a provoca străinătatea cu legile sale economice şi cu sistemele sale de conducere. Numai celor mari, tari, capabili şi neprihăniţi li se pot îngădui asemenea atitudini tranşante. Astăzi apărem într’o postură foarte grea cu megalomania şi cu xenofobia noastră când purtăm în spinare un munte de păcate ţi de greşeli. Aşa e firea celor atotputemnici, că ei se irită mai lesne de răţoelile neputincioşilor decât chiar de insultele celor puternici ca şi dânşii. Ele aceia va fi o operă foarte anevoioasă ca să le recâştigăm din nou încrederea şi bunăvoinţă. Mai rău încă, mai greu capătă cel ce ajunge ,de se roagă decât cel ce propune de la egal la egal. * Şi e foarte curios, am putea zice de neînţeles, că d. ministru de finanţe nu şi-a dat seama de aceasta în prima sa călătorie din anul trecut. Dacă d-sa avea de atunci ochi de văzut şi urechi de auzit, i-ar fi fost cu putinţă s’o dreagă până astăzi, schimbându-şi orientările economice. Cu niţică abilitate, cu un grăunte de pătrundere, legile economice prezentate parlamentului de un an încoace puteau fi tot atâtea punţi de legătură cu străinătatea. Din nefericire ele au fost tot atâtea prăpăstii. Astăzi pare că s’a convins despre aceasta şi d. Vintilă Brătianu. Se zice c’a venit şi d-sa la mintea românului cea de pe urmă. Dacă n’a venit complect până acolo, noua călătorie în Occident îl va convinge desăvârşit. Şi atunci ne temem că în sesiunea de toamnă guvernul va fi nevoit, dacă vrea să salveze ţara, să aducă el însuşi amendamente legilor sale şi să vie chiar cu altele noui. — afară numai dacă nu se va hotărî să lase cârma. - Nu era oare mai bine, mai cuminte și mai demn ca s’o fi făcut din capul locului? Rezultatul final era același — minus rușinea. I. TEODORESCU—....... —“HlTr~ Niţjgnr- Noi cu legea, ei cu capitalul Presa engleză începe a deveni mai calmă faţă de legea minelor. Dar in schimb creşte ironia. Nimeni n’a pus mai bine chestia la punct ca „The Financial News“. Importanta foae economică engleză priveşte cam astfel lucrurile . Să nu ne alarmăm zice ea, căci guvernul român trece acum printr’o criză acută de naţionalism. Dar cum România e lipsită de capitaluri va fi fatal ca Drăguş şi vie la căuş. Şi atunci vom trata şi cu legea şi peste lege, din caz în caz. Dacă nu se vor găsi în România capitalurile necesare pentru punerea în valoare a terenurilor statului, părerea guvernelor se va schimba. Şi chiar de vor trebui capitaliştii noştri să primească directori români şi un consiliu în majoritate românesc, ai noştri având majoritatea cea reală, a capitalului, domnii aceia nu vor fi în fond decât tot oamenii noştri. N’am citat, dar am scos esenţa clarifîcând-o. Este evident că aşa va fi precum ne-o cântă ziarul englez. Acolo unde lucrurile nu se fac pe faţă şi cinstit, ele se vor face pe ascuns şi in mod îndoelnic. Nu vom avea nici folosul material nici pe cel moral. Nu era oare mai înţelept să punem de la început chestia pe terenul real? Căci dacă străinii au capitalul şi noi numai legea, capitalul va fi acela care va face legea cea adevărată. Intre unul care posedă numai lingura şi cel ce posedă strachina cu mâncare, se ştie dinainte cine va trebui să cedeze. Nu era mai bine ca în loc să fie nevoit să cedeze să trateze omeneşte? Guvernul nostru s’a pus singur în poziţia cea mai rea. Cu o legislaţie mai largă evitam cel puţin iritaţia şi pe urmă ironia unor oameni cari ne cunosc prea bine, mai cu osebire că ei işi dau perfect seamă că regimul fanariot, cu tot naţionalismul aparent, A existat Socrat! ___de D. I. SUCHIANU A existat Socrat,—sau n’a existat Socrat ? Iată o întrebare al cărei interes poate părea destul de mediocru pentru cei mai mulţi dintre noi. Dacă ne gândim însă mai bine, găsim, dincolo de contingenţele de timp şi de loc ale istoriei greceşti, o problemă general şi etern omenească aceia a naşterei miturilor. Se crează legende. De ce ? Pentru simpla plăcere de a scorni bazaconii puerile şi naive imposibilităţi ? Se pare că nu , că la obârşia oricărui mit este o realitate socială nouă pe care tocmai este interesant s’o descoperim. Pentru toate aceste temeiuri, nu poate să ne fie pe deplin indiferentă cartea d-lui Dupreel, savantul profesor de la Bruxelles care susţine teza „Legendei Socratice”. Filosoful atenian n’ar fi existat. Viaţa lui e basm, inventat în întregime de Platon şi Xenofon. Iar gândirea atribuită lui, nu-i decât cugetarea sofiştilor, gândită mai departe de autorul lui Protagoras şi al Bankerului. . . • Teză revoluţionară, desigur, constituind, cum s’a spus, un „punct de vedere nou“ într’o problemă aşa de veche. Teză ce se poate susţine, dar şi combate. . . In tot cazul însă şi fără a ne angaja cu nimic, putem pune următoarea problemă : Ce anume, în societatea ateniană de prin veacul al V-Iea, a determinat apariţia — în lipsa unui Socrat în carne şi case — a unui Socrat legendar, a unei mitologii socratiene ? Căci — aşa ne-a învăţat metodo- logia contemporană a ştiinţelor istorice—un om e produsul mediului, şi mai ales un mit e rodul unei stări de spirit şi a unei situaţii sociale determinate. Să Încercăm deci a o căta. Când am avut să mă ocup cu perioada aceasta, ajunsesem, adunând laolaltă rezultatele mai sigure ale cercetărilor speciale, la următorul tablou al societăţii ateniene din acele vremuri. Căutând a mă sluji de termeni familiari studenţilor de astăzi, m’am oprit, la formula dictaturei proletariatului, Atica trăia sub un regim de tiranie a „Demos“-ului. Problema de Stat—aproape singura, în tot cazul cea mai însemnată,—era : calicirea burjuiului. Lupte între bogaţi şi săraci au existat şi la Roma. Dar acolo bogatul era vânătorul, iar săracul prada. In Atena, dimpotrivă , bogatul era vânatul prin excelenţă. Poporul suveran era acela care îşi făurise o infinitate de procedare tehnice pentru a expropria pe cei avuţi. Un mijloc ,era de soildă declararea de război, pe care trebuiau să-l finanţeze, fireşte, cei ce aveau, nu cei ce nu aveau. Un altul, şi nu dintre cele mai puţin originale, era (ne spune Aristofan) numirea în slujbă. Noul funcţionar putea fi sigur că spesele reclamate de noua dregătorie il vor ruina. Alt mijloc era procesul, judecat tot de ,,Bobor‘‘. Apoi era fiscalitatea, „Socialismul de Stat“ cum spune Guiraud. Nu mai punem confiscarea, juridică sau violentă, nici mai amintim că ostracismul este o instituţie proprie Eladei, ca şi sicofanteria, adică o poteră întreagă de delatori cari veneau în agora să spună demosului Suveran că au mai descoperit încă un om cu avere, bun pentru expropriere. Dar deasupra acestor proletari politici, acestei suveranităţi salariate — nu exista nici o putere superioară ? Ba da . Era Majestatea sa Sofisto. Poporul atenian avea şi el un monarh. Dar acesta nu semăna nici cu vreun Bourbon, nici cu vreun Bonaparte, nici cu Rockefeller, nici cu Hugo Stinnes. Era un negustor de înţelepciune — sau de ceea ce grecii credeau pe atunci că esteînțeleaciu-.. nea. Un cărturar, un filosof de meserie. Fireşte, o asemenea situaţie nu era lipsită de măreţie. Dar cât de precară şi de vremelnică trebue să fi fost faima unui asemenea duce! Şi apoi, nu trebue să uităm că întreg regimul avea ceva provizor, de vreme ce era o fază — cum am numit-o — de dictatură a proletariatului. Iată de ce era nevoie de o schimbare. Și, în special, era nevoe de o consolidare. Sofistul, suveranul acela sporadic, trebuia să se stabilizeze. Cum ? nu avem decât să deschidem opera fie a lui Platon, fie a lui Aristot (asupra acestui punct sunt de acord amândoi). Republicele, politeţele lor nu au alt scop decât de a da o consfinţire juridică acelei situaţii care de fapt exista de multă vreme . Supremaţia sofistului. Planurile politico-economice ale lui Platon şi Aristot nu sunt utopice. Sunt cele mai realiste dintre reformele pe care le cunoaşte Istoria. Ele oglindeau exact cerinţele şi aspiraţiile societăţii greceşti de pe vremea aceea. Şi acestei năzuinţi se puteau rezuma în ur- mătoarele câteva cuvinte: Până acum am avut domnia de fapt a sofistului. De acum, trebue să stabilizăm această domnie, să o întărim, dar să o şi îngrădim, să o facem precisă şi permanentă. Din difuză, să o facem juridică. Decât, nouii teoreticiani aveau nevoe de un model. Un sofist, care în loc să asculte orbeşte da Demos, să asculte altfel, mai înţelepţeşte. Le trebuia o asemenea pildă, o asemenea oglindă a şefului viitor. ....Şi atunci, a apărut, zice-se: Socrat... Dar chiar dacă nu se năştea, el trebuia inventat. Pentru soluţionarea crizei sociale de atunci, era indiferentă existenţa sa materială. Cea socială, adică spirituală, ajungea. Era destul să existe o figură, un nume, un semn, care să slujească drept punct de raliare a democraţilor de şcoală nouă pe cari democraţia veche nu-i mai mulţumea. Că reforma nu a isbutit ? — aceasta n’a împiedicat ca ea să fi fost încercată, ca soluţia aceasta să fi fost singura, şi ca, eşuând ea, să apună pentru ’ totdeauna civilizaţia elenă. (Citiți continuare în pag. II-a) it Guvernul numeşte calea generală pentru nouile îngreunări ale vieţii: „opoziţie de vacanţă!”. ...Ţara se consolează fiindcă, în schimb, are impresia că se apropie... „vacanţa de guvern!” NAZBATII Explicare Oficiosul guvernului se arată extrem de amârît că cineva din Paris a scris pe un plic următoarea adresă: „Bucarest, Bulgarie“. Sunt şi eu amărit, dar eu imi explic uluiala franţuzului. Din două una: franţuzul ori a fost la Bucureşti, ori n’a fost (fiindcă la francezi, geografia nu e obligatorie). Dacă a fost, amintindu-şi de Bucureşti, bietul om e în imposibilitate să creadă că oraşul e dincoace de Dunăre, adică spre centrul Europei. Dacă n’a fost, îi e peste putinţa din câte a auzit că se petrec aici să-şi închipue că, în adevăr, Bucureştii sunt capitala frumoasei Românii. Aşa că greşeala permanentă a franţuzilor în plasarea geografică a Bucureştilor, e de fapt un omagiu pentru ţară.... De aceea nu mă supăr? „ Etc. Străbătând Polonia Călători nepreveniţi. - Răni neîngrijite. - Economia. ■ Ospitalitatea Cu un grup de profesori şi elevi, am traversat în două săptămâni Polonia, vizitând Lemberg, Kracovia, Katowice, Lodz, Posnan, Torim, Varşovia. Pentru un călător „puţin prevenit“ ţara aceasta oferă impresii prea neaşteptate. Călătoriile spre apus îţi anunţă o viaţă de mai multă ordine administrativă, de respect al muncii, a timpului şi al persoanei, de confort, de civilizaţie, cele spre orient te învălite într’o atmosferă de misticism, de fatalism şi resemnare, în genere drojdia unei vieţi care va fi fost cândva activă şi desigur tumultoasă, dar azi s’a aşezat şi curge molcomă ca o apă scăpată la odihnă. Prin trecutul civilizaţiei ei — aproape acela ca cel teuton, — prin religia poporului, Polonia aparţine Occidentului şi bogăţia monumentelor de artă, a muzeelor sunt o vie dovadă, prin origina poporului, prin puternicele şi neîntrerupte legături cu ruşii şi ucrainienii, cu tătarii, turcii, ungurii şi moldovenii, prin alianţa care a fost aproape o contopire cu lituanienii, ea aparţine în aceiaşi măsură şi Răsăritului. Aparţinând acestor două lumi, ea a slujit de punte de trecere între ele. Dealtfel nu numai trecutul Poloniei are acest caracter de tranziţie ci însuşi solul, climatul, toată viaţa. Polonia constituie o entitate geografică aşa după cum este una etnică. Totuşi impresiile culese în vest sunt diferite de cele din răsărit, cele din sud de acele din nord, iar împrejurările istorice cari au putut creia această diferenţiare, de fapt n’au făcut decât să favorizeze şi să accentueze deosebiri deja existente. Aceasta ar fi prima şi cea mai puternică impresie pentru călătorul strein în Polonia. CALATORI NEPREVENIŢI Suntem toţi cari păşim într’o ţară vecină. O concepţie greşită sau o lipsă de înţelegere a intereselor noastre de stat şi neam, au lipsit până acum lumea cărturarilor noştri de informaţii sigure şi îndestulătoare asupra vecinilor noştri. Cunoaştem sub toate aspectele Parisul, Berlinul, Nisa, Egiptul, Norvegia... dar de loc sau aproape de loc popoarele cu cari trăim alături şi necin , cari — mai ales aceasta! nasc pe noi Şcoala, presa, literatura au proape aceiaşi vină. Programele noastre şcolare —o copie fidelă a celor din apus — nu s’au emancipat nici azi. Istoria neamului nostru a intrat târziu şi timid în cursul de,... istoria universală, iar a popoarelor vecine nici astăzi nu are proporţiile cuvenite. Avem mai multe şi mai sigure cunoştinţe asupra văilor Elveţiei şi Suediei şî în cele mai mici detalii istoricul poporului englez sau spaniol dar prea sumare şi vagi asupra câmpiilor, unde s’a desvoltat poporul polon, al văilor sterpe şi aspre unde s’a croit tiparul poporului bulgar şi nu cunoaştem îndestul nici istoria noastră contemporană şi de loc pe aceia a popoarelor vecine nouă. Şi în toate la fel. Manualele noastre dau cunoştinţe largi despre industria Elveţiei sau organizarea economică a Daniei, nu spun însă aproape nimic asupra economiei vecinilor noştri cu cari, spre folosul comun, am putea avea mai întinse relaţii de schimb. Datoria noastră este însă să-i cunoaştem bine fie că ne sunt îu prieteni sau nu. Mărturisesc însă că şi slabele cunoştinţe răspândite în mintea cititorilor români sunt datorite tot activităţii presei, iar acum în urmă un bun început a făcut, în această privinţă, institutul social al d-lui Gusti. " Noua reformă a învăţământului va trebui să ţină seama şi de acest deziderat. Şcolarul român va trebui să capete informaţii serioase asupra vecinilor noştri şi atunci şi sarcina presei şi a periodicelor de tot felul va fi mult uşurată; altfel, spre marea noastră pagubă, vom rămâne tot aşa de „puţin preveniţi“ la cunoaşterea lor. RĂNI NEÎNGRIJITE In vremea dominaţiei maghiarei fraţi noştri, împiedecaţi de a-şi manifesta sub orice formă extenzi sentimentele lor naţionale şi in lipsă de orice semne externe publicate şi recunoscute de naţia stăpânitoare păstrau ca relicve scumpe lucruri ce nouă ne par banale.] O scrisoare „de dincoace“, portretul lui Cuza şi al lui Ion Brătia* (Citiţi continuarea in pag. 11-a) ' Chestia zilei Savanții străini la noi PROFESORUL. — Dar câmpiile dv. cine le exploatează. IONEL BRATIANU. — Fratele meu Vintilă. El bate câmpii ca nişte proecte financiare...