Adevěrul, octombrie 1924 (Anul 37, nr. 12492-12519)

1924-10-03 / nr. 12492

­­is p­ ­rotocolul de arbitraj de la Geneva Guvernul Francez şi-a dat apro­barea dar cu rezerve înainte chiar ca adunarea ple­nară a Ligii să fi luat în cercetare proectul protocolului de arbitraj şi siguranţă internaţională elabo­rat de subcomisiunea celor 12 şi aprobat de comisiunea întâia ju­ridică şi a treia a arbitrajului, gu­vernul francez a acceptat acest protocol şi a autorizat pe delega­ţii săi să-l semneze. Dificila operă de la Geneva la care România a contribuit după puterile ei —deşi d. Duca a părăsit adunarea înain­te de a se ajunge la un rezultat concret — primeşte astfel o pri­mă şi importantă încuviinţare.­­Altele nu vor întârzia să se ma­nifeste. Dar aprobarea Franţei este în­soţită de rezerve. Şi celelalte a­­probări vor fi legate şi ele de re­zerve Există aşa­dar încă anumi­te divergenţe şi dificultăţi, pentru a le înţelege e nevoe să arătăm în esenţă ce cuprinde protocolul. Pornind de la principiul formu­lat întâi de d. Herriot şi admis apoi de întreaga adunare, că dez­­armarea nu e posibilă fără apli­carea arbitrajului obligator şi fă­ră garanţii generale de siguranţă în contra oricărei agresiuni, pro­tocolul întocmit de comitetul ce­lor 12 şi redactat de fapt de d. Beneş, stabileşte obligativitatea arbitrajului, natura conflictelor ce-i trebuesc supuse şi sancţiuni­le. El atribue consiliului Ligei dreptul de a stabili cine este sta­tul agresiv şi de a recomanda sancţiunile care vor trebui să fie nu numai economice ci şi mili­tare. Pentru stabilirea calităţei de agresor s’a admis o normă inge­nioasă şi infailibilă. Ea constitue o mare inovaţie în dreptul inter­naţional şi pivotul întregului pro­tocol. Agresor e acela care se va sustrage arbitrajului sau va re­fuza decizia arbitrală. Pe cât de simplu ar părea pro­ectul dacă privim numai princi­piile, pe atât de complicate sunt detaliile lui şi pe atât a fost de greu ca grijile şi interesele dife­ritelor state să fie împăcate. Un mecanism foarte complex şi în a­celaş timp foarte precis a trebuit să fie stabilit pentru ca garanţiile adică sancţiunile contra agresori­lor să fie atât de efective încât să asigure dreptul şi existenţa celor mai slabe state, dar în acelaş timp să nu impună a priori nici unui stat obligaţiuni pe care nu ar vrea sau nu ar putea la un mo­ment dat să şi Ie asume. Nu este locul să descriem în amănunte a­­cest mecanism, dar este sigur că aşa cum a fost stabilit -pres­nnnea~ j, E itiu lili te*e ■. r. «ort cu se ire nu a-CCOf."O uter­e" -a» ■Ar ea î­i-5 a U wvu wtucului arbitra­jului şi al siguranţei sau va ră­mâne el în vigoare ca un punct câştigat indiferent de admiterea dezarmării ? Vom fi noi repuşi în situaţia de până acum cu toate posibilităţile de războaie pe care le implică sau vom beneficia cel puţin de arbitrajul obligatori şi de garanţiile stabilite la Geneva, în speranţa că dezarmarea va veni cândva de la sine ? E o­­ mare problemă de dare atârnă soarta operii săvârşite în aceste zile cu atâta trudă. La ea se referă re­zervele şi divergenţele de care vorbeam la început. E drept că la Geneva s’a propus ca în cazul că nu se va putea ţine conferinţa dezarmării,­­întregul protocol al arbitrajului să fie ca­duc. Este aceasta ideea Angliei e­­misă de d. Macdonald şi susţinu­tă de Lordul Parmoor pentru a impune întrunirea conferinţei desarmării, care pentru Anglia este punctul esenţial al întregii o­­pere. Dar o hotărîre în acest sens­­ . . -*« - probată marea e însă ea ,a arbi­ —— » Eugen Filotti Declaraţiile d-lui Oromolu Banca Naţională şi criza G­uvernatorul împin de siguranţă trebueşte despărţită de soarta conferinţei desarmării. Cu alte cuvinte ea pretinde ca marele progres realizat acum să fie asigurat definitiv, indiferent de realizarea unui acord asupra dezarmării. Este suficient — spu­ne ea — ca războaiele să fie îm­­pedicate prin adoptarea protoco­lului actual pentru ca pacea să fie garantată temeinic şi dezarmarea să vie de la sine. Conferinţa desar­mării trebue să aibe loc; dar dacă nu va avea, să rămânem cel pu­ţin cu atât. Iată sensul rezervelor formula­te ori de guvernul Herriot. Se va vedea săptămâna aceasta la Ge­neva dacă ele vor izbuti să se impună. Declaraţiunille pe cari d. Oro­molu, guvernatorul Băncei Naţio­nale, le-a­­ făcut „Adevărului“, sunt de cea mai mare importanţă. Ele îngăduie speranţa că, înainte ca să fie prea târziu, politica noa­stră financiară ar putea lua o nouă orientaţiune. Era natural ca declaraţiile d-lui Oromolu să­ aibă mai mult caracte­rul unor explicaţii. Interviewul pe care d-sa îl acordase lui Financial Times, îl arată într’o strictă con­troversă cu d. ministru de finanţe. D-sa exprima neted că pentru a intra în normal şi a se reface, ţara noastră are nevoie de un împrumut extern, pe când d- Vintilă Brătianu exprimase tot atât de neted păre­rea contrară. In declaraţiunile pe cari le-a făcut ziarului nostru, d. Oromolu nici nu neagă această controversă. D-sa însă afirmă că e numai aparentă, că provine numai din deosebirea dintre situaţiunea ce ocupă d-sa şi cea pe care o ocupă d. Vintilă Brătianu. In fond d-sa voieşte ce vroieşte şi d. ministru de finanţe, în fond adică şi acesta vroieşte un împrumut extern şi este convins de necesitatea lui. Dar ca ministru de finanţe nu poate cere un împrumut, decât dacă are siguranţa că-l va obţine, pe când guvernatorul Băncii Naţionale, re­prezentând lumea noastră bancară, poate formula o asemenea cerere, chiar dacă­ nu are siguranţa că ea va avea un răspuns satisfăcător. * * * D. Oromolu adoptă într’adevăr astfel argumentaţia d-lui ministru de finanţe, precizând numai că a­­cesta a fost greşit înţeles, când s’au interpretat declaraţiunile d-sale în sensul că nu socoate necesar un împrumut extern sau că nu ar voi să-l primească, dacă l’ar găsi. Din această constatare ar rezulta însă alta, mult mai importantă, — a­­ceia, că d. Vintilă Brătianu s’a con­vins din tatonările ce desigur a fă­cut sau a lăsat să se facă, cum că nu există nici măcar o siguranță re­­lativă că, în actualele împrejurări, statul nostru ar putea găsi vreun împrumut. In schimb d. Oromolu, care ca reprezentant al concepţiei bancare, avea mai multă libertate de vorbire şi, poate, şi de acţiune, şi-a format convingerea că guver­nul ar putea obţine un împrumut, dar nu acum, ci peste un timp oare­care. Bun şi aceasta, numai că este neapărat necesar, ca până atunci să se găsiască mijloacele pentru a tre­ce criza grozavă ce bântuie, fără prea mari zguduiri, cari, dacă s’ar produce, ar pune în discuţiune, şi la momentul indicat de guvernato­rul Băncei Naţionale, însăşi posi­bilităţile creditului ce întrevede. Căci, încă un punct este câştigat în declaraţiile ce a făcut d. Oro­molu „Adevărului“. D-sa recu­noaşte criza şi gravitatea ei, do­vadă că d-sa constată că nu mai există om care să nu o vadă. Nu e atât de multă vreme, de când presa oficioasă, şi nu numai ea, ci alţii mult mai chemaţi, negau pur şi simplu existenţa acestei crize şi dacă se decideau în fine să convie că există oarecari greutăţi pe piaţa noastră, îi diminuau proporţiile sau o proclamau salvatoare. Dar d- D­­romolu nu se putea asocia la ase­menea încercări de a disimula rea­litatea, pentru că d-sa este la un loc unde ţine mâna pe pulsul or­ganismului nostru financiar, şi în ce stare e acesta, se poate deduce din faptul că, d-sa a declarat că „Banca Naţională nu va lăsa să cadă nici o întreprindere serioasă“. Această făgăduială, a cărei însem­nătate nu o desconsiderăm, arată insă, că co­nducătoruî politicei noa­stre financiare, si dintre dânsii face neîndoios p­arte guvernatorul Băn­cei Nationale, nu sunt încă hotă­­rîti să iasă­­din faza paliativelor. A da organism­­ului nostru economic oxigen sau injectiuni vivifiante în doze om­eom­atice, poate să fie de folos, câtă vreme see apreciază just durata probabilă a materei sale de rezistenţă. Noiă ni­­se pare însă , interpeet sublinierea unor reţinut pentru fiei vieţei noas­tre politice faptul că, în momen­tul când un monstru profetizează nai o existenţă în­­cşrcurile politice înlocuirea liberali­se vie­ actuali­regimului delungată discută lor ca o­tate. Faptul el arată că bărilor de caracterul cesiunei guve­rnormal şi ele s­him­­nir.nic din zitiv al suc­iri ţările cu viaţă politică solidă.* Mecanismul succesiunei guvernelor în Româ­nia stă cu totul in afară de posi­bilitatea vreunui control al opi­niei publice. Aşa se­ face că, pe când unii socotesc iminentă căde­rea liberalilor, alţii se cred în­dreptăţiţi a declara că d. Brătia­nu rămâne la pUte­x.^ In ţările cu regim parlamentar alternarea partidelor la putere nu cuprinde niciodată vreo surpriză. In Anglia de pradă, în momentul constituirei guvernului Baldwin se putea prevedea cu certitudine că acestuia îi va urma un guvern Macdonald. In Franţa de asemeni încă înainte de alegerile de la 11 Mai , se putea prevedea cu oareca­re siguranţă că votul universal va da câştig de cauză partidelor de­mocratice, că blocul stângei va forma noua majoritate, că guver­nul va fi constituit de Herriot, că Millerand va fi silit să se demită. Lucrurile sau petrecut exact aşa cum le prevedea însăşi opinia pu­blică. In ţările acestea regimul parla­mentar este o realitate şi opinia publică joacă rol hotărîtor. De aceea schimbarea de regim e tot­deauna rezultanta prevăzută a u­nor schimbări în orientarea spi­ritului public operate în văzul şi sub controlul tuturor. La noi, unde regimul parlamen­tar e încă o ficţiune, schimbarea de guvern vine ca un eveniment neprevăzut, fiindcă ea nu atârnă de logica raporturilor forţelor po­litice. Aşa se face că guvernul liberal dăinueşte încă, deşi el nu mai răspunde realităţei politice de as­tăzi. Opinia publică s’a rostit în mod hotărît, împotriva lui. Sânt, în opoziţie, partide cu rădăcini a­­dânci în masse, cum e partidul ţărănesc de pildă sau partidul na­ţional. Pe de altă parte guvernul liberal e osândit de incapacitatea în care se află de a rezolva cum­plita criză financiară şi economi­că prin care trece ţara. Guverna­rea lui de trei ani a dovedit în modul cel mai clar că liberalii nu sânt în stare să dea soluţii gre­că momentul medicaţiunilor mai largi şi mai eroice a sosit de mult pentru că întreg organismul , eco­nomic este ameninţat. Nu trebuie doar uitat că temelia creditului pu­blic, e cel privat, şi că oprirea cir­­culaţiunei care paralizează activi­tatea economică, nu poate rămâne fără repercusiuni şi asupra meca­nismului financiar al statului. B. BRANIŞ l­iic.A^IU lelor probleme ale consolidărei şi refacerei. In oricare altă ţară din lume un guvern aflat în această situa­ţie ar fi plecat sub presiunea opi­niei publice. La noi, cu toate că el nu mai reprezintă nimic, pro­blema se pune tot ca o nedume­rire . Mai rămâne ? Pleacă ? Şi când anume : Aceeaşi nedumerire şi în ceea ce priveşte succesiunea la guvern Cine va lua loc.’l liberalilor Lo­gic, constituţional şi potrivit u­­zanţelor regimului reprezentativ ar fi ca partidul din opoziţie cel mai bine reprezentat in parla­ment să fie desemnat ca succe­sor, rămânând ca el să şi asigu­re colaborările necesare constitui­­rei unui guvern­­are. Aşa ar fi lo­gic şi aşa ar trebui să se întâm­ple dacă n­otărirea ar fi aşteptată numai de la factorii constituţionali şi dacă ea n’­ar fi influenţată de atâţia factori oculţi, de intrigile şi combinaţiunile de culise. Liberalii de pildă, cari împăr­tăşesc cu toţii fobia şefului lor pentru partidul naţional, nu se sfiesc să anunţe pretutindeni că, oricare ar fi combinaţia viitoare, formarea guvernului nu va fi în­credinţată unui ardelean ! Nu ştim pe ce se întemeiază a­­ceastă afirmaţie a liberalilor. Dar e interesant de constatat faptul că ei se cred­ îndreptăţiţi s’o facă. Noi nici n’am înregistrat-o decât pentru a constata că în mediile liberale soluţia succesiunei la gu­vern nu e căutată nici de data aceasta pe căile ei naturale, în parlament şi în opinia publică, ci în combinaţiile oculte, în senti­mentele şi resentimentele politi­­cianilor cari operează din umbră. Cenzor* Băncei Naţionale şi [mutul extern S3­nomalii p­olitice ' •­anţiilor Pentru o babă surdă Contrar popii din zicătoarea po­pulară noi vom continua să to­­cam până ce, în sfârşit, baba ne va auzi. E vorba pur şi simplu de inflaţie şi deflaţie şi, la dreptul socotind, sânt două babe surde, una în guvern şi alta la Banca Naţională. D. Vintilă Brătianu nu mai vrea inflaţie. Nu mai vrem nici noi, căci umflături de astea cu lei mortăciune nici nu sânt vre-o scofală. Dar, totuşi, dacă ar mai fi vreo două-trei miliarde, aşa cum sânt, n’ar strica, ba chiar multe ar drege. Şi e mijloc să-i avem fără nici un pic de inflaţie. Am mai spus-o şi o repetăm. Ban­ca Naţională minte — drastic, dar absolut adevărat — minte când îşi publică dările de seamă. E fals că emisiunea ei este cea arătată în acele dări de seamă. E o minciună că biletele ei se ur­că la circa 18 miliarde, ci e de socotit cu trei, pe puţin două mi­liarde în minus. Sânt banii arşi, înecaţi, rupţi, pierduţi în diferite feluri. Banca Naţională trebue să aibă un mijloc de a-şi face această so­coteală şi, pe urmă, să indepli­nească cifra pentru ca dările ei de seamă să nu mai mintă. Adevărul e că nu se află în cir­culaţie mai mult de 15 miliarde de lei. Să facă Banca Naţională să circule realmente acele 18 mi­liarde atât de scumpe d-lui minis­tru de finanţe. E un paliativ, e o înţepătură de morfină, o ştim, dar când bolnavul urlă de ureri e şi asta ceva. Cel puţin până ce i s’a lua de pe piept guvernul care-l sufocă. Index D. Jeantehas şi starea de asediu In discursul pe care l’a ţinut la Arenele Romane, d. Jean Th. Flo­­rescu, fostul ministru de Justiţie a protestat in­potriva stării de asediu care a fost instituită şi dăinueşte In­că In Capitală. Era firesc ca d. Fio­­rescu să pronunţe acele cuvinte de protestare, Intrucăt In acelaşi dis­curs d-sa se fericea că a putut lua parte Ia Înfăptuirea Constituţiei. Ori­cât de... cum să zicem? Oricât de... regretabilă ar îi actuala constituţie şl prin felul In care a fost votată şl prin anele din dispoziţiile ce con­ţine, ea este azi In vigoare. E deci firesc, ca unul din autorii el să pro­testeze când o vede călcată In pi­­cioare. D. Jean Tebas a făcut apel Ia tn­­țelepciunea guvernului ca să Înlă­ture starea de asediu. Va fl sperat d-sa în adevăr că ru­­gămintea li va fi ascultată ? Ne vine greu să-l credem atât da naiv. In orice caz, s’a putut lămuri­ foarte repede. Oficiosul guvernului a suprimat din discursul d-lui Jean Tebas pasagiul In care Înfierează starea de asediu şi cere înlăturarea el. Oficiosul a ştiut deci că aseme­nea cu­­nt­e subversive trebuie puse la index. „înţelepciunea guvemnului" pe care a invocat-o d. Florașcu a dat faliment. Nu numai că rugămintea d-sale nu va fi ascultată , dar nu va fi nici măcar auzită ! Ce facem acuma ca să afle guver­nul că există un liberal, ba chiar un fruntaş, chi­ult şi el de un biet de­ziderat? Căci guvernul nu citeşte de­cât propria lui presă. El se lumi­nează „prin sine însuși'’. Noi ii propunem d-lui Flore­scu să-i adreseze guvernului o scrisoare recomandată. .. Cr Cititi Adeverul literar şi artistic Chestia dezarmării după strictul bun simt Lui TEODOR FICSUIESCU In amintirea multor seri de filozofie veselă Fanfara dezarmării pare că se po­ teratură. Şi eu, pentru că­ fug cât toleşte. In ziare, slovele care notau acest dulce cântec se fac tot mai mărunte. Telegramele şi reportajul, cu sprinteneala lor neistovită au sărit acum la alte chestii. „Dezar­marea” şi „diplomaţia fără secret” sunt două zvonuri politice care de la armistiţiu încoace vin, şi trec un chip foarte săltăreţ­ Dar ,, diploma­ţia fără secret” pare, de la o vreme să fi amuţit cu totul, probabil fiind­că practica internaţională dă zilnic şi violent pe faţă candoarea fără margini a acestui postulat. „Dezar­marea” însă pare că ar fi o formulă mai durabilă. Fără îndoială e o treabă foarte serioasă la mijloc, fi­indcă înarmarea costă scump teri­bil­u— şi Dumnezeu ,fie ce nevoi gre­le apasă ori amenință statele euro­pene. Problema dezarmării. Qu­ i li­pot de literatură, am urmărit cu grijă zvonurile de dezarmare. Din tot ce am citit ori auzit asu­pra acestei probleme, două idei m'au impresionat cu deosebire. Una, a lui Macdonald: că războaie n’ar fi dacă n’ar fi înarmări; alta, a unui dis­tins ziarist român, că războaie nu s’ar putea face, dacă n'ar vrea po­poarele să iasă la bătaie. îndrăz­nesc să afirm că in aceste două ex­trem de judicioase propoziţii să re­zumă, în chip surprinzător de com­plect, toate greutăţile dezarmării şi ale păcii generale. In adevăr, dacă nu mai sunt arme, sau dacă popo­rul nu vrea să le poarte, războiul este, evident, imposibil. De unde ur­mează că nu sunt contra lui decât două leacuri serioase: ori supri­măm armele, ori convingem popoa­rele să nu pună mâna pe dânsele. Aceste două idei ilustrează minu­nat perceptul că nu trebuie să mergi prea departe cu cercetarea cauze­lor. După cum se ştie, şirul cauze­lor este fără capăt, astfel că dela ideia dezarmării, spre exemplu, min­tea poate ajunge, din cauză în cau­ză până la nebuloasa din care s’a desfăcut sistemul planetar, şi de a­­colo încă mai departe. Evident, ar îi abuziv şi oarecum patologic să urmărească cineva până intr’atât lanţul explicaţiilor. Când zici insă, scurt şi limpede: cauza războiului este înarmarea— sau: război nu s’ar face, dacă n’ar vrea oamenii să se bată, simţi numai decât un fel de odihnă a minţei, (desăvârşită şi sănătoasă). Ne aflăm atunci în plină şi senină desfătare a bunului simţ. Bunul simţ este acea dumne­­zeească moderaţie care ne opreşte cuminte gândirea de la orice exces. El ne împiedică să toarcem prea lung firul cugetării, sau, cum se zi­ce, să-l despicăm în patru, ori chiar în mai multe, şi, la timp potrivit, pune frâu fanteziei care-i totdeauna gata să înebunească furios. In scurt, bunul simţ retează şi ti­veşte gândirea aşa ca să o facă pe potriva întregei umanităţi, îi asigu­ră adică un maximum de curs so­cial, - V ...­­ Lăsând puţin slobodă fantazia, se poate să ne întrebăm aşa: dacă pricina războaielor este înarmarea, de ce se înarmează lumea? Sau aşa: dacă războiul se face fiindcă oame­nii să se bată, întrebăm scurt: de ce vor oamenii să se bată? — N’am îndrăzneala nici puterea să repet ce­titorului câte răspunsuri am auzit, numai eu singur, la aceste între­bări, fără să mai socotesc p­e cele­fi auzit alţii. La întâmplare însem­nez aici următoarele: Statele se înarmează, pentru ca să se apere unele de altele, ori să se robească unele pe altele. Sau: noro­­dul merge la război fiindcă e disci­plinat milităreşte, adică ştie de frcă de­oarece se găseşte între do­uă focuri „On en fusille une dou­­zaine pour donner du coeur aux autres", zice o vorbă bună a lui Vol­taire. Fantazia însă fierbe de neastâm­păr şi întreabă iarăşi: de ce au tre­buinţă statele să se apere unele de altele, şi de ce voiesc ele să se ro­bească unele pe altele? Sau: de ce norodul se lasă disciplinat milită­reşte şi nu dă la cap celor care-l pun între două focuri? Aici răspunsul cel mai aproape de mintea omului, adică de bunul simţ ar fi, pare-se, acesta: Statele au nevoie să se apere unele de al­­tele, fiindcă există primejdie ca ţi­nul din ele să atace pe altul. Şi în­că, statele doresc să se robească unele pe altele, fiindcă e foarte plă­cut să ai robi, — şi glori, pe deasu­pra. Iar la cealaltă întrebare, se poate răspunde: poporul se lasă dis­ciplinat, fiindcă omul este, în gene­ral, disciplinabil, şi odată discipli-CCitiţi continuarea in pag. ll­a). Asupra dezarmăreii a mai căzut lab­e, nenumărate, pe care le vor şi o altă vorbă aducătoare de bucu­rie: sa hotărât ca de acum încolo războiul se socoteşte crimă, dacă ci­neva 11 porneşte fără să-şi fi luat voie de la instanţele cari au să ju­dece neînţelegerile între state. Iera, ce-i dreptul, aproape de mintea o­­mului că, odată ce se va fi legife­rat complect asupra războiului, fapta războinică va fi dreaptă, cind se va conforma legei, ori cri­mă, când va călca legea. Dar e bine că s’a spus categoric şi adevărul acesta, ca să înţeleagă de­plin toţi, că de acum înainte, în a­­nume condiţii hotărâte de lege, vom putea numi din toată inima războ­iul — crimă. — „Curat crimă", ar zice Ghiţă poliţaiul, care ştia doar ce-i legea, şi totuşi nu stetea la în­doială să-l „umfle” pe domnul Nae, fiindcă aga-i era „misia”... * D-l Oromoiu declară că „împrumutul se poate face şi că este chestie numai de puţin timp". ...Timpul necesar ca d. Vintilă Brătianu să se convingă de utilitatea naţională a trecerei sale în opoziţie! NAZBATII OMISIUNE „Viitorul” îşi face plăcerea să publice discursul cu care d. Jean Th. Florescu şi-a cinstit conmese­­nii la desertul* istoricului banchet de la Arenele Romane. Dintr-o în­tâmplare nelămurită, însă, din tex­tul acestui discurs „în extenso” lip­seşte fragmentul prin care cel mai mare naş al Capitalei (ştiut e că d. Jean Th. a botezat cel puţin 25.000 de pui de cetăţean conştient) a veş­tejit instituirea stării de asediu. De-aş institui un premiu pentru cel ce-ar găsi explicaţia justă a a­­cestei ciudate omisiuni, sunt sigur că n’aş avea nici Un concurent... Cine e în stare să-și dea seama de ce dispare dintr’un discurs pu­blicat în­ „Viitorul” fragmentele ce mi plac guvernului, — Bune? KIX Chestia zilei Descătușarea Pentru o presă liberă și in­ependentă Discutiuni Un guvern de alegeri­ ­ nu s’ar putea a citii nici nu e chip să ne Impasurile în cari ne-a dus gu­vernul liberal impun o grabnică consultare a ţării, căci e probabil că regele, care s’a fript în două rânduri cu combinaţiuni personale, nu va voi să mai risce şi o a treia, ceea ce ar duce fatal la complecta descoperire a Coroanei. De altfel aceste combinaţiuni sunt aproape complect sleite. A venit deci şi rân­dul mutului să se rostească. De astădată însă situaţia e prea gravă pentru ca să nu i se scoată mutului căluşul din gură, căci nu­mai de aceia e mut. Alegeri libere se impun, şi în interesul ţării şi în al Coroanei. Cine să le facă ? Orice guvern ales de sus şi impus de rege, fie el format din oamenii cei mai de sea­mă, va avea, conştient sau incon­ştient, tendinţa de a-şi fabrica o majoritate în parlament. Tradiţia e prea veche şi înrădăcinată ca să putem nădăjdui într’o subită schim­bare în bine. In momentele de faţă« chiar dacă cetăţenii nu vor reacţi­ona — şi de o reacţiune a lor vio­lentă în faţa violenţelor guverna­mentale să ne păzească* Dumnezeu astăzi—nu ne mai putem juca de-a vechiul regim, căci nu e exclus ca gluma, de data asta, să se trans­forme în tragedie, sub o formă sau alta. Mai e la noi un singur om cu mintea întreagă care să-și închipue că străinătatea va voi să acorde împrumuturi de stat sau capitaluri particulare unui nou guvern sama­volnic ? Prin urmare, astăzi alegerile li­bere nu înseamnă numai respectul egalităţii, singura şi adevărata do­vadă de civilizaţie şi democraţie, ci înseamnă pur şi simplu salvarea ţării­­ sau prăbuşirea în caz con­trar. Să luăm deci seama când e să ne jucăm ultima carte. Aşa­dar cine să prezideze aceste alegeri libere pentru ca să putem cu toţii afla, inclusiv regele, ce vrea şi pe cine vrea opinia noastră publică, ajunsă în prezent u ultimă instanţă de judecată şi de scăpare? Partide constituite şi guvern de mi­litari s’au dovedit incapabile să ni le dea­ Şi, lucru curios, dar să nu abuzăm de el, guvernul de militari s’a arătat încă cel mai puţin rău. De unde rezultă că la combinaţii de politiciani gândim. In cazuri de acestea, grave şi complicate, se recurgea în unele ţări, în fosta Austrie de pildă, la guverne de funcţionari. Nouă însă un asemenea guvern nu ne surâde fiindcă mai toţi funcţionarii noştri sunt înregimentaţi în partide po­litice, sau dacă nu sunt toţi, cei ce­ ar forma guvernul de alegeri ar putea aştepta mult şi multe de la guvernul de după alegeri pe care ar ajuta să-l scoată din urnele de iz­­noavă pângărite. Ne trebue deci altceva, ne trebuesc oameni cari fiind capabili şi cu experienţă, să nu aibă totuşi nici un interes de câr­muirea de mâine, nimic de aşteptat personal dela dânsa. Unde să-i găsim ? Mi se pare că nu-i chiar aşa de greu. De ce nu s’ar alcătui un guvern de alegeri din pensionari de valoare ? Vă dau un nume la întâmplare. Fire-ar ci­neva care să aibă ceva de spus îm­potriva unui asemenea guvern pre­zidat de d. Victor Râmniceanu, fost până mai dăunăzi prim-preşedinte al Casaţiei? Unui atare om, cin­stit, capabil, verde încă, i se poate chiar încredinţa pe deplin grija sa-şi aleagă colaboratorii ce va voi. Cine s’ar putea îndoi că o per­soană ca d. Victor Râmniceanu nu va ţine, cu o extremă corectitudine şi ardoare, să-şi încoroneze atât de strălucit o viaţă curată şi pe de-an­­tregul închinată respectului legilor şi binelui public ? Am scris primul nume ce mi-a venit sub condei. Dar de­sigur că mai sunt şi alţii- Armata, magistra­tura, învăţământul, marea admi­nistraţie, au multe nume celebre şi respectate trecute la pensie şi care totuşi n’au aparţinut nici unui par­tid politic. Alegerea nu va fi grea. Şi am voi să ştim ce obiecţiuni ar ridica partidele constituite în chestia pusă aci de noi ? Nu pre­tind liberalii, de pildă, că ţara e cu ei ? S’o lăsăm să se rostească, şi ei în primul rând s’o lase, ca să vedem în fine cu cine e această ţară pe care cu toţii o reclamă ca fiind a lor şi cu dânşii. Şi alt mijloc cu adevărat sincer de-a avea ale­geri libere decât cel arătat aci nu e de închipuit. I. TEODORESCU

Next