Adevěrul, noiembrie 1924 (Anul 37, nr. 12520-12549)

1924-11-01 / nr. 12520

BHUwirw mm 3 tel exemplara! ír toäta , finaonn 6 Lei exemplarul în străinătate c semnata i Koemurte 1924 p y 1 A deverii! *Umn&9mtX i AL, V. BELDIA AR 1888—1897 » CONST* MILLS 1837—192Í se esndană singură " Ea înfierează fraudele, dar... respinge pr­opunerea de anchetă parlamentară­­­ ..Nici o zi, fără chestiunea frau­delor la tribuna Camerelor“ — a­­ceasta pare a fi devenit lozinca membrilor parlamentului. Marţi a interpelat unu. Miercuri doi, ori trei. Câţi vor fi ei care în şedinţa de azi? Şedinţa de ozi nu ne-a adus nu­mai cererea dureros de brutal for­mulata de d. Victor Moldovan — care a spus lucrurile pe şleau; — ea nu ne-a servit numai cererea de ancheta parlamentară, semnată de un mare număr de depiuaţi şi mo­tivată la tribună de către d. Virgil Madgearu; ea ne-a servit, şi regalul unei manifestaţiuni a unui membru din majoritate, d. Garabet Aslan, deputat al Capitalei, care a inter­venit în discuţie, în chip foarte ne­plăcut pentru cei ce au traficat cu paşapoartele şi pentru cei cari ar dori o muşamalizare. d. D. Garabet Aslan, adresând in­terpelarea sa preşedintelui de con­siliu, a cerut ca guvernul să nu în­grădească chestiunea traficului cu paşapoartele, numai la fraudele co­mise de cei de la „Petrolul Natio­nal". D-sa a insistat ca to­ti acei care ocupă sau au ocupat o dem­ni­­tate in stat, parlamentari, aparţi­nând majori­atei sau minoritaiei, toate personagiile simandicoase, să fie trase la răspundere, pentru tra­fic de influenţă, dacă s’au făcut vi­novaţi de un at­are delied.­­ „Ţara nu va avea decât să câştige, de pe urma acestei opere de epuraţie, a spus d. Aslan. Parti­dele politice n’au nici ele nimic de pierdut, dacă unele elemente con­­rup­e vor fi scoase din viaţa publi­că“, întreaga cuvântare scrisă a de­putatului de Ilfov a fost acoperită de salve de aplauze ale intregei Ca­mere. Nu mai exista nici majori­tate, nici minoritate. Deputaţii erau toţi o apă, iar majoratorii erau cei mai exuberanţi. — „Să se facă justiţie“, strigau mereu în cor. ■îtr Şi iată că se urcă la tribună d. Virgil Madgearu şi dă cetire propu­nerii de instituire a unei anchete parlamentare. — „Pentru ca să fiţi consec­uenţi cu aplauzele ce mi le-a­i acordat ori şi cu care aui acoperit cuvintele d­-lui Garabet Aslan astăzi, aveţi datoria morală de a vota această propunere", a spus d. Madgearu. Un moment de stupefacţie, din care Camera se reculege, însă, foarte repede. — „La secţiuni! La secţiuni!“ strigă aceiaşi cari îl aplaudase fre­netic, cu câteva minute nt şi înainte, pe d. Aslan. Şi propunerea a fost trimisă la secţiuni. Aceiaş­iameră, care umorase fraudele ?i cerea, prin manifestările ei, o operă de epuraţie, tot ea refu­za instrumentul sigur, graţie căruia, alăturea­­de cercetările instrucţiei, adevărul ar fi eşit la iveală." O mai elegaenta şi dureros de mirsesionantă dovadă da iszuitism politic, de frică de adevăr, nu s’a mai întâmplat să dea nu numai vreo Cameră din Occident, dar nici măcar parlamentul nostru. V ■» După suspendarea şedinţei, dis­cuţiile aprinse au continuat în cu­loare. Deputaţii, cu oarecare simţ de pudoare, nu ştiau cum să scape de situaţia penibilă în care au­ fost puşi. Singur d. Toma, primarul Iaşului, a găsit o formulă, care a avut un­­mare răsunet: — „N’am votat propunerea de anchetă parlamentară, deşi am a­­plaudat pe d. Aslan, a zis d-sa, fiindcă n’am nici un motiv să-mi re­rag încrederea în justiţie. Ea şi-a făcut, până acum, complectamenic datoria, in aceasta chestiune. „Deasemenea n’am admis propu­nerea fiindcă n’aş fi ştiut dacă nu numesc cumva, in comisia de an­chetă, tocmai pe unul dintre acei cari au traficat“. Explicaţia e spirituală, poate că zugrăveşte şi o situaţie reală. Nu mai puţin rămâne un fapt, câştigat pentru istoria noastră politică, că în interval de o oră parlamentul ro­mân a înfierat nişte fraude, dar a refuzat o anchetă parlamentară, respectiv a refuzat instrumentul cel mai sigur pentru sancţionarea fap­telor necurate şi pedepsirea celor vinovaţi. R. O. Rezultatul de până acum al ale­gerilor englezeşti: o mare biruinţă conservatoare, o mare înfrângere liberală. Laburiştii rămân în minoritate, i­ar continuă să fie al doilea partid, acela care in cazul căderii unui gu­vern conservator, ar fi chemat să-i ia locul,­­aceia care formează opo­ziţia oficială, care totdeauna in An­glia a exercitat o mare influenţă a­­supra guvernării. Anglia, ţara clasică a capitalis­mului, prezintă astfel desvoltarea clasică a luptelor politice. Cu cre­şterea puterii clasei muncitoare şi cu organizarea tot mai solidă a ei in partid politic. — Anglia se apro­pie de momentul în care, intriade­văr, se vor afla faţă in faţă, in lup­ta de la putere, deoparte clasa mun­citoare, de alta elementul capitalist burghez. Deoparte labour, de alta conservatorii. Partidul liberal, care n­u a ştiut să rămâie credincios nici măcar tradiţiilor şi principiilor sale, e de pe acum măcinat între aceste două grupări politice. Unii dintre membrii lui au trecut şi vor mai trece la conservatori, altă parte s-a alăturat de laburişti. Rezultatul actualelor alegeri la­să să se întrevadă în mod clar vii­torul, în care între aceste două gru­puri se va da lupta decisivă asupra însăşi formei sociale şi politice a Angliei. Nu va fi o luptă sângeroa­să, n­u vor fi nici măcar tulburări şi zguduiri. Numai cu instrumentul democraţiei şi al propagandei, pe calea naturală a legiferării, se va produce cea mai mare revoluţiune pe care a cunoscut-o omenirea vreo­dată. Nici chiar o eventuală scădere momentană a mandatelor laburiste, nici chiar o eclipsă a influenţei la­buriste, nu va imped­eca acest vii­tor, care este pe linia logică şi fa­tală a desvoltării statului englez. Nici până azi mersul lui labour nu a decurs fără scăderi şi reculuri. Dar, cum a spus Macdonald odată, reculurile i-au servit numai pentru ca să poată mai bine şi mai repede sări. Viitorul este cu siguranţă al lui, cum arată fenomenul dispariţiei partidului liberal, pentru a face loc acelei situațmni a luptelor politice, pe care sociologii au prevăzut-o de mult și au considerat-o ca sim­pto­­mul premergător al aceia radicale prefaceri sociale și politice a gliei, pe care până mai eri unii o considerau drept o utopie. E. Un înfrânt i^.Sa^'SS^«A'JEtSS5B3BB«0^ai«raiBaDE D. ASQUITH luteranul liberalismului englez, care a fost învins de laburistul Mitchell. Ce a dezvăluit atentatul Anevapul tot, trebuie pitit în faţă Nici nu s’a închis încă bine mor­mântul în care zace nenorocita vic­timă a datoriei, prefectul Manciu,— şi iată că se văd forţe la lucru, cu scopul as a întuneca şi încurca toa­ta problema pe care a ridicat-o a­­tentatul dela Iaşi. Cum nu ara neglijat să arătăm in acest ziar, una este întreita crimă comisă de studentul Corneliu Zelea Codreanu, care va fî obiectul unui proces penal asupra căruia justiţia legală se va pronunţa, şi altăceva, cu totul altăceva, este procesul cel mare, problema morală al cărei o­­biect sunt împrejurările din cari s’a născut crima şi pe cari, în acelaş timp, ea le luminează. # Prefectul Manciu a fost victima datoriei sale, dar şi el, şi Cornelia Zeiea Codreanu, sunt victima lipsei dela datorie a unui întreg şir de factori răspunzători. De douăzeci şi n’npi de ani atmosfera Universi­tăţilor noastre este sistematic In­fectată. De la Iaşi a pornit acea pro­pagandă şi agitaţiune, care înve­leşte în haina ştiinţei, cea mai gro­zavă şi mai revoltătoare ignoranţă, acea propagandă şi agitaţiune care a făcut că azi în toate corpurile noastre constituite sunt oameni, mulţi de bună credinţă, cari au o concepţie socială falsificată, o con­­cepţie despre drepturile şi datoriile omului şi cetăţeanului complect pervertită. De la război încoace, a­­ceastă stare de spirit, care mai îna­inte era mimai latentă, a începit să se manifesteze sub formă de turb­­­ări, de dezordini, de bătăi, de de­vastări, de molestări de călători în trenuri şi staţiunile de drum de fer, sub fornă de scandaluri cari de­turnau Universitatea şi pe studenţi­le la menirea lor naturală , ce o studia.­i. Glasul celor cari vroiau să lucre­ze, să producă, să sporească patri­monial ştiinţei române, era înăbu­şit. Numai glasul celor cari distra­gerii, studenţimea de la studii şi o a­­trăgeau, abuzând de ea, spre o ac­ţiune politică retrogradă şi obscu­rantistă, care recoboară bunul renu­me al ţării în afară şi orişi­ie bu­nul mers înăuntric al ei, ră­sună deasupra tuturor ! Cruc­ea în­­cârligată a pangermanismului şi maghiarilor cari se trezesc, lua lo­cul ideilor generoase cari încălzesc tineretul din toate ţările aliate ale Occidentului, învinsul, şi dela dân­sul în specil casta care a pierdut războiul, lua astfel o cruntă revan­şă, otrăvind tineretul nostru. Dar guvernele cari nu ar îi trebuit de­cât să aplice strict legea, să degere pe ps­chopaţi unui examen medical care i-ar fi pus sub interdicţie, iar pe criminalii inconştienţi, justiţiei, care i-ar fi chemat la rezon, pentru « I a îndepărta această gravă primej- I die, — manifestau o blândă indul­gentă, sub pretext că e vorba de exuberanţă juvenilă, cu rezerva sentimentală a oarecăror afinităţi de instincte şi cu rezerva mintală a unor rentabile operaţiuni şi ma­nevre politice ce s’ar putea între­prinde în anume conjincturi, indife­renţei, pasivităţii acesteia interesa­te de sus, i-a urmat o atitudine identică pe toată scara ierarchiei administrative. Dacă se putea călca legea pentru a reprima tentative de dezordine antipatriotice, de ce nu s’ar călca legea pentru a tolera dezordine cu caracter pretins na­ţional şi patriotic? Şi cu vremea sentinentul de impunitate creştea la purtătorii acestor dezordine pa­triotice şi naţionale, ei înşişi victi­me ale unei propagande de decenii tolerată, — până când am ajuns de la vorbe la fapte şi a început să joace în ţara aceasta pumnul şi bâ­ta mai întâi, apoi revolverul mai expeditiv. * *■ Şi acum se caută pretexte de a continua pe aceiaş oale ? Se inven­tează pretinse calificări ale crimei lui Corneliu Zeiea Codreanu, pen­tru a se micşora importanţa, nu a ei, dar a cauzelor, a împrejurărilor cari au determinat-o ? Iată ce nu se mai poate tolera, căci combate­rea acestor împrejurări, operă de lungă durată, trebuie să înceapă pe dată, cu energie, cu toată dragos­tea pe care o merită copiii rătăciţi ai naţiunii, pentru că altfel conse­cinţe mult mai grave decât crima individuală de la Iași, vor urma. I lui Emînescu de mmn SLAVICE D. Ioan Slavici publică în editu- tari, care vor îi supărând pe unii la „Cultura Naţională” sub titlul AMINTIRI tot ceea ce a publicat despre Eminescu, Caragiale, Coş­­buc şi Creangă, un volum de ISO pagini. Unele din aceste studii au apărut în Adevărul Literar şi Ar­tistic. Volumul, care apare zilele a­­cestea, este precedat de o Pre­faţă din care extragem următoarele pasagii : Cele cuprinse ’n cartea aceasta au fost scrise şi publicate în deo­sebite timpuri, diar deosebite oca­­ziuni şi ’n urm­a unor deosebite îndemnuri, sunt deci în ele pe ici, pe colo fie repetiţiuni, fie complec­meschină notorietate naţională". Fiind bine dumiriţi asupra isto­riei popoarelor ce au trăit ori mai trăiesc pe faţa pământului, noi ne-am pătruns, — înainte de toate — de gândul, că nici în trecut, nici în zilele noastre statele nu din oa­meni răsleţi, ci din familii sunt al­cătuite. . Familia e chiagul social, şi sim­ţământul familiar e obârşia celui patriotic. De când trăiesc oameni pe faţa pământului, totdeauna şi pretutin­deni s’au bucurat de obşteasca iu­paticul domn Panait Istrati a făcut bire şi de încredere cei ce ca fii, ca soţi, ca părinţi şi ca fraţi au fost oameni cum se cade, şi despre­­ţuiţi, urgisiţi, osândiţi cu toată as­primea au fost cei ce şi-au nedrep­tăţit părin­ţii, soţia, copiii ori fraţii, i-au minţit, i-au amăgit, i-au înşe­lat ori i-au asuprit în ori şi ce fel. Drept om cum se cade e socotit numai cel ce-n toate împrejurările îşi dă silinţa să Ie facă cât se poate de plăcută viaţa celor ce trăiesc împreună cu dânsul în aceeaşi fa­­gotie, şi ui­te a lui diarie uriaşă, la o greşeală publicându-le aceste. Dacă e adică vorba de iubirea de oameni, Eminescu şi noi cei de un gând cu dânsul avem să fim puşi chiar mai presus de „uriaşii", la care se închină d. Istrati. Mai e apoi şi că Eminescu mi-a fost, ce-i drept, îndrumător în multe privinţe, dar într’ale naţiona­lismului i-am fost eu lui îndrumă­tor şi astfel nimeni nu poate să ştie mai bine decât mine, dacă el şi-a marginit ca m cmora­t o dintre cetitori. Le cer acestora ier­tare; am socotit vise, că buna cre­dinţă literară îmi impune să le re­produc toate aşa, cum au fost pu­blicate, fără de nici o scădere şi fără de nici un adaos. S’a întâmplat însă, că tocmai în timpul, când se tipărea cartea, d. Panait. Istrati a publicat — în nu­mărul dela 21 Septembrie al Ade­vărului literar — pentru tinerimea română nişte lămuriri, în care zice: „Eminescu s’a condamnat pe sine însuşi, şi-a mărginit propria sa o­­peră la o meschină notorietate na­­ţională cânni ca ideal de arfogres uman, s’a mulţumit să dorească doar binele ţării sale”. „Sărmane Mihail Eminescu — mai zice. — Minte străfulgerată de geniale gândiri, cât ţi-a fost de greu să pricepi pe uriaşii descope­ritori şi propovăduitori ai ideii de desrobire internaţională, cu care ai fost doar contimporan“. E pentru mine chestiune de pie­tate să nu dau publicităţii cartea aceasta fără ca să îi făcut mai na­­inte încercarea de­ a produce în ti­nerimea română convingerea, că mie dealtminteri cu deosebire sim­care se închină d. Istrati, nu se va încumăta, să spună, ca e vrednic de laudă cel ce-i face părintelui său, soţiei sale, fiiului ori fratelui său nesuferită viaţa. Nu ţi se iartă aceasta nici faţă de cei ce ţi-o fac ţie nesuferită. Tot atât de puţin se va încu­măta vreunul să spună, că e vred­nic de laudă cel lipsit de pietate către răposaţii săi părinţi, buni şi străbuni ori cel ce prin faptele sa­le, prin felul său de a vieţui îşi face familia fie de ruşine, fie urgi­sită. E în firea lucrurilor, ca fiecare să-şi dee silinţa de a ridica raza şi buna stare a familiei sale şi cel lipsit de silinţa aceasta e deopotri­vă cu ramura uscată a arborelui. Cultul vetrei familiare e condiţiu­­ne neapărată pentru sănătoasa vie­ţuire împreună a oamenilor, şi ti­nerii pe care îi are în vedere d. Istrati, trebue să se pătrundă de convingerea, că"nu poate să fie nici bun cetăţean, nici om bun cel ce nu e bun fiu, bun soţ,, bun părinte şi bun frate. Fiind înzestrat cu mari d|§tgjj*ian el jjaate *44 fie de maţe , folos societăţii, în mijlocul căreia-şi petrece viaţa, dar vrednic de încre­dere nu e, căci nu putem nici­odată să ştim, dacă nu cumva mâne ori poliaâne, împins de egoism, de a­­mor propriu, de vanitate ori de am­biţiune, va abuza de destoiniciile sale, şi dacă nu cumva bine,e pur­ces din lucrarea lui e mai prejos de răul ce-l face îndrumând societa­tea prin felul lui de a vieţui.­­ Trupul omenesc nu e alcătuit din celule, ci din organe, care au fiecare rostul său în desfăşurarea vieţii, şi dacă vreunul dintre aceste organe s’a îmbolnăvit, tânjeşte în­tregul organism. Tot astfel omeni­rea nu din oameni, ci din popoare fireşte închegate e alcătuită, şi dacă viaţa vreunuia dintre popoare e zdruncinată, se sbate întreaga o­­menire. Dându-se deci pe sine însuşi jertfă pentru ca să ridice nivelul moral și intelectual al poporului român, Eminescu, cauza omenirii­q servea. (CiUH țpatipvsrta Jm­­ir- Sincerus9 — Două con­cluzii D. general Alcvra ocupându-se, intr­unin ziar politic, de situaţia noa­stră militară, o compară cu cea din alte state, dinainte de război. D-sa porneşte de la două premize: 1. Franţa făcea o politică de pa­cifism nechibzuit, renunţa la Al­sacia şi Lorena, renunţa la propă­şirea imperiului ei colonial, „numai numai să nu facă război“, aşa în­cât era să plătească scump incon­ştienţa acestei politici. 2. In acelaş timp, Germania lui Moltke şi Schliefen pregătea o ar­mată formidabilă­. Concluzia pe ev’„autorul, ,o tra­ge din acest­e premise este că tre­­bue să facem ca Germania, şi să ne păzim de politica pacifistă. Fireşte, de vreme ce avem o ar­mată, ea trebue să fie bine între­buinţată şi bine echipată, şi întru­cât critica d-lui general Alexra tin­de să asigure acest lucru, ea este binevenită. Dar ni se pare că argu­mentele d-sale nu au temelie si­gură. Tocmai războiul mondial a ară­tat că nu o armată formidabilă, pe care, de altfel, în nici un caz noi n-o putem avea, este chezăşia cea mai puternică a unui stat. Forţa morală pe care Franţa şi-a câşti­gat-o tocmai prin politica ei paci­fistă, a fost aceea care a adus re­­publicei simpatiile întregei lumi ci­vilizate şi ajutorul aproape al între­­gei lumi, adică a contribuit enorm ca să-i aducă izbânda. Se înţelege că d. general Alevra are dreptate când cere o mai bo­gată alocaţie de hrană pentru sol­daţi, solde considerabil sporite pen­tru ofiţeri şi o cât mai îngrijită în­treţinere şi complectare a materia­lului. Dar nici militarismul german an­tebelic nu trebue dat ca exemplu. Mult mai mare va fi siguranţa ţă­rii dacă vom trăi bine cu vecinii, vom asigura pacea internă prin re­forme culturale şi sociale, vom evi­ta nemulţumirile claselor muncitoa­re şi ale minorităţilor şi vom stârpi, prin procedee legale dar energice, mişcările anarhice şi propaganda de ură. Prin urmare, să avem o armată bine organizată, dar baza siguran­ţei noastre să fie politica democra­tică şi umanitaristă, ca a Franței, nu înarmări nesăbuite, ca ale Ger­maniei dinainte de război. D. 6­ Sovietelor Pe măsură ce regimul sovietic îşi arăta vitalitatea rezistând timp de şapte ani tuturor acţiunilor po­trivnice dinăuntru şi din afară, se întărea in Europa ideea că nu i se mai poate refuza regimului sovietic recunoaşterea de jure. Boicotarea şi punerea la index a unei ţări ca Rusia care a fost în mod aşa de intim amestecată in viaţa economi­că a Europei, nu mai putea conti­nua fără grele neajunsuri pentru a­­ceasta. Şi apoi, la ce bun continua­rea boicotului dacă nu mai era în­găduită nici o speranţă în dărâma­rea regimului roşu? Recunoaşterea sovietelor a venit deci ca o necesitate dictată de rea­lizare, iar ultima din aceste recu­noaşteri, aceea a guvernului fran­cez, ne interesează în mod parti­cular. Angajamentele luate de Franţa pe baza tratatelor de pace rămân intacte şi după recunoaşterea so­vietelor. Franţa continuă deci să rămână fidelă angajamentelor ce şi-a luat atunci când a recunoscut alipirea Basarabiei la România. E adevărat că guvernul rus a pro­testat împotriva alipirei Basarabiei şi pe această chestie a zădărnicit şi negocierile de la Viena. Dar nu tratativele franco-ruse cari vor a­­vea loc la Paris pentru stabilirea unui acord general, desigur că Bran­ta nu va omite să accentueze cu tărie datoria sovietelor de a se ple­ca in fata unui act cu retrocedarea Basarabiei care a primit o consa­crare internaţională. Vor înţelege oare, în cele din ur­mă, reprezentanţii republicei sovie­telor, că o revenire pe această che­stie este imposibilă şi că dacă Ru­sia este în adevăr însufleţită de do­rinţa restabilitei păcei generale ba­zată pe garanţii reale, — precum a­­­firmă in nota de răspuns către Branka — trebue să înceapă prin a renunţa la orice veleităţi asupra Basarabiei? Fără această renunţare un acord general pentru stabilirea unor ra­porturi amicale nu e cu pu­tinţă. Nici măcar intre Rusia şi Franţa,­­­e vreme ce d. K­erriot a spus lă­murit că guvernul sovietic va fi re­cunoscut numai ca „un guvern al teritoriilor fostului imperiu rus un­de mintoritatea sa este acceptată de locuitori ceeace înseamnă că recu­noaşterea Rusiei s’a făcut „în limi­tele actuale" precum precizează d. De Monzie. Recunoaşterea Basarabiei ar fi singura chestie care împiedică, re­luarea raporturilor dintre România şi Rusia, căci, în ceea ce priveşte propaganda sovietică, guvernul rus se obligă în mod categoric, in nota de răspuns către d. Herriot, să res­pecte principiul neintervenţiei reci­proce în a­ri interne. Pan NĂZBÂTII GUST Intre anunţurile Ministerului de Justiţie pentru schimbarea numelui ceresc : „D-l Dumitru Ionescu domiciliat în Bucureşti a făcut cerere acestui minister de a fi autorizat să schim­be numele său patronimic Ionescu în acela de Popescu, spre a se numi Dumitru Popescu“. Ca să te cheme Ionescu şi să fii apucat de gustul de a-ţi zice Popes­cu, — iată în adevăr cu totul ori­ginal. Ne întrebăm numai dacă me­rita cheltuelile unei schimbări cu timbre, taxe, etc. Dar, de gastibus non dispután, dum I KDE. T „Scârboasa faptă de la Iaşi cade întreagă în sama unei odioase tagme de conrupători ai tineretului pe care-l scormo­nesc de la menirea lui firească, aşa de curată, de nobilă şi de umană, şi-l altoiesc cu toată ura ambiţiilor înfrânte şi aspira­ţiilor sdrobite cari otrăvesc inimile lor veştede“* ) "­­ N. IORGA ­ Chestia zilei Marii vinovaţii — Care va sa mică, guvernul declară că nici un din cei man nu e vinovaţi Am­ înţeles.­ să ştiţi c noi am făcut fraudele de la C. F. R.U paşapoartelor de C. S. COSTA-FORU In 1923, pe primăvară, au venit din apropierea Sibiului două rude ale femeei noastre din casă, o cin­stită şi vrednică femee de încrede­re, care de vreo 18 ani este la noi.­­ Rudele ei trăiseră în America, şi după averea făcută, se întorse­seră în ţară. Traiul d’aci după cel d’acolo, n’a putut să-i retie şi, che­maţi de rudele ce lăsaseră în ţara Libertăţilor, ei hotărâseră să se întoarcă înapoi în Statele-Unite. Rudele lor d’acolo le trimise» tot ce le trebuia pentru călătoria lor, bilete de vapor, garanţiile ce­rute de legea Statelor-Unite pen­tru vizarea pasportului cu care să intre, bani de drum, tot Ei, la rândul lor îşi complectase aci tot ce legea noastră cere de la cei ce pleacă, între cari în prim rând autorizaţia autorităţei milita­re. Nu le mai lipsea decât paspor­­tul. Când au venit aci, li se spusese că fără 15.000 lei fiecare, ei n’o să poată scoate. 15.000 lei de fiecare era o sumă de care ei nu dispuneau. Auziseră însă de mine și d’aceea veniseră la ruda lor, femeea noastră din ca­să, sperând că eu intervenind, vor putea scăpa de plata ei. Când femeea noastră îimi relată cazul, eu fui gata a merge cu ei la minister spre a le înlesni formele, fără să mai treacă prin condiţiile grele ale intermediarilor. La minister, văzui pe d. Olăraşu, care ascultându-mă, îmi ceru să te denunţ­­ pe acel intermediar care ceruse bani, celor doi ţărani, ară­­tându-mi că mai arestase încă pe un asemenea individ prins asupra faptului. Şi dumnealui îmi ceru pe­tiţiile acelor ţărani şi actele lor, făgăduind că face formele cât de repede. A doua zi însă când reveniră ţă­ranii cu petiţiile lor scrise de mine, li se răspunse că aceste petiţii vor intra la rând şi că tocmai­­ peste vreo două luni s’ar putea că aibă rezultatul. Mersei din nou la d. Olăraşu şi întrebându-l de ce atâta întârziere, dumnealui îmi spuse că sunt înstruc­ţiuni ministeriale ca , să se puie pie­dici emigrărilor, căci altfel ar ple­­ca din ţară prea mulţi ţărani în ţa­ra dolarilor şi am avea aci noi în­şine lipsă de muncitori. — Dar asta e robia cea veche, pe care o credeam de mult desfiin­ţată ! Ţăranii nu mai sunt doară legaţi pământului, adscripti globoe, în neputinţă de a se strămuta de pe moşia unde lucrează ! D. Olăraşu, drept orice răspuns, îmi arătă instrucţiile ministeriale în chestiune, instrucţiuni în plină contradicţie cu Constituţia şi le­gile ţarei, asupra cărora îmi pro­pusei în acel moment să scriu un articol,­­ pe care regret­a nu-l fi scris. Acei doi ţărani, descurajaţi de a mai putea eşi din ţară, se resem­nară a pierde biletele de care nu mai puteau uza și, fiindcă nu mai aveau unde să se întoarcă, — căci în satul lor își lichidaseră avutul, se duseră să muncească în schelele din Dâmbovița, unde probabil lu­crează și acuma. Pe unul îl chiamă Dumitru Irimia Macrea, iar pe cel­lalt Niculae Macrea. Cei care dăduseră însă câte 15.000 lei intermediarilor is­­butiseră să plece şi azi trăiesc li­beri în libera Americă. Cui dăduseră banii şi prin cine, asta n’am ştiut niciodată. In chestia paşapoartelor am mai fost odată consultat de mai mulţi ţă­rani din Ardeal escrocaţi de o so­cietate de vapoare care, după ce le luase banii, îi părăsise la Ham­burg, sau Anvers în voia întâm­­plărei, căci pe vapor spre America drumul lor nu era plătit. I-am , recomandat d-lui avocat Caius Brediceanu, care a făcut tot ce a putut pentru aceşti nenorociţi păcăliţi. Dar o chestiune se pune faţă de acest puternic curent de emi­grare care tinde la expatrierea atâtor mii de lucrători români, toţi producători eminamente fo­lositori ţarei unde trăiesc. De ce emigrează ei? De ce fug înapoi în America chiar aceia care, du­pă ce-au făcut acolo avere, vin, să­ se bucure de economiile lor , în țara lor, în sânul familiilor lor? De ce ?! Reîntoarcerea lor este de natu­ră a determina pe cei d’acolo — (Citiți continuarea în mr. 11-a * #

Next