Adevěrul, noiembrie 1924 (Anul 37, nr. 12520-12549)
1924-11-01 / nr. 12520
BHUwirw mm 3 tel exemplara! ír toäta , finaonn 6 Lei exemplarul în străinătate c semnata i Koemurte 1924 p y 1 A deverii! *Umn&9mtX i AL, V. BELDIA AR 1888—1897 » CONST* MILLS 1837—192Í se esndană singură " Ea înfierează fraudele, dar... respinge propunerea de anchetă parlamentară ..Nici o zi, fără chestiunea fraudelor la tribuna Camerelor“ — aceasta pare a fi devenit lozinca membrilor parlamentului. Marţi a interpelat unu. Miercuri doi, ori trei. Câţi vor fi ei care în şedinţa de azi? Şedinţa de ozi nu ne-a adus numai cererea dureros de brutal formulata de d. Victor Moldovan — care a spus lucrurile pe şleau; — ea nu ne-a servit numai cererea de ancheta parlamentară, semnată de un mare număr de depiuaţi şi motivată la tribună de către d. Virgil Madgearu; ea ne-a servit, şi regalul unei manifestaţiuni a unui membru din majoritate, d. Garabet Aslan, deputat al Capitalei, care a intervenit în discuţie, în chip foarte neplăcut pentru cei ce au traficat cu paşapoartele şi pentru cei cari ar dori o muşamalizare. d. D. Garabet Aslan, adresând interpelarea sa preşedintelui de consiliu, a cerut ca guvernul să nu îngrădească chestiunea traficului cu paşapoartele, numai la fraudele comise de cei de la „Petrolul National". D-sa a insistat ca toti acei care ocupă sau au ocupat o demnitate in stat, parlamentari, aparţinând majoriatei sau minoritaiei, toate personagiile simandicoase, să fie trase la răspundere, pentru trafic de influenţă, dacă s’au făcut vinovaţi de un atare delied. „Ţara nu va avea decât să câştige, de pe urma acestei opere de epuraţie, a spus d. Aslan. Partidele politice n’au nici ele nimic de pierdut, dacă unele elemente conrupe vor fi scoase din viaţa publică“, întreaga cuvântare scrisă a deputatului de Ilfov a fost acoperită de salve de aplauze ale intregei Camere. Nu mai exista nici majoritate, nici minoritate. Deputaţii erau toţi o apă, iar majoratorii erau cei mai exuberanţi. — „Să se facă justiţie“, strigau mereu în cor. ■îtr Şi iată că se urcă la tribună d. Virgil Madgearu şi dă cetire propunerii de instituire a unei anchete parlamentare. — „Pentru ca să fiţi consecuenţi cu aplauzele ce mi le-ai acordat ori şi cu care aui acoperit cuvintele d-lui Garabet Aslan astăzi, aveţi datoria morală de a vota această propunere", a spus d. Madgearu. Un moment de stupefacţie, din care Camera se reculege, însă, foarte repede. — „La secţiuni! La secţiuni!“ strigă aceiaşi cari îl aplaudase frenetic, cu câteva minute nt şi înainte, pe d. Aslan. Şi propunerea a fost trimisă la secţiuni. Aceiaşiameră, care umorase fraudele ?i cerea, prin manifestările ei, o operă de epuraţie, tot ea refuza instrumentul sigur, graţie căruia, alătureade cercetările instrucţiei, adevărul ar fi eşit la iveală." O mai elegaenta şi dureros de mirsesionantă dovadă da iszuitism politic, de frică de adevăr, nu s’a mai întâmplat să dea nu numai vreo Cameră din Occident, dar nici măcar parlamentul nostru. V ■» După suspendarea şedinţei, discuţiile aprinse au continuat în culoare. Deputaţii, cu oarecare simţ de pudoare, nu ştiau cum să scape de situaţia penibilă în care au fost puşi. Singur d. Toma, primarul Iaşului, a găsit o formulă, care a avut unmare răsunet: — „N’am votat propunerea de anchetă parlamentară, deşi am aplaudat pe d. Aslan, a zis d-sa, fiindcă n’am nici un motiv să-mi rerag încrederea în justiţie. Ea şi-a făcut, până acum, complectamenic datoria, in aceasta chestiune. „Deasemenea n’am admis propunerea fiindcă n’aş fi ştiut dacă nu numesc cumva, in comisia de anchetă, tocmai pe unul dintre acei cari au traficat“. Explicaţia e spirituală, poate că zugrăveşte şi o situaţie reală. Nu mai puţin rămâne un fapt, câştigat pentru istoria noastră politică, că în interval de o oră parlamentul român a înfierat nişte fraude, dar a refuzat o anchetă parlamentară, respectiv a refuzat instrumentul cel mai sigur pentru sancţionarea faptelor necurate şi pedepsirea celor vinovaţi. R. O. Rezultatul de până acum al alegerilor englezeşti: o mare biruinţă conservatoare, o mare înfrângere liberală. Laburiştii rămân în minoritate, iar continuă să fie al doilea partid, acela care in cazul căderii unui guvern conservator, ar fi chemat să-i ia locul,aceia care formează opoziţia oficială, care totdeauna in Anglia a exercitat o mare influenţă asupra guvernării. Anglia, ţara clasică a capitalismului, prezintă astfel desvoltarea clasică a luptelor politice. Cu creşterea puterii clasei muncitoare şi cu organizarea tot mai solidă a ei in partid politic. — Anglia se apropie de momentul în care, intriadevăr, se vor afla faţă in faţă, in lupta de la putere, deoparte clasa muncitoare, de alta elementul capitalist burghez. Deoparte labour, de alta conservatorii. Partidul liberal, care nu a ştiut să rămâie credincios nici măcar tradiţiilor şi principiilor sale, e de pe acum măcinat între aceste două grupări politice. Unii dintre membrii lui au trecut şi vor mai trece la conservatori, altă parte s-a alăturat de laburişti. Rezultatul actualelor alegeri lasă să se întrevadă în mod clar viitorul, în care între aceste două grupuri se va da lupta decisivă asupra însăşi formei sociale şi politice a Angliei. Nu va fi o luptă sângeroasă, nu vor fi nici măcar tulburări şi zguduiri. Numai cu instrumentul democraţiei şi al propagandei, pe calea naturală a legiferării, se va produce cea mai mare revoluţiune pe care a cunoscut-o omenirea vreodată. Nici chiar o eventuală scădere momentană a mandatelor laburiste, nici chiar o eclipsă a influenţei laburiste, nu va impedeca acest viitor, care este pe linia logică şi fatală a desvoltării statului englez. Nici până azi mersul lui labour nu a decurs fără scăderi şi reculuri. Dar, cum a spus Macdonald odată, reculurile i-au servit numai pentru ca să poată mai bine şi mai repede sări. Viitorul este cu siguranţă al lui, cum arată fenomenul dispariţiei partidului liberal, pentru a face loc acelei situațmni a luptelor politice, pe care sociologii au prevăzut-o de mult și au considerat-o ca simptomul premergător al aceia radicale prefaceri sociale și politice a gliei, pe care până mai eri unii o considerau drept o utopie. E. Un înfrânt i^.Sa^'SS^«A'JEtSS5B3BB«0^ai«raiBaDE D. ASQUITH luteranul liberalismului englez, care a fost învins de laburistul Mitchell. Ce a dezvăluit atentatul Anevapul tot, trebuie pitit în faţă Nici nu s’a închis încă bine mormântul în care zace nenorocita victimă a datoriei, prefectul Manciu,— şi iată că se văd forţe la lucru, cu scopul as a întuneca şi încurca toata problema pe care a ridicat-o atentatul dela Iaşi. Cum nu ara neglijat să arătăm in acest ziar, una este întreita crimă comisă de studentul Corneliu Zelea Codreanu, care va fî obiectul unui proces penal asupra căruia justiţia legală se va pronunţa, şi altăceva, cu totul altăceva, este procesul cel mare, problema morală al cărei obiect sunt împrejurările din cari s’a născut crima şi pe cari, în acelaş timp, ea le luminează. # Prefectul Manciu a fost victima datoriei sale, dar şi el, şi Cornelia Zeiea Codreanu, sunt victima lipsei dela datorie a unui întreg şir de factori răspunzători. De douăzeci şi n’npi de ani atmosfera Universităţilor noastre este sistematic Infectată. De la Iaşi a pornit acea propagandă şi agitaţiune, care înveleşte în haina ştiinţei, cea mai grozavă şi mai revoltătoare ignoranţă, acea propagandă şi agitaţiune care a făcut că azi în toate corpurile noastre constituite sunt oameni, mulţi de bună credinţă, cari au o concepţie socială falsificată, o concepţie despre drepturile şi datoriile omului şi cetăţeanului complect pervertită. De la război încoace, această stare de spirit, care mai înainte era mimai latentă, a începit să se manifesteze sub formă de turbări, de dezordini, de bătăi, de devastări, de molestări de călători în trenuri şi staţiunile de drum de fer, sub fornă de scandaluri cari deturnau Universitatea şi pe studenţile la menirea lor naturală , ce o studia.i. Glasul celor cari vroiau să lucreze, să producă, să sporească patrimonial ştiinţei române, era înăbuşit. Numai glasul celor cari distragerii, studenţimea de la studii şi o atrăgeau, abuzând de ea, spre o acţiune politică retrogradă şi obscurantistă, care recoboară bunul renume al ţării în afară şi orişiie bunul mers înăuntric al ei, răsună deasupra tuturor ! Crucea încârligată a pangermanismului şi maghiarilor cari se trezesc, lua locul ideilor generoase cari încălzesc tineretul din toate ţările aliate ale Occidentului, învinsul, şi dela dânsul în specil casta care a pierdut războiul, lua astfel o cruntă revanşă, otrăvind tineretul nostru. Dar guvernele cari nu ar îi trebuit decât să aplice strict legea, să degere pe pschopaţi unui examen medical care i-ar fi pus sub interdicţie, iar pe criminalii inconştienţi, justiţiei, care i-ar fi chemat la rezon, pentru « I a îndepărta această gravă primej- I die, — manifestau o blândă indulgentă, sub pretext că e vorba de exuberanţă juvenilă, cu rezerva sentimentală a oarecăror afinităţi de instincte şi cu rezerva mintală a unor rentabile operaţiuni şi manevre politice ce s’ar putea întreprinde în anume conjincturi, indiferenţei, pasivităţii acesteia interesate de sus, i-a urmat o atitudine identică pe toată scara ierarchiei administrative. Dacă se putea călca legea pentru a reprima tentative de dezordine antipatriotice, de ce nu s’ar călca legea pentru a tolera dezordine cu caracter pretins naţional şi patriotic? Şi cu vremea sentinentul de impunitate creştea la purtătorii acestor dezordine patriotice şi naţionale, ei înşişi victime ale unei propagande de decenii tolerată, — până când am ajuns de la vorbe la fapte şi a început să joace în ţara aceasta pumnul şi bâta mai întâi, apoi revolverul mai expeditiv. * *■ Şi acum se caută pretexte de a continua pe aceiaş oale ? Se inventează pretinse calificări ale crimei lui Corneliu Zeiea Codreanu, pentru a se micşora importanţa, nu a ei, dar a cauzelor, a împrejurărilor cari au determinat-o ? Iată ce nu se mai poate tolera, căci combaterea acestor împrejurări, operă de lungă durată, trebuie să înceapă pe dată, cu energie, cu toată dragostea pe care o merită copiii rătăciţi ai naţiunii, pentru că altfel consecinţe mult mai grave decât crima individuală de la Iași, vor urma. I lui Emînescu de mmn SLAVICE D. Ioan Slavici publică în editu- tari, care vor îi supărând pe unii la „Cultura Naţională” sub titlul AMINTIRI tot ceea ce a publicat despre Eminescu, Caragiale, Coşbuc şi Creangă, un volum de ISO pagini. Unele din aceste studii au apărut în Adevărul Literar şi Artistic. Volumul, care apare zilele acestea, este precedat de o Prefaţă din care extragem următoarele pasagii : Cele cuprinse ’n cartea aceasta au fost scrise şi publicate în deosebite timpuri, diar deosebite ocaziuni şi ’n urma unor deosebite îndemnuri, sunt deci în ele pe ici, pe colo fie repetiţiuni, fie complecmeschină notorietate naţională". Fiind bine dumiriţi asupra istoriei popoarelor ce au trăit ori mai trăiesc pe faţa pământului, noi ne-am pătruns, — înainte de toate — de gândul, că nici în trecut, nici în zilele noastre statele nu din oameni răsleţi, ci din familii sunt alcătuite. . Familia e chiagul social, şi simţământul familiar e obârşia celui patriotic. De când trăiesc oameni pe faţa pământului, totdeauna şi pretutindeni s’au bucurat de obşteasca iupaticul domn Panait Istrati a făcut bire şi de încredere cei ce ca fii, ca soţi, ca părinţi şi ca fraţi au fost oameni cum se cade, şi despreţuiţi, urgisiţi, osândiţi cu toată asprimea au fost cei ce şi-au nedreptăţit părinţii, soţia, copiii ori fraţii, i-au minţit, i-au amăgit, i-au înşelat ori i-au asuprit în ori şi ce fel. Drept om cum se cade e socotit numai cel ce-n toate împrejurările îşi dă silinţa să Ie facă cât se poate de plăcută viaţa celor ce trăiesc împreună cu dânsul în aceeaşi fagotie, şi uite a lui diarie uriaşă, la o greşeală publicându-le aceste. Dacă e adică vorba de iubirea de oameni, Eminescu şi noi cei de un gând cu dânsul avem să fim puşi chiar mai presus de „uriaşii", la care se închină d. Istrati. Mai e apoi şi că Eminescu mi-a fost, ce-i drept, îndrumător în multe privinţe, dar într’ale naţionalismului i-am fost eu lui îndrumător şi astfel nimeni nu poate să ştie mai bine decât mine, dacă el şi-a marginit ca m cmorat o dintre cetitori. Le cer acestora iertare; am socotit vise, că buna credinţă literară îmi impune să le reproduc toate aşa, cum au fost publicate, fără de nici o scădere şi fără de nici un adaos. S’a întâmplat însă, că tocmai în timpul, când se tipărea cartea, d. Panait. Istrati a publicat — în numărul dela 21 Septembrie al Adevărului literar — pentru tinerimea română nişte lămuriri, în care zice: „Eminescu s’a condamnat pe sine însuşi, şi-a mărginit propria sa operă la o meschină notorietate naţională cânni ca ideal de arfogres uman, s’a mulţumit să dorească doar binele ţării sale”. „Sărmane Mihail Eminescu — mai zice. — Minte străfulgerată de geniale gândiri, cât ţi-a fost de greu să pricepi pe uriaşii descoperitori şi propovăduitori ai ideii de desrobire internaţională, cu care ai fost doar contimporan“. E pentru mine chestiune de pietate să nu dau publicităţii cartea aceasta fără ca să îi făcut mai nainte încercarea de a produce în tinerimea română convingerea, că mie dealtminteri cu deosebire simcare se închină d. Istrati, nu se va încumăta, să spună, ca e vrednic de laudă cel ce-i face părintelui său, soţiei sale, fiiului ori fratelui său nesuferită viaţa. Nu ţi se iartă aceasta nici faţă de cei ce ţi-o fac ţie nesuferită. Tot atât de puţin se va încumăta vreunul să spună, că e vrednic de laudă cel lipsit de pietate către răposaţii săi părinţi, buni şi străbuni ori cel ce prin faptele sale, prin felul său de a vieţui îşi face familia fie de ruşine, fie urgisită. E în firea lucrurilor, ca fiecare să-şi dee silinţa de a ridica raza şi buna stare a familiei sale şi cel lipsit de silinţa aceasta e deopotrivă cu ramura uscată a arborelui. Cultul vetrei familiare e condiţiune neapărată pentru sănătoasa vieţuire împreună a oamenilor, şi tinerii pe care îi are în vedere d. Istrati, trebue să se pătrundă de convingerea, că"nu poate să fie nici bun cetăţean, nici om bun cel ce nu e bun fiu, bun soţ,, bun părinte şi bun frate. Fiind înzestrat cu mari d|§tgjj*ian el jjaate *44 fie de maţe , folos societăţii, în mijlocul căreia-şi petrece viaţa, dar vrednic de încredere nu e, căci nu putem niciodată să ştim, dacă nu cumva mâne ori poliaâne, împins de egoism, de amor propriu, de vanitate ori de ambiţiune, va abuza de destoiniciile sale, şi dacă nu cumva bine,e purces din lucrarea lui e mai prejos de răul ce-l face îndrumând societatea prin felul lui de a vieţui. Trupul omenesc nu e alcătuit din celule, ci din organe, care au fiecare rostul său în desfăşurarea vieţii, şi dacă vreunul dintre aceste organe s’a îmbolnăvit, tânjeşte întregul organism. Tot astfel omenirea nu din oameni, ci din popoare fireşte închegate e alcătuită, şi dacă viaţa vreunuia dintre popoare e zdruncinată, se sbate întreaga omenire. Dându-se deci pe sine însuşi jertfă pentru ca să ridice nivelul moral și intelectual al poporului român, Eminescu, cauza omeniriiq servea. (CiUH țpatipvsrta Jmir- Sincerus9 — Două concluzii D. general Alcvra ocupându-se, intrunin ziar politic, de situaţia noastră militară, o compară cu cea din alte state, dinainte de război. D-sa porneşte de la două premize: 1. Franţa făcea o politică de pacifism nechibzuit, renunţa la Alsacia şi Lorena, renunţa la propăşirea imperiului ei colonial, „numai numai să nu facă război“, aşa încât era să plătească scump inconştienţa acestei politici. 2. In acelaş timp, Germania lui Moltke şi Schliefen pregătea o armată formidabilă. Concluzia pe ev’„autorul, ,o trage din aceste premise este că trebue să facem ca Germania, şi să ne păzim de politica pacifistă. Fireşte, de vreme ce avem o armată, ea trebue să fie bine întrebuinţată şi bine echipată, şi întrucât critica d-lui general Alexra tinde să asigure acest lucru, ea este binevenită. Dar ni se pare că argumentele d-sale nu au temelie sigură. Tocmai războiul mondial a arătat că nu o armată formidabilă, pe care, de altfel, în nici un caz noi n-o putem avea, este chezăşia cea mai puternică a unui stat. Forţa morală pe care Franţa şi-a câştigat-o tocmai prin politica ei pacifistă, a fost aceea care a adus republicei simpatiile întregei lumi civilizate şi ajutorul aproape al întregei lumi, adică a contribuit enorm ca să-i aducă izbânda. Se înţelege că d. general Alevra are dreptate când cere o mai bogată alocaţie de hrană pentru soldaţi, solde considerabil sporite pentru ofiţeri şi o cât mai îngrijită întreţinere şi complectare a materialului. Dar nici militarismul german antebelic nu trebue dat ca exemplu. Mult mai mare va fi siguranţa ţării dacă vom trăi bine cu vecinii, vom asigura pacea internă prin reforme culturale şi sociale, vom evita nemulţumirile claselor muncitoare şi ale minorităţilor şi vom stârpi, prin procedee legale dar energice, mişcările anarhice şi propaganda de ură. Prin urmare, să avem o armată bine organizată, dar baza siguranţei noastre să fie politica democratică şi umanitaristă, ca a Franței, nu înarmări nesăbuite, ca ale Germaniei dinainte de război. D. 6 Sovietelor Pe măsură ce regimul sovietic îşi arăta vitalitatea rezistând timp de şapte ani tuturor acţiunilor potrivnice dinăuntru şi din afară, se întărea in Europa ideea că nu i se mai poate refuza regimului sovietic recunoaşterea de jure. Boicotarea şi punerea la index a unei ţări ca Rusia care a fost în mod aşa de intim amestecată in viaţa economică a Europei, nu mai putea continua fără grele neajunsuri pentru aceasta. Şi apoi, la ce bun continuarea boicotului dacă nu mai era îngăduită nici o speranţă în dărâmarea regimului roşu? Recunoaşterea sovietelor a venit deci ca o necesitate dictată de realizare, iar ultima din aceste recunoaşteri, aceea a guvernului francez, ne interesează în mod particular. Angajamentele luate de Franţa pe baza tratatelor de pace rămân intacte şi după recunoaşterea sovietelor. Franţa continuă deci să rămână fidelă angajamentelor ce şi-a luat atunci când a recunoscut alipirea Basarabiei la România. E adevărat că guvernul rus a protestat împotriva alipirei Basarabiei şi pe această chestie a zădărnicit şi negocierile de la Viena. Dar nu tratativele franco-ruse cari vor avea loc la Paris pentru stabilirea unui acord general, desigur că Branta nu va omite să accentueze cu tărie datoria sovietelor de a se pleca in fata unui act cu retrocedarea Basarabiei care a primit o consacrare internaţională. Vor înţelege oare, în cele din urmă, reprezentanţii republicei sovietelor, că o revenire pe această chestie este imposibilă şi că dacă Rusia este în adevăr însufleţită de dorinţa restabilitei păcei generale bazată pe garanţii reale, — precum afirmă in nota de răspuns către Branka — trebue să înceapă prin a renunţa la orice veleităţi asupra Basarabiei? Fără această renunţare un acord general pentru stabilirea unor raporturi amicale nu e cu putinţă. Nici măcar intre Rusia şi Franţa,e vreme ce d. Kerriot a spus lămurit că guvernul sovietic va fi recunoscut numai ca „un guvern al teritoriilor fostului imperiu rus unde mintoritatea sa este acceptată de locuitori ceeace înseamnă că recunoaşterea Rusiei s’a făcut „în limitele actuale" precum precizează d. De Monzie. Recunoaşterea Basarabiei ar fi singura chestie care împiedică, reluarea raporturilor dintre România şi Rusia, căci, în ceea ce priveşte propaganda sovietică, guvernul rus se obligă în mod categoric, in nota de răspuns către d. Herriot, să respecte principiul neintervenţiei reciproce în ari interne. Pan NĂZBÂTII GUST Intre anunţurile Ministerului de Justiţie pentru schimbarea numelui ceresc : „D-l Dumitru Ionescu domiciliat în Bucureşti a făcut cerere acestui minister de a fi autorizat să schimbe numele său patronimic Ionescu în acela de Popescu, spre a se numi Dumitru Popescu“. Ca să te cheme Ionescu şi să fii apucat de gustul de a-ţi zice Popescu, — iată în adevăr cu totul original. Ne întrebăm numai dacă merita cheltuelile unei schimbări cu timbre, taxe, etc. Dar, de gastibus non dispután, dum I KDE. T „Scârboasa faptă de la Iaşi cade întreagă în sama unei odioase tagme de conrupători ai tineretului pe care-l scormonesc de la menirea lui firească, aşa de curată, de nobilă şi de umană, şi-l altoiesc cu toată ura ambiţiilor înfrânte şi aspiraţiilor sdrobite cari otrăvesc inimile lor veştede“* ) " N. IORGA Chestia zilei Marii vinovaţii — Care va sa mică, guvernul declară că nici un din cei man nu e vinovaţi Am înţeles. să ştiţi c noi am făcut fraudele de la C. F. R.U paşapoartelor de C. S. COSTA-FORU In 1923, pe primăvară, au venit din apropierea Sibiului două rude ale femeei noastre din casă, o cinstită şi vrednică femee de încredere, care de vreo 18 ani este la noi. Rudele ei trăiseră în America, şi după averea făcută, se întorseseră în ţară. Traiul d’aci după cel d’acolo, n’a putut să-i retie şi, chemaţi de rudele ce lăsaseră în ţara Libertăţilor, ei hotărâseră să se întoarcă înapoi în Statele-Unite. Rudele lor d’acolo le trimise» tot ce le trebuia pentru călătoria lor, bilete de vapor, garanţiile cerute de legea Statelor-Unite pentru vizarea pasportului cu care să intre, bani de drum, tot Ei, la rândul lor îşi complectase aci tot ce legea noastră cere de la cei ce pleacă, între cari în prim rând autorizaţia autorităţei militare. Nu le mai lipsea decât pasportul. Când au venit aci, li se spusese că fără 15.000 lei fiecare, ei n’o să poată scoate. 15.000 lei de fiecare era o sumă de care ei nu dispuneau. Auziseră însă de mine și d’aceea veniseră la ruda lor, femeea noastră din casă, sperând că eu intervenind, vor putea scăpa de plata ei. Când femeea noastră îimi relată cazul, eu fui gata a merge cu ei la minister spre a le înlesni formele, fără să mai treacă prin condiţiile grele ale intermediarilor. La minister, văzui pe d. Olăraşu, care ascultându-mă, îmi ceru să te denunţ pe acel intermediar care ceruse bani, celor doi ţărani, arătându-mi că mai arestase încă pe un asemenea individ prins asupra faptului. Şi dumnealui îmi ceru petiţiile acelor ţărani şi actele lor, făgăduind că face formele cât de repede. A doua zi însă când reveniră ţăranii cu petiţiile lor scrise de mine, li se răspunse că aceste petiţii vor intra la rând şi că tocmai peste vreo două luni s’ar putea că aibă rezultatul. Mersei din nou la d. Olăraşu şi întrebându-l de ce atâta întârziere, dumnealui îmi spuse că sunt înstrucţiuni ministeriale ca , să se puie piedici emigrărilor, căci altfel ar pleca din ţară prea mulţi ţărani în ţara dolarilor şi am avea aci noi înşine lipsă de muncitori. — Dar asta e robia cea veche, pe care o credeam de mult desfiinţată ! Ţăranii nu mai sunt doară legaţi pământului, adscripti globoe, în neputinţă de a se strămuta de pe moşia unde lucrează ! D. Olăraşu, drept orice răspuns, îmi arătă instrucţiile ministeriale în chestiune, instrucţiuni în plină contradicţie cu Constituţia şi legile ţarei, asupra cărora îmi propusei în acel moment să scriu un articol, pe care regreta nu-l fi scris. Acei doi ţărani, descurajaţi de a mai putea eşi din ţară, se resemnară a pierde biletele de care nu mai puteau uza și, fiindcă nu mai aveau unde să se întoarcă, — căci în satul lor își lichidaseră avutul, se duseră să muncească în schelele din Dâmbovița, unde probabil lucrează și acuma. Pe unul îl chiamă Dumitru Irimia Macrea, iar pe cellalt Niculae Macrea. Cei care dăduseră însă câte 15.000 lei intermediarilor isbutiseră să plece şi azi trăiesc liberi în libera Americă. Cui dăduseră banii şi prin cine, asta n’am ştiut niciodată. In chestia paşapoartelor am mai fost odată consultat de mai mulţi ţărani din Ardeal escrocaţi de o societate de vapoare care, după ce le luase banii, îi părăsise la Hamburg, sau Anvers în voia întâmplărei, căci pe vapor spre America drumul lor nu era plătit. I-am , recomandat d-lui avocat Caius Brediceanu, care a făcut tot ce a putut pentru aceşti nenorociţi păcăliţi. Dar o chestiune se pune faţă de acest puternic curent de emigrare care tinde la expatrierea atâtor mii de lucrători români, toţi producători eminamente folositori ţarei unde trăiesc. De ce emigrează ei? De ce fug înapoi în America chiar aceia care, după ce-au făcut acolo avere, vin, să se bucure de economiile lor , în țara lor, în sânul familiilor lor? De ce ?! Reîntoarcerea lor este de natură a determina pe cei d’acolo — (Citiți continuarea în mr. 11-a * #