Adevěrul, august 1925 (Anul 38, nr. 12771-12796)

1925-08-05 / nr. 12774

W _' % tsnnI38.—Hr. 12774. ABONAMENTE a •A Miercuri 5 lugust 1925 ^ poMOAToai iStim 2 LEI 600 lei pe un an. 300 lei pe 8 Iuni. 150 Iei pe 3 luni. BIROURILE: București, Str. Sărindar No** 9—11 "A* _____jsL______________________________.___________ TELEFOANE Centrala 8/67. Direcția 67/72. 21/73. Adstraţia 7/69. 16/79. Provincia 10/66. Două fraze din numărul de aseară al „Viitorului“: 1) .—„Lupta opoziţiei coalizate furnizează duşmanilor străini arme împotriva ţării". 2) .—„In Basarabia există un vulcan permanent care ameninţă siguranţa şi ordinea". Comisiunea dunăreană şi drepturile noastre Diferendul dintre statul nostru şi comisiunea europeană a Dunărei cu privire la jurisdicţiunea asupra porţiune! Galaţi-Brăila a primit, prin mediaţianea comisiunei de comunicaţie şi tranzit de pe lângă Liga Naţiunilor, o soluţiune vădit nedreaptă. Comisiunea de comunicaţie şi tranzit a adoptat teza opusă inouă de guvernele Angliei, Franţei şi Italiei, hotărînd că jurisdicţiunea asupra porţiune! de fluviu coprinsă Intre Galaţi şi Brăila revine Cornifilinei Dunărene, întocmai ca şi pentru porţiunea Galaţi-Sulina. Cu alte cuvinte, competinţa comisiuneî europene a Dunărei care se limita, până acum, la Galaţi, e vorba să fie atinsă până la Brăila. Guvernul român a protestat, şi cu drept cuvânt, împotriva acestei tendinţe a comisiuneî europene, care constituie o vădită şi gravă atingere adusă dreptului suveran al României in apele ei teritoriale, şi când Liga Naţiunilor prin comisiunea eide specialitate nu tine seama de temeiurile acestui protest, ne face o pare nedreptate. E greu de admis, in adevăr, ca România Mare, care Stăpâneşte ambele maluri ale Dunărei dela Turtucaia până la gurile fluviului, să fie pusă într’o situaţie mai defavorabilă decât a României de până la războiu, care stăpânea numai unul din malurile Dunărei de la gura Prutului până la mare. E adevărat că Dunărea, udând mai multe ţări, e un fluviu Internaţional, dar caracterul acesta nu poate spori competinţa comisiuneî europene în dauna drepturilor noastre de stat independent şi, în orice caz, nu poate să ne pună într’o situaţie inferioară aceleia pe care o aveam înainte de războiu. Dacă pe baza caracterului international al Dunărei comisiunea europeană îşi întinde azi jurisdicţiunea pină la Brăila, mâine o poate întinde până la Giurgiu, ori mai departe, şi atunci unde ne oprim? Interesul internaţional de a asigura navigaţia prin gurile Dunărei, — interes din care s’a născut comisiunea europeană — nu poate îi izvorul unor atingeri aduse drepturilor statului român. Dar faptul e fapt, şi hotărlrea defavorabilă nouă s’a dat. Putem vedea în ea incă una din limitările de drepturi cari îşi fac loc în legislaţia internaţională de după războiu, înainte de a ne deprinde şi cu situaţia cea nouă făcută regimului Dunărei aşa cum ne-am deprins cu alte legăminte internaţionale, ne mai rămâne speranţa că poate chestiunea va fi adusă înaintea tribunalului internaţional de arbitraj. Ad. zau aerul unei complicităţi de simpatie, pentru că atâta incapacitate nu este imaginabilă, câtă e necesară, pentru a interveni regulat post festum şi a expune, astfel faima ţării, pe degeaba, unor pagube morale, de care numai cea mai perfectă inconştienţă, poate să nu-şi dea seamă. Ştim că iar vom fi acuzaţi pentru că ne ocupăm de ruşinoasele întâmplări de la Iaşi. Evident că autorilor acestor întâmplări le-ar conveni ca o tăcere care ar fî o tristă complicitate, să le îngăduie a opera fără consecinţe. Tăcerea aceasta ar semăna cu stingerea felinarelor de către complicii unor indivizi cari ar vroi să opereze în bezna nopţei. Astfel de concepţie „naţională“ şi „patriotică“ noi nu avem şi la asemenea infamie nu ne pretăm. Dimpotrivă vom denunţa mereu actele de barbarie de care le e ruşine şi celor cari le patronează, dovadă că ar vroi să le vadă ascunse. Vom chema mereu la realitate acea parte a opiniei publice care e rătăcită, și nu vom conteni să scuturăm guvernul pentru ca în ziua când aceste tulburări intermitente, se vor condensa ca în 1907, în cataclismul social inevitabil, să nu se poată spune că nimeni nu a dat alarma şi să nu se poată nimeri eschiva dela răspunderea ce a asumat-o. Iarăş s’au produs turburări anti- răitori, o indolenţă care‘_ are agrosemite la Iaşi. De astă dată autorii lor şi „viitorul“ le motivează cu faptul că"am funcţionat evreu Iar fi lovit pe d. A. C. Cuza. De prisos să spunem că dacă lucrul acesta este adevărat, el nu poate fi condamnat cu destulă severitate. Brutalitatea, lovirea, ori de unde ar veni, şi de la cine ar porni, este un mijloc nedemn de vremea noastră, mijlocul sigur de a zgudui fundamentul acelei ordine morale, pe care singură se poate menţine clădirea unui stat modern şi civilizat. Nici nu vroim să intrăm în analzarea faptei. Este se înţelege imposibil ca din sânul unei populaţiuni, mereu insultată, calomniată, batjocorită, ameninţată, lovită, să nu se producă odată şi un gest de reacţiune în potriva celor cari proclamă ca necesară exterminarea ei şi-i amărăsc în fiecare zi viaţa. Dar, ce-i explicabil nu este ei scuzabil. Şi tocmai populaţiunea evreiască a dovedit că înţelege aceasta. Pasivitatea ei absolută, răbdarea ei, resemnarea ei, arată că ea îşi dă seamă că nimic nu-i poate face un rău mai mare decât dacă şi-ar însuşi oribilele arme ce sunt utilizate împotriva ei; că chiar şi un gest de apărare al ei, ar putea fi şi ar fi interpretat ca o provocaţiune; că deci trebuie să ia mai bine asupră-şi odiul laşităţii; în fine că valul de absurditate, de nebunie, care s’a pornit acum împotriva ei, nu poate fi decât trecător, că într’o Europă setoasă de linişte, de pace, într’o Europă în care înaltele principii de umanitate, au încetat de a fi profesiunea de credinţă a câtorva idealişti şi au devenit impuse de aspra realitate, programul politic al celor mai mari state, nici o categorie de persecutaţi, de urgisiţi, nu are a se temede ziua de mâine. Cu toate grozăviile momentane, viitorul e al dreptăţei, al omeniei, al dragostei şi nu al urei şi invidiei brutale. Dacă deci fapta individului despre care se zice că l-a lovit pe d. A. C. Cuza este condamnabilă din toate punctele de vedere, nu se poate însă în nici un caz justifica şi trebuie condamnată şi cu mai multă hotărîre, acţiunea de răzbunare pornită de cuzişti împotriva întregei populaţiuni evreieşti. Este tot ce se poate imagina mai abomnabil, ca vina unui individ, să fie răzbunată asupra unei întregi comunităţi din care el face întâmplător parte. Şi dacă mai era nevoie de o dovadă pentru a ilustra toată barbaria concepţiunilor şi ideilor propovăduite şi propagate de d. A. C. Cuza, apoi o dă cu prisosinţă această mobilizare de bâte şi târnăcoape împotriva populaţiunei evreieşti din Iaşi. ..Şi nu numai împotriva celei din Iaşi, căci oficiosul guvernului atribuie aceleaşi cauze, ni numai tulburările din Ungheni, ci şi pe cele din Focşani,a ceia ce-i mai puţin drept şi vădeşte numai intenţiunea „Viitorului“ de a construi o scuză turburătorilor din urbea de pe Milcov. Acestea constatate, lucrurile se prezintă de fapt, astfel: Din când în când bande de cu- zişti, turbură liniştea şi ordinea oraşelor, atacând populaţiunea evreiască. Pentru a motiva acţiunea lor, pretexte se găsesc întotdeauna, iar autorităţile manifestă în prevenirea acţiune a acestor tulbur Traian Vlad Fraudele şi guvernul „Viitorul“ e foarte şi inocent surprins de legătura ce presa şi opinia publică stabilesc între regimul de-acum şi nesfârşitele, sensaţionalele fraude ce se descoperă zilnic. Se întreabă „Viitorul“ : ce relaţie poate fi între defraudatorii aceştia vulgari şi răspunderile guvernului ? Nevinovăţia de teleleică ce vrea să facă pe fecioara a oficiosului guvernamental, e hazlie. Ce legătură ? E legătura ce există între teren şi vegetaţia de pe el, e relaţia dintre atmosferă şi ceea ce respiră în mijlocul acestei atmosfere. O legătură invizibilă, dar puternică şi de neînlăturat. ,Când guvernul a tolerat şi prin urmare a patronat panamale ca cea înăbuşită la „Comitetul agrar“, ca cea care e chiar acum în curs de muşamalizare , epopeia paşapoartelor, când mii şi mii de afaceri necurate se desvăluesc la fiecare pas, când peste tot locul nu miroase decât a corupţiune şi trafic de influenţă, când dela tribuna Camerei ţara aude mereu cum se fură şi se exploatează bogăţia publică, — de ce să ni se pară inexplicabilă această adevărată epidemie de fraudă care bântuie toate instituţiile de administrare a Ondinei şi averei statului? Guvernul cu toleranţa şi complicitatea lui morală în marile „afaceri“, ce sunt în mintea, tuturor, a preparat atmosfera şi terenul „afacerilor“ cari umplu zilnic rubrica faptelor diverse a ziarelor. Ch„ Justiţii războiului in timp de pace întrebam odată pe un colonel din armata română, care în ultimul timp, prezidează mereu consiliile de război : d-ta îţi pictezi singur tablourile pe cari le ai tu casă? şi el mi-a răspuns : nu, pentru că nu am talent la pictură. După câtva timp l-am întrebat iarăşi : d-ta îţi faci singur cizmele? şi el mi-a răspuns : nu, pentru că n’ara învăţat cizmărie. Mai târziu i-am pus întrebarea : d-ta ştii să construeşti o casă? şi el mi-a răspuns : nu mă pricep de loc, pentru că n’am învăţat arhitectura. In fine i-am pus ultima chestiune : de ce n’ai ajuns încă general, pentru că văd că eşti destul de în vârstă? şi el mi-a răspuns foarte încurcat: am căzut de trei ori la examenul de general. Şi eu i-am ripostat revoltat , dar atunci cum primeşti d-ta să fii prezidentul unui consiliu de răsboi, când n’ai nici un talent ca să fii judecător; cum primeşti să rezolvi atâtea chestiuni de drept, pe cari d-ta nu le-ai învăţat; cum poţi să primeşti să faci o profesiune pe care n‘ai învăţat-o, când d-ta ai căzut la examenul de general în chiar profesiunea d-taie şi pe care ai învăţat-o? D-ta n’ai curajul să faci cismărie pentru că nu ai învăţat-o sî te încumetezi să faci magistratură fără să ştii legile ? Şi este adevărat că, militarul judecător în timp de pace, este cea mai mare aberaţiune a unei societăţi anarhice. Noi vorbim cu compătimire despre „omul cavernelor“ şi despre „omul locuinţelor lacustre“. Vremurile viitoare vor vorbi despre epoca noastră cu aceeaşi compătimire şi ea va fî cunoscută în istoria omenirii, sub numele de „epoca consiliilor de război în timp de pace“. Mai întâi este greu să poţi vedea un judecător încins cu sabia în timpul şedinţei, pentru că ideia de judecător îţi deşteaptă ideia de înţelept, calm, cu vederi largi, îţi deşteaptă ideia unui filosof. Şi simţi o adevărată idiosincrazie morală, când vezi în şedinţă un om încins cu spada, gata să taie cu ascuţişul fierului, marile probleme filozofice, politice şi sociale pe care le implică judecata unui om. Cei vechi spuneau că judecătorul jurist cunoaşte toate problemele divine şi umane ale timpului său. In al doilea rând, militarul este şi trebue să fie un pasionat, un reflex, un entuziast, un erou care este numai pasiune. El trebue să tresară de emoţiune atunci când simte sau numai bănueşte că patria sa este în pericol şi trebue să distrugă imediat pe orice vrăjmaş al patriei sale, chiar pe simple bănueli şi la repezeală. Judecătorul civil este deasupra pasiunilor, pentru el şi ţara este tot un împricinat şi în balanţa judecăţii lui, faţă de un individ care are dreptate, o ţară nedreaptă este un împricinat rău, care trebue condamnat. Am văzut la consiliul de război, în procesele pretinşilor comunişti, socialişti, iredentişti şi sindicalişti, idei abracadabrante asupra acestor teorii, scrise în chiar ordonanţa de trimitere în judecată. Lupta societăţei noastre contra comunismului, era lupta rasei ariane în contra rasei lui Israel ; în teoria comunistă femeia era o „căţea“; sindicalismul, oricare ar fi el, era o teorie criminală, etc. Ifi plânge inima când te gândeşti că teorii înalte de trecutul, prezentul şi viitorul omenirei, pe cari nu le-au putut rezolva marii filozofi ai lumei, sunt rezolvate cu spada şi cu simplista ideie de patriotism, de naţionalism, de pericol naţional. In acelaş timp, organizaţia juridică a societăţei noastre moderne, se bazează pe principii de înaltă concepţie politică, juridică şi morală, pe care omenirea le-a câştigat cu valuri de sânge şi cu munţi de ruină din averea şi din munca omenească. Fiecare virgulă şi fiecare punct din lege, reprezintă experienţe, suferinţe şi vieţi omeneşti sacrificate. Noi juriştii le-am învăţat, le respectăm, ele formează corp din sufletul nostru şi ne străduim cu teorii şi sisteme variate, cum să le aplicăm mai bine. Fiecare din noi ne îndoim de sistemul nostru, faţă de istiunea tot aşa de evidentă a celorlalte sisteme. Cum să vină un militar, care să le reteze pe toate numai cu „raţiunea“ săbiei lui? Justiţia militară în timp de pace este o provocare a lumii civile. De aceea cel ce ţine la armată, trebue să combată defectele ei, pentru că instituţia cea mai necesară, decade prin abuzurile care-i degradează natura. Critica purifică şi susţine instituţia şi prin critica obiectivă şi civilizată trebue să facem educaţiunea armatei, pentru ca ea să se convingă1, că domeniul militarului este frontul şi cazarma, îndată ce a trecut peste frontul civil, cădem în militarism, când militarul devine vrăjmaşul ţării, pentru ca intre mentalitatea militară si mentalitatea civilă este şi trebue să fie o prăpastie. După cum spunea Dechanell vorbind de Gambetta , un militar care se amestecă în politică sau un civil care se amestecă în armată, constituiesc două erori fatale. Aceasta nu însemnează ca noi combatem armata, pentru că, deşi şi eu sunt de părere, că în mijlocul civilizaţiunei noastre, un om armat este o ruşine socială, mai cred că ruşinea nu este a omului armat, ci a societăţii, care mai are nevoie de omularmat, ca să păstreze ordinea socială şi pacea lumii. Armata şi magistratura sunt singurele institiipână mai este timp, deoarece trebue să declarăm pe faţă şi categoric, că astăzi, faţă cu spiritul general de libertate, militarismul şi bolşevismul sunt fraţi buni, cari se ajută neciproc. Tot astfel trebue să mai spunem, că militarii ne-au dat unirea şi că militarismul ne compromite unificarea, pentru că noi cetăţenii României Mari, identificăm patriotistiuni care mai ţin coesiunea socie-mul cu libertatea şi militarismul tatii noastre de după război, este negarea libertăţilor cetăţeneşti. Pnn urmare noi toţi respectăm • pe militari, dar combatem militari S3©m. I. Dobresciarismul şi trebue să-l combatem1 avocat Salvarea Eurose în drapate ai trăliei proclamă mareşalul Foch şi d. Painlev. Acum câteva zile mareşalul Foch mulţumind lordului major din Manchester pentru onoarea ce i-a făcut numindu-l cetăţean al acestui oraş, a spus : „ ,.Să ne ferim de aceia cari, chiar şi în timp de pace, întreţin şcolile urei“. Cu ocaziunea inaugurărei farului de la Notre Dame de Lorette în amintirea ostaşilor din marină morţi în marele război, d. Painlevé a rostit o cuvântare care poate fi cu drept cuvânt calificată de sensaţională. Poate că nu e o simplă întâmplare că pe când mareşalul Foch punea poporul francez şi pe cel englez în gardă împotriva, celor cari întreţin şcoala urei, primul ministru al Franţei prin cuvântarea sa de la Notre Dame de Lorette, propaga, din tot adâncul sufletului său şi cu toată puterea strălucită a verbului său, şcoala dragostei. Din gura unui Painlevé se înţelege că nimeni nu poate aştepta decât cuvinte împăciuitoare. Dar de asădată nu a vorbit învăţatul, filosoful, idealistul liber pe cuvântul său, de astă dată a vorbit primul ministru al Franţei, în deplină conştiinţă a răspunderilor ce apasă asupră-i. Şi cuvântul său de ordine a fost: „Trebuie să facem să domnească dreptatea între noi şi duşmanii de em. Lumina farului acestuia trebuie să arate drumul frgnitatei“. „Pentru că — a spuîs d. Rainiere —: Salvarea Europei nu se poate obţine det.reţ%cu preţul acesta“. Iată de 'mjjtpimeam că nu poate fi o simpliă amulare ca mareşalul Foch — rin militar! Şi ce militar ! — a vorbit în acelaş sens. Mareşalul ştie doar şi el CEVA. Salvarea Europei depinde de dispariţia urei şi restabilirea dragostei şi fraternităţei între oameni, — a înţeles să spuie şi el. Şi în asemenea împrejurări, se găsesc la noi oameni cari vor să clădească siguranţa şi mărirea naţională? României, pe ura, nu în afară, ci pe ura între locuitorii ţarei ? ! Ce nebunie ! Ce inconştienţă ! .. De-abia nu liniștisem după c&teva reportagii alarmante din pagina III-a a „Viitorului“.TM Astăzi însă oficiosul guvernului, cu un articol de fond, ne vâră — cum se spune cam vulgar, dar foarte plastic — In sperietLTM „Noul stat român este expus la o permanentă subminare8, — spune ziarul guvernamental. Şi cine,s acei cari întind fitilul spre temelia statului nostru? „Populaţia minoritară şi agitaţiile bolşevice, — răspunde „Viitorul“, — care, fiecare in felul lor, sunt factori de slăbire a statului român*8. Cum subminează minoritarii, statul? Ne-o spune oficiosul guvernului care îşi ia, desigur, informaţia din „Universul*8. Ascultaţi-l. Unele fete din Banat poartă la gât salbe făcute din nişte medalii, pa care-i gravat chipul lui Francis© Iosif şi vre o două,trei cuvinte: „Iubeşte-ţi Dumnezeul, Regele şi Ţara“. Tinerii cari se află in faţa acestor câteva salbe, credem că au ceva mai bun de făcut decât să citească pe faţă şi pe dos medalia. Dar chiar dacă toate fetele din Banat ar servi, cu rigiditate, de stâlpi şi de tabele purtătoare de proclamaţii metalice, iar tinerii ar fi nişte lectori cuminţi şi atenţi, — şi Încă primejdia parcă n’ar fi chiar aşa de năprasnică. Poate mai Intervine, în propaganda Iredentistă, şi vreo diversiune salvatoare... Dar să lăsăm aceste salbe cari pot fi purtate la gât.. „Întrucât, — ne explică „Viitorul81, — fiecare medalie are lipit în inel ce se vâră pe o panglicuţă de mătasă“TM. Şi să ne întoarcem cu groază faţa spre Basarabia. „Dacă trecem în Basarabia, se înspăimântă oficiosul guvernului, este de prisos să mai spunem că acolo focarele de agitaţii sunt răspândite, şi că există un vulcan per IU 99 manent care ameninţă siguranţa şi ordinea*1. Presa independentă, nici odată n’a scris că Basarabia este un vulcan, şi totuş ziarele guvernamentale au acuzat-o de alarmism şi de compromitere a ţării în străinătate. Şi ceea ce n’au făcut gazetele independente, o face ziarul guvernului, al cărui cuvânt are răspunderea oficialităţii. Ce-ar fi dacă străinătatea ar lua cunoştinţă de alarma dată astfel de guvern? „Viitorul“ ajunge la concluzia că România are nevoe,de o neîntreruptă politică de ordine, inspirată de interesele naţionale şi destul de tare pentru a rezista...88 etc... Deci stare de asediu — adică baionete... Dar cunoaşte „Viitorul8' vre-un stat care a trăit, nu prin viaţa-i sănătoasă interioară, ci numai prin forţa baionetelor? Sau, poate, tocmai noi suntem excepţiaTM, M. Sv, !■ ■■ I ■ IM ■ II "'năzbâtii .JIGNITOR Un comunicat al d-lui ministru al banchetelor şcolare informează că profesorii din Constanţa cari au protestat împotriva chipului cum a fost promovat drăguţul băetaş al d-lui prefect respectiv, n’au fost pedepsiţi pentru că au protestat, c! pentru că au.„ supărat pe d. ministru ! Pur şi simplu. Ascultat!: „Au fost pedepsiţi unii din profesorii de-acolo nu pentru că au făcut adresă, ci pentru că acea adresă conţinea cuvinte jignitoare, la adresa ministerului“. In adevăr, adresa continua cuvintele „legal“ şi „regulamentar“... Insulte directe, deci, aduse d-lui ministru al banchetelor care, ca om cu simțul disciplinei, cere ș el profesorilor când stau de vorbă cu d-sa. să tacă din gură! Kix. Limbile străine de paul mmm . Intr’un foileton din Adevĕrtl făcea dăunăzi o doamnă profesoară foarte judicioase mustrări celor care abuzează de limbi străine în paguba celei românești. Drept e că această critică nu-i nouă, dar ea trebuie să se repete atât cât durează răul. Limbi străine trebuie să înveţe, pe cât poate, orice om, până ce se va putea impune (dacă se va putea) o singură limbă pământului întreg. Cunoaşterea unei sau mai multor limbi străine este, mai întâi, curată nevoie, înainte de a fi sic şi modă. Şi desigur ca să înveţi cât mai bine o limbă, trebuie să începi de mici Mi se pare că, după războiu, calitatea guvernantelor a scăzut considerabil- Poate sunt astăzi şi prea multe familii care, cu orice preţ,, vor să aibă „bone“ străine, indiferent de calitatea lor; Şi, fiindcă guvernantele bune sunt prea scumpe, se angajează, cu preţ modest, semianalfabete care vorbesc deosebit de urât limba lor maternă. Astfel copiii noştri învaţă astăzi o nemţească şi o franţuzească caricaturală. Acest lucru supără acum tare şi cu drept cuvânt pe acei care ascultă cum se vorbeşte „în pădure la Sinaia“. Franceza, germana Şi mai cu seamă engleza copiilor români, în anii de după războiu, sună imposibil. Pronunţarea limbii engleze este atât de fantezistă (de sigur fiindcă nu-i învăţată dea dreptul dela guvernante engleze), încât mi s’a întâmplat să aud pe un foarte bun cunoscător al acestei limbi întrebând, fără glumă, dacă o doamnă din apropiere vorbeşte cumva bulgăreşte cu copilaşul. Doamna era vizibil mândră că vorbeşte englezeşte, — lucrul s’a constatat după câtva timp, şi cu destulă greutate. Cine îşi mai aduce aminte Ruşii dela 1877 ştie că mulţi dintre ei vorbeau franţuzeşte. Dintre cei de la 1916 un mic număr ştia putină siunţească; cei mai mulţi nu vorbeau, sau nu vroiau să vorbească decât ruseşte. Criza generală naţionalistă pe de o parte, iar de altă parte slăbirea vechei influenţe franceze în Europa fără ca altă influenţă să o fi înlocuit în grad egal, au redus cunoaşterea limbilor străine. Dar viaţa economică mai mult decât cea culturală sileşte absolut pe orăşan să cunoască măcar o limbă, în afară de cea strămoşească. "Această constrângere de a învăţa limbi străine ar slăbi numai în măsura în care ar creşte despărţirea economică a popoarelor visată de naţionalişti In adevăr, o îndărătnicie mai mult ori mai pufin pompoasă de a nu şti şi a nu vrea să se ştie limbi străine, s’a şi constatat, în anume clase şi profesii, la popoarele care, după răsboiu, şi-au constituit sau reconstituit din proaspăt existenţa, prin urmare şi mândria de stat Cred că cei care se tem prea mult de vătămarea limbii materne prin practicarea celor străine pierd din vedere un fapt însemnat. Cei mai mulţi oameni uită limbile străine învăţate în copilărie; şi atunci, când meseria îi sileşte, atunci trebuia să le înveţe din nou ca oameni maturi. Această uitare a limbilor străine învăţate în copilărie se face în folosul celei româneşti: tânărul licean şi cu atât mai mult studentul vorbeşte, citeşte şi mai ales gândeşte româneşte. Inocenţa liceanilor şi studenţilor noştri de azi în materie de limbi străine este, cred, necontestabilă. Dintr’un pesimism mult prea îndărătnic, nu voim să vedem progresele diverse ale limbii române de un sfert de veac încoace. E cu neputinţă să nu vezi, dacă priveşti lucrurile cu băgare de seamă, că se vorbeşte, se citeşte şi se scrie româneşte, astăzi, mai mult şi mai bine decât acum cincizeci de ani, — mult mai mult şi mult mai bine. Şi ziarele, şi avocaţii chiar grfjai? (Citiţi continuarea in pagina u-r Cei doi SFANTUL PETRU SFANTUL ALECU D. Alexandru Constantinescu va discuta la Roma cu Papa. , lv . " Ziarele ? Eu am cheile raiului. Și eu cheile mălaiului... guvernamental. Inţelegeţi-ne Apelul unui minoritar Cei cari cred că prin murături, calomnii şi teroare, vor putea înlătura problema minorităţilor, nu-şi dau seamă nici de interesul ţării, nici de starea despirit a Europei şi de tendinţele ei. Noi credem că numai căutând a înţelege pe minoritari, şi tratăndu-i strict in conformitate cu principiile democratice sau cele cari am prezidat la alcătuirea tratatelor, adică a nanii aranjări a Europei, vom putea răpi problemei minorităţilor orice caracter îngrijorător. Pentru a ajunge la acest sfârşit, care este punctul cardinal al politicei noastre interne, trebuie să aplecam urechea spre tot ce spun minoritarii. lată de ce publicăm şi articolul ce urmează, intitulat de autorul său : „Intelegeţi-ne“ ! Chestiunea minorităţilor s’a discutat mult, foarte mult; cred, însă, că nu destul .Discuţiunile de până acuma au rămas fără rezultat şi problema aceasta grea a ţării noastre există încă şi aşteaptă rezolvire. Nu cred că greşesc, dacă presupun, că infructuozitatea experimentărilor de până acuma, e cauzată în mare parte de împrejurarea că, până în prezent, a lipsit total contactul nemijlocit între naţiunea domnitoare şi minorităţi, încercând înlăturarea acestui neajuns, trebuie să rog pe cetitor, să nu râdă de stilul meu străin, căci e greu să scrii într’o limbă abia acuma învăţată şi să mi se ierte şi dacă aş spune unele lucruri de mult cunoscute, adevărul nu se poate repeta destul de des. ...Eram copii mici — ni s'a povestit, şi ce frumoase serbări s’au ţinut, numai acuma înainte cu doi trei ani, in 93, când ţara maghiarilor şi-a împlinit anul al o miilea al existenţei sale.TM O să trăiască încă atâta, dacă nu mai mult... Şi de ce nu? Toţi locuitorii ei sunt mulţumiţi, trăiesc cât se poate de bine. TM.Că populaţia nu e pur maghiară? Sigur că nu, avem vreo opt milioane de suflete de diferite naţionalităţi din cele douăzeci, dar asta nu trebue să ne îngrijoreze. Trăim cu toţi în pace, li se acordă toate drepturile ce li se pot acorda şi ei sunt mulţumiţi. Ce se găsesc în rândurile lor şi unii prea pretenţioşi şi glasul acestora cum se aude uneori? Dar aceştia trebue să fie nişte ambiţioşi numai altfel de ce ar striga totdeauna că nu se mulţumesc ei, atâta cât au când au tot? Politica noastră mlădioasă în tot cazul, e bună şi aceştia nicidecum nu pot fi reprezentanţii adevăraţi ai popoarelor din cari îşi au originea TM. ...Iulie 1914. Porneşte războiul. Armata austro-maginară, ca şi cea germană trebue să funcţioneze ca nişte maşini uriaşe, miraculoase, ca diriguite de o singură voinţă şi vor fi Invicibile... Dar ce-i? Ce s’« Întâmplat?! Maşina de minune nu merge cum se cade?! Are unele defecte neprevăzute, cari « împiedică mai mult, decât ar fi de crezut ! Ce fac aceste naţionalităţi, despre cari am crezut că sunt una cu noi ? ! Cehii, sârbii, italieniiTM, tot atâtea elemente primejdioase, cari Înseşi tribue păzite ca să ne atace din dos armatele germanomaghiare... Românii luptă vitejeşte dar România e şi aliată cu noiTMCe ? ! România intră în război, contra puterilor centrale ? Se poate ! Românii luptă vitejeşte şi mai departe, însă contra maghiarilor şi germanilor... Ni se pare, că totuşi am greşit, când am crezut că naţionalităţile sunt aşa de mulţumite cu noi. Se vede că politica noastră a fost greşită; în loc de-a Ii se acorda tot ce se poate88, ar fi trebuit să le lăsăm în cea mai complectă libertate, ca să se guverneze aşa, cum voiesc ele. Dar acuma e prea târziu. Aşa se pare că ele n’au de ce să lupte împreună cu noi... Dar... de ce luptăm noi Înşine ?.. Ia să ne gândim puţin !TM: Avem noi vreun interes ca Germania să cucerească toată lumea înapoi, fraţilor, la frontierele Ungariei, nu vom muri pentru Habsburg, germani, austriaci, veşnici duşmani ai noştri... Germania e prăbuşită. El, destul război’ Vin ce-o veni ’... Bolşevism, nesiguranţă... orice, numai asta nu !... Vine armata românească... Ne aflăm sub stăpânirea românilor. Cam aşa s’a întâmplat. Fără a avea timp de cugetare, maghiarii din firdeal s’au găsit într’o zi frumoasă în ţara românilor. Şi n’am ştiut nimic. N’am ştiut, dacă această stare va fi definitivă, ori nu, n’am ştiut, ce-i de făcut, cum să ne purtăm faţă de cuceritori. Ar trebui să ne înţelegem cumva, ar trebui, să găsim contact cu ei, dar cum?__________ Citiţicontinuarea în pap. ll-a.