Adevěrul, ianuarie 1926 (Anul 39, nr. 12900-12922)
1926-01-15 / nr. 12909
.{'Unul 39 - Mo. 12909 w m * Vineri 15 Ianuarie 1926 «a«*TM,.AX* v“ BELOTRAN 1888—189? FONDATORI SONST. MILLE 1897—1928 Cenzura e împotriva Constituit®!. ~ „.®u leat® că și Constituția de acum e doar o cenzură de Constituție l «®®® „fiuleverul“ apare sub cenzura comandamentului mititar. Sub cenzură Guvernul a pus toată presa sub cenzură. El a comis astfel un act, care se judecă și s® condamnă singur. Viitorul cel mai apropiat va dovedi aceasta. De aceea nu vom răspunde încercării de a sugruma libertatea cuvântului, prin acumularea unui noian de Invective împotriva guvernului d-lni Brătianu. Asemenea invective întunecă chestiunea însăş şî, apoi, ce valoare mai au, dacă guvernul prin cenzura sa le tolerează ? Toleranța aceasta nu ne arată oare că atacurile şi chiar Injuriile verbale ce i se adresează, convin d-lui Ionel Brătianu ? Evident că aci trebue să fie un foc politic, de care nu putem vorbi din cauza cenzurii. Noi Insă nu ne vom preta acestui loc. Noi inţelegm să combatem guvernul, atacând activitatea sa cu argumente, cu dovezi. Noi vom continua acţiunea p© care o ducem de ani de zile împotrivă-, vom continua şi acţiunea pe care de ani de zile o ducem, pentru a ajuta la crearea nu numai a unui front democratic puternic, dar şi a unei combaiiatuvini politice, a cărei forţă să îl© indubitabilă şi care să poată da la o parte şî înlocui actualul guvern, pentru o guvernare nouă, cu alte metode, respectuoasă de legi și decisă să restabilească o stare normală de lucruri, de care suntem astăzi mai departe ca oricând, după •cum dovedește tocmai faptul, că s’a putut restabili cenzura. Cât despre cenzură, noi nu credem în eficacitatea ei şi suntem siguri de cea a libertăţi! presei, fără de care societatea modernă trebue, mai curând sau mai târziu, să se dizolve în anarhie. Problema, ce se pune acum, este deci de a găsi mijlocul pentru a evita această extremitate. Libertatea presei, fiind pavăza tuturor celorlalte libertăţi, apărarea ei nu poate îi numai treaba ziarelor. Ea este o datorie a fiecărui cetăţean, fiindcă suprimarea libertăţii presei pune în primejdie toate drepturile şi libertăţile, pe care i le asigură lui Constituţia şi legile. În special, partidele democratice sunt puse acum in faţa unei grele răspunderi. Spuneam mai era că Instituirea cenzurei asupra unui singur ziar e un precedent grav pentru presă. Generalizarea ei e un grav avertisment pentru naţiune. Suntem in plin marş spre dictatura făţişă, mărturisită. Va găsi democraţia română, In faţa noui situation!, tăria de a-şi concentra forţele ? Dacă da, o oprire pe panta pe care am început să alunecăm, va fi posibilă. Dacă nu, atunci guvernul d-lui lenes Brătianu va putea să-şi prelungească zilele, devenind şi formal, ceeac© de fapt est© de mult, un, guvern de dictatură. Să protestăm deci împotriva Instituirii cenzurii? Dar există oare cuvinte destul de tari pentru a exprima Indignarea ce trebue să provoace ca în sufletul oricărui om, care ştie ce însemnează libertatea presei pentru viaţa şi progresul unei naţiuni civilizate ? Tocmai de aceea e posibil ca majestatea tăcerii, pe care cenzura o provoacă, să de cel mai elocvent protest împotriva ei. Alături de proteste însă, trebue să stea acțîunea eficace. Cei cari știu prețul libertatea prese!, trebue să se adune pentru a lucra la salvarea ei. Ah. Glose politice... Arbitrul situaţiei Un ziar de seară afirmă în modul cel mai categoric, că partidul naţional este arbitrul situaţiunei. Nu făgăduim drepturile legitime ale partidului naţional la succesiunea liberalilor. Ceva mai mult. Socotim, împreună cu A. Argetoianu, că un acord intre acest partid şi cel ţărănist, ar constitui singura soluţie, care ar reda liniştea ţării şi ar conduce la un guvern normal. De aci insă până a spune că singur partidul naţional este arbitrul situaţiei, e o distanţă mărteică. , In loc de-a contribui la crearea unei atari stări de spirit in mintea conducătorilor partidului naţional, confratele de seară ar face un real serviciu cauzei democraţiei române, dacă ar insista asupra realităţilor politice exacte si actuale, numai făcând acest lucru si contribuind la menţinerea unei juste proporţii între forţele reale, care, pe baza concursului opiniei publice, au drept la succesiunea la guvern, se va putea ajunge sa se dea ţării o cârmuire normală. Acest lucru nu se obţine insă prin supravalorificări de situaţii -supravalorificări cari n'au de fapt nimic real , ci prin crearea unei stări de spirit favorabilă comprehesiunei realităţilor si a tuturor sacrificiilor pe care ea le pretinde. Lealitate Ziarul .Aurora” s’a grăbit să dea replica cuvenită insinuărilor, care s’au produs, în două ziare jrheiene”, la adresa ţărăniştilor in chestia declaraţiei făcute de d. Mihalache la Cameră. Răspunsul ziarului ţărănist este categoric : declaraţia partidului ţărănesc a fost urmarea logică a dinasticismului real al ţărănimii acestei ţări; ea a constituit un act mai presus de partide şi care nu privea decât ţara; în fine, ea a fost şi este expresia unui partid care na dat dovadă de dinasticism intermitent si nici nu cunoaşte arma şantagiului la adresa Coroanei. Declaraţia aceasta a ,Aurorei", făcută in cuvinte hotărîte şi de o preciziune impresionantă, va sili, suntem siguri, cele două ziare, să înţeleagă în sfârşit atitudinea partidului ţărănist.Încă o butadă în cercurile politice se comentează o nouă butadă a d-lui Alecu Constantinescu. Vorbind despre situaţia creată prin recentele manifestări din Cameră, ministrul domeniilor a spus : — „împrejurarea de dăunăzi puste pe tapet necesitatea unei noui orientări politice. Se dovedeşte că există o specie de caraghioşi politici, care constitue o adevărată primejdie. Pentru a anihila efectele acţiunei acestora este nevoie de o înţelegere a celor ce ştiu să facă politică. De acum încolo trebuie să existe categoria oamenilor politici care să reducă la rolul ei adevărat categoria caraghioşilor politici". înţelesul butadeita Im Constantinescu nu este clar. Poate tocmai din această cauză cuvintele ministrului de domenii sunt şi mai mult comentate* ------ Ssres? Sitt Hittt ÜÉltÉ Reprezentant al tuturor ramurilor de Intelectualitate din România au hotărit întemeierea unei Societăţi a prietenilor StatelorUnit© ale Armerieii. E o iniţiativă admirabilă, la care vor adera desigur, toți cei cu tragere de inimă pentru buna şi justa cunoaştere a ţării noastre dincolo de hotare. Situaţia pe care o are az! In ordinea nouă a lumii marea republică de peste Ocean ,1 mai a Ies dominaţia economică cu care au învestit-o împrejurările istorice, determină toate statele europene să aibă o „politică americană“ din ce în ce mai activă. Fără concursul fericitei Americi, adevărata prezidenţă a erei istorice pe care o trăim, nu se pare posibil nici un mijloc de normalizare a Europei anarhizate. Pentru aceea, guvernele se gândesc să-şi facă ţările respective cât mai bine recomandate in faţa opiniei publice americane. Franţa a aîes s’o reprezinte pe unul din oamenii eî politici de seamă. Actualul prim-minîstru al Poloniei $5-a creîat o deosebită situaţi© morală înaintea concetăţenilor Iul prin marele succes ce a dobândit acum câteva luni cu călătoria ş! conferinţele sale in Amferîca. D. Tîtulescu şi colaboratorul său, publicistul Cîotorî, au întreprins şî in Interesul României, acum de curând, acelaş folositoare propagandă. Dar, nu e destul. S© cade ca o acţiune continuă, serioasă şi autorizată, să se desfăşure în acest sens, I/în in numele guvernului, cî al opîniei publice româneşti, admiratoare credincioasă a marei civilizaţii democratice de dincolo de Ocean. E ceea ce împlineşte noua societate ce se întemeiază. D. Ch. In ceasul din urmă Se face ori ce se face acordul rafionato-ţărănist ? Scrisoarea d-lui C. Argetoianu, pe care am publicat-o eri, e interesantă din multe puncte de vedere. Pe noi ne-a interesat, îndeosebi, pasagiul final: „Pot să vă asigur, că atât d.Maniu, ca şî noi toţi, aşteptăm cu nerăbdare momentul înţelegerii celor două partide (naţional şi ţărănesc), a căror colaborare singură poate da ţării liniştea necesară ŞI UN REGIM POLITIC NORMAL“. Frumoase cuvinte! Cu atât mai frumoase, cu cât sunt mai adevărate, D. Argetoianu este în măsură, desigur, să cunoască ideile şi sentimentele d-lui Maniu, dar este şi mai în măsură să-şi cunoască propriile d-sale idei şi sentimente. Deci, nu mai încape nici o îndoială: d. Argetoianu este un aprig doritor al înţelegerii dintre cele două partide, fiind profund convins că numai colaborarea lor poate da un regim politic normal; şi putem spera că d. Manta este tot atât de pătruns de aceeaşi convingere şi, prin urmare, îl însufleţeşte tot atât de mult aceeaşi dorinţă. Aproape să zicem, un mare pas înainte, — dacă nu ne-am gândi că ar fi timp, tocmai, ca partidele negociatoare să înceteze cu păşitul înainte şî să se oprească pe loc. . * Suntem vechi partizani ai acestei idei a înţelegerii între naţionali şi ţărănişti. Suntem chiar cei mai vechi partizani ai acestei idei, deoarece noi am fost cei dintâi cari am emis-o: cele două partide, — cari pe atunci erau trei, — se luptau între ele, şi toate erau supărate pe noi pentru că ne sileam să le împăcăm Ca detaliu picant, putem aminti că pentru acelaş motiv (deşi mai avea şi altele!), era supărat pe noi şi d. C. Argetoianu, care fiind pe atunci înregimentat aiurea nu dorea de loc, fireşte, unirea celor trei partide. De ce o doream noi, cari nefăcând parte din nici unul, am putea foarte bine să ne, desinteresăm cu totul de soarta fiecăruia în parte sau a tuturora îa un loc? O doream — și dorina — pentru considerentul expus de noi in aceste coloane, acum patru ani, într’o discuţie cu d. N. Iorga, considerent pe car®, cu plăcere, l-am regăsit în scrisoarea de erî a d-lui Argetoianu ; refacerea, sub formă sau alta, a federaţiei de odinioară, este singura alcătuire în stare să dea ţării un regim politic normal. dfr Ceea ce se impunea acum patru ani, se impune şi mai mult astăzi. Acum patru ani aveam un guvern nou, care făcea multe şi mari promisiuni. Nu vom discuta aci, pentru a nu complica subiectul acestui articol, dacă promisiunile s’au realizat ori ba. Dar fie într’un caz, fie în celălalt, guvernul e sfârşit, pentru că a muncit prea mult, sau pentru că n’a muncit destul, cum vreţi s’o luaţi. Deci, guvernul trebue să plece. Dar cine să-l urmeze? După dreptate şi după forţa politică, puterea se cuvine partidelor democratice. Or, partidul naţional şi cel ţărănesc, izolate, nu numai că se împiedică şi se anihilează reciproc, dar se pot împiedica — ele, partide reale, răsărite din mossa cetăţenească— se pot împiedica de alcătuiri şi combinaţii artificiale, par politicianiste şi de culise, cum s'au mai văzut; pe când, mite, ar constitui o forţă atât de formidabilă, încât nimeni nu s’ar putea gândi măcar să le dispute puterea. Pentru a garanta ţării un guvern nu numai capabil, dar şi tare — un guvern de genii n’ar valora nimic dacă n’ar fi susţinut de-o forţă reală — e nevoie d© colaborarea celor două partide democratic® şî populare. Dar pe lângă considerentul acesta de viitor, mai este omul de însemnătate imediată: arimlul guvern, care de patru ani a stăpânit ţara prin arbitrar, a pornit-o acum vertiginos pe panta tiraniei celei mai desăvârşite. Introducerea cenzurii este o manifestare de cea mai tristă elocvenţă. Răsturnarea grabnică a unui asemenea regim se impune ca o necesitate absolută, înainte ca el să fi putut săvârşi rele şi mai mari, ba chiar ireparabile. Nu mai e timp 'de pierdut. Dar cine să-şî facă datoria supremă, dacă partidele democratice nu dau împreună lupta, care, de astă-dată, având acest caracter, implică negreşit şi răspunderea comună pentru viitor? * Tratativele durează cam de mult. De atâtea ori ele au dus până în pragul acordului şi chiar al fuziunii, dar s’au oprit acolo. După repetate înpotmoliri, discuţiile se află iar în toiu. De astă-dată nu mai e de glumit. Trebue să se aleagă într’un fel. Dacă însă, împotriva oricărei logice, nici de astă-dată nu se va ajunge la rezultat, opinia publică va avea dreptul — ba, va fi chiar datoare să se întrebe cu stăruinţă: Cine e vinovatul sau cine sunt vinovaţii ? Cine împiedică realizarea singurei posibilităţi de normalizare, sub toate raporturile, a acestei ţări ? Cine fac® cu atâta abilitate şi atâta perzistenţă jocul liberalilor, creându-te putinţa d© a rămânea la putere cât vor, şi de a guverna şi din „opoziţie“, când vor binevoi, ei singuri, să-şi ia un concediu de odihnă ? Şi grea va fi răspunderea acetora pe cari opinia publică li va găsi vinovaţi! Traian Vlad Am sărit o etapă Ţara noastră, şi când merge înainte, şi când merge înapoi, o face altfel decât restul lumii. Mersul ei este precipitat şi sare peste diferitele etape pe care alte state le parcurg în mod normal. Aşa, de pildă, când ne-am dat o Constituţie, am luat-o pe cea mai perfectă. Când am înfiinţat coduri, le-am luat deadreptul pe cele mai bune, în politică ne-a plăcut să ne întitulăm dintr’odată democraţi. Dela barbarie am sărit ■ deadreptul, în Inima civilizaţiei. Acum ne-a venit însă vremea să dăm înapoi — şi-o facem la fel. Nu dăm cu un pas, nu dăm cu doi, ci cu zecile. Din ceea ce ne credeam că suntem, răsărim dintr’odată în evul mediu. Să dăm o pildă mai caracteristică. Este astăzi la o modă, in unele ţări din Europa, fascismul şi dictatura. Moda aceasta se încuibase şi la noi. Un oarecare partid In acest gen începuse să se alcătuiască. Credeam că chiar guvernul, deşi reacţionar, avea să se arate îngrijorat de cei ce se laudă că sunt mai mult decât dânsul şi, prin urmare, ori avea să ia măsuri împotriva lor, ori, să facă el însuşi un salt spre democraţie şi legalitate. A preferat însă să facă pasul înapoi pe care-l plănuiau fasciştii şi, fără a mai aştepta triumful acestora, guvernul a devenit dintr’odată fascist şi dictatorial. începutul îl avem cu instituirea cenzurei presei. Vom vedea ce ,va mai urma mâine. Deocamdată avem plăcerea de a constata că cei ce conduc ţara urmează tot drumul vechiu pe sărite. Ei au sărit astfel etapa fascistă, monopolizând-o pentru dânșii. Indes. Carnetul nostru Vestitorul păcii în Monitorul Oficial francez »apărut o listă nouă de decoraţi cu legiunea de onoare. Printre aceştia se găseşte şi Pierre Sellier» caporal de rezervă. Care-s meritele acestui reservist? Ce fapte de arme a săvârşit el, care — date acum la iveală — l-au recomandat pentru cea mai mare distincţiune franceză. Pierre Sellier n’a făcut nici o ispravă ofensivă sau defensivă pe front. N’a capturat nici o armă. N’a luat nici o cotă. N’a trecut, pe burtă printre sârmele cu ghimpi. N’a apărat o tranşee până la ultima picătură de sânge. Intr’un cuvânt, bravul caporal şi-a făcut numai datoria — fără să se distingă da ceilalţi „pollus“ prin nici un remarcabil fapt de arma Şi totuşi Pierre Sellier a fost decorat pentru o faptă în legătură cu războiul. Acest caporal, ca trâmbiţaş, a sunat cel dintâiu la 11 Noembrie 1918 încetarea ostilităţilor, pentru ca plenipotenţiarii ambelor tabere să se poată întâlni în vederea armistiţiului şi a păcii. In timpul războiului, ca şi în anii care i-au urmat, mulţi soldaţi şi ofiţeri au primit decoraţii pentru un act de bravură, pentru o jertfă. Faptele însângerate au fost răsplătite cu medalii. Iată însă că acum, după şapte ani de la război, Franţa şi-a adus aminte de primul herold al păcii , de trâmbiţatul care, ridicat deasupra tranşeelor, a trimis din goarnă, peste câmpul de luptă, vestea încetării măcelului între oameni. Este eroic şi artistic gestul mânii, care scoate sabia din teacă. Are însă o profundă semnificație omenească o scoborâre a sabiei cu vârful în jos. Me Swe. NOTE UN CONFRATE, înrudit de aproape cu personajul teatral care „nu ştie ce vrea, dar vrea ca stăruinţă”, se agită cumplit de la o vreme, încredinţat fiind că prin această agitaţie va grăbi căderea guvernului. Confratele se aratăcu atât mai zorit, cu cât guvernul e şi aşa gata să plece şi căderea lui e de neînlăturat. Dar n’are a face. In ziua, destul de apropiată, când se va împlini sorocul regimului, voinicosul confrate va putea să-ș i spune că e! a provocat fericitul eveniment. O parigorie ca oricare alta. Veșnica fabulă a muştei la arat. In definitiv dacă musca — qui n’est pas bête! — îşi închipue că fără ea boii n’ar putea să are, de ce nu şi-ar da şi furibundul confrate iluzia că răstoarnă un guvern care trage să moară? * ACELAŞ confrate care înjură guvernul dar adoptă procedeele şi stilul oficiosului guvernamental, descoperă de odată că noi facem parte din... „anumita presă nu atragem atenția că noi nu suntem „anumită presă”, simplu, ci „cel mai anumit ziar din anumita presă". O rectificare la care ti■ nem și de care nădăjduim că ama■ PAN. Cronica literară Magherniţa veche”, versuri de imn Ferans, Edita „Cartea Romaneasca”, 177 pag.. 35 iei Poetul Leon Ferara, pribegit pe alte limanuri şi ospătat într’o mare şi covârşitoare civilizaţie, a rămas cu înduioşelile dintâi, depozitate în suflete! său — ca un capital inalienabil — odată cu întâiele visuri şi doruri de a cânta. In disciplina de oţel a vieţii americane, pe care d. Leon Feraru o trăeşte de ani mulţi, el şi-a putut reeduca criteriile de judecată şi gestul, dar nu şi-a putut schimba sufletul. Când cântă, d. Feraru se simte ca în zilele când îşi plimba reveria pe străzile strâmbe, cu cocioabe şi muşcate la ferestre ale orăşelului natal. Ecouri vin din depărtări. Cântări, picur de flaut. Cu ochii plânşi privind în zări ! O, ţara mea, te caut Şi ea prin vis te bănuesc Departe, hât, departe Dar apele se înmulţesc Şi-o lume ne desparte. Şi totuş — visător bătrân Ce sunt! — nădejdia învie, Şi strofe prind iar să îngân Şi iar e simfonie... Căci tremurând acum se î ntind Spre mine mâini de frate, Le strâng la piept şi le cuprind Şi inima mea bate... Eşti tu, iubită, ţara mea Chemăndu-mă la tine Cu glas de blândă turturea, Cu freamăt şi suspine, Cu doine mult zise cu foc. Cu doine mult zise cu drag, De-ţi împletesc de atât noroc, Din lacrămi un şirag... Versurile acestea, în simplitatea lor cursă şi credincioasă, sună deosebit de tandre când vin aşa de de departe. E salutarea caldă, directă, necăutată, ca într’o scrisoare intimă, a fiului căruia îi e dor de mamă. Nici o impresie nouă, oricât de impunătoare a fost ea, în ţara tatelor minunilor, n’a putut şterge ceea ce s’a fixat neperitor pe răbojul Inimii în anii decisivi ai copilăriei. Căci, cum bine s’a zis, „copilăria dictează naţionalitatea maturităţii“. Copilăria e, în orice caz, sursa permanentă a poeziei; când e sinceră, deci când e adevărată, poezia de-acolo se înfiripă din economiile de suflet ale primelor înfiorări. Se facce şi creşte puterea de expresie, se schimbă şi se înbogăţeşte tehnica ■ realizării, dar isvorul rămâne acelaşi. Leon Feraru, pus cu sensibilitatea lui în mijlocul acelei vieţi de uriaşe încordare şi de infinite ince ţări la uimire, a rămas inspiratul basmelor lui bune şi naive. După o zi întreagă de respirare în lumea aceasta a infernului organizat şi multiplicat care e ţara pământului desfundat şi stors, Feraru se întoarce în odăiţa Im' d®ta cine ştie d® DEM. TEQDORES00 LEON FERARU ce al 20-lea etaj de „sgârce-nor" pentru a-mi aminti: Zmei, zâne, feţi-frumoşi mi-aduci în cale Cînessifo.asfle! Voiajul la Paris B. Vimilă Brătianu & plecat 1« Paris sa revizuiască rezultatei® W «ui a ajuns d. Tîtulescu. (Ziarele) D. VINTILA. — De ce oprești trenul? Ce, e pericol de deraiere! D. TÎTULESCU (deghizat îh cantonier). — Nu e pericol să perdeze trenul dar trenul mi-aduce deraierea rezultatelor!. tainicele noastre românce de BATZARIA Reflecţii şi constatări provocate de aprecierile unei reviste din Paris Rivin . O întâmplare căreia nu-i putem zice decât norocoasă, a făcut să ne cadă în mână numărul recent al unei importante publicaţii franceze. E revista intitulată „Revue du Vroi et du Beau“ care apare la Paris în excelente condiţii tehnice. E o publicaţie consacrată în cea mai mare parte Artelor frumoase, cu pagini speciale pentru arhitectură şi noutăţile literare. Răsfoind-o — bogăţia de ilustraţii te ispiteşte să te opreşti la fiecare pagină şi la fiecare articol — nu puţin plăcută a fost surpriza noastră, dând încă în paginile de la început peste un nume netăgăduit românesc: Marie Grîgorescu. Iar supratitlul articolului „Le salon d’Antomne“ se lămurea că purtătoarea numelui românesc era una care expusese... nu care fusese admisă să expună, alături de alţi mari artişti consacraţi, la Salonul de Toamnă de la Paris. Marie Grigorescu! Citind în revista de care am pomenit mai sus rândurile ce-i sunt consacrate, am încercat, pe de o parte, un sentiment de îndreptăţită mândrie, văzând frumoasa apreciere ce găseşte o româncă în capitala Franţei, iar, pe de altă parte, constatând că această româncă în cei doi ani câţi a stat la Paris pentru desăvârşirea ei artistică, n’a făcut risipă de vreme, ci a muncit şi secundată de un puternic talent, a izbutit să-şi deschidă drumul care duce, dacă nu labilitatea lui va ţine seama în vii- bogăţie, dar în tot cazul la o reputoarele-i ..inlemicritaţie artistică reală, toarele-i „polemici * OFICIOSUL LIBERAL găseşte prilejul să constate tocmai anim, când regimul a şi început să-şi facă bagajele, că opoziţia are o situaţie lamentabilă. ...Poate fiindcă guvernul îi lasă o asemenea moştenire? Adăugăm că d-ra Maria Grigorescu fusese trimisă acum doi ani de către d. profesor N. Iorga la şcoala dela Fonteiuay-aux-Roses şi că de curând s’a întors la Bucureşti, unde deschide un atelier de sculptură. Şi ca să încheiem cu tânăra artistă-sculptor căreia îi dorim tot succesul, reproducem aci rândurile ce-i consacră publicaţia Vrai et du Beau“. „Foarte expresiv, Capul trimis secţiei de sculptură a Salonului de toamnă de d-ra Maria Grigorescu,. Bucata aceasta dovedeşte cercetări îngrijite din punctul de vedere al Fizionomiei modelului şi al mentalităţii sale. „Membră a şcoalei române lui Franţa, d-ra Grigorescu a făcut parte din această şcoală, după ce şi-a terminatstudiile la şcoala de Rele Arte din Bucureşti. A lucrat de asemenea la Şcoala naţională de Bele-Arte din Paris sub direcţia lui Ségofim şi a lui Carii. Trecerea sa prin aceste ateliere a fost subliniată de o menţiune şi de o recompensă. „Dacă Maria Grigorescu a expus de trei ori în ţara sa, ea înfruntă scena pariziană ca debutantă. JE fără îndoială că datoreşt© primirea favorabilă c© l-au făcut public cui, critica şi amatorii, calităţilor,: (Citiţi continuarea in pag. liah LOGICĂ Cunosc un fruntaş liberal căruia nu i se poate tăgădui desigur că ar® un spirit remarcabil de logică. iată ce mi-a spus ei Seri, Opoziţia n’are drept să protestez® împotriva cenzurii. De ce? Fiindcă cenzura e o măsură anticonstituţională. Or, a fi anticonstituţional înseamnă a fi contra constituţiei. Or, opoziţia a spus că nu recunoaşte constituţia. Or, nerecunoscând constituţia, urmează că ea nu există. Neexistând constituţia, nu poate fi nimic anticonstituţional. Deci, concluzia finală: cenzura nu e nici ea anticonstituţională. Cine poate tăgădui logica acestui raţionament demn să fie invidiat de inteligenţa tot atât de abilă, a rafinatei redacţii a „Viitorului“?. In faţa acestei logici, ne plecăm, e o umilință..., Rîs: NAZBATI ! Tot farmecul copilăriei mele; Ca apa vie, sufletul să-mi spele... Sub ceru! plin de fuma! Americii furnalelor, poetul cântă cerurile ce duce cu el dintre noi; A stătut oleacă vântul. Pace e’n meleag. Craiul—Crivăț mi se-ascunde Intr'un locușor mai drag. Cerul — tată tuturora — lată s'a 'ndurat De-a pornit să toarne fulgii, Rar, alene, răspicat, in afară de priveliştele suave ale copilăriei. Feraru e un poet al muncii. Dar, nu al muncii opace a uzinelor ci al strădaniei umane individuale. Cântăreţul „Magherniţei vechi“ a prins cu simpatia lui simfonia măreaţă a încordării braţelor şi maiestatea frunţilor aureolate de sudoarea siluiţii. Din foc ucenici mărunţi scot în grabă Mănunchiuri de fier, înroşite, Le pun pe ilăe şi, buzna cil toţii,i Le sfarmă 'n scântei risipite. Uşor, pe înfundate, răsună ciocanul Şi ritmic bai grele baroase, Când maistrul, se 'ndoaie, se'nnalţă, te'ndoaie. Zorit dă, cu mâneca largă, sumeasă. Să-şi şteargă fierbintea sudoare. Dar tuşa’l opreşte şi-l hirue setea De aer, de-o rază de soare... De n’ar fi desigur, tirania amintirilor dulci şi calme ale priveliştilor şi basmelor îndepărtate, Feraru s’ar face cântăreţul exclusiv a! muncii fiindcă era auzit de mic şi înţelege fanfara triumfală a ciocanelor ce lovesc şi supun fierul pe nicovală. Când m'am născut aproape de atacere, Wau salutat ciocanele pe rând, M'au salutat ciocanele sonore Wau salutat ciocanele cântând. Viaţa mea se trece acum în vuet Viaţa mea se trece în lovituri; Dară ciocanele de altă dată Îndemnuri spun cu multele lor guri. Cântaţi, cântaţi, ciocane fermecate, Voi îmi aduceţi acel drag ecou: Sonora salutare de prin vremuri Din care voi face cântecul cel nou, Poezia d-lui Leon Feraru e o jale ascunsă care surâde îndepărtărilor. Ceea ce face ca inspiraţia să nu fie de-a dreptul un bocet d e a(Cititi continuarea in nas, Ha)