Adevěrul, ianuarie 1926 (Anul 39, nr. 12900-12922)

1926-01-15 / nr. 12909

.{'Unul 39 - Mo. 12909 w m * Vineri 15 Ianuarie 1926 «a«*TM,.AX* v“ BELOTRAN 1888—189? FONDATORI SONST. MILLE 1897—1928 Cenzura e împotriva Constituit®!. ~ „.®u leat® că și Constituția de acum e doar o cenzură de Constituție l «®®® „fiuleverul“ apare sub cenzura comand­amentu­lui mititar. Sub cenzură Guvernul a pus toată presa sub cenzură. El a comis astfel un act, care se judecă și s® condamnă singur. Viitorul cel mai apropiat va dovedi aceasta. De aceea nu vom răspunde încercării de a sugruma libertatea cuvântului, prin acumu­larea unui noian de Invective îm­potriva guvernului d-lni Brătianu. Asemenea invective întunecă ches­tiunea însăş şî, apoi, ce valoare mai au, dacă guvernul prin cenzura sa le tolerează ? Toleranța aceasta nu ne arată oare că atacurile şi chiar Injuriile verbale ce i se adresează, convin d-lui Ionel Brătianu ? Evident că aci trebue să fie un foc politic, de care nu putem vorbi din cauza cenzurii. Noi Insă nu ne vom preta aces­tui loc. Noi inţelegm să combatem guvernul, atacând activitatea sa cu argumente, cu dovezi. Noi vom continua acţiunea p© care o ducem de ani de zile împotrivă-­, vom con­tinua şi acţiunea pe care de ani de zile o ducem, pentru a ajuta la crearea nu numai a unui front de­mocratic puternic, dar şi a unei combaiiatuvini politice, a cărei forţă să îl© indubitabilă şi care să poată da la o parte şî înlocui actualul gu­vern, pentru o guvernare nouă, cu alte metode, respectuoasă de legi și decisă să restabilească o stare normală de lucruri, de care suntem astăzi mai departe ca oricând, după •cum dovedește tocmai faptul, că s’a putut restabili cenzura. Cât despre cenzură, noi nu cre­dem în eficacitatea ei şi­ suntem si­guri de cea a libertăţi! presei, fără de care societatea modernă trebue, mai curând sau mai târziu, să se dizolve în anarhie. Problema, ce se pune acum, este deci de a găsi mijlocul pentru a e­­vita această extremitate. Libertatea presei, fiind pavăza tuturor celor­lalte libertăţi,­­ apărarea ei nu poate îi numai treaba ziarelor. Ea este o datorie a fiecărui cetăţean, fiindcă suprimarea libertăţii presei pune în primejdie toate drepturile şi libertăţile, pe care i le asigură lui Constituţia şi legile. În special, partidele democratice sunt puse acum in faţa unei grele răspunderi. Spuneam mai era că In­stituirea cenzurei asupra unui sin­gur ziar e un precedent grav pen­­tru presă. Generalizarea ei e un grav avertisment pentru naţiune. Suntem in plin marş spre dicta­tura făţişă, mărturisită. Va găsi de­mocraţia română, In faţa noui­ si­tuation!, tăria de a-şi concentra forţele ? Dacă da, o oprire pe panta pe care am început să alunecăm, va fi posibilă. Dacă nu, atunci guver­nul d-lui lenes Brătianu va putea să-şi prelungească zilele, devenind şi formal, ceeac© de fapt est© de mult, un, guvern de dictatură. Să protestăm deci împotriva In­stituirii cenzurii? Dar există oare cuvinte destul de tari pentru a exprima Indignarea ce trebue să provoace ca în sufletul oricărui om, care ştie ce însemnea­ză libertatea presei pentru viaţa şi progresul unei naţiuni civilizate ? Tocmai de aceea e posibil ca ma­jestatea tăcerii, pe care cenzura o provoacă, să de cel mai elocvent protest împotriva ei. Alături de proteste însă, trebue să stea acțîu­nea eficace. Cei cari știu prețul li­bertatea prese!, trebue să se adune pentru a lucra la salvarea ei. Ah­. Glose politice... Arbitrul situaţiei Un ziar de seară af­ir­mă în mo­dul cel mai categoric, că partidul naţional este arbitrul situaţiunei. Nu făgăduim drepturile legitime ale partidului naţio­nal la succesiu­nea liberalilor. Ceva mai mult. So­cotim, împreună cu A. Argetoianu, că un acord intre acest partid şi cel ţărănist, ar constitui singura soluţie, care ar reda liniştea ţării şi ar conduce la un guvern normal. De aci insă până a spune că sin­gur partidul naţional este arbitrul situaţiei, e o distanţă măr­teică. , In loc de-a contribui la crearea unei atari stări de spirit in mintea conducătorilor partidului naţional, confratele de seară ar face un real serviciu cauzei democraţiei române, dacă ar insista asupra realităţilor politice exacte si actuale, numai fă­când acest lucru si contribuind la menţinerea unei juste proporţii între forţele reale, care, pe baza con­cursului opiniei publice, au drept la succesiunea la guvern, se va putea ajunge sa se dea ţării o cârmuire normală. Acest lucru nu se obţine insă prin supravalorificări de situaţii -­­supravalorificări cari­ n'au de fapt nimic real , ci prin crearea unei stări de spirit favorabilă compre­­hesiunei realităţilor si a tuturor sa­crificiilor pe care ea le pretinde. Lealitate Ziarul .Aurora” s’a grăbit să dea replica cuvenită insinuărilor, care s’au produs, în două ziare jrh­eiene”, la adresa ţărăniştilor in chestia declaraţiei făcute de d. Mi­­­halache la Cameră. Răspunsul ziarului ţărănist este categoric : declaraţia partidului ţă­rănesc a fost urmarea logică a di­­nasticismului real al ţărănimii a­­cestei ţări; ea a constituit un act mai presus de partide şi care nu privea de­cât ţara; în fine, ea a fost şi este expresia unui partid ca­re na dat dovadă de dinasticism intermitent si nici nu cunoaşte ar­ma şantagiului la adresa Coroanei. Declaraţia aceasta a ,Aurorei", făcută in cuvinte hotărîte şi de o preciziune impresionantă, va sili, suntem siguri, cele două ziare, să înţeleagă în sfârşit atitudinea par­tidului ţărănist.Încă o butadă în cercurile politice se comentea­ză o nouă butadă a d-lui Alecu Constantinescu. Vorbind despre situaţia creată prin recentele manifestări din Ca­meră, ministrul domeniilor a spus : — „împrejurarea de dăunăzi pu­ste pe tapet necesitatea unei noui orientări politice. Se dovedeşte că există o specie de caraghioşi poli­tici, care constitue o adevărată pri­mejdie. Pentru a anihila efectele acţiunei acestora este nevoie de o înţelege­re a celor ce ştiu să facă politică. De acum încolo trebuie să existe categoria oamenilor politici care să reducă la rolul ei adevărat ca­tegoria caraghioşilor politici". înţelesul butadeita Im Constanti­­nescu nu este clar. Poate tocmai din această cauză cuvintele minis­trului de domenii sunt şi mai­ mult comentate* ------ Ssres? Sitt Hittt ÜÉltÉ Reprezentant­ al tuturor ramuri­lor de Intelectualitate din România au hotărit întemeierea unei Socie­tăţi a prietenilor Statelor­Unit© ale Armerieii. E o iniţiativă admirabilă, la care vor adera de­sigur, toți cei cu tra­gere de inimă pentru buna şi justa cunoaştere a ţării noastre dincolo de hotare. Situaţia pe care o are az! In ordinea nouă a lumii marea republică de peste Ocean ,1 mai a­ Ies dominaţia economică cu care au învestit-o împrejurările istorice, de­termină toate statele europene să aibă o „politică americană“ din ce în ce mai activă. Fără concursul fe­ricitei Americi, adevărata prezi­­denţă a erei istorice pe care o trăim, nu­­ se pare posibil nici un mijloc de normalizare a Europei a­­narhizate. Pentru aceea, guvernele se gân­desc să-şi facă ţările respective cât mai bine recomandate in faţa opi­niei publice americane. Franţa a a­­îes s’o reprezinte pe unul din oa­menii eî politici de seamă. Actualul prim-minîstru al Poloniei $5-a cre­­îat o deosebită situaţi© morală îna­intea concetăţenilor Iul prin marele succes ce a dobândit acum câte­va luni cu călătoria ş! conferinţele sale in Amferîca. D. Tîtulescu şi colabo­ratorul său, publicistul Cîotorî, au întreprins şî in Interesul României, acum de curând, ace­laş folositoare propagandă. Dar, nu e destul. S© cade ca o acţiune continuă, serioasă şi autori­zată, să se desfăşure în acest sens, I/în in numele guvernului, cî al opî­­­niei publice româneşti, admiratoare credincioasă a marei civilizaţii de­mocratice de dincolo de Ocean. E ceea ce împlineşte noua socie­tate ce se întemeiază. D. Ch. In ceasul din urmă Se face ori ce se face acordul rafionato-ţărănist ? Scrisoarea d-lui C. Argetoianu, pe care am publica­t-o eri, e intere­santă din multe puncte de vedere. Pe noi ne-a interesat, îndeosebi, pasagiul final: „Pot să vă asigur, că atât d.Ma­­niu, ca şî noi toţi, aşteptăm cu ne­răbdare momentul înţelegerii celor două partide (naţional şi ţărănesc), a căror colaborare singură poate da ţării liniştea necesară ŞI UN REGIM POLITIC NORMAL“. Frumoase cuvinte! Cu atât mai frumoase, cu cât sunt mai adevă­rate, D. Argetoianu este în măsură, de­sigur, să cunoască ideile şi sentimentele d-lui Maniu, dar este şi mai în măsură să-şi cunoască propriile d-sale idei şi sentimente. Deci, nu mai încape nici o îndoială: d. Argetoianu este un aprig doritor al înţelegerii dintre cele două par­tide, fiind profund convins că nu­mai colaborarea lor poate da un regim politic normal; şi putem spera că d. Manta este tot atât de pătruns de aceeaşi convingere şi, prin urmare, îl însufleţeşte tot atât de mult aceeaşi dorinţă. Aproape să zicem, un mare pas înainte, — dacă nu ne-am gândi că ar fi timp, tocmai, ca partidele ne­gociatoare să înceteze cu păşitul înainte şî să se oprească pe loc. . * Suntem vechi partizani ai acestei idei a înţelegerii între naţionali şi ţărănişti. Suntem chiar cei mai vechi partizani ai acestei idei, de­oarece noi am fost cei dintâi cari am emis-o: cele două partide, — cari pe atunci erau trei, — se lup­tau între ele, şi toate erau supă­rate pe noi pentru că ne sileam să le împăcăm Ca detaliu picant, pu­tem aminti că pentru acelaş motiv (deşi mai avea şi altele!), era su­părat pe noi şi d. C. Argetoianu, care fiind pe atunci înregimentat aiurea nu dorea de loc, fireşte, u­­nirea celor trei partide. De ce o doream noi, cari nefă­­când parte din nici unul, am putea foarte bine să ne, desinteresăm cu totul de soarta fiecăruia în parte sau a tuturora îa un loc? O doream — și­­ dorina — pen­tru considerentul expus de noi in aceste coloane, acum patru ani, în­­tr’o discuţie cu d. N. Iorga, consi­derent pe car®, cu plăcere, l-am re­găsit în scrisoarea de erî a d-lui Argetoianu ; refacerea, sub­­ for­mă sau alta, a federaţiei de odini­oară, este singura alcătuire în stare să dea ţării un regim politic nor­mal. dfr Ceea ce se impunea acum patru ani, se impune şi mai mult astăzi. Acum patru ani aveam un gu­vern nou, care făcea multe şi mari promisiuni. Nu vom discuta aci, pentru a nu complica subiectul a­­cestui articol, dacă promisiunile s’au realizat ori ba. Dar fie într’un caz, fie în celălalt, guvernul e sfârşit, pentru că a muncit prea mult, sau pentru că n’a muncit de­stul, cum vreţi s’o luaţi. Deci, guvernul trebue să plece. Dar cine să-l urmeze? După drep­tate şi după forţa politică, puterea se cuvine partidelor democratice. Or, partidul naţional şi cel ţără­nesc, izolate, nu numai că se îm­piedică şi se anihilează reciproc, dar se pot împiedica — ele, parti­de reale, răsărite din mossa cetă­ţenească­­— se pot împiedica de al­cătuiri şi combinaţii artificiale, par politicianiste şi de culise, cum s'au mai văzut; pe când, mite, ar con­stitui o forţă atât de formidabilă, încât nimeni nu s’ar putea gândi măcar să le dispute puterea. Pentru a garanta ţării un guvern nu numai capabil, dar şi tare — un guvern de genii n’ar valora nimic dacă n’ar fi susţinut de-o forţă re­ală — e nevoie d© colaborarea ce­lor două partide democratic® şî populare. Dar pe lângă considerentul a­­cesta de viitor, mai este o­­mul de însemnătate imediată: arimlul gu­vern, care de patru ani a stăpânit ţara prin arbitrar, a pornit-o acum vertiginos pe panta tiraniei celei mai desăvârşite. Introducerea cen­zurii este o manifestare de cea mai tristă elocvenţă. Răsturnarea grab­nică a unui asemenea regim se impune ca o necesitate absolută, înainte ca el să fi putut săvârşi rele şi mai mari, ba chiar irepa­rabile. Nu mai e timp 'de pierdut. Dar cine să-şî facă datoria su­premă, dacă partidele democratice nu dau împreună lupta, care, de astă-dată, având acest caracter, implică negreşit şi răspunderea co­mună pentru viitor? * Tratativele durează cam de mult. De atâtea ori ele au dus pâ­nă în pragul acordului şi chiar al fuziunii, dar s’au oprit acolo. După repetate înpotmoliri, discuţiile se află iar în toiu. De astă-dată nu mai e de glumit. Trebue să se aleagă într’un fel. Dacă însă, împotriva oricărei logice, nici de astă-dată nu se va ajunge la rezultat, opinia publică va avea dreptul — ba, va fi chiar datoare să se întrebe cu stăruinţă: Cine e vinovatul sau cine sunt vinovaţii ? Cine împiedică realiza­rea singurei posibilităţi de norma­lizare, sub toate raporturile, a a­­cestei ţări ? Cine fac® cu atâta a­­bilitate şi atâta perzistenţă jocul li­beralilor, creându-te putinţa d© a rămânea la putere cât vor, şi de a guverna şi din „opoziţie“, când vor binevoi, ei singuri, să-şi ia un con­cediu de odihnă ? Şi grea va fi răspunderea aceto­­ra pe cari opinia publică li va găsi vinovaţi! Traian Vlad Am sărit o etapă Ţara noastră, şi când merge îna­inte, şi când merge înapoi, o face altfel decât restul lumii. Mersul ei este precipitat şi sare peste diferi­tele etape pe care alte state le par­curg în mod normal. Aşa, de pildă, când ne-am dat o Constituţie, am luat-o pe cea mai perfectă. Când am înfiinţat coduri, le-am luat dea­­dreptul pe cele mai bune, în poli­tică ne-a plăcut să ne întitulăm dintr’odată democraţi. Dela barba­rie am sărit ■ deadreptul, în Inima civilizaţiei. Acum ne-a venit însă vremea să dăm înapoi — şi-o facem la fel. Nu dăm cu un pas, nu dăm cu doi, ci cu zecile. Din ceea ce ne credeam că suntem, răsărim dintr’odată în evul mediu. Să dăm o pildă mai caracteris­tică. Este astăzi la o modă, in unele ţări din Europa, fascismul şi dictatura. Moda aceasta se încuibase şi la noi. Un oarecare partid In acest gen începuse să se alcătuiască. Credeam că chiar­ guvernul,­­ deşi reacţionar, avea să se arate îngri­jorat de cei ce se laudă că sunt mai mult decât dânsul şi, prin urmare, ori avea să ia măsuri împotriva lor, ori, să facă el însuşi un salt spre democraţie şi legalitate. A preferat însă să facă pasul înapoi pe care-l plănuiau fasciştii şi, fără a mai aştepta triumful acestora, gu­vernul a devenit dintr’odată fascist şi dictatorial. începutul îl avem cu instituirea cenzurei presei. Vom vedea ce ,va mai urma mâine. Deocamdată avem plăcerea de a constata că cei ce conduc ţara ur­mează tot drumul vechiu pe sărite. Ei au sărit astfel etapa fascistă, monopolizând-o pentru dânșii. Indes. Carnetul nostru Vestitorul păcii în Monitorul Oficial francez »apă­rut o listă nouă de decoraţi cu le­giunea de onoare. Printre aceştia se găseşte şi Pierre Sellier» caporal de rezervă. Care-s meritele acestui reservist? Ce fapte de arme a săvârşit el, care — date acum la iveală — l-au re­comandat pentru cea mai mare dis­­tincţiune franceză. Pierre Sellier n’a făcut nici o is­pravă ofensivă sau defensivă pe front. N’a capturat nici o armă. N’a luat nici o cotă. N’a trecut, pe burtă printre sârmele cu ghimpi. N’a apă­rat o tranşee până la ultima picătu­ră de sânge. Intr’un cuvânt, bravul caporal şi-a făcut numai datoria — fără să se distingă da ceilalţi „pol­­lus“ prin nici un remarcabil fapt de arma Şi totuşi Pierre Sellier a fost de­corat pentru o faptă în legătură cu războiul. Acest caporal, ca trâmbi­­ţaş, a sunat cel dintâiu la 11 Noem­­brie 1918 încetarea ostilităţilor, pen­­tru ca plenipotenţiarii ambelor ta­bere să se poată întâlni în vederea armistiţiului şi a păcii. In timpul războiului, ca şi în anii care i-au urmat, mulţi soldaţi şi ofi­ţeri au primit decoraţii pentru un act de bravură, pentru o jertfă. Fap­tele însângerate au fost răsplătite cu medalii. Iată însă că acum, după şapte ani de la război, Franţa şi-a adus amin­te de primul herold al păcii , de trâmbiţatul care, ridicat deasupra tranşeelor, a trimis din goarnă, pes­te câmpul de luptă, vestea încetării măcelului între oameni. Este eroic şi artistic gestul mânii, care scoate sabia din teacă. Are însă o profundă semnificație omenească o scoborâre a sabiei cu vârful în jos. Me Swe. NOTE UN CONFRATE, înrudit de a­­proape cu personajul teatral care „nu ştie ce vrea, dar vrea ca stă­ruinţă”, se agită cumplit de la o vreme, încredinţat fiind că prin a­­ceastă agitaţie va grăbi căderea guvernului. Confratele se arată­­cu atât mai zorit, cu cât guvernul e şi aşa gata să plece şi căderea lui e de neînlăturat. Dar n’are a face. In ziua, destul de apropiată, când se va împlini sorocul regimului, voinicosul confrate va putea să-ș i spune că e! a provocat fericitul e­­veniment. O parigorie ca oricare alta. Veșnica fabulă a muştei la arat. In definitiv dacă musca — qui n’est pas bête! — îşi închipue că fără ea boii n’ar putea să are, de ce nu şi-ar da şi furibundul con­frate iluzia că răstoarnă un gu­vern care trage să moară? * ACELAŞ confrate care înjură guvernul dar adoptă procedeele şi stilul oficiosului guvernamental, descoperă de odată că noi facem parte din... „anumita presă n­u­ atragem atenția că noi nu suntem „anumită presă”, simplu, ci „cel mai anumit ziar din anumita presă". O rectificare la care ti■ nem și de care nădăjduim că ama■ PAN. Cronica literară Magherniţa veche”, versuri de imn Ferans, Edita „Cartea Romaneasca”, 177 pag.. 35 iei Poetul Leon Ferara, pribegit pe alte limanuri şi ospătat într’o mare şi covârşitoare civilizaţie, a rămas cu înduioşelile dintâi, depozitate în suflete! său — ca un capital ina­lienabil — odată cu întâiele visuri şi doruri de a cânta. In disciplina de oţel a vieţii a­­mericane, pe care d. Leon Feraru o trăeşte de ani mulţi, el şi-a putut reeduca criteriile de judecată şi gestul, dar nu şi-a putut schimba sufletul. Când cântă, d. Feraru se simte ca în zilele când îşi plimba reveria pe străzile strâmbe, cu co­cioabe şi muşcate la ferestre ale orăşelului natal. Ecouri vin din depărtări. Cântări, picur de flaut. Cu ochii plânşi privind în zări ! O, ţara mea, te caut Şi ea prin vis te bănuesc Departe, hât, departe Dar apele se înmulţesc Şi-o lume ne desparte. Şi totu­ş — visător bătrân Ce sunt! — nădejdia învie, Şi strofe prind iar să îngân Şi iar e simfonie... Căci tremurând acum se î ntind Spre mine mâini de frate, Le strâng la piept şi le cuprind Şi inima mea bate... Eşti tu, iubită, ţara mea Chemăndu-mă la tine Cu glas de blândă turturea, Cu freamăt şi suspine, Cu doine mult zise cu foc. Cu doine mult zise cu drag, De-ţi împletesc de atât noroc, Din lacrămi un şirag... Versurile acestea, în simplitatea lor curs­­ă şi credincioasă, sună deo­sebit de tandre când vin aşa de de departe. E salutarea caldă, direc­tă, necăutată, ca într’o scrisoare intimă, a fiului căruia îi e dor de mamă. Nici o impresie nouă, oricât de impunătoare a fost ea, în ţara tate­lor minunilor, n’a putut şterge ceea ce s’a fixat neperitor pe răbojul Ini­mii în anii decisivi ai copilăriei. Căci, cum bine s’a zis, „copilăria dictează naţionalitatea maturităţii“. Copilăria e, în orice caz, sursa per­manentă a poeziei; când e sinceră, deci când e adevărată, poezia de-a­­colo se înfiripă­ din economiile de­ suflet ale primelor înfiorări. Se fac­­ce şi creşte puterea de expresie, se schimbă şi se înbogăţeşte tehnica ■ realizării, dar isvorul rămâne ace­laşi. Leon Feraru, pus cu sensibilita­tea lui în mijlocul acelei vieţi de­­ uriaşe încordare şi de infinite ince­­­ ţări la uimire, a rămas inspiratul basmelor lui bune şi naive. După­­ o zi întreagă de respirare în lu­­­mea aceasta a infernului organizat şi multiplicat care e ţara pământu­lui desfundat şi stors, Feraru se în­toarce în odăiţa Im' d®ta cine ştie d® DEM. TEQDORES00 LEON FERARU ce al 20-lea etaj de „sgârce-nor" pentru a-mi aminti: Zmei, zâne, feţi-frumoşi mi-aduci în cale Cînessifo.­asfle! Voiajul la Paris B. Vimilă Brătianu & plecat 1« Paris sa revizuiască rezultatei® W «ui a ajuns d. Tîtulescu. (Ziarele) D. VINTILA. — De ce oprești trenul? Ce, e pericol de deraiere! D. TÎTULESCU (deghizat îh cantonier). — Nu e pericol să pe­­rdeze trenul dar trenul mi-aduce deraierea rezultatelor!. tainicele noastre românce de BATZARIA Reflecţii şi constatări provocate de aprecierile unei reviste din Paris Rivin . O întâmplare căreia nu-i putem zice decât norocoasă, a făcut să ne cadă în mână numărul recent al u­­nei importante publicaţii franceze. E revista intitulată „Revue du Vroi et du Beau“ care apare la­ Paris în excelente condiţii tehnice. E o pu­blicaţie consacrată în cea mai mare parte Artelor frumoase, cu pagini speciale pentru arhitectură şi nou­tăţile literare. Răsfoind-o — bogăţia de ilustra­ţii te ispiteşte să te opreşti la fie­care pagină şi la fiecare articol — nu puţin plăcută a fost surpriza noastră, dând încă în paginile de la început peste un nume netăgăduit românesc: Marie Grîgorescu. Iar supratitlul articolului „Le salon d’Antomne“ se lămurea că purtă­toarea numelui românesc era una care expusese... nu care fusese ad­misă să expună, alături de alţi mari artişti consacraţi, la Salonul de Toamnă de la Paris. Marie Grigorescu! Citind în re­vista de care am pomenit mai sus rândurile ce-i sunt consacrate, am încercat, pe de o parte, un senti­­ment de îndreptăţită mândrie, vă­zând frumoasa apreciere ce găse­şte o româncă în capitala Franţei, iar, pe de altă parte, constatând că această româncă în cei doi ani câţi a stat la Paris pentru desăvârşirea ei artistică, n’a făcut risipă de vre­me, ci a muncit şi secundată de un puternic talent, a izbutit să-şi des­chidă drumul care duce, dacă nu la­bilitatea lui va ţine seama în vii- bogăţie, dar în tot cazul la o repu­­toarele-i ..inlemicri­­taţie artistică reală, toarele-i „polemici * OFICIOSUL LIBERAL găseşte prilejul să constate tocmai anim, când regimul a şi început să-şi facă bagajele, că opoziţia are o situaţie lamentabilă. ...Poate fiindcă guvernul îi lasă o asemenea moştenire? Adăugăm că d-ra Maria Grigo­­rescu fusese trimisă acum doi ani de către d. profesor N. Iorga la şcoala dela Fonteiuay-aux-Roses şi că de curând s’a întors la Bucu­reşti, unde deschide un atelier de sculptură. Şi ca să încheiem cu tânăra ar­­tistă-sculptor căreia îi dorim tot succesul, reproducem aci rândurile ce-i consacră publicaţia Vrai et du Beau“. „Foarte expresiv, Capul trimis secţiei de sculptură a Salonului de toamnă de d-ra Maria Grigorescu,. Bucata aceasta dovedeşte cercetări îngrijite din punctul de vedere al Fizionomiei modelului şi al menta­lităţii sale. „Membră a şcoalei române lui Franţa, d-ra Grigorescu a făcut parte din această şcoală, du­pă ce ş­i-a terminat­­studii­le la şcoala de Rele Arte din Bucureşti. A lucrat de asemenea la Şcoala naţională de Bele-Arte din Paris sub direcţia lui Ségofim­ şi a­ lui Carii. Trecerea sa prin aceste ateliere a fost subliniată de o men­ţiune şi de o recompensă. „Dacă Maria Grigorescu a expus de trei ori în ţara sa, ea înfruntă scena pariziană ca debutantă. JE fără îndoială că datoreşt© pri­­mirea favorabilă c© l-au făcut pu­blic cui, critica şi amatorii, calităţilor,: (Citiţi continuarea in pag. li­ah LOGICĂ Cunosc un fruntaş liberal căruia nu i se poate tăgădui desigur că ar® un spirit remarcabil de logică. iată ce mi-a spus ei Seri, Opoziţia n’are drept să protestez® împotriva cenzurii. De ce? Fiindcă cenzura e o măsură anticonstituţio­nală. Or, a fi anticonstituţional în­seamnă a fi contra constituţiei. Or, opoziţia a spus că nu recunoaşte con­­stituţia. Or, nerecunosc­ând constitu­ţia, urmează că ea nu există. Nee­xistând constituţia, nu poate fi ni­mic anticonstituţional. Deci, conclu­zia finală: cenzura nu e nici ea an­ticonstituţională. Cine poate tăgădui logica acestui raţionament demn să fie invidiat de inteligenţa tot atât de abilă, a rafi­natei redacţii a „Viitorului“?. In faţa acestei logici, ne plecăm, e o umilință..., Rîs: NAZBATI ! Tot farmecul copilăriei mele; Ca apa vie, sufletul să-mi spele... Sub ceru! plin de fum­a! Ameri­­cii furnalelor, poetul cântă ceruri­le ce duce cu el dintre n­oi; A stătut o­leacă vântul. Pace e’n meleag. Craiul—Crivăț mi se-ascunde Intr'un locușor mai drag. Cerul — tată tuturora — lată s'a 'ndurat De-a pornit să toarne fulgii, Rar, alene, răspicat, in afară de priveliştele suave ale copilăriei. Feraru e un poet al mun­cii. Dar, nu al muncii opace a uzi­nelor ci al strădaniei umane indi­viduale. Cântăreţul „Magherniţei vechi“ a prins cu simpatia lui sim­fonia măreaţă a încordării braţelor şi maiestatea frunţilor aureolate de sudoarea siluiţii. Din foc ucenici mărunţi scot în grabă Mănunchiuri de fier, înroşite, Le pun pe ilăe şi, buzna cil toţii,­­i Le sfarmă 'n scântei risipite. Uşor, pe înfundate, răsună ciocanul Şi ritmic bai grele baroase, Când maistrul, se 'ndoaie, se'nnalţă, te'ndoaie. Zorit dă, cu mâneca largă, sumeasă. Să-şi şteargă fierbintea sudoare. Dar tuşa’l opreşte şi-l hirue setea De aer, de-o rază de soare... De n’ar fi desigur, tirania amin­tirilor dulci şi calme ale privelişti­lor şi basmelor îndepărtate, Fera­­ru s’ar face cântăreţul exclusiv a! muncii fiindcă er­a auzit de mic şi înţelege fanfara triumfală a cioca­nelor ce lovesc şi supun fierul pe nicovală. Când m'am născut aproape de ata­cere, Wau salutat ciocanele pe rând, M'au salutat ciocanele sonore Wau salutat ciocanele cântând. Viaţa mea se trece­ acum în vuet Viaţa mea se trece în lovituri; Dară ciocanele de altă dată Îndemnuri spun cu multele lor guri. Cântaţi, cântaţi, ciocane fermecate, Voi îmi aduceţi acel drag ecou: Sonora salutare de prin vremuri Din care voi face cântecul cel nou, Poezia d-lui Leon Feraru e o ja­le ascunsă care surâde îndepărtă­rilor. Ceea ce face ca inspiraţia să nu fie de-a dreptul un bocet d e a­(Cititi continuarea in nas, H­a)

Next