Adevěrul, iunie 1926 (Anul 39, nr. 13021-13046)

1926-06-11 / nr. 13030

AL. V. BELDIMAN 1888—1897 FONDATORI­I CONST. MILLE 1897—1920 In prima pagină de azi publicăm extrase din­­tr’un articol subversiv al scriitorului Oct. Goga. Probabil că ministrul Oct. Goga se va grăbi să ordone confiscarea „Adeverului“ de azi! Guvernul confiscăriiD. Oct. Goga şi libertatea presei Un energic protest al d-lui Goga împotriva stingherită acestei libertăţi D. Octavian Goga este ministru de interne. Este, dar n’a fost în­totdeauna. Şi, i s’a întâmplat şi şi d-sale, ceeace s’a întâmplat mul­tor politiciani, dela noi ca şi de aiurea. Devenit ministru, adică tre­­cut „de partea cealaltă a barica­dei", d. Goga s’a pomenit cu o re­voluţie în idei şi sentimente. In clipa în care s’a instalat pe foto­liul ministerial, d. Goga a văzut că e foarte bine ceea ce până a­­tunci găsise foarte rău. Şi totuşi, d. Goga se crede, probabil, gro­zav de consecvent şi bănuim că s’ar supăra foc, dacă i s’ar spune că nu e prea înzestrat cu această însușire. * Ca să nu se creadă că exage­răm în aprecierea noastră, vom trece imediat la dovada celor ce spunem. In Februarie 1922 , d. Goga era un biet opozant inconsolabil. De ce „biet" ? Pentru că n’avea pu­tinţa să lupte, să-şi expună ideile, să-şi facă propaganda, în sfârşit să lucreze, prin procedeele fi­reşti, spre a câştiga simpatia pu­blică pentru d-sa şi partidul d-sale. E o situaţie absurdă, odioasă, tra­gică, menită să exaspereze pe o­­mul cel mai calm. Indignat, revoltat, amărât, d. Goga a publicat un articol în „în­dreptarea", oficiosul de atunci și de azi al partidului poporului. Extragem câteva pasagii din a­­cel articol (apărut in „îndrepta­rea'' ‘cu data de 15 Februarie 1922). D. Goga își începe astfel prote­stul : „De câteva zile ziarul „Tribuna“ din Oradea Mare îl primesc cu mari pete albe. „S’ar părea că suntem în războiţi şi avem a face cu o gazetă inspirată de interese streine, care vrea să­ dea duşmanului indicaţii protivnice. Ori s'ar părea că trăim în zi­lele unui negru absolu­tism, care nu tolerează nici un semn de opinie liberă. „Nu cred că e la mijloc nici una nici alta. Nici in războiu nu suntem, NICI SUB CNUTUL RUSESC N’AM AJUNS INCA”.. ...Nici sub cnutul rusesc n’am a­­juns încă, scria pe atunci d. Goga. Ce înseamnă rezerva pe care o cuprindea neapărat cuvintelul „încă“ ? Vroia d. Goga să spuie că s’ar putea, totuşi, să ajungem când­va — să zicem : după vre-o patru ani — sub faimosul acela „cnut rusesc", mânuit, fireşte, tot de buni români ? Nu ştim. Din citirea mai departe a protestului d-lui Goga, amănun­tul acesta nu se lămureşte. * Să lămuresc însă altele. De pildă, d. Goga scrie — sau mai exact , scria în acea zi, din a­­cel an : „In orice caz, petele albe de la „Tribuna“ sunt foarte ridicole. Cum? A­­ceasta gazetă, susţinută din jertfele câtorva frun­taşi, foşti parlamentari ai Bihorului, SA V­AIBA DREPTT­L SA SE ROS­TEASCĂ CU PRILEJUL MIŞCĂRII ELECTORALE ASUPRA ACTELOR GU­VERNULUI, ori asupra candidaţilor lui? Sau cre­de d. ministru de interne, că numai INTRODUCÂND ATMOSFERA DE COM­­PLECT MTITIZM poate să lanseze în acest­ colţ­ de ţară candidatura ge­neralului Iliescu?“ D. Goga aprecia perfect absur­ditatea acestei pretenţii a guver­nului de atunci, ca foştii parlamen­tari ai Bihorului să nu-şi poată spune cuvântul cu prilejul campa­niei electorale. D. Goga enunţa i­­dei eterne — valabile, deci, şi azi — idei cari, totodată erau şi universale, valabile deci şi pentru alte judeţe, nu numai pentru Bi­hor. Şi după ce constata răul, d. Go­ga se gândea şi la remediul lui. Cităm : „Dacă lucrurile vor merge înainte pe această pantă caraghioasă atunci va trebui să luăm măsuri, dezvălind­ în presa din Capitală batjooura­t de la Oradea Mare şi să inter­venim cât se poate de dengrlew.“­­ scriitorul şi ministrul (una şi aceeaşi persoană) greşui şi trecem înainte. Al doilea procedeu, pe care d. Goga îl avea la dispoziţie pe atunci era : M­­Bănuim că d. Goga nu va fi destul de altruist ca să ne dea o mână de ajutor. In orice caz, d-sa era atât de sigur de succes împo­triva samavolniciei guvernului, în­cât îşi putea încheia astfel prote­stul : „De aceea d-le censor, opreşte-te şi pune jos creionul! Fiindcă de nu, câte pete albe la „Trifoii­­va“, atâtea pete de ruşi­ne vor fi pe obrajii celor de pe banca ministerială la deschiderea Camerei. Şî petele acestea au răul •obicei să se răzbune“. In chestia cu răzbunarea sperăm că vom avea în curând prilejul să îl întrebăm pe d. Goga dacă-şi menţine părerea că petele se răz­bună. Dar, cu sau fără răzbunare, ne întrebăm : ce va fi cu „obrajii celor de pe banca ministerială", la deschiderea Camerii ? Nu mai avem mult de aşteptat. Traian Vlad Cum vedem, două mijloace de TERVENIREA CAT SE POATE acţiune existau pe atunci. întâiul DE DEPARTE. — „DEZVELIREA IN PRESA DIN CAPITALA" — nu mai există: astăzi ministrul de interne con­fiscă presa din Capitală, ceea ce în 1922 nu se făcea. înregistrăm pro-11 rugăm pe d. Goga să ne spuie unde anume se poate face o ase­menea intervenire? D-sa nemai fiind opozant, ci ocontrer — chiar straş­nic de ocontrer ! — ne poate pune la dispoziţie instrumentele de cari, în actuala-i situaţie, n’are nevoie. Nouă ne-ar prinde bine : am re­clama şi împotriva confiscării de em­. * D. OCTAVIAN GOGA Ediţia de ori a „Adeverului“ a fost confiscată. A fost confiscată, pentru că am asigurat ecoul acestei tribune democratice, lui Iuliu Ma­­niu. Preşedintele partidului naţional s’a pronunţat printr’un Interview ce ne-a acordat, asupra alegerilor. Cu această ocaziune nu a putut să fiu vorbescă de cele ce s’au întâmplat In comuna Rusî, nu a putut să nu spuie ce crede si despre modul cum a venit la cârmă actualul guvern şi despre modul cum a înţeles să-şi asigure majoritatea parlamentară care să-l menite. Iuliu Maniu nu a renunţat la dreptul de critică şi la libertatea cuvântului sub regimul unguresc de urgie şi teroare. El nu putea renunţa la acest drept şi la această libertate, sub regimul de urgie şi teroare electorală, deslăn­­ţuit de guvernul Averescu. Toată lumea cunoaşte moderatiu­­rtea de limbagiu a şefului partidului naţional. Mult­ l-au făcut din aceas­tă atitudine, un reproş. Ea este însă­şi firea de sale şi e o garanţie pentru toţi oamenii de bună credinţă, că în interviewul ce ne-a acordat, nu a fost nici un fel de violenţă, nici un fel de aţâţare, nici un fel de exage­rare. D. Manici nu a făcut decât să constate şi dacă constatările d-sale i s’au părut guvernului atât de tari, încât s’a temut de punerea lor în lumina publicităţii, vina este desigur a abuzurilor şi ilegalităţilor pe cari Ie-a ordonat şi cari, cum confirmă confiscarea „Adeverului“, trebue să nască mereu nouî abuzuri si ilega­lităţi. Confiscând „Adeverul“, faptele pe care le relata din partea şefului par­tidului naţional, nu au fost desfiin­ţate. Mai puţin încă indignarea ge­nerală pe care ele au provocat-o, va fi înlăturată. Ceia ce este admirabil în libertatea presei este că indigna­rea care se exprimă printr’ânsa, pierde o bună parte din acuitatea ei. Ceea ce este periculos în suprimarea libertăţii presei, este că în această suprimare, nemulţumirile sporesc, indignarea continuă să clocotească. Nu ţările în cari libertatea presei e o realitate, sunt expuse dezordinei. Exemplul Rusiei ţariste arată sl orbilor la ce extremităţi ajunge un popor, care e lipsit de binefacerile cuvântului liber exprimat. O jumătate de secol a trăit Ro­mânia mică sub cea mai deplină li­bertate a presei şi nici un om serios nu s’a găsit să protesteze împotriva acestei libertăţi, necum să se atingă de ea. Toţi oamenii mari ai acestei ţări au fost partizanii ei. Ion C. Brătianu, C. A. Rosetti, Mih­ail Ko­­gălniceanu, dintre liberali. Dar şi un Petre Carp şi un Titu Maiorescu, conservatori convinşi, au rostit, ori de câte ori ocaziunea s’a prezintat, strălucite pledoarii pentru această li­bertate. însuşi regele Carol, a fost partizanul ei convins şî a împărtăşit părerea lui Petre Carp că libertatea presei e un bloc, care trebue luat întreg, cu neajunsurile si neplăceri­le lui, totdeauna neînsemnate fată de avantagiile lui. Si e de notat că nici unul din factorii politici de as­tăzi, nu a întâmpinat în presă acea violenţă de limbagiu, acea vehe­menţă în atacuri, de cari au avut să sufere personalităţile citate. In România mare si nouă însă, rând pe rând drepturile si li­bertăţile constituţionale sunt căl­cate în picioare. A venit şi rân­dul libertăţii presei. Fără pic de justificare, căci nimeni în a­­ceastă ţară nu se gândeşte p­ăcar, să tulbure ordinea. Totuşi un gu­vern, abia venit în fruntea ţării şi lăudându-se că are o popularitate i­­mensă, socoate din prima zi că nu poate guverna decât în puterea ba­ionetelor şi că libertatea, mai ales cea a criticei, e sufocantă pentru dânsul. întotdeauna regimurile sa­mavolnice s’au temut de lumină şi au căutat să-şi asigure beneficiul întunericului. Dar lumina e genera­toare de progres, iar întunericul e părintele dezordinei si anarhiei. Presa însă, e lumina. Sprijinită pe opinia publică a acestei tari, lămu­rită asupra primejdiilor ce o amenin­tă, ea va sta hotărâtă la postul ei, oglindă si resort al progresului civic in această tară. — sigură că a ei va fi până în cele din urmă biruinţa. Ad. GlotO politiceian Atacul Inf­or­maţiuni din sursă bună li­berală arată că, de fapt, şi dato­­rită, in special, atitudinei d-lui Vintilă Brătianu, liberalii au şi re­tras creditul acordat guvernului Averescu. Deabia sau impus şi se şi leapădă de el! Motivul ? Să nu vă închipuiţi cumva că este vorba de felul cum averescanii au efectuat alegerile... Nu. Asemenea neînsemnate ches­tiuni se rezolvă doar printr’un pro­test cetit cu ocazia validărilor .Pro­blema unei cinstite expresiuni a voinţei naţionale nu intră în ca­drul preocupărilor de acum ale partidului liberal. Este vorba de altceva. Liberalii au retras guvernului creditul, fiindcă politica împrumuturilor, inaugurată de curând de guvernul Averescu, a indispus grozav pe d. Vintilă Brătianu. Or, politica economico-H­an­­m­ard constitue pentru liberali și d. Vintilă Brătianu, un nouli­me tangere. Dictonul liberal sună: cine nu-i ca politica noastră financiară, este duşmanul nostru. Averescanii s’au abătut dela po­litica d-lui Vintilă Brătianu. Sunt trataţi dar in consecinţă. Fuziunea " Chestiunea este din nou la ordi­nea zilei. Se afirmă, că de astă dată, atât ţărăniştii cât şi d. Iuliu Maniu sunt decişi s’o realizeze. Ceva mai mult. Se asigură că d. Maniu a spus că ori realizează fuziunea, ori se retrage din viaţa politică. Nu ştim întrucât cuvintele ce se atribue d-lui Maniu corespund adevărului. Ştim, însă, că organi­zaţiile celor două partide o cer, i­­mediată şi fără tărăgănare. Se va face ? Dacă da, ţara va putea spera într’o întronare re­pede a legalităţii, căci primele puncte de program vor fi, după câte ştim, reîntronarea legalităţii şi apărarea sufragiului universal. Nu se va face ? Atunci ţara va şti cine sunt vinovaţii, iar oame­nii noştri politici vor­­dovedi căi merită cu prisosinţă soarta ce li s'a creat la 27 Martie. In Ardeal Un cunoscător profund al si­tuaţiei de dincolo de munţi, o per­sonalitate care n’a făcut şi mi face politică, ne-a spus următoa­rele: cu privire la rezultatul ale­gerilor din Transilvania şi Banat: „Doi factori au contribuit la succesul naţionalilor. Unul, nemul­ţumirea profundă din cauza felu­lui cum imgurii, spre deosebire de populaţia românească, au fost lă­saţi să se manifeste. Altul — con­ştiinţa despre drepturile omului, mai vie aci decât in restul ţării, întrucât comparaţia cu ceea ce a fost, in timpurile asupritorilor mi­­lenari şi ceea ce se petrecea acum, nu era în favoarea actualului nos­tru guvern. Presiunile electorale, sub unguri n’au luat proporţiile pe cari le-au luat acum, sub guvernul Averescu. Acesta este adevărul și cine îl nesocotește comite o gre­­şală. Am reprodus întocmai.Sever m­ult||Him -----­ Ungaria şi Liga Naţiunilor Este incontestabil că Ungaria dis­pune de un talent de adaptare desă­vârşit, ale cărui efecte dealtfel am avut şi noi prilejul să le simţim nu odată. De curând încă Ungaria — cum ne amintim — era cea mai cre­dincioasă aderenţă a Ligii Naţiuni­lor, în speranţa că va putea exploa­ta această instituţie internaţională împotriva statelor succesoare şi în special împotriva noastră. Trece de o sută numărul reclamaţiunilor, pe cari Ungaria le-a adresat Ligii Na­ţiunilor împotriva României, pe vre­mea aceia, fireşte, Liga era o nece­sitate europeană, forul suprem dela care Ungaria cerea măsuri împotri­va noastră, a „barbarilor“, cari „împilăm“ popoare şi „le coborâm nivelul moral“. Cine răsfoeşte azi presa din Bu­dapesta rămâne surprins de schim­barea profundă ce s’a făcut în timp foarte scurt în concepţiile conducă­torilor Ungariei faţă de Liga Na­ţiunilor. Şi nu vorbim de presa na­ţionalistă de scandal, nici de orga­nele avansate,­­ prin cari „res­piră“ din când în când abilul mi­­nistru-preşedinte, contele Bethlen, ci de ziarele mari, cari nu de mult încă, erau în fruntea publicaţiuni­­lor periodice din Europa centrală. Azi şi ,,Pester Lloyd" atacă cu vio­lenţă neobişnuită Liga Naţiunilor, punând ipoteza logică a unei bune primiri pe care Consiliul Ligii Naţiu­nilor o, va face propunerii d-lui Bri­­and pentru împediicarea viitoare­lor falsificări de bancnote printr’o legislaţie internaţională, prevăzând sancţiuni împotriva statelor, în cari s’ar mai practica. Măsura fiind în­dreptată direct contra regimului ac­tual din Ungaria, Liga Naţiunilor e considerată ca „făcând politică", ca o „instituţiune fără credit moral su­ficient" etc., deoarece e pe cale să aplice sancţiuni, deocamdată mora­le, împotriva ţării care a patronat operaţiunea „apolitică“!?!) a falsifi­cării de bancnote. , . Aceste, constatări, făcute azi in coloanele în cari acum zece zile se publicau, după note stenografice sfi­dările ameninţătoare pe cari în faţa justiţiei le-au formulat fruntaşi de seamă ai vieţii publice din Ungaria ■— sunt atât de ciudate, încât co­mentarea lor devine de­ prisos. Cuvintul ministrului! După ancheta — imparţială, fi­reşte — pe care a întreprins-o în regiunea vărsării de sânge din Hu­nedoara, d. Petre Groza a ţinut să facă in faţa câtorva ziarişti o ex­punere — obiectivă, se înţelege — a celor constatate de d-sa. Cităm din această expunere aşa cum a apărut în „îndreptarea". ..Pe neaşteptate, autorităţile s’au pomenit IN ZIUA ALEGERII pela orele 9 dimineaţa cu sute de oa­meni ,.coborând din aceste regiuni muntoase. Baia d­e.Criş, Balşa şi Muncii Luncanelor — la a că­ror poale se găseşte şi comu­na Ruşi — cu mari gloate de ţărani, alegători, şi nealegători, în mare, parte tineret, înarmaţi cu seceri, coase, puşti de vânat, etc., trecând prin sate, luau cu ei din de­părtări de zeci de kilometri elemen­te subversive. Aceste convoiuri au înaintat nereţinuţi de nimeni până în apropierea zonelor de votare, un­de autorităţile alarmate LA ORDI­NELE PIERDINŢILOR BIUROU­­RILE DE VOTARE au dispus să posteze gărzi pentru menţinerea or­­dinei“. Aşa­dar pe neaşteptate, în chiar ziua alegerii, autorităţile s’au pome­nit cu răzmeriţa care venea înar­mată şi furioasă — Dumnezeu ştie pentru ce, şi atunci, numai atunci, autorităţile alarmate, LA ORDI­NELE PREŞEDINŢILOR BIROU­RILOR DE VOTARE, au dispus să se posteze gărzi pentru menţinerea ordinei. Dar tot în îndreptarea am citit raportul înaintat de însuşi eroul „re­gretabilului incident“, de căpitanul Morariu, care relatează lucrurile cam astfel si anume: „INCA DIN PREZIUA ALEGERII am dat toate instrucţiunile jan­darmilor de a opri pe alegă­tori să vină în grupe mari la votare şi să se respecte or­dinea numerică a comunelor pen­tru votare. Pentru aceasta a fost tri­mis plutonierul de jandarmi Mureş Dumitru cu 3 jandarmi şi 2 grăni­ceri la podul de peste râul Strei în comuna Strei Sângiorgiu cu însărci­narea de a menţine ordinea şi a pu­ne în vedere comunelor să treacă po­dul în ordinea numerică spre secţia de votare. Pe aci trebuiau să treacă comunele Boşorod, Balatar, Chitia, Valea Streiului şi Streiul.“ Aşa­dar nu în dimineaţa fatală cî încă din preziua alegerii şi-a insta­lat de căpitan gărzile, şi nu în a­­propierea zonei de votare ci la cinci chilometri depărtare, ci măsura a­­ceasta n’a luat-o din ordinul preşe­dintelui biroului de votare căci a­­tunci ar spune-o, ci din ordinul cine ştie cui! Şi doar căpitanul de jan­darmi ştie ceva mai multe decât d. ministru fiindcă... se găsea la faţa locului! Am întocmit această paralelă fi­indcă e cu totul sugestivă şi fiindcă ea aruncă lumină asupra felului în care se urmăreşte aplicarea sanc­ţiunilor. Pan. N A 2 Ka a i) M CĂDEREA GUVERNULUI... Sunt în măsură să dau o ştire extrem de senzaţională: guvernul e pe ducă! Iată într’adevăr un comunicat din care extrag aceste rânduri: „S’a hotărtt a se lua măsuri se­vere impotriva militarilor cari s’au amestecat sau se vor amesteca in politică“. Cum, ştiut este, că însuşi şeful guvernului e unul din militari care sta şi se amestecă în politică, şi deoarece în actualul cabinet mai sunt vreo cinci generali, e fatal ca guvernul să demisioneze-Singurul care poate rămâne e d. Goga. Ministrul de interne nu face parte din cadrele armatei, deşi faţă de presă se poartă meş­teceşte l­­ix. Premiile naţionale Pentru încoronarea activităţii li­terare a câte unui scriitor român de mare reputaţie, ministerul artelor a instituit de acum trei ani, două pre­mii naţionale în valoare de una su­tă mii lei. Intenţia e frumoasă şi gestul foar­te lăudabil. In vreme ce bătrâna A­­cademie continuă să acorde premii anuale de câteva mii de lei, pentru studii ştiinţifice, arheologice şi mo­nografii, — premii din cari autorii nu-şi pot plăti măcar pe o lună chi­ria casei în care au asudat mun­cind, — ministerul dărueşte scriito­rilor, în fiecare an, o sumă destul de impresionantă, nu pentru ce fac sau ce-au de gând să facă, ci pen­tru­ ce-au­ făcut. Primii fericiţi au fost, până acu­ma, d-nii Mihail Sadoveanu şi Bră­­tescu-Voib­eşti, (premiul de proză); d-nii Octavian Goga şi Mihail Co­­dreanu, (premiul de poezie). Înain­ta, da răzbiti, premiile acestea ar fi fost acordate fără multă bătae de cap lui Vlahuţă, Caragiale, Dela­­vrancea, Slavici, Coşbuc, Duiliu Zamfirescu, Gârleanu, Macedonsky, St. O. Iosif, D. Anghel... Acum însă, comisiunea e foarte încurcată. Au, rămas puţini scriitori. Cu Mihail Sadoveanu, Brătescu-Voi­nești, Ion Gorun (recentul premiat), Goga, etc.... s’a epuizat stocul. S’ar putea spune cu drept cuvânt: — Nu mai sunt scriitori ! — Este, dar s’a isprăvit! De unde înainte nu s’ar fi discu­tat decât dacă poate trece Caragia­le înaintea lui Coșbuc sau Duiliu Zamfirescu înaintea lui Delavran­­cea, acum bieţii membri ai comisiu­­nii stau cu braţele încrucişate şi se întreabă ce să facă? ‘încep favoru­rile, scrisorile de recomandare, consideraţiunile politice, şi veşnicul refren: „să i-l dăm ăstuia, care deşi nu merită, e băiat sărac!“. . . • Anul acesta a mers,curia a mers, dar la anul şi peste doi ani, după ce vor fi premiaţi, naţional. Minulescu şi Galaction, ce-o să se întâmple?. Fatal vin la rând... să nu-i mai po­menesc, că-mi capăt beleaua! Trebuiesc desfiinţate premiile na­ţionale. Medicina Au trecut trei veacuri de la Pur­­gonii şi Diafoiruşii lui Moliére. De pe vremea regelui Soare, medicii se revoltaseră împotriva scriitoru­lui obraznic, care i-a dat în tarbacă. Dar fiecare a lăsat moştenire, în scurgerea veacurilor, pe câte un specimen care să le cinstească me­moria. Un negustor din Capitală, foarte cum se cade și foarte sobru în via­ța lui particulară, se pomeni topin­­du-se pe picioare. Omul nu mai mânca, nu mai dormea, nu mai pu­tea să umble. Familia îngrijorată, începu să cheme toți medicii la că­pătâiul bolnavului. Unul a spus că e cancer, altul nefrită, altul tubercu­loză la ficat, altul uremie. Inter­niştii opinau pentru o cură,chirur­­gii pretindeau că e neapărată nevoe de o­ intervenţie a cuţitului. Bolna­vul a scăpat, ca prin urechile acului de o trepanafie­. . . Dus în străinătate şi pus sub ob­servaţie, cancerosul, tuberculosul, în sfârşit mortul printre vii, a aflat că i se umflase peritonul. Acum e bi­ne, mănâncă, bea şi umblă. Alt caz Cineva cu o foarte frumoasă si­­tuaţie în presă şi în politică, sufe­rea de o bronşită. Capriciile climei bucureştene, împiedicau tămăduirea tusei. Medicii au declarat că pacien­tul e tuberculos; unii pretindeau că are apă la plămâni, alţii că are pia­tră la ficat.... Omul se prăpădea văzând cu o­­chii. Canonit de ideea unei boale incurabile, îşi pusese în gând să se sinucidă. înainte de a face gestul­ fatal, se prezintă unui examen de radiografie. Rezultatul fu o condam­nare definitivă. Placa prezintă sem­ne caracteristice pe plămân. Opera­ţia era urgentă şi bolnavul se pre­gătea să se culce pe masa de ope­raţie. Cu două zile înainte soseşte în Capitală o somitate medicală. Tu­berculosul, cancerosul, prăpăditul, se prezintă la vizită. Medicul străin (Citiţi continuarea in pas. II-a). i NOTE ANCHETA care se face la Hu­nedoara în jurul asasinării alegăto­rilor împiedicaţi de a merge la vot, prezintă toate garanţiile de seriozitate. Spunem asta bizuiţi pe ceea ce scrie însuşi autorul vărsă­rii de sânge, căpitanul de jan- I darmi, in raportul său : I „Anchetei, pe care o face de prim procuror, îi voiu da tot con­cursul pentru a vedea cine sunt a­­ceia cari instigă populaţia şi o îm­pinge la revoltă“. Putem să fim fără nici o grije, de vreme ce ancheta are tot con­cursul celui ce a ordonat să se tragă! * OSÂNDIND cu asprime atitudi­nea guvernului în Ardeal, „Uni­versuri găseşte totuşi că şi parti­dul naţional are o parte de vină în actuala stare de lucruri. Ziarul scrie: „O parte din răspundere o are şi d. Al. Vaida Voevod ca şî cei­lalţi conducători ai partidului na­ţional din Ardeal, cari, dela 1919 încoace, n’au înţeles că cea mai însemnată problemă este aceea a unificării sufleteşti a neamului ro­mânesc, care, dicta o conlucrare sinceră şi leală cu elementele ca­pabile şi patriotice din vechiul re­gat". Ei, dacă naţionalii s’ar fi învoit la acea conlucrare sinceră şi leală cu element­ele capabile şi patriotice din vechiul regat!... De cari ar fi a­­ceste elemente capabile și patrio­tice, la cari face aluzie ziarul d-lui Stelian Popescu ? * REFLEXIA unui sătean amen­dat fiindcă nu s’a dus la vot. Dacă nu te duci la vot, te amen­dează ; dacă te duci și vrei să vo­tezi, te împușcă. Cum o întorci, tot rău iese ! * MINORITĂŢILE din Ardeal au luat in serios acordul încheiat cu guvernul. De-aceia ziarul „Brassói Lapok" fixează cu seriozitate re­vendicările maghiarilor. — Dar această acţiune, — ex­clamă oficiosul guvernului, — „este cu drept cuvânt chiar sub­versivă“... sau „cel puţin necuviin­cioasă“... S’a schimbat d. Goga? Nu! Au trecut alegerile... Confiscarea Chestia acelei „Adeverului” — Doi ab­ile, ce ai cu noi ? De ce ne iei pâinea de la gură ? i însemnări !Dac’ar muri leul? Nimeni şi nimic nu-i nemuritor !»e lumea asta, prin urmare nici leul, care tânjeşte de atâta amar de vreme. Cu atât mai vârtos, este el in primejdie cu cât se află tot, în mâinile celor ce-au ştiut să-l aducă în halul ce se găseşte, dar nu par a se pricepe, să-i afle leacul. Deci a pune ipoteza morţii lui nu e ceva de mirare. E, din nefericire, o ipoteză p’rea justificată. Ei, ce s’ar întâmpla oare dacă intr’o bună zi, după câteva crize noui, l’am vedea mort deabine­lea, ajuns in halul mărcilor si al coroanelor? Trebue să fî utopic în gradul d-lui V. Brătianu, lucmi de care putini oameni sunt capabili, ca să mai speri într’o revalorizare. Cel mult fixarea la o cotă oare­care, iar dacă nu, moartea apare ca cea mai probabilă. Ei, ce-ar fi? Ar pieri țara șî lo­cuitorii ei? Deloc. Nu trăiam oare, ba încă unii spun că din belșug, pe vremea când nu exista o mone­dă naţională, ci ne slujeam de gal­beni, napoleoni, icosari, ruble şi sfanţi? Insă mulţi ar suferi, In sensul că dintre cei ce huzuresc astăzi in bine, mulţi vor duce-o tare rău, iar cei nevoiaşi acum vor simţi poate o Îmbunătăţire a traiului. Căci mun­ca, munca utilă, ar deveni in ca­zul acesta singura măsură a vieţii. Munceşti? Mănânci. Cu dolari, cu lire, cu franci, cu bonuri de muncă, indiferent. Trândăveşti? înghiţi în sec, deoarece leul nu-ţi mai slu­jeşte la nimic, ci numai produsul muncei tale, sub orice formă cerută de societate. In special ar fi atinşi toţi cei ce astăzi duc o viaţă de lux. Cazul a­­cestora a fost prevăzut încă de a­­cum 2500 de ani, de faimosul proo­roc Isaiia. Aţi voi poate să vă transcriu aci faimoasele cuvinte ale faimosului prooroc, care par a fi fost pronunţate în vederea situaţiei actuale a ţării româneşti? Mi-ar fi lesne. Ţin însă să vă fac să mani­pulaţi singuri, măcar din când în când, acea minunată carte a Bibli­ei, pe cari desigur puţini o pose­daţi şi mai nici unul n’o citiţi. Iată pasagiul: Isaiia. III 16-26_să dea însă Domnul ca finalul acestei grozave prorociri să nu privească nici­odată şi pe nimeni, fie din ţara aceasta, fie de ori­unde,, căci prea e Înspăimântător. Dar cele cuprin­se între 16—21, de, se prea poate să fie, şi n’ar fi pe nedrept. Cu leul mort, iată soarta ce poate aştepta şi pe unele fiice ale Bucureştilor nu numai ale Sionului. I. Teodorescu

Next