Adevěrul, septembrie 1926 (Anul 39, nr. 13101-13124)

1926-09-02 / nr. 13101

san­ 39. No. 13101 • % * * Joi 2 Septembrie 1926 4 PAGINI FONDATORIs i 850 lel pe un an. ABONAMENTE: , 230 lei pe 3 luni. 1 440 lei ne 6 luni AL. V. BELDIMAN 1888-1897 CONST. MILLE 1897—1929 In străinătate dublu 3 Lei Din oficiosul guvernului: »»știam că vom guverna și anunț­a cu deplină certitudine faptul11«.. ... Şi când o spun aceasta alţii» oficiosul socoate câ e o insolenţă la adresa Coroanei I Centrala 6/67, 24/73, 46/79. TELEFOANE] Direcţia 57/72, Ad-d­a 7/69, Provincia 10/66. Amurgul dictaturilor In cele trei peninsule scăldate de apele moleșitoare ale Mediteran­ei e pe cale să se încheie o amară şi Inutilă experienţă. Grecia, Spania, Italia — ţările cari încercară bine­facerile dictaturii — revin una du­pă alta la ordinea normală a epo­cii. Tară îndoială, procesul de re­facere morală a celor trei state nu e încă sfârşit. dar el e pe calea grabnică a inevitabilului. Nu vom acorda, negreşit, o prea mare valoare revoluţiei care răs­toarnă în Grecia un general pentru a pune pe altul la conducerea sta­tului, prin aceleaşi mijloace de „lo­­r­itură“, chiar când ea se face în numele restabilirii drepturilor po­porului. Şi iarăşi, nu avem a aştep­ta prea mult de la răzvrătirea arti­leriei împotriva generalului de Ri­vera, care guvernează cu infante­ria... Vom nota numai semnificaţia faptelor ce se produc şi într’o par­te şi alta. Vedem în ele izbucnirea, încă tulburată, falsificată de condi­ţiile speciale ale circumstanţelor şi locului, a unui adevăr ce biruie­­când e crezut mai bine încătuşat: nu se poate guverna nicăiri altfel, nu se poate guverna sigur decât cu voinţa şi cu sprijinul mereu verifi­cat al poporului. Orice alt regim e numai un provizorat instabil supus tuturor vicisitudinilor, şovăirilor şi ameninţărilor. Priviţi ce se petrece în Italia, a­­colo unde dictatura a fost favori­zată şi de existenţa unui om cu a­­tribute deosebite. Nimic din ce face greul real al vieţii statelor — pe urma marei catastrofe — nu s’a re­­zolvit acolo şi, în orice caz, nimic nu e mai bine ca în tarile cari şi-au păstrat ordinea normală şi demo­cratică a conducerii. După patru ani de guvernare fascistă, Italia se găseşte într’o situaţie mai proastă decât a Franţei, care a mers pe drumul firesc al istoriei. Şi marea Republică se anunţa gata să se sal­­veze fără a eşi din uzul libertăţii şi drepturilor poporului. Ce-au folosit ţării lui Mussolini cei patru ani de încarcerare—acceptată numai pen­tru a grăbi îndreptarea — dacă e să se găsească azi mult mai rău de cât ţările cari s’au îndărătnicit să rămână în normele democraţiei şi parlamentarismului ? Căci, vă a­­mintiţi, aceasta era singura justifi­care a furiei fasciste de acum pa­tru ani: să se grăbească refacerea naţională, întrucât a fost mai gră­bită decât a statelor cari n’au fost fericite de asemenea furie? Musso­lini cere azi Italiei o viaţă de doliu, fără bucurie şi chiar fără cântece, pentru ca deabia de acum înainte să înceapă jertfa necesară îndrep­tărilor. Pentru atâta lucru, desi­gur, nu era nevoie de fascism. Dovadă sunt ţările cari, deşi lo­vite mult mai greu de război, au căutat leacurile pe căile curente ale democraţiei. Franţa, Anglia şi chiar Germania, izbutesc să se refacă înaintea tuturor fără a sugruma ni­mic din ceea ce sunt „obiceiurile li­bertăţii“. Anglia face faţă, prin par­lamentarism şi guvernare constitu­ţională, celei mai uriaşe greve care a ameninţat vreodată o ţară indu­strială. Germania, prăpădită de ve­chiul regim al guvernării personale şi dictatoriale, şi-a găsit echilibrul economic şi social numai prin prac­tica democraţiei. Ce pilde mai hotărîtoare, ce practici mai demonstrative, pentru a indica adevărul? Experienţele din cele trei peninsule mediteraneene fasciste sunt doar un lux dureros de argumentare pentru învedera­­rea inutilă a evidenţei». Lor li se adaugă formidabila şi tragica ex­perienţă rusă. Concluzie: dictatura nu e un mijloc de guvernare. Ea e doar o suplinire violentă și șovăelnică a guvernării, ce nu se poate exercita hotărîtă și sigură decât prin „auto­­dictatura poporului", adică prin de­mocrație. D. T. Glosse politice... Secret de Stat la ministerul de externe s-a păs­trat cu sfinţenie secretul răspun­sului bulgar. Reprezentanţii zia­relor din Capitală au dat zadarnice asalturi pentru obţinerea textului. Se răspundea: nu se poate!... u­­zanţele diplomatice, protocolul, se opun categoric răspunsul nu poate fi publicat fără un acord prealabil cu guvernele iugoslav şi grec­ ar fi o gravă inadvertență şi o bădărănie fără seamăn să pro­cedăm altfel! De altmintreri, răs­punsul nici nu este încă tradus.: transpunerea unui text francez pe româneşte necesită un "Ceremonial deosebit şi colaborarea tuturor forţelor Intelectuale de la Capul Podului. Bineînţeles, confinutul notei bul­gare de răspuns, era tuturora cu­noscut din telegramele agenţiilor srăine, încă înainte de remiterea către cabinetele protestatoare, momentul următor, când se ea din publicarea lui o chestiu­ne internaţională, ,S Neue Freie Presse” îl dădea în vileag, o­­­dată cu presa elenă, şi odată cu a­­genţia Itador", care transmitea pasajele esenţiale, în toată lunea. Ziarele bulgare publicau şi ele, extenso, această oficială proză. Iar presa noastră, ocolind sfinxii din Capul Podului, fu nevoită in sfârşit, să iea cunoştinţă de tex­tele sibiline, din acest depărtat isvor.­­ Nu vi se pare că e de un discret tomic, hermetismul dezuet al diplo­maţiei noastre? El aminteşte de formele perimate ale miniştrilor (cari aveau talent) Sfintei alian­ţe! E şi ceva din teama supersti­ţioasă a îmbogăţitului faţă de ar­gintăria unui banchet in această observantă excesivă a protocolu­lui de către mânuitorii destinelor noastre! SupH22®îSâ—Sâîi2£^!îîiilli* Cu prilejul dizolvării consiliilor comunale in Italia, toate ziarele fasciste reclamă desfiinţarea par­lamentului şi abrogarea sistemului electiv, încă un argument în favoarea antiparlamentariştilor noştri, cari mai sunt şi tradiţionalişti intransi­genţi şi in acelaş timp vrăjmaşi ai teoriilor de import şi a imitării străinilor. Noroc că în calea ofensivei „sta­tului corporativ" se ridică d. Bră­­­tianu, partizan al simulacrelor! Pielea ursului Conflict între Viitorul şi în­dreptarea : Oficiosul liberal revendică pen­it m­arele partid" meritul de a o fi gândit la tratatul de amiciţie a Italia, dacă acest tratat a­­ilică recunoaşterea unirii Basa­­abiei. Oficiosul averescan contestă li­teralilor paternitatea acestei in­­enţii şi acestei iniţiative, fără să-şi ea angajamentul că tratatul va aplica recunoaşterea unirii Basa­..’ Ţara aşteaptă rezultatele acestei polemici familiare care nu rezolvă nimic fără un răspuns precis dela Roma, care iarăş nu rezolvă ni­mic fără un răspuns precis de la Moscova. Dar asta înseamnă să redeschidem procesul întregei cla­se conducătoare şi să devenim din acuzatori, acuzaţi, acuzaţi de tră­dare, vânzare, înstrăinare, etc., ac~. . i.v. socialist In momentul când scriem aceste rânduri congresul sindical socia­list nu s’a terminat încă şi nici nu s’a pronunţat asupra chestiei celei mai însemnate a ordinei zilei: uni­ficarea. La apariţia ziarului mo­ţiunea respectivă va si fi fost vo­tată, şi — după cum e infinit pro­babil — ea va respinge unificarea: muncitorii — vreo 40.000 la nu­măr — adunaţi în aceste sindicate sunt socialişti şi deci anti-comu­nişti. Dincolo însă, la sindicatele unitare, cel puţin şefii sunt comu­nişti, sau consideraţi astfel. Se firmă că membrii — ori măcar o mare parte dintre ei — au alte vederi, sau... n’au încă de nici un fel; în tot cazul, sindicatele uni­tare numără mult mai puţini lu­crători afiliaţi: ni s’a dat cifra de 14.000, faţă de 40.000 în tabăra ad­versă. Constatăm­­deci că muncitori­­mea industrială organizată, în ma­joritatea ei, este hotărît anti-co­­munistă, iar minoritatea — vor­bim iarăşi de cea organizată — este şi ea mai curând indiferentă decât comunistă. Ce rezultă de-aici? In primul rând, un lucru foarte important : că nu e nevoie de acţiunea Sigu­ranţei şi jandarmilor pentru a feri pe muncitori de ideile şi ac­ţiunile „subversive“. Mai mult , avem convingerea că comunişti n’ar fi avut nici atâţia partizan­­câţi au, dacă nu s’ar fi dezlănţuit în potriva lor acea prigoană, pe care am dezaprobat-o totdeauna şi din toate punctele de vedere, iar nu numai din cel pur şi strict umanitar. Dar guvernele noastre nu înţeleg nimic. De fapt ele sunt tot atât de nemulţumite de mişcarea socia­listă ca şi de cea comunist.­ Do­vada o avem în faptul că în în­chisorile noastre zac şi lucrător socialişti, ca şi dintre cei comu­nişti. S’ar părea că guvernele noastre vor ele să provoace unificarea so­cialisto-comunistă pe care lucrătorii socialiști o resping. Dar despre această chestie vom mai vorbi, când vom avea înain­­te-ne textele votate de congres Răspunsul Bulgariei Cetăţenii români guvernaţi cu Bâta­ n’au fireşte dreptul de a cu­noaşte actele de politică externă privind ţara lor decât atât cât o­rinevoeşte presa străină. Nota de răspuns a Bulgariei ne este adusă a cunoştinţă după ce a trecut prin ciurul agenţiei telegrafice bulgare, adică după ce a fost filtrată de ori­ce expresii sau idei ce­ ar putea dăuna efectului urmărit de guver­nul bulgar. Și scopul este în parte atins, căci impresia care se degajează din rezumatul telegrafic al notei bulgare e că răspunsul la nota co­lectivă a statelor vecine Bulga­riei a fost conceput ca multă abi­litate. Nu e vorba numai, de stil şi argumentare; este şi abilitate di­plomatică activă. întârzierea pusă de guvernul bulgar in remiterea răspunsului se explică prin demer­surile şi sondările pe care el le-a întreprins pe lângă marile puteri spre a le câştiga adeziunea la ati­tudinea ce va adopta. * Experienţele făcute până acum de Bulgaria, în raporturile ei in­ternaţionale, au învăţat-o să preţu­­ască şi să folosească sprijinul Ligii Naţiunilor în aşa fel, încât a reuşit să-i câştige încrederea. E drept că şi împrejurările au ajutat-o. Sfor­­ările făcute pentru a curma miş­carea comunistă, dificultăţile evi­dente ce i-a creiat chestiunea re­fugiaţilor şi mai recent, atitudinea adoptată cu prilejul atacului de­rontieră al trupelor greceşti, au­ost tot atâtea ocaziuni pentru Liga Naţiunilor de a cunoaşte o Bulga­rie nevoiaşă, dezarmată şi care îşi pune nădejdea în ajutorul Ligii ori de câte ori înlăturarea dificultăţilor este de resortul acesteia. Şi de astădată, guvernul din So­fia recurge la aceeaş fructuoasă metodă diplomatică, şi dacă n’ar fi bănuiala, că cel puţin în chestiunea comitagiilor, membrii hotăritori ai Ligii Naţiunilor sunt îndeajuns de lămuriţi, n’ar­ fi fost miraţi să-l ve­dem apelând la Geneva, înainte chiar ca să fi încercat de a asigura guvernele statelor vecine de inten­ţiile sale paşnice. Tonul împăciuitor al notei bul­gare poate fi socotit ca o recu­noaştere implicită a părţii dervipă, ce-o are în acţiunea comifagiilor. Nimeni altul ca guvernul ro­mân nu este în drept de a susţine acest lucru. Trebue să fie încă vie, în memoria vecinilor noştri de peste Dunăre, atitudinea guvernu­lui român, atât cu prilejul lovitu­rii de stat a regimului Tzancofî, cât şi în evenimentele ce­ au ur­mat atentatului din Sofia. In ambele împrejurări, guvernul bulgar a întâmpinat dificultăţi mari din partea statelor vecine, cu ex­cepţia României, care nu s’a mulţu­mit numai cu o rezervă binevoi­toare, dar a înfruntat chiar nemul­­ţumirea unora din aliaţii săi, pentru a veni in ajutorul acelui guvern. La instalarea regimului Tzancoîf, prin înlăturarea lui Stamboliiski, a cărui politică externă era preveni­toare faţă de vecini, statele limi­trofe Bulgariei au manifestat o ne­linişte care ameninţa să se trans­forme în măsuri preventive. Inter­venţia împăciuitoare a guvernului român a fost h­otăritoare. După atentatul din Sofia, când guvernul bulgar a cerut încuviinţa­rea de a depăşi într’o proporţie în­semnată, efectivele militare încu­viinţate de tratatele de pace, tot guvernul român a fost acela, care a sprijinit cererile Bulgariei Această atitudine de până acum a României constitue o chezăşie a legitimităţii demersului său şi a in­tenţiilor sale paşnice şi binevoi­toare. De aceea este explicabilă şi de­ziluzia pe care o provoacă răspun­sul, meşteşugit şi inspirat de gân­duri ascunse, al guvernului bul­gar. După ce a făcut dovada, chiar necerută, că ştie, la nevoe, să pună capăt unei mişcări anarhice şi­­dăunătoare intereselor ţării (după atentatul din Sofia) nu vedem cu ce şi-ar putea justifica neputinţa de a împiedeca acţiunea comita­giilor. Cu atât mai puţin ar putea face aceasta, cu cât nu e un secret pentru nimeni că în acţiunea lor, comitagiii găsesc sprijinul tacit, când nu e formal, al guvernelor bulgare. Or, o asemenea situaţie nu poate dăinui fără ea statele cari sufăr de pe urma ei să reacţioneze. Consecinţele pot fi, in orice caz, mai neplăcute pentru Bulgaria, căci chiar recenta experienţă a Greciei, după atacul contra frontierei bul­gare, îl poate servi de invăţământ asupra celor ce poate recolta din întrebuinţarea mijloacelor violente pentru îndeplinirea unor revendi­cări, fie ele chiar îndreptăţite. Bul­garia este cea dintâi interesată să câştige încrederea şi prietenia ve­cinilor săi. J. B. F. * NAZBATI­I IN ARCADIA FERICE­Telegramele de eri anunţă că ge­­neralul Plastiras a sosit la Atena. Probabil că Plastiras, care fusese alungat de Pangalos, dictatorul, go­nit la rândul său de Condilis, a so­sit acolo în vederea revoluţiei de săptămâna viitoare, ca să-l goneas­că pe Condilis, să vie la putere iar Plastiras şi să se încaere cu Pan­galos. De altfel revoluţiile de până a­­cuma, în Grecia, au fost provocate, pe rând, de marină, de cavalerie, ar­tilerie, şi­­infanterie. N’au mai ră­mas de­cât pompierii. După pompi­­eri, vor veni la rând grefierii tribu­­nalelor civile, funcţionarii comer­ciali şi conductorii de la tramvaie. E inutil să amintim că toate aces­te revoluţii se fac numai pentru fe­ricirea poporului... Kis. Carnetul nostru ante-istoria Mulţumită ultimelor progrese ale tuturor ştiinţelor, avem astăzi trei feluri de istorii: cea intelectuală care merge până la aproximativ ze­ce mii de ani în urmă, istoria do­cumentelor şi a monumentelor; a­­poi epoca fără documente şi mo­numente, dar plină de mica indus­trie a omului, ante-istoria, veche de alţi zece mii sau chiar douăzeci de mii de ani, în fine preistoria­­epoca de pură animalitate, întin­­zându-se, cu sute de mii de ani în urma noastră. Istoria certă a locuitorului aces­tui pământ dintre Nistru şi Tissa, Dunăre, şi Cerpan­.«'» numără de­cât 8—900 de ani. In plin ev me­diu, nu ştim ce şi cine eram. In antichitate, cândi înfloreau Roma şi Atena. Înţuite fac? nepătruns. To­tul aceste meleaguri ale noastre au fost populate de când e lumea, căci ele sunt fertile, bogate, cu climă bună şi bine aşezate. De a­­ceea a­vem "o ante-istorie şi chiar preistorie, mult mai pline de do­vezi decât istoria propriu zisă de dinainte de Descălecătoare­ Citit acum de curând, că la Cluj s-au dat la iveală, prin săpături, nişte obiecte cari par vechi de douăzeci de mii de ani. Nu e de mirare. Lângă Iaşi, lângă Tecuci, în Te­leorman, în Dobrogea, aiurea, în foarte multe locuri, s’au găsit ur­me însemnate de puternice şi în­tinse aşezări omeneşti străvechi, cu siguranţă din perioada ante-istori­­că, precum şi rămăşiţe de carburi din preistorie. Cercetări minuţioase, perzistente şi bine conduse, ar duce la desco­periri uimitoare în această direc­ţie. Pământul nostru a purtat oa­meni chiar dintre aceia ce de cu­rând se transformaseră din mai­muţă, şi de atunci n’a fost nicioda­tă complect gol de fiinţe omeneşti. Este o carte, despre care am mai vorbit, „Dacia preistorică“ a lui Neculai Densuşianu, operă enormă ca număr de pagini şi extrem de bogată în fapte şi în diferite consi­deraţii, de care se face la noi prea puţin caz, până acolo că n’o gă­seşti la librării, ci se vinde numai la o singură farmacie. E o comoară pe care încă ni­meni n’a utilizat-o. Din ea savan­ţii noştri istorici ar putea trage nu­meroase fire conducătoare pentru studiul ante-istoriei ţărilor acesto­ra. Dar ea se face uitată . De ce î Fiindcă e plină de multe fantezii? Se poate- In schimb e ticsită de fapte şi da îndrumări. Cine ar porni de la cartea asta, ar ajunge, cred, cu muncă bine înţeles, la des­coperiri de mare însemnătate. Dintr’însa mi se pare că pot porni nenumărate căi de cercetare în ante-istoria noastră. Aş fi foarte curios să ştiu de ce izvorul acesta e lăsat în părăsire ? I. T. Stăpânirea mării de ştefan I­seniţescu Pentru foarte multe popoare apa este un element de groază. Omul este în genere o fiinţă căreia îi place să simtă sub picioarele sale duritate. Ceea ce este dur i se pare sigur. Mai întâiu de toate pentru că el poate să tragă linii de graniţă, să le strângă şi să le lărgească, să le dea când un rost când un altul, şi al doilea, fiindcă acele graniţi trase de el îi mijlocesc mai bine ca orice, simţimântul că el este cen­tral. Când se întâmplă, vreodată, să se schimbe demarcaţiile de la sine, omul se simte ameninţat. Un mal care se dărâmă îi aduce aminte că el nu este singurul stăpân..Ii aduce aminte ceeace ar dori să-şi amin­tească mai puţin, că stăpânirea nu este o stare, ci o voinţa. Ca s’o aflift este poate destul să existe, căci dacă există el o si cere; ca s’o păs­treze însă el trebue mereu s’o vrea si nu poate niciodată să se odih­nească. Dacă se schimbă de la sine hotarele, dacă este un cutremur de pământ ,omul se înspăimântă fiind­că nu dânsul îşi părăseşte lenea, ci lenea îi este furată, şi trebue din nou să se pue în mişcare, admi­ţând totuş ceva ce este mai mult decât el. Aceasta îl lărgeşte, îl face om în întreaga putere a cuvântului, dar tot aceasta este si pricina groazei sale de apă. Pe pământ fiecare om poate să-şi închipue ca ■ este osia lumii chiar şi atunci când este le­neş, pe apă numai atunci când este activ. Pe­ apă el este si purtat şi totodată se poartă- el mută cu st»« osia şi osia poate să fie oriunde. De aceea paralel cu tendinţa spre lăr­gire, atât naţională cât şi­­ indivi­dual omenească, a apărut în isto­rie întotdeauna şi tendinţa spre apă. S’au folosit drumurile fără de colb ale fluviilor, şi mai de­parte s’au încrucişat pe sub stele drumurile cu valuri încolfate ale mării. Aci omul a putut să simtă liber­tatea cea mai înaltă, libertatea stă­pânirii în sine. Malurile nu-i mai arătau de-a dreapta şi de-a stânga direcţia şi nu-i mai strângeau, nu-i mai canalizau pornirea. De o singură parte coasta cu si­nuozităţi şi descoperiri îi mai era indicator, dar cât de capricios faţă de malurile apelor dulci. Astfel el câştigă încredere în sine ca om şi ca individ, depărtându-se tot mai mult de stâncile cunoscute sau ne­cunoscute, până când îşi rămase viteaz şi învingător, singură că­lăuză, în deplina sa îndrăzneală pe care ei singur o mânuie ordo­nând-o. Aci omul şi-a fost singur stăpân sub ochiul dumnezeesc al soarelui. Aci a fost în întregime răspunzător de sine. De aceea în legătură cu apa şi dintâi pentru popoarele că­lătoare s’a născut ideia tot mai largă a omenirii. In Grecia, în sin­gura ţară care a ştiut să facă deo­sebire între dominaţie şi coloni­zare, a licărit gândul de omenire iar apoi s’a ridicat din ce în ce mai triumfător, începând pe vremea Renaşterii, mulţumită îndrăznelilor care au făcut sferică lumea noa­stră. Căci interesul pentru om nu a putut să se dezvolte pe deplin de­cât acolo unde şi atunci când a trăit interesul pentru apă. Şi dacă schimburile comerciale au ajutat la aceasta, totuş, s’a păstrat îndeajuns sentimentul şi noţiunea unei lăr­giri omeneşti, care satisfăcând ne­voile economice, ’poate să le în­treacă şi le întrece; şi de aceea, pentrucă acolo este mai curată oriunde stăpânirea de sine, s’a spus că duhul Domnului pluteşte peste ape. Dar groaza a rămas. Conştientă sau inconştientă ea Împiedică sau înjumătăţeşte stăpânirea apei şi a mării. Ea întârzie dezvoltarea unui popor, precum întârzie cunoaşterea de sine. Şi aşa este sufletul ome­­nesc, că tendinţa unui stat spre mare, oricât de puternică ar fi, nu este destul. Ea nu-şi dă toate rotu­dele sale decât dacă apa este însu­­fleţită de gând şi de dragoste ome­nească. Apa, marea, trebuie apro­piată, trebue înţeleasă, trebue Io­­stisită, trebue cucerită din toate la­turile ei omenesl si artisticeşte tl ştiinţificeste şi economiceşte. $1 a*­­ceste cuceriri, toate Împreună sol­­dale, nu îmbracă numai Unia tetică a coastei, şi nu pot ca să într’adevăr folositoare, s’o îmb numai pe dânsa, ci trebue să brățișeze întreg litoralul, elementul său omenesc. (Citiți smssm !) Federalizarea învăţătorilor Nu rămân niciodată fără folos con­gresele corporative ale anui corp de însemnată menire culturală cum e acela al învăţătorilor. La asemenea ocazii solemne se proslăvesc, de obi­­ceiu, cele ideale, cari înalţă pe om din mărginirea preocupărilor mate­­riale. Şi e bine ca aceste chemări ale idealului să se repete din când in când, cu toate că, de fapt, Învă­ţătorii noştri nu aşteaptă imbolduri de asemenea natură spre a face un apostolat din ceea ce, altminteri, ar rămâne o simplă profesie. Prin gla­­sul preşedintelui său, congresul în­­văţătorilor din Ardeal s'a şi declarat gata să înceapă o nouă ofensivă cul­turală Împotriva neştiinţei de carte, pentru ca să se reducă grabnic stig­matul destul de ruşinos Încă, al ce­­lor 59 la sută analfabeţi pe cari îi aven». In această ofensivă Învăţătorii vin cu sufletul. Dar efortul lor trebue întregit prin complectarea localuri­lor de şcoli şi prin sporirea numă­rului învăţătorilor, sarcini cari nu mai cad in grija lor r­i în a comu­nelor şi a statului. Cât pentru o mai omenească salarizare — fără aceasta orice avânt riscă a rămâne paralizat—d. Petrovici, ministrul ins­trucţiunei publice, a făgăduit spo­ruri cam­ prin trei etape bugetare să ducă salariile la cota aur de dinain­­tea războinici. Printre hotărârile mai importan­te adoptate de congres a fost aceea a federalizării asociaţiei învăţătorilor din Ardeal cu asociaţia din vechiul regat se propusese la congres, şi chiar d. Fetro­vici recomandase, con­­topirea­ celor două­ asociaţii. Mărimi. Sim că’ am îi preferat această for­mă de unire. Din moment ce admi­nistraţia a fost unificată, era mai cu cale o unificare deplină a asociaţii­lor unui corp care trebue să fie uni­tar in acţiunea lui culturală. Dar fie cu o formă de organizaţie, fie cu alta, ceea ce s a desprins din congres este unitatea in cugete, ceea ce, in fond, e lucrul principal. I. N. NOTE PRIMUL MINISTRU englez Bald­win, şef al partidului conservator, a ţinut un discurs în care făcea apo­logia democraţiei şi fixa condi­ţiile în care această formă de gu­­vernare poate să dea cele mai bune roade. Şeful conservatorilor englezi recomandă contemporani­lor săi­ să iubească libertatea şi să apere democraţia, care are doi duşmani situaţi la două extremi­tăţi opuse: de o parte tirania, de alta bunul plac. In Anglia se poate ca cei doi duşmani ai democraţiei denunţaţi de Baldwin sa fie situaţi la două extremităţi opuse; la noi insă, re­gimul a realizat minunea de a îm­preuna, în dulce armonie, tirania guvernului cu bunul plac al admi­nistraţiei lui, şi să rămână totuşi în guvern... democrat! ” EXPLICAŢIA dintre naţionali continuă cu scrisori şi cu note din carnetele personale. „îndreptarea" scoate din această polemică ind­­d­­erea că tratativele erau de fapt o tărguială. Și oficiosul guverna­mental relevă indignat faptul că in destăinuirile ce se fac, revin me­reu cuvintele: cer, cerem, dăm, nu dau. . . . „ . . Aversiunea oficiosului împotriva acestor verbe e foarte explicabilă. De când sunt la putere, averesca­­nii nu mai afecţionează decât ver­bul tau! Suntem în ajunul deschiderii fa­cultăţilor şi studenţii văd, unii cu bucurie şi încredere, alţii cu oare­­care grijă — chestiunea militarizării căminelor nefiind bine pusă la punct — că în fine statul se va ocupa de ei în mod efectiv. Se întocmesc cu febrilitate planuri se amenajează de pe acum o cazarmă si un mare număr Hp tineri pot fi *!‚rvr? ,‚& "îsi vor lua anul acesta rămas buh deja mizeria ce demoraliza de ■ obicei cele mai promiţătoare elemente. In toate acestea însă, în frumoa­sele schite de un viitor mai ome­nos al studenţimii nu văd nimic proectat pentru studente, fiindcă nu-mi închipui că se va rezerva o aripă a cazărmii-cămin de sub în­­deaproapea îngrijire a unui domn colonel, şi pentru tinerele bacalau­reate care cuprind de obicei o treime cel puţin din studenţimea noastră. Aceasta ar merge poate în Ame­rica, unde la cea mai mare univer­sitate din lume, aceea din Har­­ward, un mare număr din clădirile, căminuri sunt rezervate fetelor. A­­colo, unde educaţia, instrucţia, e mixtă din clasele primare până la absolvirea definitivă a studiilor, lu­crul acesta pare foarte natural. De altfel Harward, universitatea de care vorbim, cu căminurile, facul­tăţile, parcurile, băile, stadionul­e, cantinele ei, formează un fel de o­­răşel in Cambridge şi se înţelege foarte bine că în el e joc destul şi pentru studente care şi ele au mi­cul lor domeniu într’ânsul. La noi lucrurile se schimbă şi un fapt e cert Anume că, pe puţinele locuri ce sunt în excelentul cămin „Spiru Haret“ cum şi în alte câteva foarte reduse ca număr şi cu un confort inexistent e o adevărată luptă, iar studentele îşi încep anul de studii fie îngrămădite pe la dife­rite gazde mai mult sau mai puţin de încredere, fie adăpostite prin unele pensioane, unde deabia intră un minimum din ele. * îl ? Preocupată o viaţă întreagă de ideia existenţii imposibile a studen­tei ce vrea să înveţe, trăind tot­odată cinstit d-na general Avere­­scu a fost prima iniţiatoare a unui cămin model, despre care am vor­bit Dar cum spusei, el e cu totul In­suficient, faţă de avalanşa de fete îndreptate spre învăţătură dintro necesitate a timpurilor, din ce în ce mai mare. De aceea şi dânsa nu are alt gând, altă preocupare mai insis­tentă, ca mărirea acestui cămin. Dar cum fondurile trebuesc toate recoltate în chip benevol, din dăr­­uicie publicului, fără ca statul să-şi ■­­ asupra terminarea acestui nou cămin, studentele nu pot vedea de­cât cu tristeţă că anul şcolar bata la uşe, iar adăposturile lor sunt precare şi le poţi număra pe de­gete. De aceea eu cred că ar fi echita­­bil ca prin denumirea de studenţi­­me să se înţeleagă toată tinerimea studioasă a facultăţilor noastre, in­diferent de sex, şi grija care a în­ceput să preocupe pe guvernanţi pentru studenţi ,să se reverse si a­­supra studentelor. O parte din banii ce se vor afecta pentru căminurile studenţeşti, sa treacă si asupra căminurilor stu­dentelor si încredinţarea lor în mâinile unei persoane pricepute si harnice, cum e, de pildă, d-na ge­neral Averescu, ar face minuni căci d-sa a dovedit o viaţă întreagă că din nimic a ştiut să facă o operă unică, de un folos mare. In asemenea condiţii guvernul nu va lipsi să se intereseze si de­ viaţa ce vor duce studentele în nouile lor adăposturi In privinţa asta, de ce nu am imita puţin felul de educaţie al americanelor, aşa de energice, de decise, pline de ..self­­control", care în fond nu e poate decât rezultatul unei perfecte sănă­tăţi, graţie higienei bine înţelese şi a sporturilor raţionale. Iată, spre exemplu, un sport foarte util: înotul In America nu o să vezi niciodată la rubrica fapte­ lor diverse că o tânără fată s’ar fi înecat pe când se scălda. In legă­­tură cu asta fie-mî permis o pa­ranteză. In timpul războiului mă a­­flam la Negreşti, Jud. Vaslui unde conduceam cu o tânără americană din V. W. C. A. o mare cantină cts ceaiuri pentru soldaţi. Era în vara ce a urmat armistiţiului şî într’o zi m’am dus cu colega mea să ne plim­băm pa malul unui lac. Cum era foarte cald, ea se dezbrăcă să vn­(Citiți continuare in pag. 11-a) In jurul unei discuţii Dar pentru studente? Chestia zîlei Prevederi administrative t CETĂȚEANUL. — Aoleo, de ce mă legați de-acum, că data mai e o săptămână până la aleg­eri ?.. JANDARMUL. — Ca să nu med zică opoziția că ne legăm de tine tocmai in ziua alegerii !

Next