Adevěrul, decembrie 1926 (Anul 39, nr. 13178-13203)

1926-12-04 / nr. 13181

Anul 39. Ho. 13181. * * S­ăbăta 4 Decembrie 1926 4 PAGINI deverul AI» V. BELOW AN 1888—1897 FOND ATOM * CONST. BULLE 1897-1920 lei Pe Un an ABONAMENTE: 440 |el pe 6 lani I ■>■>0 lol r.« 7 I..«? in străinătate dublu 3 Lei BIROURILE: București, Str. Sărindar n». 7-9-it I 3 Lei TELEFOANE Centrala 6/67. 24/73. 46/79. Direcţia 57/72. Ad-d­a 7/69.­­Vn.rînoîa Iflififi. Miniştrii vor să desfiinţeze unele autonomii administrative ca să poată guverna... ...O singură autonomie ar dori ei să creeze, dar e ceva mai greu: autonomia guvernului!... INTRE AUTONOMIE Şl POLITICIANIZARE Lupta din jurul serviciilor publice Guvernul are de gând să reducă din autonomia acordată prin legi unora din serviciile publice. Fap­tul s’a discutat în consiliul de mi­niştri, unde mai mulţi sefi de re­sort s’au plâns că iniţiativa mini­sterială se găseşte limitată de or­ganele de conducere ale serviciilor autonome. Pentru a da satisfacţie acestor plângeri, consiliul a hotă­­rît să se propună parlamentului o serie de legi prin cari, serviciile e­­vadate să fie readuse sub autorita­tea ministeriala. Faptul a emoţionat adânc pe li­berali. Iar oficiosul lor, pornind de la acest incident, găseşte prilejul de a face câteva consideraţii teo­retice foarte interesante asupra rostului autonomiei ca mijloc de îngrădire a samavolniciei mini­steriale. Autonomiile In chestiune s’au a­­cordat — spune Viitorul — pentru a da serviciilor respective putinţa de a se conduce fără stânjenirea ce le-o aduce amestecul de partid. Şi oficiosul liberal continuă tex­tual : Autonomia este astfel o creaţiune cerută, de interesele generale ale sta­tului şi pentru ca mersul bun al in­­stituţiilor de care depinde funcţio­narea statului să fie asigurat prin o conducere permanentă şi neîn­­fluenţată de politica măruntă de partid. De altfel,­ autonomia putea servi şi miniştrilor înşişi, cari puteau fi ast­fel să fie (sic) la adăpostul interven­ţiilor de tot felul cărora, ca factori politici mai greu le-ar fi putut re- zista decât nişte organe permanente, şi autonome scoase din vâltoarea po­liticei şi din patimile momentului. Oficiosul liberal se sperie deci de imixtiunea prea mare a miniș­trilor în mersul serviciilor publice — imixtiune dăunătoare interese­lor statului — şi vede în indepen­denţa unora din aceste servicii un mijloc prin care miniştrii pot fi îm­piedicaţi de a face rău. Nimic de zis împotriva autono­miei înţeleasă în felul acesta. Dacă şefii departamentelor n’au totdea­una conştiinţa lucrului public, să se restrângă cel puţin domeniul în care arbitrarul lor şi interesele de partid se pot afirma cu roade ne­faste pentru interesele publice. Dar modul acesta de a vedea, face oare parte dintr-o concepţie liberală statornică sau trebue să vedem în ea o formulare ad-hoc? Fiindcă nu de mult fostul ministru de finanţe al liberalilor susţinea concepţii de im centralism excesiv, ridicându-se de pildă împotriva ,,caselor speciale” pe cari a căutat cu stăruinţă,să le înglobeze în bu­getul general. Iar în sprijinul a­­cestei opinii se aducea tocmai ne­cesitatea ca ministrul — care e răspunzător în faţa parlamentului — să poată controla întrebuinţa­rea fondurilor tuturor serviciilor dependinte de departamentul său. Exact aşa argumentează astăzi gu­vernul împotriva atitudinei libera­lilor.­­ * Şi fiindcă suntem la capitolul consecvenţei, amintim faptul că o creațiune nouă, cum a fost Asis­tenta socială, organizată de auto­rul ei în sensul vederilor de astăzi ale liberalilor, adică cu o autono­mie care s’o pună la adăpost de amestecul politicei de partid, și-a văzut autonomia redusă treptat sub regretatul Mârzescu şi a fost re­dusă sub A. N. N. Săveanu la un simplu birou minsterial lipsit de orice umbră de autonomie. E adevărat că în alte domenii guvernarea liberală a organizat u­­nele „autonomii“, dar a avut grija să aducă la conducerea serviciilor respective devotati liberali. Prin aceasta însă, nu se urmărea înlă­turarea politicii de la acele servicii publice, ci permanentizarea poli­ticii şi anume a unui singur fel de politică. Un principiu bun, difor­mat printr’o aplicare egoistă. Pe de altă parte, când partidul poporului susţine astăzi drepturile ministrului, răspunzător de gestiu­nea lui, de a hotărî peste organele învestite cu autonomie, n’o face călăuzit de o concepţie anumită Foarte bine s’a amintit cazul d-lui minstru al lucrărilor publice, care in opoziţie era partizanul autono­miei cailor ferate, pentru ca astăzi să mediteze la restrângerea aces­tei autonomii. In lupta încinsă între partidul poporului şi partidul­ liberal pe a­­ceastă chestie, nu e vorba în fond de autonomia serviciilor publice ci de acapararea politică a acestora. Concepţiile celor două partide sunt, în această privinţă, identice. Singura deosebire e că liberalii vor să stăpânească instituţiile­­ în jurul cărora se dă lupta şi când sunt la putere şi când sunt în opo­ziţie, pe câtă vreme partidul popo­rului ar voi să le stăpânească mă­car când e la guvern. Iosif Nădejde Discursul d-lui Goga Ieri, d. Goga, răspunzând inter­­­­pelărilor asupra întâmplărilor de la­ Cernăuţi, a ţinut să facă dovada că, are destule resurse ca să poată im-1 pleti în acelaşi discurs nevoile salei de specială demagogie în chestia agitaţiilor antisemite, cu îndatoriri- Ie grave ale unui ministru de inter­ne in asemenea circumstanţe. Ceea­­ce ţintea d. Goga era să nu dis­placă d-lui Cuza, rămănând totuş in linia datoriei şi bunului simţ. A reuşit s’o facă cu o apreciabilă echilibristică retorică. Tema discursului d-lui ministru de interne se cuprindea în două idei l­minare: că în tristele întâm­plări de la Cernăuţi vina principală o au Evreii şi, apoi, că se impune o politică de concordie între po­pulaţiile convieţuitoare din Româ­nia nouă. Fără îndoială, provocările — din orice parte ar veni eie — sunt condamnabile. Dar, d. Goga uită că înşişi colegii d-sale de guvern — d-nii Petrovici şi Dori Popovici — au constatat în anchetarea ne­norocitelor împrejurări de la Cer­­năuti o serie întreagă de fapte cari aşează sursa provocării cu totul in altă parte. Şi, dacă e vorba de atâ­­tare, apoi să nu uite d. Goga că cea mai periculoasă pentru pacea internă e aţâtarea strecurată în grija ministerială de a scuza, dacă nu chiar de a premia cu discreţie, anume fapte de dezordine. Dar, pentru a nu păcătui şi noi cu ceea ce e drept să se impute unor pasagii ale discursului de ieri, vom reţine, fără vreo altă isco­dire, apelul d-lui Goga, pentru res­tabilirea păcii între populaţiile con­­locuitoare ale ţării. Vom mai re­cunoaşte de­ asemeni dreptatea de­claraţiilor d-lui Goga, că dela veni­­rea d-sare la ministerul de interne cel puţin scandalurile de stradă încetaseră. Numai că, chiar în ziua când ministrul de interne constată aceasta, se înregistrau din nou fapte dintre cele pe cari d. Goga se lăuda că le făcuse să înceteze. In rezumat, d. Goga, ca orator, a vorbit ieri mai mult pentru DL Cu­­ga; e de nădăjduit că, în calitate­­de ministru, va acţiona numai pen­­tru ciniștea țării. " NAZBAŢII JUCĂRII Ministerul agriculturii şi dome­niilor a hotărât să înfiinţeze, în ţară, un mare atelier de jucării. Ideea merită toate laudele, dar mă tem ca nu cumva atelierul să dea faliment, din pricina concurenţii ne­reale pe care i-ar face-o parlamen­tul. Ateliere de jucării sunt corpurile legiuitoare, unde se confecţionează Constituţia — o mare jucărie in mâna guvernelor, — unde se fabrică legi, ce se sparg în mâinile copiilor bătrâni care guvernează ţara şi de unde, mai ales, ies păpuşele meca­nice care votează pentru miniştrii de şi pe resort. KIX. Biosopolitice Urmările Au început să iasă la iveală ur­mările, prevăzute de noi la timp, ale campaniilor zgomotoase si a­­larmiste, cari au fost duse in ulti­mul timp, pe tema la ordinea zilei, — alarmism practicat, între alţii, şi de d-nii Brătianu si Averescu. Cercurile conducătoare recunosc, intr’adevăr, fără înconjur, că au dat greş toate speranţele puse în realizarea unor operaţiuni finan­ciare, de la care se aştepta o ame­liorare a situaţiei economico-finan­­ciare şi putinţa stabilizării mone­tare. Acele cercuri adaugă că părea foarte apropiată realizarea unui îm­prumut. Astăzi nu se mai poate spera în această posibilitate. La urmările acestea, incontestabil că nu s’au aşteptat alarmiştii. Ele in­­vederează însă că s’a făcut un real şi, momentan, iremediabil rău tării. OriecUvltaîe In răspunsul dat interpelărilor d-lor Cuza şi Ebner, d. Octavian Goga a făcut tot ce i-a stat în pu­tinţă pentru ca să apară obiectiv. Dacă a reuşit sau nu, aceasta nu cată să fie lămurit aci. Interesant insă este faptul că, cu toată atitudinea obiectivă, im­pusă de­­situaţia d-sale de ministru de interne, d. Goga nu s’a putut sustrage de la mici explozii, cari trădau fondul stării perpetue de spirit a d-lui Goga. O dovadă mai mult că un om politic poate să încerce toate i­­postazele. Foarte greu reuşeşte insă să fie altfel de cum este, a­­tunci când se pun în discuţie ches­tiuni cari se leagă de fondul firei omului. SEVER ■ ■■ U­nde-i Gioconda? La Londra sau in place Vendome? 1­devărată e în subsolul anticăriei Jonas. Acolo am văzut-o eu“. A CUI E GIOCONDA DIN PLACE VENDOME? In acelaş­imp, faptul afirmat de­­ ziaristul francez fiind comunicat în America, d. Jonas, aflător la New- York, dă surprinzătorul răspuns, că „deţine o copie a Giocondei în pivniţa anticăriei sale, dar că pro­prietarul pânzei este un om politic francez“. Senzaţia e, în adevăr mare Bourcier jubilează, iar d-na Jonas se vede nevoită să intervie spre a confirma cele spuse de soţul ei, a­­dăugând că Gioconda aparţine a­­miralului Fatou de la Toulon, care presat de un ziarist, declară că înainte de a răspunde dacă Giocon­da din subsolul d-lui Jonas este a sa și e cea adevărată, trebue să consulte pe cineva. De astă dată lucrurile se com­plică și mai mult. O confruntare a celor două Gioconde se impune. Di­­­­recția Artelor frumoase de la Paris se oferă să facă această confrunta­re, deşi oficialitatea susţine că­­ Gioconda de la Luvru este una şi­­ aceiaş cu cea răpită în 1911. PARISUL SE VA AMUZA Este întemeiată afirmaţia lui Mi-amintesc, cu o emoţie care-şi păstrează şi acum o parte din in­­tensitatea-i originară, ştirea răs­pândită de toate telegrafele lumii civilizate în vara anului 1911. Gio­conda a fost furată. Marea operă a lui Leonardo da Vinci a dispărut, în mod misterios, din locul ce i se rezervase la Luvru pentru a fi o­­biectul, sau al unei adoraţiuni ma­niace şi clandestine, sau al unei speculaţiuni criminale. După o perioadă de cercetări fe­brile şi costisitoare, lucrurile se li­niştiră. Gioconda era considerată definitiv pierdută. Poate, o minu­ne revelatoare să mai redea, pri­virilor însetate ale vizitatorilor Lu­­vrulu­i, plăcerea surâsului ei mis­terios. Minunea se făcu. In Decembrie 1913, după 28 de luni de la răpirea ei, Gioconda fu regăsită, iar la 4 Ianuarie, anul următor, reașezarea ei la Luvru luă caracterul unei săr­bători naționale. Minunea mai făcu o minune. Cu­riozitatea și dragostea pentru Gio­conda crescută enorm. N’au fost puţini curioşii, cari au traversat Europa sau Oceanul spre a aduce pânzei lui da Vinci omagiul admi­­raţiunii lor. Şi cu zecile şi sutele mii se pot număra admiratorii cari, ani de-a rândul, au urcat treptele Luvrului, numai spre a privi cu ne­­satiu obiectul raptului celebru de la 21 August 1911. Celebritatea ei, de la această dată, putea să facă ge­loasă până şi pe Venera din Milie, căreia Luvrul i-a destinat un mic şi elegant... apartament. ADEVARATA GIOCONDA NU*! LA LUVRU? Anii, însă, treceau. Raptul înce­puse să fie uitat şi celebritatea Giocondei părea să treacă în isto­rie, când un ziarist francez, Emma­imei Bourcier, dă alarma: Giocon-Prin premiul de lei 5000 instituit de d. M. Berceanu aflăm un fapt din cele mai extraordinare, că, în a­­nul de la Hristos 1926, Capitala noa­stră. ţm-1 Încă, creştină. Bine înţeleg da hii ţda Vinci im­eţia Luvru, di » vorbe ■wumfci scei locuitori pe cari statistica ti înregistrează ce ortodoxi. Or, d. Berceanu doreşte să capete, prim mijlocirea acestui pre­miu, cea mai bună lucrare de cum ar putea fi creştinaţi bucureştenii ortodoxi. Nu-i aşa? Dar iarăşi să ne înţelegem. Nu-i vorba de a-i boteza, căci sunt, ci de a-i hotărî să ducă o viaţă cu a­­devărat creştinească.Mi se pare însă că premiul tre­bue împărţit în două, sau mai bine dublat (căci e prea mic spre a fi împărţit) cu prealabila premiare a unei lucrări care să ne arate ce în­seamnă exact a duce o viaţă creşti­nă. Căci, dacă te-ai adresa acum concetăţenilor noştri, exortindu-i să se poarte creştineşte, mă tem că ţi-ai aprinde o căpiţă de pae în cap. Cine vrea oare să recunoască ne­cesitatea de a primi, nu zic o îndru­mare, dar un simplu sfat în privin­ţa asta? Chestia e cu mult mai delicată şi mai complexă de cum o crede d. Berceanu. Sunt musulmani, mozaici, liber cugetători şi mulţi creştini bi­ne înţeles, care se poartă destul de creştineşte, după cum există orto­­doxi şi alţii cari, cu bună sau rea ştiinţă, se poartă tare slăbuţ în a­­stă privinţă. Isus a spus-o dealtmintreri: — Nu tot cel ce zice: Doamne! Doamne! şi se bate cu pumnii în piept, e vred­nic de împărăţia centrilor. Citez din memorie. Prin urmare, înainte de toate trebue bine, precis şi clar stabilit, care e adevărata conduită, adevărata viaţă de creştin. Numai după aceia se va putea hotărî cui, de către cine şi în ce mod este de propagat morala evanghelică. Altfel, chestia va rămâne grea şi încurcată, fără a şti în acelaş timp cine e azi verita­bilul creştin şi cine nu. De aceea, d. Berceanu, chiar obţinând o lucrare perfectă, riscă să se adreseze cu ea greşit. D­­in subsolul unui anticar din place Vendôôme. Emoţia e mare şi, cum era şi natural, încep cercetări, cari, pentru moment, nu duc la nici un rezultat, pentru că în subsolul din place Vendôme nu s’a putut găsi nici o Giocondă. Dar Bourcier nu cedează. El a văzut-o. Gioconda a fost răpită — de astădată de către posesorul ei — spre a fi pusă la adăpostul cer­cetărilor indiscrete ale justiţiei. Şi iată că vechea splendoare a pân­zei florentinului reînvie, iar ochi lacomi se grămădesc pe treptele l­uvrului spre a se convinge, dacă Gioconda din perete este cea a­­devărată sau o îndrăzneață im­postoare. Pe ce se întemeiază Bourcier? Argumente hotărîtoare el nu poate aduce, dar povestirea lui nu-i lipsită de interes și logica faptelor relatate este de natură să suscite legitime suspiciuni. Gioconda are câteva particula­rităţi datorite vechimei şi tecnicii lui da Vinci. Gioconda de la Lu­vru n’are toate aceste particulari­tăţi, pe cari le avea înainte de raptul dela 1911. Deci, pânza rea­dusă la 1914 nu este Gioconda ră­pită. Pe aceasta din urmă, Bour­cier afirmă că a văzut-o într’un sub­sol şi se întreabă: de ce posesorul ei o păstrează sub pământ? Unde, în care subsol, în care O­­raș a văzut Bourcier Gioconda a­­devărată? El n’a vrut să spună din primul moment; dar iată că­­d-na Jonas, proprietara unei anticării din place Vendome, dă imediat un interview unui ziarist, afirmând că d-sa nu are nici o Giocondă. De ce d-na Jonas şi nu altcineva simte nevoia să tăgăduiască? La această întrebare, Bourcier răs­punde: „pentru că Gioconda cea a­ Bourcier? Cine poate şti? E în­­doelnic lucru, dacă confruntarea celor două Gioconde, chiar de că­tre experţii cei mai dibaci, poate duce la un rezultat sigur. Pânza lui da Vinci a fost atât de mult şi atât de perfect copiată, încât tm examen sigur este aproape impo­sibil. Poate, de aceia, s’a şi pus în circulaţie o nouă versiune: Gio­conda, răpită în August 1911, n’a fost cea adevărată. Obiectul fap­tului ar fi fost o copie substituită anterior originalului, iar furtul n’ar fi avut de scop decât să încurce lucrurile, să deruteze cercetările şi să asigure furului rodul actului său. In aşteptarea descoperirii ade­vărului, dacă va putea fi descope­rit, Parisul este emoţionat şi, cu siguranţă, se amuză. Spiritul fran­cez, viu ca cel mai viu argint, nu va lăsa să treacă faptele, discuţiu­­nile, controversele şi luptele ce se dau pentru Gioconda cea veritabi­lă. Şansoniştii vor intra în acţiune, boatele vor avea un nou subiect de amuzament pentru vizitatorii lor obişnuiţi, iar Bourcier va avea să suporte — în societatea Giocondei — verva, totdeauna tinerească şi blajină, a eternului Paris. Em. Socor Carnetul nostru CREŞTINAREA CAPITALEI Buletinul cărţilor le CONSf. ŞAINEANU „Ioan-Vodă cel Cumplit”, du B. Petriceicu Haşdeu Acum 62 de ani, când a apărut această lucrare istorică, în prima ediţie, ea a stârnit o sinceră admi­raţie, dar şi atacuri numeroase. Era într’adevăr prima încercare, în ţara noastră, de a se desprinde un tip reprezentativ din istoria na­ţională şi de a ni-l înfăţişa în toată varietatea personalităţii sale. Jocri­­ind monografia lui Ioan-Vodă cel Cumplit, Haşdeu desigur a ţinut să facă pentru eroul român ceea ce Voltaire făcuse pentru Carol al XII-lea, nefericitul rege al Suediei. Bazat pe izvoare autentice, adică pe mărturii contimporane, adesea oculare, limpezite prin confruntări şi analize, el a încercat, la rându-i să ne reînvie pe interesantul voe­­vod, aşezându-l în cadrul activită­ţii sale şi concentrând în jurul lui, pentru a-l evidenţia, evenimentele timpului. . Astăzi, această monografie isto­rică, atât de cunoscută, apare în a treia ediţie la „Cartea Româneas­că“. Cu toată vechimea ei de pe­­cip a jumătate de veac, ea îşi pă­strează încă, în stilul ei concis şi clar şi în dramaticul viu al acţiu­nii, tot interesul de odinioară. Se poate, într’adevăr, ca vederile au­torului şi unele din concluziile sale să nu cadreze tocmai cu acelea ale altor istorici, sau ca entuziasmul iu­ exagerat pentru erou să depă­şească chiar obiectivitatea istori­că ; aceasta nu împiedică totuş ca lucrarea să fie şi azi interesantă, prin caracterul impunător al voe­­vodului, a cărui viaţă sbuciumatâ şi atât de eroică are toată atracţia unui roman palpitant. * Intr’o vreme când, în toate ţări­le din Europa, sceptrurile erau mâ­nuite de popi, de copii, de nebuni şi de beţivi..., ne afirmă autorul, într’o ţărişoară română apare un principe, pe care ,n urmai cea mai neagră trădare il putu opri de a nu da o altă fată Europei, fundând în peninsula balcanică ui nou im­periu latin". Acest principe, „mare administrator, mare politic, mare general“, a fost Ioan-Vodă cel Cum­plit.Fiu bastard al lui Ştefan cel Tâ­năr şi făcut cu o armeancă, el în­­trunia însuşirile ambelor rase : a­­vea o figură specific armenească, o constituţie uriaşă şi era de o vi­tejie exemplară. Acest personaj astfel croit, a devenit luteran, a­­poi mahomedan, şi în sfârşit iar creştin, după împrejurări, şi care ajunge la Constantinopol cel mai bogat negustor de pietre scumpe, — izbuteşte într’o zi, cu bani, să obţie dela Poartă numirea sa ca Domn al Moldovei în locul lui Bog­dan al IV-lea. Cum ajunge în ţară, el se şi pune pe lucru. Bate mone­dă de aramă cu efigia sa şi cu ti­tulatura în limba română, favori­zează pe ţărani în detrimentul boerilor şi umple vistieria ţării ca parte din veniturile ce reveneau acestora. Pentru prima oară, în sfârşit, ţăranii se simţiau fericiţi în Moldova. Scăpaţi de asupririle boerilor, ei îl iubeau pe Ioan­ Vodă „ca pe nici unul din câţi l-au pre­cedat şi i-au succedat pe tron". De aci şi entuziasmul cu care îi vor urma mai târziu în război... Dar iată că Poarta, fie informa­tă de starea înfloritoare a Moldo­vei, fie asaltată de noul pretendent care oferea o sumă mai mare, tul­bura liniştea voevodului. Printr’un ceauş expediat la Iaşi, ea cere du­blarea birului anual. Ioan­ Vodă, in­dignat, consultă sfatul boerilor şi al norodului, le expune situaţia grea creată ţării prin acest nou impozit, cu totul nejustificat, şi sfârşeşte prin a le arăta datoria ce are ţara de a se împotrivi din răs­puteri: „Să­ trăim slobozi, le spuse el, ori să ne piară pân’ şi urma noastră! Fiţi cu mine, şi cu noi va fi izbânda!" Având aprobarea una­nimă, el chiamă pe ceauş şi-i or­donă să plece, ţara ne mai voind să plătească nici un fel de bir de azi înainte ! * Când Ioan-Vodă făcu acest gest decisiv, imperiul turcesc se găsea în culmea măririi sale, iar armata acestuia era pe atunci cea mai pu­ternică din Europa. Răspunsul nu se lăsă a fi aşteptat. Un corp de 60 mii de oameni, compus din tru­pele de la Nicopole, din Munteni şi Săcui, în frunte cu Petru Şchiopul, primi ordinul să intre în Moldova. Ioan-Vodă nu dispunea în totul de­cât de vreo 9000 de moldoveni şi 1200 cazaci! Avea însă un mare merit: era un excelent tactician. Studiase arta militară la Poloni, Germani, Turci şi Tătari. Princi­piile lui , cavalerie cât mai puţină, artilerie şi infanterie ca temelie, şi m­ai ales lovirea prin surprindere şi desfăşurarea trupelor in „ordine concavă“. Graţie acestor principii, pe care i le atribue Haşdeu, Ioan-Vodă surprinde la Jilişti, în judeţul Râm­­nicu-Sărat, armata turcească, în plin­ câmp şi în timpul somnului, o învălue din toate părţile, şi în stri­găte infernale o măcelăreşte a­­proape întreagă. „O asemenea victorie merită, zice autorul, de a fi recunoscută ca una din cele mai remarcabile din istoria modernă''. Fusese decisivă, repede şi deschi­dea drumul spre Muntenia. Voevo­­dul profită de această izbândă şi înaintează asupra Capitalei, „ar­zând, tăind, jefuind totul în calea-i, după obiceiul timpului", ba chiar omorând bătrâni şi copii, necin­stind femei şi copile... (Xenopol). După ce aşează domn pe Vintilă, un frate al lui Mihai­ Viteazul, el porneşte asupra Brăilei. Ajuns aci, în loc de a asedia ci­tadela, el se aruncă asupra ora­şului deschis, şi dă trupelor sale „deplină libertate de a se scălda cu toţii în sângele vrăşmaşilor (!), de a se resfăta in pradă, de a se îmbuiba in păcate”, probabil tot conform obiceiurilor timpului. Şi biata Brăila, cu nimic vinovată, şi ai cărei emisari de supunere Ioan- Vodă îi mutilase şi răstignise în cuie, cunoscu faimosul jaf al Ro­mei din timpul lui Nerone. Intr’a­­devăr, „nimic nu fu cruţat, sângele. (Citiţi continuarea în pagina II-a) MOŢE GUVERNUL sari peşte iar viaţa prin impozitele cele noui. Intere­sant e faptul că împotriva acestor impozite cari vor avea de efect scumpirea vieţii, protestează şi o­­ficiosul partidului liberal. Se vede că se crede îndreptăţit la aceasta de faptul că in cei patru ani cât au stat la putere, liberalii n'au fă­cut decât să... ieftinească viaţa. „VIITORUL" are, în nmărul de ori, o explozie de indignare. D. mi­nistru Trancu-Iaşi şi-a permis, la o masă, să facă un catren. Oficiosul partidului liberal vede în această distracţie nici mai mult, nici mai puţin decât o... ştirbire a „autorităţii şi prestigiului de care trebue să se bucure un ministru". „Viitorul“ îl păr­eşte pe d. Trancu — primului ministru, care „ar tre­bui să se îngrijească" de această purtare.... „de natură atât de gravă". Aşa­dar „Viitorul“ este de pă­rere că miniştrii nu trebue să se ocupe de fleacuri, ci numai de lu­cruri serioase , de pildă de afaceri, ca d. Tancred Constantinescu pe care d. Ionel Brătianu nu l-a pus niciodată la rezon. Noi însă preferăm pe miniștrii poetici celor realiști... * JUSTITIA a stabilit o jurispru­­dență nouă , chiar dacă învinuitul de mită este scos din cauză, suma considerată drept mită nu­ i se mai restitue — ea rămânând confiscată pentru totdeauna. Ceea ce înseamnă că putem avea mită fără mituitori, omor fără u­­cigaş, viol fără violatori... O inovație. Citiţi in pag. Ill-a: EXPORTUL IN CONTINUĂ SCĂDERE DUPĂ DISCUTIILE IN CHESTIA BRUTINEI D. GEN. VALEANU. — Coane Vintilă, recunosc: ești mai tare ca mine ! Cu 700 de milioane ai isbutit să mă întreci: eu sunt Vă­­leanu-Brutinel, dar d-ta ești Vintilă -Levant­.... U­n calvar. Drumul la sanatoriul Bisericani Problema combaterii tubercu- Iosef e totdeauna de actualitate. Boala­ nu conteneşte. Victimele ei se îngrămădesc în hecatombe u­­riaşe. Pentru a pune capăt acestui desfrâu al morţii, se impun măsuri de combatere care să fie duse cu sistem şi continuitate. Ce s’a făcut la noi până acum, e un slab şi pa­lid început. Când pe-ar trebui, ca primă nevoe de asistenta, cel pu­­tin 12—15.000 paturi de sanatorii şi spitale, nu avem nici 1000! Sec­ţiile speciale în spitalele generale pe care să se organizeze, ca o aplicare a dispoziţiilor nouei legi a combaterii tuberculosei, cer medici experimentaţi şi amenajări bine orânduite. Nu avem nici per­sonal medical specializat, nici material de asistenţă suficient. Plu­tim încă în haos fără ca vreo or­ganizare serioasă să se poată în­chega. Dezideratele noastre, căro­ra am voi să le dăm corp şi con­sistenţă, rămân năluci, umbre în­şelătoare, jocuri de imaginaţie. Ne încântăm de mirare, întocmai ca şi călătorii pe întinsul pustiilor. Când ne apropiem însă de ele, realitatea le spulberă. E una din marile noastre scă­deri că—atunci când ne aflăm prin­tre tarile cele mai tuberculizate din lumea întreagă,—mijloacele de asistenţă să fie la noi aproape inexistente. Ne întrec ţări mai mici şi mai sărace şi cu mult mai puţină tu­­berculosă şi ne întrec cu mult. Am dat în privinţa aceasta destule date într'un articol din revista „Viaţa Româneasca“, din Iulie 1924. Pentru aceste ţări a fost un punct de amor propriu că, odată ce marea nevoe de combatere a tuberculosei a fost recunoscută, re­alizările de asistentă să nu mai în­târzie. La noi nu numai că nu s’a păşit spre o asistentă mai com­plectă dar, ceea ce e dureros, şi în puţinele sanatorii pe cari le-am putut înjgheba, lacunele sunt enorme. Cel mai mare sanatoriu actualmente e cel de la Bisericani în judeţul Neamţ. Un nou pavilion, a cărui clădire e terminată, va fi pus în curând în stare de funcţie­ de Dr. S. Irimescu nare. Dacă acest pavilion ca şi sa­natoriul dela Leamna în Oltenia n’au fost deschise şi-şi aşteaptă de aproape doi ani inaugurarea, e din cauză că nici un buget al sănătăţii publice nu s’a învrednicit să se re­zerve sumele, relativ neînsemnate, necesare pentru mobilierul lor. Ele stau astfel neutilizate pe când 1000 tuberculoşi cel puţin, cari ar fi pp­, «Ri fie îngrijiţi tu tic po i.^pe an, bat la porţile sanatoriilor cari II se închid din lipsă de locuri. Prin expunerea sa, ferit de cu­rente, cu o privelişte minunată pe valea Bistriţei, sanatoriul de la Bi­sericani are întrunite toate condi­ţii e ca să fie ţin excelent joc de­ cură pentru bolnavi. Drumul care duce însă la el presupune calităţi de turist exersat Din şoseaua, care pleacă din Piatra dealungul Bis­triţei, el se desprinde pe o lungime de 4 kilometrii şi jumătate. E de abia o potecă mai largă de munţi, abruptă, şerpuind în jur de pră­păstii adânci, impracticabilă de cele mai multe ori pentru vehicule de orice fel, trăsuri sau căruţe. Că­lătorul, dintr-un elementar instinct de apărare, pentru a nu-şi rupe gâtul, scoboară din ele, împingând la căruţa pe care caii refuză să o mai tragă. Când călătorul e un tuberculos, scena devine tragică. Gâfâind cu respiraţia tăiată, livid, bolnavul urcă coasta poticnindu-se şi căzând pe brânci. Tuşea îl înea­că, repercutată în văi cu ecouri cari reamintesc strigătele suflete­lor chinuite din infernul lui Dante. Mântuitorul şi-a purtat crucea ur­când calvarul dar el mergea spre nemurire. Bolnavii, iluminaţi şi ei de credinţa în vindecare în locaşul către care se îndreaptă, ajung la el descurajaţi şi desorientaţi asu­pra unui tratament care debutează prin a-i extenua. Contrastul e violent cu ceea ce se face aiurea. In sanatoriile din alte ţări situate la înălţimi mari, pentru ca bolnavii să beneficieze de condiţiile climatice şi atmosferi­ce pe care le oferă altitudinile, se (Citiți continuarea în pagina II-a)

Next