Adevěrul, decembrie 1926 (Anul 39, nr. 13178-13203)
1926-12-04 / nr. 13181
Anul 39. Ho. 13181. * * Săbăta 4 Decembrie 1926 4 PAGINI deverul AI» V. BELOW AN 1888—1897 FOND ATOM * CONST. BULLE 1897-1920 lei Pe Un an ABONAMENTE: 440 |el pe 6 lani I ■>■>0 lol r.« 7 I..«? in străinătate dublu 3 Lei BIROURILE: București, Str. Sărindar n». 7-9-it I 3 Lei TELEFOANE Centrala 6/67. 24/73. 46/79. Direcţia 57/72. Ad-da 7/69.Vn.rînoîa Iflififi. Miniştrii vor să desfiinţeze unele autonomii administrative ca să poată guverna... ...O singură autonomie ar dori ei să creeze, dar e ceva mai greu: autonomia guvernului!... INTRE AUTONOMIE Şl POLITICIANIZARE Lupta din jurul serviciilor publice Guvernul are de gând să reducă din autonomia acordată prin legi unora din serviciile publice. Faptul s’a discutat în consiliul de miniştri, unde mai mulţi sefi de resort s’au plâns că iniţiativa ministerială se găseşte limitată de organele de conducere ale serviciilor autonome. Pentru a da satisfacţie acestor plângeri, consiliul a hotărît să se propună parlamentului o serie de legi prin cari, serviciile evadate să fie readuse sub autoritatea ministeriala. Faptul a emoţionat adânc pe liberali. Iar oficiosul lor, pornind de la acest incident, găseşte prilejul de a face câteva consideraţii teoretice foarte interesante asupra rostului autonomiei ca mijloc de îngrădire a samavolniciei ministeriale. Autonomiile In chestiune s’au acordat — spune Viitorul — pentru a da serviciilor respective putinţa de a se conduce fără stânjenirea ce le-o aduce amestecul de partid. Şi oficiosul liberal continuă textual : Autonomia este astfel o creaţiune cerută, de interesele generale ale statului şi pentru ca mersul bun al instituţiilor de care depinde funcţionarea statului să fie asigurat prin o conducere permanentă şi neînfluenţată de politica măruntă de partid. De altfel, autonomia putea servi şi miniştrilor înşişi, cari puteau fi astfel să fie (sic) la adăpostul intervenţiilor de tot felul cărora, ca factori politici mai greu le-ar fi putut re- zista decât nişte organe permanente, şi autonome scoase din vâltoarea politicei şi din patimile momentului. Oficiosul liberal se sperie deci de imixtiunea prea mare a miniștrilor în mersul serviciilor publice — imixtiune dăunătoare intereselor statului — şi vede în independenţa unora din aceste servicii un mijloc prin care miniştrii pot fi împiedicaţi de a face rău. Nimic de zis împotriva autonomiei înţeleasă în felul acesta. Dacă şefii departamentelor n’au totdeauna conştiinţa lucrului public, să se restrângă cel puţin domeniul în care arbitrarul lor şi interesele de partid se pot afirma cu roade nefaste pentru interesele publice. Dar modul acesta de a vedea, face oare parte dintr-o concepţie liberală statornică sau trebue să vedem în ea o formulare ad-hoc? Fiindcă nu de mult fostul ministru de finanţe al liberalilor susţinea concepţii de im centralism excesiv, ridicându-se de pildă împotriva ,,caselor speciale” pe cari a căutat cu stăruinţă,să le înglobeze în bugetul general. Iar în sprijinul acestei opinii se aducea tocmai necesitatea ca ministrul — care e răspunzător în faţa parlamentului — să poată controla întrebuinţarea fondurilor tuturor serviciilor dependinte de departamentul său. Exact aşa argumentează astăzi guvernul împotriva atitudinei liberalilor. * Şi fiindcă suntem la capitolul consecvenţei, amintim faptul că o creațiune nouă, cum a fost Asistenta socială, organizată de autorul ei în sensul vederilor de astăzi ale liberalilor, adică cu o autonomie care s’o pună la adăpost de amestecul politicei de partid, și-a văzut autonomia redusă treptat sub regretatul Mârzescu şi a fost redusă sub A. N. N. Săveanu la un simplu birou minsterial lipsit de orice umbră de autonomie. E adevărat că în alte domenii guvernarea liberală a organizat unele „autonomii“, dar a avut grija să aducă la conducerea serviciilor respective devotati liberali. Prin aceasta însă, nu se urmărea înlăturarea politicii de la acele servicii publice, ci permanentizarea politicii şi anume a unui singur fel de politică. Un principiu bun, diformat printr’o aplicare egoistă. Pe de altă parte, când partidul poporului susţine astăzi drepturile ministrului, răspunzător de gestiunea lui, de a hotărî peste organele învestite cu autonomie, n’o face călăuzit de o concepţie anumită Foarte bine s’a amintit cazul d-lui minstru al lucrărilor publice, care in opoziţie era partizanul autonomiei cailor ferate, pentru ca astăzi să mediteze la restrângerea acestei autonomii. In lupta încinsă între partidul poporului şi partidul liberal pe această chestie, nu e vorba în fond de autonomia serviciilor publice ci de acapararea politică a acestora. Concepţiile celor două partide sunt, în această privinţă, identice. Singura deosebire e că liberalii vor să stăpânească instituţiile în jurul cărora se dă lupta şi când sunt la putere şi când sunt în opoziţie, pe câtă vreme partidul poporului ar voi să le stăpânească măcar când e la guvern. Iosif Nădejde Discursul d-lui Goga Ieri, d. Goga, răspunzând interpelărilor asupra întâmplărilor de la Cernăuţi, a ţinut să facă dovada că, are destule resurse ca să poată im-1 pleti în acelaşi discurs nevoile salei de specială demagogie în chestia agitaţiilor antisemite, cu îndatoriri- Ie grave ale unui ministru de interne in asemenea circumstanţe. Ceeace ţintea d. Goga era să nu displacă d-lui Cuza, rămănând totuş in linia datoriei şi bunului simţ. A reuşit s’o facă cu o apreciabilă echilibristică retorică. Tema discursului d-lui ministru de interne se cuprindea în două idei lminare: că în tristele întâmplări de la Cernăuţi vina principală o au Evreii şi, apoi, că se impune o politică de concordie între populaţiile convieţuitoare din România nouă. Fără îndoială, provocările — din orice parte ar veni eie — sunt condamnabile. Dar, d. Goga uită că înşişi colegii d-sale de guvern — d-nii Petrovici şi Dori Popovici — au constatat în anchetarea nenorocitelor împrejurări de la Cernăuti o serie întreagă de fapte cari aşează sursa provocării cu totul in altă parte. Şi, dacă e vorba de atâtare, apoi să nu uite d. Goga că cea mai periculoasă pentru pacea internă e aţâtarea strecurată în grija ministerială de a scuza, dacă nu chiar de a premia cu discreţie, anume fapte de dezordine. Dar, pentru a nu păcătui şi noi cu ceea ce e drept să se impute unor pasagii ale discursului de ieri, vom reţine, fără vreo altă iscodire, apelul d-lui Goga, pentru restabilirea păcii între populaţiile conlocuitoare ale ţării. Vom mai recunoaşte de asemeni dreptatea declaraţiilor d-lui Goga, că dela venirea d-sare la ministerul de interne cel puţin scandalurile de stradă încetaseră. Numai că, chiar în ziua când ministrul de interne constată aceasta, se înregistrau din nou fapte dintre cele pe cari d. Goga se lăuda că le făcuse să înceteze. In rezumat, d. Goga, ca orator, a vorbit ieri mai mult pentru DL Cuga; e de nădăjduit că, în calitatede ministru, va acţiona numai pentru ciniștea țării. " NAZBAŢII JUCĂRII Ministerul agriculturii şi domeniilor a hotărât să înfiinţeze, în ţară, un mare atelier de jucării. Ideea merită toate laudele, dar mă tem ca nu cumva atelierul să dea faliment, din pricina concurenţii nereale pe care i-ar face-o parlamentul. Ateliere de jucării sunt corpurile legiuitoare, unde se confecţionează Constituţia — o mare jucărie in mâna guvernelor, — unde se fabrică legi, ce se sparg în mâinile copiilor bătrâni care guvernează ţara şi de unde, mai ales, ies păpuşele mecanice care votează pentru miniştrii de şi pe resort. KIX. Biosopolitice Urmările Au început să iasă la iveală urmările, prevăzute de noi la timp, ale campaniilor zgomotoase si alarmiste, cari au fost duse in ultimul timp, pe tema la ordinea zilei, — alarmism practicat, între alţii, şi de d-nii Brătianu si Averescu. Cercurile conducătoare recunosc, intr’adevăr, fără înconjur, că au dat greş toate speranţele puse în realizarea unor operaţiuni financiare, de la care se aştepta o ameliorare a situaţiei economico-financiare şi putinţa stabilizării monetare. Acele cercuri adaugă că părea foarte apropiată realizarea unui împrumut. Astăzi nu se mai poate spera în această posibilitate. La urmările acestea, incontestabil că nu s’au aşteptat alarmiştii. Ele invederează însă că s’a făcut un real şi, momentan, iremediabil rău tării. OriecUvltaîe In răspunsul dat interpelărilor d-lor Cuza şi Ebner, d. Octavian Goga a făcut tot ce i-a stat în putinţă pentru ca să apară obiectiv. Dacă a reuşit sau nu, aceasta nu cată să fie lămurit aci. Interesant insă este faptul că, cu toată atitudinea obiectivă, impusă desituaţia d-sale de ministru de interne, d. Goga nu s’a putut sustrage de la mici explozii, cari trădau fondul stării perpetue de spirit a d-lui Goga. O dovadă mai mult că un om politic poate să încerce toate ipostazele. Foarte greu reuşeşte insă să fie altfel de cum este, atunci când se pun în discuţie chestiuni cari se leagă de fondul firei omului. SEVER ■ ■■ Unde-i Gioconda? La Londra sau in place Vendome? 1devărată e în subsolul anticăriei Jonas. Acolo am văzut-o eu“. A CUI E GIOCONDA DIN PLACE VENDOME? In acelaşimp, faptul afirmat de ziaristul francez fiind comunicat în America, d. Jonas, aflător la New- York, dă surprinzătorul răspuns, că „deţine o copie a Giocondei în pivniţa anticăriei sale, dar că proprietarul pânzei este un om politic francez“. Senzaţia e, în adevăr mare Bourcier jubilează, iar d-na Jonas se vede nevoită să intervie spre a confirma cele spuse de soţul ei, adăugând că Gioconda aparţine amiralului Fatou de la Toulon, care presat de un ziarist, declară că înainte de a răspunde dacă Gioconda din subsolul d-lui Jonas este a sa și e cea adevărată, trebue să consulte pe cineva. De astă dată lucrurile se complică și mai mult. O confruntare a celor două Gioconde se impune. Direcția Artelor frumoase de la Paris se oferă să facă această confruntare, deşi oficialitatea susţine că Gioconda de la Luvru este una şi aceiaş cu cea răpită în 1911. PARISUL SE VA AMUZA Este întemeiată afirmaţia lui Mi-amintesc, cu o emoţie care-şi păstrează şi acum o parte din intensitatea-i originară, ştirea răspândită de toate telegrafele lumii civilizate în vara anului 1911. Gioconda a fost furată. Marea operă a lui Leonardo da Vinci a dispărut, în mod misterios, din locul ce i se rezervase la Luvru pentru a fi obiectul, sau al unei adoraţiuni maniace şi clandestine, sau al unei speculaţiuni criminale. După o perioadă de cercetări febrile şi costisitoare, lucrurile se liniştiră. Gioconda era considerată definitiv pierdută. Poate, o minune revelatoare să mai redea, privirilor însetate ale vizitatorilor Luvrului, plăcerea surâsului ei misterios. Minunea se făcu. In Decembrie 1913, după 28 de luni de la răpirea ei, Gioconda fu regăsită, iar la 4 Ianuarie, anul următor, reașezarea ei la Luvru luă caracterul unei sărbători naționale. Minunea mai făcu o minune. Curiozitatea și dragostea pentru Gioconda crescută enorm. N’au fost puţini curioşii, cari au traversat Europa sau Oceanul spre a aduce pânzei lui da Vinci omagiul admiraţiunii lor. Şi cu zecile şi sutele mii se pot număra admiratorii cari, ani de-a rândul, au urcat treptele Luvrului, numai spre a privi cu nesatiu obiectul raptului celebru de la 21 August 1911. Celebritatea ei, de la această dată, putea să facă geloasă până şi pe Venera din Milie, căreia Luvrul i-a destinat un mic şi elegant... apartament. ADEVARATA GIOCONDA NU*! LA LUVRU? Anii, însă, treceau. Raptul începuse să fie uitat şi celebritatea Giocondei părea să treacă în istorie, când un ziarist francez, Emmaimei Bourcier, dă alarma: Giocon-Prin premiul de lei 5000 instituit de d. M. Berceanu aflăm un fapt din cele mai extraordinare, că, în anul de la Hristos 1926, Capitala noastră. ţm-1 Încă, creştină. Bine înţeleg da hii ţda Vinci imeţia Luvru, di » vorbe ■wumfci scei locuitori pe cari statistica ti înregistrează ce ortodoxi. Or, d. Berceanu doreşte să capete, prim mijlocirea acestui premiu, cea mai bună lucrare de cum ar putea fi creştinaţi bucureştenii ortodoxi. Nu-i aşa? Dar iarăşi să ne înţelegem. Nu-i vorba de a-i boteza, căci sunt, ci de a-i hotărî să ducă o viaţă cu adevărat creştinească.Mi se pare însă că premiul trebue împărţit în două, sau mai bine dublat (căci e prea mic spre a fi împărţit) cu prealabila premiare a unei lucrări care să ne arate ce înseamnă exact a duce o viaţă creştină. Căci, dacă te-ai adresa acum concetăţenilor noştri, exortindu-i să se poarte creştineşte, mă tem că ţi-ai aprinde o căpiţă de pae în cap. Cine vrea oare să recunoască necesitatea de a primi, nu zic o îndrumare, dar un simplu sfat în privinţa asta? Chestia e cu mult mai delicată şi mai complexă de cum o crede d. Berceanu. Sunt musulmani, mozaici, liber cugetători şi mulţi creştini bine înţeles, care se poartă destul de creştineşte, după cum există ortodoxi şi alţii cari, cu bună sau rea ştiinţă, se poartă tare slăbuţ în astă privinţă. Isus a spus-o dealtmintreri: — Nu tot cel ce zice: Doamne! Doamne! şi se bate cu pumnii în piept, e vrednic de împărăţia centrilor. Citez din memorie. Prin urmare, înainte de toate trebue bine, precis şi clar stabilit, care e adevărata conduită, adevărata viaţă de creştin. Numai după aceia se va putea hotărî cui, de către cine şi în ce mod este de propagat morala evanghelică. Altfel, chestia va rămâne grea şi încurcată, fără a şti în acelaş timp cine e azi veritabilul creştin şi cine nu. De aceea, d. Berceanu, chiar obţinând o lucrare perfectă, riscă să se adreseze cu ea greşit. Din subsolul unui anticar din place Vendôôme. Emoţia e mare şi, cum era şi natural, încep cercetări, cari, pentru moment, nu duc la nici un rezultat, pentru că în subsolul din place Vendôme nu s’a putut găsi nici o Giocondă. Dar Bourcier nu cedează. El a văzut-o. Gioconda a fost răpită — de astădată de către posesorul ei — spre a fi pusă la adăpostul cercetărilor indiscrete ale justiţiei. Şi iată că vechea splendoare a pânzei florentinului reînvie, iar ochi lacomi se grămădesc pe treptele luvrului spre a se convinge, dacă Gioconda din perete este cea adevărată sau o îndrăzneață impostoare. Pe ce se întemeiază Bourcier? Argumente hotărîtoare el nu poate aduce, dar povestirea lui nu-i lipsită de interes și logica faptelor relatate este de natură să suscite legitime suspiciuni. Gioconda are câteva particularităţi datorite vechimei şi tecnicii lui da Vinci. Gioconda de la Luvru n’are toate aceste particularităţi, pe cari le avea înainte de raptul dela 1911. Deci, pânza readusă la 1914 nu este Gioconda răpită. Pe aceasta din urmă, Bourcier afirmă că a văzut-o într’un subsol şi se întreabă: de ce posesorul ei o păstrează sub pământ? Unde, în care subsol, în care Oraș a văzut Bourcier Gioconda adevărată? El n’a vrut să spună din primul moment; dar iată căd-na Jonas, proprietara unei anticării din place Vendome, dă imediat un interview unui ziarist, afirmând că d-sa nu are nici o Giocondă. De ce d-na Jonas şi nu altcineva simte nevoia să tăgăduiască? La această întrebare, Bourcier răspunde: „pentru că Gioconda cea a Bourcier? Cine poate şti? E îndoelnic lucru, dacă confruntarea celor două Gioconde, chiar de către experţii cei mai dibaci, poate duce la un rezultat sigur. Pânza lui da Vinci a fost atât de mult şi atât de perfect copiată, încât tm examen sigur este aproape imposibil. Poate, de aceia, s’a şi pus în circulaţie o nouă versiune: Gioconda, răpită în August 1911, n’a fost cea adevărată. Obiectul faptului ar fi fost o copie substituită anterior originalului, iar furtul n’ar fi avut de scop decât să încurce lucrurile, să deruteze cercetările şi să asigure furului rodul actului său. In aşteptarea descoperirii adevărului, dacă va putea fi descoperit, Parisul este emoţionat şi, cu siguranţă, se amuză. Spiritul francez, viu ca cel mai viu argint, nu va lăsa să treacă faptele, discuţiunile, controversele şi luptele ce se dau pentru Gioconda cea veritabilă. Şansoniştii vor intra în acţiune, boatele vor avea un nou subiect de amuzament pentru vizitatorii lor obişnuiţi, iar Bourcier va avea să suporte — în societatea Giocondei — verva, totdeauna tinerească şi blajină, a eternului Paris. Em. Socor Carnetul nostru CREŞTINAREA CAPITALEI Buletinul cărţilor le CONSf. ŞAINEANU „Ioan-Vodă cel Cumplit”, du B. Petriceicu Haşdeu Acum 62 de ani, când a apărut această lucrare istorică, în prima ediţie, ea a stârnit o sinceră admiraţie, dar şi atacuri numeroase. Era într’adevăr prima încercare, în ţara noastră, de a se desprinde un tip reprezentativ din istoria naţională şi de a ni-l înfăţişa în toată varietatea personalităţii sale. Jocriind monografia lui Ioan-Vodă cel Cumplit, Haşdeu desigur a ţinut să facă pentru eroul român ceea ce Voltaire făcuse pentru Carol al XII-lea, nefericitul rege al Suediei. Bazat pe izvoare autentice, adică pe mărturii contimporane, adesea oculare, limpezite prin confruntări şi analize, el a încercat, la rându-i să ne reînvie pe interesantul voevod, aşezându-l în cadrul activităţii sale şi concentrând în jurul lui, pentru a-l evidenţia, evenimentele timpului. . Astăzi, această monografie istorică, atât de cunoscută, apare în a treia ediţie la „Cartea Românească“. Cu toată vechimea ei de pecip a jumătate de veac, ea îşi păstrează încă, în stilul ei concis şi clar şi în dramaticul viu al acţiunii, tot interesul de odinioară. Se poate, într’adevăr, ca vederile autorului şi unele din concluziile sale să nu cadreze tocmai cu acelea ale altor istorici, sau ca entuziasmul iu exagerat pentru erou să depăşească chiar obiectivitatea istorică ; aceasta nu împiedică totuş ca lucrarea să fie şi azi interesantă, prin caracterul impunător al voevodului, a cărui viaţă sbuciumatâ şi atât de eroică are toată atracţia unui roman palpitant. * Intr’o vreme când, în toate ţările din Europa, sceptrurile erau mânuite de popi, de copii, de nebuni şi de beţivi..., ne afirmă autorul, într’o ţărişoară română apare un principe, pe care ,n urmai cea mai neagră trădare il putu opri de a nu da o altă fată Europei, fundând în peninsula balcanică ui nou imperiu latin". Acest principe, „mare administrator, mare politic, mare general“, a fost Ioan-Vodă cel Cumplit.Fiu bastard al lui Ştefan cel Tânăr şi făcut cu o armeancă, el întrunia însuşirile ambelor rase : avea o figură specific armenească, o constituţie uriaşă şi era de o vitejie exemplară. Acest personaj astfel croit, a devenit luteran, apoi mahomedan, şi în sfârşit iar creştin, după împrejurări, şi care ajunge la Constantinopol cel mai bogat negustor de pietre scumpe, — izbuteşte într’o zi, cu bani, să obţie dela Poartă numirea sa ca Domn al Moldovei în locul lui Bogdan al IV-lea. Cum ajunge în ţară, el se şi pune pe lucru. Bate monedă de aramă cu efigia sa şi cu titulatura în limba română, favorizează pe ţărani în detrimentul boerilor şi umple vistieria ţării ca parte din veniturile ce reveneau acestora. Pentru prima oară, în sfârşit, ţăranii se simţiau fericiţi în Moldova. Scăpaţi de asupririle boerilor, ei îl iubeau pe Ioan Vodă „ca pe nici unul din câţi l-au precedat şi i-au succedat pe tron". De aci şi entuziasmul cu care îi vor urma mai târziu în război... Dar iată că Poarta, fie informată de starea înfloritoare a Moldovei, fie asaltată de noul pretendent care oferea o sumă mai mare, tulbura liniştea voevodului. Printr’un ceauş expediat la Iaşi, ea cere dublarea birului anual. Ioan Vodă, indignat, consultă sfatul boerilor şi al norodului, le expune situaţia grea creată ţării prin acest nou impozit, cu totul nejustificat, şi sfârşeşte prin a le arăta datoria ce are ţara de a se împotrivi din răsputeri: „Să trăim slobozi, le spuse el, ori să ne piară pân’ şi urma noastră! Fiţi cu mine, şi cu noi va fi izbânda!" Având aprobarea unanimă, el chiamă pe ceauş şi-i ordonă să plece, ţara ne mai voind să plătească nici un fel de bir de azi înainte ! * Când Ioan-Vodă făcu acest gest decisiv, imperiul turcesc se găsea în culmea măririi sale, iar armata acestuia era pe atunci cea mai puternică din Europa. Răspunsul nu se lăsă a fi aşteptat. Un corp de 60 mii de oameni, compus din trupele de la Nicopole, din Munteni şi Săcui, în frunte cu Petru Şchiopul, primi ordinul să intre în Moldova. Ioan-Vodă nu dispunea în totul decât de vreo 9000 de moldoveni şi 1200 cazaci! Avea însă un mare merit: era un excelent tactician. Studiase arta militară la Poloni, Germani, Turci şi Tătari. Principiile lui , cavalerie cât mai puţină, artilerie şi infanterie ca temelie, şi mai ales lovirea prin surprindere şi desfăşurarea trupelor in „ordine concavă“. Graţie acestor principii, pe care i le atribue Haşdeu, Ioan-Vodă surprinde la Jilişti, în judeţul Râmnicu-Sărat, armata turcească, în plin câmp şi în timpul somnului, o învălue din toate părţile, şi în strigăte infernale o măcelăreşte aproape întreagă. „O asemenea victorie merită, zice autorul, de a fi recunoscută ca una din cele mai remarcabile din istoria modernă''. Fusese decisivă, repede şi deschidea drumul spre Muntenia. Voevodul profită de această izbândă şi înaintează asupra Capitalei, „arzând, tăind, jefuind totul în calea-i, după obiceiul timpului", ba chiar omorând bătrâni şi copii, necinstind femei şi copile... (Xenopol). După ce aşează domn pe Vintilă, un frate al lui Mihai Viteazul, el porneşte asupra Brăilei. Ajuns aci, în loc de a asedia citadela, el se aruncă asupra oraşului deschis, şi dă trupelor sale „deplină libertate de a se scălda cu toţii în sângele vrăşmaşilor (!), de a se resfăta in pradă, de a se îmbuiba in păcate”, probabil tot conform obiceiurilor timpului. Şi biata Brăila, cu nimic vinovată, şi ai cărei emisari de supunere Ioan- Vodă îi mutilase şi răstignise în cuie, cunoscu faimosul jaf al Romei din timpul lui Nerone. Intr’adevăr, „nimic nu fu cruţat, sângele. (Citiţi continuarea în pagina II-a) MOŢE GUVERNUL sari peşte iar viaţa prin impozitele cele noui. Interesant e faptul că împotriva acestor impozite cari vor avea de efect scumpirea vieţii, protestează şi oficiosul partidului liberal. Se vede că se crede îndreptăţit la aceasta de faptul că in cei patru ani cât au stat la putere, liberalii n'au făcut decât să... ieftinească viaţa. „VIITORUL" are, în nmărul de ori, o explozie de indignare. D. ministru Trancu-Iaşi şi-a permis, la o masă, să facă un catren. Oficiosul partidului liberal vede în această distracţie nici mai mult, nici mai puţin decât o... ştirbire a „autorităţii şi prestigiului de care trebue să se bucure un ministru". „Viitorul“ îl păreşte pe d. Trancu — primului ministru, care „ar trebui să se îngrijească" de această purtare.... „de natură atât de gravă". Aşadar „Viitorul“ este de părere că miniştrii nu trebue să se ocupe de fleacuri, ci numai de lucruri serioase , de pildă de afaceri, ca d. Tancred Constantinescu pe care d. Ionel Brătianu nu l-a pus niciodată la rezon. Noi însă preferăm pe miniștrii poetici celor realiști... * JUSTITIA a stabilit o jurisprudență nouă , chiar dacă învinuitul de mită este scos din cauză, suma considerată drept mită nu i se mai restitue — ea rămânând confiscată pentru totdeauna. Ceea ce înseamnă că putem avea mită fără mituitori, omor fără ucigaş, viol fără violatori... O inovație. Citiţi in pag. Ill-a: EXPORTUL IN CONTINUĂ SCĂDERE DUPĂ DISCUTIILE IN CHESTIA BRUTINEI D. GEN. VALEANU. — Coane Vintilă, recunosc: ești mai tare ca mine ! Cu 700 de milioane ai isbutit să mă întreci: eu sunt Văleanu-Brutinel, dar d-ta ești Vintilă -Levant.... Un calvar. Drumul la sanatoriul Bisericani Problema combaterii tubercu- Iosef e totdeauna de actualitate. Boala nu conteneşte. Victimele ei se îngrămădesc în hecatombe uriaşe. Pentru a pune capăt acestui desfrâu al morţii, se impun măsuri de combatere care să fie duse cu sistem şi continuitate. Ce s’a făcut la noi până acum, e un slab şi palid început. Când pe-ar trebui, ca primă nevoe de asistenta, cel putin 12—15.000 paturi de sanatorii şi spitale, nu avem nici 1000! Secţiile speciale în spitalele generale pe care să se organizeze, ca o aplicare a dispoziţiilor nouei legi a combaterii tuberculosei, cer medici experimentaţi şi amenajări bine orânduite. Nu avem nici personal medical specializat, nici material de asistenţă suficient. Plutim încă în haos fără ca vreo organizare serioasă să se poată închega. Dezideratele noastre, cărora am voi să le dăm corp şi consistenţă, rămân năluci, umbre înşelătoare, jocuri de imaginaţie. Ne încântăm de mirare, întocmai ca şi călătorii pe întinsul pustiilor. Când ne apropiem însă de ele, realitatea le spulberă. E una din marile noastre scăderi că—atunci când ne aflăm printre tarile cele mai tuberculizate din lumea întreagă,—mijloacele de asistenţă să fie la noi aproape inexistente. Ne întrec ţări mai mici şi mai sărace şi cu mult mai puţină tuberculosă şi ne întrec cu mult. Am dat în privinţa aceasta destule date într'un articol din revista „Viaţa Româneasca“, din Iulie 1924. Pentru aceste ţări a fost un punct de amor propriu că, odată ce marea nevoe de combatere a tuberculosei a fost recunoscută, realizările de asistentă să nu mai întârzie. La noi nu numai că nu s’a păşit spre o asistentă mai complectă dar, ceea ce e dureros, şi în puţinele sanatorii pe cari le-am putut înjgheba, lacunele sunt enorme. Cel mai mare sanatoriu actualmente e cel de la Bisericani în judeţul Neamţ. Un nou pavilion, a cărui clădire e terminată, va fi pus în curând în stare de funcţie de Dr. S. Irimescu nare. Dacă acest pavilion ca şi sanatoriul dela Leamna în Oltenia n’au fost deschise şi-şi aşteaptă de aproape doi ani inaugurarea, e din cauză că nici un buget al sănătăţii publice nu s’a învrednicit să se rezerve sumele, relativ neînsemnate, necesare pentru mobilierul lor. Ele stau astfel neutilizate pe când 1000 tuberculoşi cel puţin, cari ar fi pp, «Ri fie îngrijiţi tu tic po i.^pe an, bat la porţile sanatoriilor cari II se închid din lipsă de locuri. Prin expunerea sa, ferit de curente, cu o privelişte minunată pe valea Bistriţei, sanatoriul de la Bisericani are întrunite toate condiţii e ca să fie ţin excelent joc de cură pentru bolnavi. Drumul care duce însă la el presupune calităţi de turist exersat Din şoseaua, care pleacă din Piatra dealungul Bistriţei, el se desprinde pe o lungime de 4 kilometrii şi jumătate. E de abia o potecă mai largă de munţi, abruptă, şerpuind în jur de prăpăstii adânci, impracticabilă de cele mai multe ori pentru vehicule de orice fel, trăsuri sau căruţe. Călătorul, dintr-un elementar instinct de apărare, pentru a nu-şi rupe gâtul, scoboară din ele, împingând la căruţa pe care caii refuză să o mai tragă. Când călătorul e un tuberculos, scena devine tragică. Gâfâind cu respiraţia tăiată, livid, bolnavul urcă coasta poticnindu-se şi căzând pe brânci. Tuşea îl îneacă, repercutată în văi cu ecouri cari reamintesc strigătele sufletelor chinuite din infernul lui Dante. Mântuitorul şi-a purtat crucea urcând calvarul dar el mergea spre nemurire. Bolnavii, iluminaţi şi ei de credinţa în vindecare în locaşul către care se îndreaptă, ajung la el descurajaţi şi desorientaţi asupra unui tratament care debutează prin a-i extenua. Contrastul e violent cu ceea ce se face aiurea. In sanatoriile din alte ţări situate la înălţimi mari, pentru ca bolnavii să beneficieze de condiţiile climatice şi atmosferice pe care le oferă altitudinile, se (Citiți continuarea în pagina II-a)